BusinessMagazin

Blog

  • Cat de mare e Alexandru?

    Ultimul film al lui Oliver Stone, „Alexander“, a fost primit cu rezerve de critica de specialitate.

     

    Daca ar fi sa ne luam dupa Oliver Stone, regizorul celui mai recent film despre Alexandru cel Mare, macedoneanul si-a petrecut viata cucerind taramuri tot mai indepartate si organizand nesfarsite campanii militare in primul rand pentru a scapa de mama sa. Dupa „JFK“ si „Nixon“, Stone (care a declansat un scandal in SUA anul trecut, cand a facut un documentar pentru care l-a intervievat pe Fidel Castro), si-a ales un erou la fel de controversat, chiar daca iese din galeria personajelor contemporane. Din pacate insa, regizorul pare coplesit de multitudinea de eroi, secvente grandioase de lupta si alte linii secundare ale scenariului, incat rezultatul este, cel putin la prima vedere, doar un amalgam.

     

    Cu toate acestea, nici un realizator de film nu s-ar putea plange ca Alexandru cel Mare e un subiect meschin sau lipsit de interes. Dimpotriva, fascinatia exercitata de cuceritorul care si-a faurit imperiul pana la varsta de 32 de ani e atat de mare, incat Baz Luhrmann (regizorul filmului „Moulin Rouge“) pregatea, in acelasi timp cu Stone, un alt film despre Alexandru, cu Leonardo Di Caprio si Nicole Kidman in rolurile principale. Intre timp, se pare ca proiectul lui Luhrmann a fost anulat.

     

    Revenind la filmul regizat de Oliver Stone, pacatele lui sunt multe: scenariu inconsistent, numeroase scapari, o distributie nu tocmai inspirata, un unghi al naratiunii oarecum exagerat. Colin Farrell il interpreteaza pe Alexandru, insa multi spectatori se vor concentra mai degraba asupra coafurii nereusite a actorului decat asupra performantei actoricesti.

     

    Angelina Jolie este mama lui Alexandru cel Mare. Jolie, in rolul Olympiei, ofera o prestatie memorabila, portretizand o femeie obsedata de serpi pe care ii creste drept animale de casa, orbita de ura fata de sotul sau si tatal lui Alexandru – regele Filip (interpretat de Val Kilmer) si care isi impinge fiul tot mai departe in lupte de cucerire, cicalindu-l, stresandu-l si torturandu-l psihic. Stone prefera sa treaca cu vederea masacrele ordonate de Alexandru si il prezinta drept un tiran cu fata umana si o sumedenie de probleme (Olympia se situeaza pe primul loc), care si-a dorit sa supuna, dar si sa civilizeze Orientul.

     

    Desi mai multe organizatii din Grecia au contestat decizia regizorului de a prezenta bisexualitatea lui Alexandru, preferinta sa fata de barbati, mai precis pasiunea pentru prietenul din copilarie Hephaistion (interpretat credibil de Jared Leto) este doar sugerata. In rest multe, foarte multe scene de lupta, ceea ce nu ar fi deloc o problema daca ar fi originale sau inspirate. Exista intr-adevar un moment in care una dintre batalii e filmata din perspectiva unui soim, o secventa care se distinge prin perspectiva deosebita.

     

    Insa actiunea e sparta de monologurile lui Ptolemeu (Anthony Hopkins), care ar trebui sa ofere o perspectiva unitara asupra naratiunii, dar care devin plictisitoare la un moment dat, mai ales ca sunt, evident, un instrument al regizorului care a dorit sa scape astfel de filmarea unor scene suplimentare. Nu in ultimul rand, criticii de film au remarcat unele similaritati cu situatia actuala din Irak, mai ales atunci cand Aristotel, profesorul lui Alexandru, il avertizeaza pe acesta ca Orientul ii inghite pe cei care il invadeaza.

     

    R: Oliver Stone. CU: Colin Farrell, Angelina Jolie, Val Kilmer, Anthony Hopkins, Cristopher Plummer, Rosario Dawson, Jared Leto. In Romania din 14 ianuarie

  • Cat de mare e Alexandru?

    Ultimul film al lui Oliver Stone, „Alexander“, a fost primit cu rezerve de critica de specialitate.

     

    Daca ar fi sa ne luam dupa Oliver Stone, regizorul celui mai recent film despre Alexandru cel Mare, macedoneanul si-a petrecut viata cucerind taramuri tot mai indepartate si organizand nesfarsite campanii militare in primul rand pentru a scapa de mama sa. Dupa „JFK“ si „Nixon“, Stone (care a declansat un scandal in SUA anul trecut, cand a facut un documentar pentru care l-a intervievat pe Fidel Castro), si-a ales un erou la fel de controversat, chiar daca iese din galeria personajelor contemporane. Din pacate insa, regizorul pare coplesit de multitudinea de eroi, secvente grandioase de lupta si alte linii secundare ale scenariului, incat rezultatul este, cel putin la prima vedere, doar un amalgam.

     

    Cu toate acestea, nici un realizator de film nu s-ar putea plange ca Alexandru cel Mare e un subiect meschin sau lipsit de interes. Dimpotriva, fascinatia exercitata de cuceritorul care si-a faurit imperiul pana la varsta de 32 de ani e atat de mare, incat Baz Luhrmann (regizorul filmului „Moulin Rouge“) pregatea, in acelasi timp cu Stone, un alt film despre Alexandru, cu Leonardo Di Caprio si Nicole Kidman in rolurile principale. Intre timp, se pare ca proiectul lui Luhrmann a fost anulat.

     

    Revenind la filmul regizat de Oliver Stone, pacatele lui sunt multe: scenariu inconsistent, numeroase scapari, o distributie nu tocmai inspirata, un unghi al naratiunii oarecum exagerat. Colin Farrell il interpreteaza pe Alexandru, insa multi spectatori se vor concentra mai degraba asupra coafurii nereusite a actorului decat asupra performantei actoricesti.

     

    Angelina Jolie este mama lui Alexandru cel Mare. Jolie, in rolul Olympiei, ofera o prestatie memorabila, portretizand o femeie obsedata de serpi pe care ii creste drept animale de casa, orbita de ura fata de sotul sau si tatal lui Alexandru – regele Filip (interpretat de Val Kilmer) si care isi impinge fiul tot mai departe in lupte de cucerire, cicalindu-l, stresandu-l si torturandu-l psihic. Stone prefera sa treaca cu vederea masacrele ordonate de Alexandru si il prezinta drept un tiran cu fata umana si o sumedenie de probleme (Olympia se situeaza pe primul loc), care si-a dorit sa supuna, dar si sa civilizeze Orientul.

     

    Desi mai multe organizatii din Grecia au contestat decizia regizorului de a prezenta bisexualitatea lui Alexandru, preferinta sa fata de barbati, mai precis pasiunea pentru prietenul din copilarie Hephaistion (interpretat credibil de Jared Leto) este doar sugerata. In rest multe, foarte multe scene de lupta, ceea ce nu ar fi deloc o problema daca ar fi originale sau inspirate. Exista intr-adevar un moment in care una dintre batalii e filmata din perspectiva unui soim, o secventa care se distinge prin perspectiva deosebita.

     

    Insa actiunea e sparta de monologurile lui Ptolemeu (Anthony Hopkins), care ar trebui sa ofere o perspectiva unitara asupra naratiunii, dar care devin plictisitoare la un moment dat, mai ales ca sunt, evident, un instrument al regizorului care a dorit sa scape astfel de filmarea unor scene suplimentare. Nu in ultimul rand, criticii de film au remarcat unele similaritati cu situatia actuala din Irak, mai ales atunci cand Aristotel, profesorul lui Alexandru, il avertizeaza pe acesta ca Orientul ii inghite pe cei care il invadeaza.

     

    R: Oliver Stone. CU: Colin Farrell, Angelina Jolie, Val Kilmer, Anthony Hopkins, Cristopher Plummer, Rosario Dawson, Jared Leto. In Romania din 14 ianuarie

  • SARKOMANIA Va reusi Nicolas Sarkozy sa puna punct epocii Chirac?

    Noua Franta va avea un presedinte tanar, ambitios, pro-american, caruia nici ideologia, nici dezbaterile intelectuale nu-i vor sta in cale cand va veni vremea sa ia o hotarare. Cam asa ar trebui sa se incheie, cred suporterii lui Nicolas Sarkozy, serialul politic de mare succes care ruleaza acum in Franta. 

    Personaje principale sunt presedintele Jacques Chirac si Nicolas Sarkozy, ministrul lui de finante. Rivalitatea dintre cei doi dureaza de un deceniu si e notorie. La fel si ambitia lui Sarkozy de a se instala in fotoliul lui Chirac. Mai sunt aproape trei ani pana atunci, dar Sarko, cum il alinta simpatizantii, e gata sa ia, in noiembrie, virajul catre Palatul Elysée. Planul lui Sarkozy e conturat: va parasi luna aceasta guvernul, asa cum i-a cerut presedintele in speranta ca-i va opri ascensiunea, va prelua conducerea Union pour un Mouvement Populaire (UMP) – partidul lui Chirac – si, pe o astfel de platforma politica si financiara, va castiga in 2007 prezidentialele. 

    Este scenariul lui plauzibil? In principiu, da. Dupa catastrofa de la alegerile regionale de anul acesta, cand pierdut in 21 dintre cele 23 de regiuni ale tarii, dreapta politica nu-si mai poate permite nici o greseala. Iar Sarkozy e perla coroanei: in doi ani, de cand e in guvern, a devenit cel mai popular demnitar al Frantei. I-a cucerit pe francezi cu inteligenta, franchetea si dinamismul cu care si-a suflecat manecile si s-a apucat de treaba. 

    Ca ministru de interne, a ordonat raiduri in forta impotriva bandelor organizate, a fugarit prostituatele din zonele rezidentiale, a scos politistii in strada. A introdus si raportari statistice lunare pe care le-a facut publice, astfel incat francezii sa-i poata vedea rezultatele – in mai putin de 2 ani, rata criminalitatii a scazut cu 5%.

    Ca ministru de finante, Sarkozy a starnit deopotriva aplauze si reactii indignate cu interventiile lui neortodoxe pentru salvarea gigantului francez Alstom – prin ceea ce Siemens, interesat de o eventuala preluare, a numit „o subventie mascata“ – sau pentru a forta Sanofi sa fuzioneze cu grupul franco-german Aventis si nu cu elvetienii de la Novartis. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca i-a convocat pe marii retaileri de la care, printr-un mic santaj, a obtinut reduceri de pret de 2-3% la produse de larg consum. Sau despre permanentele lui bombaneli impotriva saptamanii de lucru franceze de 35 de ore. 

    Una peste alta, a fost la fel de activ si ca ministru de interne, si ca ministru de finante. Si toata lumea a vazut asta: a facut din biroul lui ministerial „un studio de productie unde se toarna in fiecare zi cate un episod“, dupa cum spunea iritat un apropiat al presedintelui Chirac. O reteta castigatoare, se pare, de vreme ce cota de popularitate a lui Sarkozy se apropie de 60%, cu peste 10 procente mai mult decat a presedintelui Chirac.

    Dar ministeriatul lui se apropie de sfarsit. Va trebui, din noiembrie, sa se lipseasca de oxigenul mediatic in care a inflorit in ultimii doi ani. Pleaca din vointa proprie, parasind scena pentru a candida pentru obscurul post de presedinte al partidului creat de Chirac, UMP.

    Melodrama politica pe care Franta intreaga a urmarit-o toata vara s-a declansat in ianuarie, cand fostul premier Alain Juppé, presedinte al partidului si succesor desemnat al lui Chirac, a fost condamnat la 18 luni inchisoare cu suspendare pentru coruptie politica. Era exact culoarul de care Sarkozy avea nevoie pentru a-si croi drum spre Palatul Elysée – sefia partidului lui Chirac e trambulina la care aspira orice politician de dreapta cu ambitii prezidentiale. 

    Sufocat de indignare, presedintele a facut tot ce i-a stat in putere pentru a-l opri pe Sarkozy. A inventat chiar o regula pentru a-i opri candidatura in partid: cel care vrea sa conduca UMP trebuie mai inainte sa paraseasca guvernul, a spus Chirac, facandu-se ca uita ca si el, si Alain Juppe, au fost simultan si presedinti ai partidului, si premieri. A calculat insa gresit. Sarkozy stie exact ce vrea. „Stiu si care e pretul care trebuie platit“, declara Sarkozy pentru Paris Match luna aceasta.

    Va reusi Nicolas Sarkozy sa preia controlul partidului pe care Jacques Chirac l-a creat tot pentru a-si face drum catre Presedintie? Dupa toate probabilitatile, da. Aproape 85% dintre membrii partidului il nominalizeaza pe Sarko drept liderul de care au nevoie, fata de doar 3%, care il mentioneaza pe premierul Jean-Pierre Raffarin. 

    Dar a ajunge la carma partidului nu e suficient, iar Sarkozy stie asta. „Du-te undeva si spune ceva macar o data pe zi, asa incat sa nu treaca niciodata 24 de ore fara sa se vorbeasca despre tine“ – pana acum, asta a fost reteta lui. Ii va fi greu sa aplice aceeasi formula – un sef de partid e categoric mai putin interesant pentru presa ca un ministru. Pe asta mizeaza si Jacques Chirac, care, referindu-se la intentia lui Sarkozy de a prelua sefia partidului, declara intr-un cerc de apropiati: „Nu-i voi lasa nici macar un pahar de apa pentru aceasta calatorie prin desert“.

    Cale de reconciliere intre cei doi nu exista. Legendara rivalitate care macina dreapta franceza – si-i lipseste pe socialisti, ca o ironie, de rolul de principali oponenti ai presedintelui – e mai degraba una personala decat ideologica. In 1995, Nicolas Sarkozy, pe atunci protejatul lui Chirac, s-a facut vinovat de crima de a-l fi sustinut pe Edouard Balladur, nu pe Chirac, pentru candidatura la prezidentiale. Presedintele nu l-a iertat niciodata, dupa cum nu-l va ierta nici pentru nerusinarea de a-i fi cerut public sa nu mai candideze pentru un al treilea mandat.

    Ce-i amuza pe analisti e insa asemanarea dintre cariera politica a batranului gaullist – Chirac va avea la alegeri, in 2007, 74 de ani – si cea a lui Sarkozy. In anii ‘70, Chirac abia trecuse de 40 de ani – Sarkozy are acum 49 -, era ambitios, dornic sa ajunga in varf si avea o relatie mizerabila cu presedintele. A parasit guvernul, si-a cladit propria masinarie electorala – Rassemblement pour la République, al carui succesor direct este UMP – si a tintit Palatul Elysée. I-au trebuit 19 ani pentru a ajunge presedinte. Sarkozy e nerabdator si a gasit o scurtatura.

  • SARKOMANIA Va reusi Nicolas Sarkozy sa puna punct epocii Chirac?

    Noua Franta va avea un presedinte tanar, ambitios, pro-american, caruia nici ideologia, nici dezbaterile intelectuale nu-i vor sta in cale cand va veni vremea sa ia o hotarare. Cam asa ar trebui sa se incheie, cred suporterii lui Nicolas Sarkozy, serialul politic de mare succes care ruleaza acum in Franta. 

    Personaje principale sunt presedintele Jacques Chirac si Nicolas Sarkozy, ministrul lui de finante. Rivalitatea dintre cei doi dureaza de un deceniu si e notorie. La fel si ambitia lui Sarkozy de a se instala in fotoliul lui Chirac. Mai sunt aproape trei ani pana atunci, dar Sarko, cum il alinta simpatizantii, e gata sa ia, in noiembrie, virajul catre Palatul Elysée. Planul lui Sarkozy e conturat: va parasi luna aceasta guvernul, asa cum i-a cerut presedintele in speranta ca-i va opri ascensiunea, va prelua conducerea Union pour un Mouvement Populaire (UMP) – partidul lui Chirac – si, pe o astfel de platforma politica si financiara, va castiga in 2007 prezidentialele. 

    Este scenariul lui plauzibil? In principiu, da. Dupa catastrofa de la alegerile regionale de anul acesta, cand pierdut in 21 dintre cele 23 de regiuni ale tarii, dreapta politica nu-si mai poate permite nici o greseala. Iar Sarkozy e perla coroanei: in doi ani, de cand e in guvern, a devenit cel mai popular demnitar al Frantei. I-a cucerit pe francezi cu inteligenta, franchetea si dinamismul cu care si-a suflecat manecile si s-a apucat de treaba. 

    Ca ministru de interne, a ordonat raiduri in forta impotriva bandelor organizate, a fugarit prostituatele din zonele rezidentiale, a scos politistii in strada. A introdus si raportari statistice lunare pe care le-a facut publice, astfel incat francezii sa-i poata vedea rezultatele – in mai putin de 2 ani, rata criminalitatii a scazut cu 5%.

    Ca ministru de finante, Sarkozy a starnit deopotriva aplauze si reactii indignate cu interventiile lui neortodoxe pentru salvarea gigantului francez Alstom – prin ceea ce Siemens, interesat de o eventuala preluare, a numit „o subventie mascata“ – sau pentru a forta Sanofi sa fuzioneze cu grupul franco-german Aventis si nu cu elvetienii de la Novartis. Ca sa nu mai vorbim despre faptul ca i-a convocat pe marii retaileri de la care, printr-un mic santaj, a obtinut reduceri de pret de 2-3% la produse de larg consum. Sau despre permanentele lui bombaneli impotriva saptamanii de lucru franceze de 35 de ore. 

    Una peste alta, a fost la fel de activ si ca ministru de interne, si ca ministru de finante. Si toata lumea a vazut asta: a facut din biroul lui ministerial „un studio de productie unde se toarna in fiecare zi cate un episod“, dupa cum spunea iritat un apropiat al presedintelui Chirac. O reteta castigatoare, se pare, de vreme ce cota de popularitate a lui Sarkozy se apropie de 60%, cu peste 10 procente mai mult decat a presedintelui Chirac.

    Dar ministeriatul lui se apropie de sfarsit. Va trebui, din noiembrie, sa se lipseasca de oxigenul mediatic in care a inflorit in ultimii doi ani. Pleaca din vointa proprie, parasind scena pentru a candida pentru obscurul post de presedinte al partidului creat de Chirac, UMP.

    Melodrama politica pe care Franta intreaga a urmarit-o toata vara s-a declansat in ianuarie, cand fostul premier Alain Juppé, presedinte al partidului si succesor desemnat al lui Chirac, a fost condamnat la 18 luni inchisoare cu suspendare pentru coruptie politica. Era exact culoarul de care Sarkozy avea nevoie pentru a-si croi drum spre Palatul Elysée – sefia partidului lui Chirac e trambulina la care aspira orice politician de dreapta cu ambitii prezidentiale. 

    Sufocat de indignare, presedintele a facut tot ce i-a stat in putere pentru a-l opri pe Sarkozy. A inventat chiar o regula pentru a-i opri candidatura in partid: cel care vrea sa conduca UMP trebuie mai inainte sa paraseasca guvernul, a spus Chirac, facandu-se ca uita ca si el, si Alain Juppe, au fost simultan si presedinti ai partidului, si premieri. A calculat insa gresit. Sarkozy stie exact ce vrea. „Stiu si care e pretul care trebuie platit“, declara Sarkozy pentru Paris Match luna aceasta.

    Va reusi Nicolas Sarkozy sa preia controlul partidului pe care Jacques Chirac l-a creat tot pentru a-si face drum catre Presedintie? Dupa toate probabilitatile, da. Aproape 85% dintre membrii partidului il nominalizeaza pe Sarko drept liderul de care au nevoie, fata de doar 3%, care il mentioneaza pe premierul Jean-Pierre Raffarin. 

    Dar a ajunge la carma partidului nu e suficient, iar Sarkozy stie asta. „Du-te undeva si spune ceva macar o data pe zi, asa incat sa nu treaca niciodata 24 de ore fara sa se vorbeasca despre tine“ – pana acum, asta a fost reteta lui. Ii va fi greu sa aplice aceeasi formula – un sef de partid e categoric mai putin interesant pentru presa ca un ministru. Pe asta mizeaza si Jacques Chirac, care, referindu-se la intentia lui Sarkozy de a prelua sefia partidului, declara intr-un cerc de apropiati: „Nu-i voi lasa nici macar un pahar de apa pentru aceasta calatorie prin desert“.

    Cale de reconciliere intre cei doi nu exista. Legendara rivalitate care macina dreapta franceza – si-i lipseste pe socialisti, ca o ironie, de rolul de principali oponenti ai presedintelui – e mai degraba una personala decat ideologica. In 1995, Nicolas Sarkozy, pe atunci protejatul lui Chirac, s-a facut vinovat de crima de a-l fi sustinut pe Edouard Balladur, nu pe Chirac, pentru candidatura la prezidentiale. Presedintele nu l-a iertat niciodata, dupa cum nu-l va ierta nici pentru nerusinarea de a-i fi cerut public sa nu mai candideze pentru un al treilea mandat.

    Ce-i amuza pe analisti e insa asemanarea dintre cariera politica a batranului gaullist – Chirac va avea la alegeri, in 2007, 74 de ani – si cea a lui Sarkozy. In anii ‘70, Chirac abia trecuse de 40 de ani – Sarkozy are acum 49 -, era ambitios, dornic sa ajunga in varf si avea o relatie mizerabila cu presedintele. A parasit guvernul, si-a cladit propria masinarie electorala – Rassemblement pour la République, al carui succesor direct este UMP – si a tintit Palatul Elysée. I-au trebuit 19 ani pentru a ajunge presedinte. Sarkozy e nerabdator si a gasit o scurtatura.

  • In culisele lui „Alexander“

    „Alexander“, ultimul film al lui Oliver Stone, e o veche ambitie a regizorului, care marturiseste ca a fost fascinat inca din copilarie mai intai de mitologia greaca si mai apoi de figura lui Alexandru cel Mare.

     

    ISTORIA TRAITA: Biografia lui Alexandru – scrisa de Robin Lane Fox, profesor la Oxford University – a fost principala sursa de inspiratie a regizorului Oliver Stone. Profesorul Fox, consilierul istoric al filmului, nu a cerut un onorariu – a vrut in schimb sa se imbrace in haine macedonene si sa calareasca alaturi de Alexandru, in chip de ofiter de cavalerie.

     

    DISTRIBUTIE: Initial, Oliver Stone s-a gandit la Tom Cruise pentru rolul lui Alexandru si la Sean Connery pentru rolul regelui Filip. Lui Brad Pitt i-a propus rolul lui Hephaistion, care insa l-a refuzat pentru ca nu i-a placut personajul.

     

    LA FILMARI: Val Kilmer s-a ingrasat peste 20 de kilograme pentru rolul tatalui lui Alexandru cel Mare, regele Filip. Actorul din rolul lui Alexandru, Colin Farrell, si-a luxat incheietura mainii cand a cazut, in timpul unei scene, pe scari.

  • In culisele lui „Alexander“

    „Alexander“, ultimul film al lui Oliver Stone, e o veche ambitie a regizorului, care marturiseste ca a fost fascinat inca din copilarie mai intai de mitologia greaca si mai apoi de figura lui Alexandru cel Mare.

     

    ISTORIA TRAITA: Biografia lui Alexandru – scrisa de Robin Lane Fox, profesor la Oxford University – a fost principala sursa de inspiratie a regizorului Oliver Stone. Profesorul Fox, consilierul istoric al filmului, nu a cerut un onorariu – a vrut in schimb sa se imbrace in haine macedonene si sa calareasca alaturi de Alexandru, in chip de ofiter de cavalerie.

     

    DISTRIBUTIE: Initial, Oliver Stone s-a gandit la Tom Cruise pentru rolul lui Alexandru si la Sean Connery pentru rolul regelui Filip. Lui Brad Pitt i-a propus rolul lui Hephaistion, care insa l-a refuzat pentru ca nu i-a placut personajul.

     

    LA FILMARI: Val Kilmer s-a ingrasat peste 20 de kilograme pentru rolul tatalui lui Alexandru cel Mare, regele Filip. Actorul din rolul lui Alexandru, Colin Farrell, si-a luxat incheietura mainii cand a cazut, in timpul unei scene, pe scari.

  • Controverse privind metodele lui Sarkozy

    Ca ministru al finantelor, Nicolas Sarkozy a facut cateva gesturi curajoase, aplaudate de francezi – multi cred chiar ca e singurul politician capabil sa reformeze Franta. Dar masurile lui Sarkozy au fost criticate de Germania si chiar UE, care l-au acuzat pe ministrul francez de interventionism si protectionism.

    • CAZUL ALSTOM

    CERERE UE: Comisia Europeana a cerut in primavara grupului francez Alstom, care inregistra pierderi de peste un miliard de euro, sa se alieze cu grupuri similare pentru a-si asigura supravietuirea. 

    COLAC DE SALVARE: La interventia lui Nicolas Sarkozy, UE a acceptat ca statul si bancile franceze sa se implice intr-o recapitalizare in valoare de aproape 2,5 miliarde de euro a grupului francez Alstom, cu conditia sa initieze parteneriate comerciale in urmatorii patru ani.

    CONFLICT: Decizia a tensionat relatiile franco-germane, intervenind chiar in momentul in care grupul german Siemens parea gata sa preia controlul activitatilor energetice ale Alstom.

    • CAZUL SANOFI

    INTERVENTIE: Nicolas Sarkozy a facut anul acesta presiuni pentru o fuziune intre gigantul farmaceutic franco-german Aventis si competitorul sau francez Sanofi-Synthelabo, ambele companii private.

    CONSECINTE: Decizia Aventis de a accepta, in cele din urma, proiectul de fuziune cu Sanofi pune capat planurilor grupului elvetian Novartis, care si-a exprimat intentia de a inainta o contraoferta, in pofida opozitiei manifestate de guvernul francez.

    MESAJ: Analistii spun ca formarea fortata a unui gigant farmaceutic in Franta este o victorie personala a ministrului francez de finante, dar ca astfel de imixtiuni s-ar putea dovedi daunatoare investitiilor pe termen lung.

    • CAZUL RETAILERILOR

    PROMISIUNE: Cand a preluat functia de ministru de finante, in aprilie, Nicolas Sarkozy a promis ca va da un branci incremenitei economii franceze, iar stimularea cheltuielilor de consum era un bun inceput.

    PRESIUNI: In loc sa actioneze pe cai clasice, Nicolas Sarkozy a convocat cele mai importante retele de retail si le-a cerut sa reduca preturile, cu 2-3%, la sute de produse de larg consum. Intrebat de TIME cum a reusit, Sarkozy a spus ca a amenintiat retailerii ca va da publicitatii numele tuturor celor care refuza sa scada preturile.

    REZULTATE: Cresterea consumului a contribuit la o crestere economica estimata la 2% pentru 2004, comparativ cu 0,5% in 2003.

  • Controverse privind metodele lui Sarkozy

    Ca ministru al finantelor, Nicolas Sarkozy a facut cateva gesturi curajoase, aplaudate de francezi – multi cred chiar ca e singurul politician capabil sa reformeze Franta. Dar masurile lui Sarkozy au fost criticate de Germania si chiar UE, care l-au acuzat pe ministrul francez de interventionism si protectionism.

    • CAZUL ALSTOM

    CERERE UE: Comisia Europeana a cerut in primavara grupului francez Alstom, care inregistra pierderi de peste un miliard de euro, sa se alieze cu grupuri similare pentru a-si asigura supravietuirea. 

    COLAC DE SALVARE: La interventia lui Nicolas Sarkozy, UE a acceptat ca statul si bancile franceze sa se implice intr-o recapitalizare in valoare de aproape 2,5 miliarde de euro a grupului francez Alstom, cu conditia sa initieze parteneriate comerciale in urmatorii patru ani.

    CONFLICT: Decizia a tensionat relatiile franco-germane, intervenind chiar in momentul in care grupul german Siemens parea gata sa preia controlul activitatilor energetice ale Alstom.

    • CAZUL SANOFI

    INTERVENTIE: Nicolas Sarkozy a facut anul acesta presiuni pentru o fuziune intre gigantul farmaceutic franco-german Aventis si competitorul sau francez Sanofi-Synthelabo, ambele companii private.

    CONSECINTE: Decizia Aventis de a accepta, in cele din urma, proiectul de fuziune cu Sanofi pune capat planurilor grupului elvetian Novartis, care si-a exprimat intentia de a inainta o contraoferta, in pofida opozitiei manifestate de guvernul francez.

    MESAJ: Analistii spun ca formarea fortata a unui gigant farmaceutic in Franta este o victorie personala a ministrului francez de finante, dar ca astfel de imixtiuni s-ar putea dovedi daunatoare investitiilor pe termen lung.

    • CAZUL RETAILERILOR

    PROMISIUNE: Cand a preluat functia de ministru de finante, in aprilie, Nicolas Sarkozy a promis ca va da un branci incremenitei economii franceze, iar stimularea cheltuielilor de consum era un bun inceput.

    PRESIUNI: In loc sa actioneze pe cai clasice, Nicolas Sarkozy a convocat cele mai importante retele de retail si le-a cerut sa reduca preturile, cu 2-3%, la sute de produse de larg consum. Intrebat de TIME cum a reusit, Sarkozy a spus ca a amenintiat retailerii ca va da publicitatii numele tuturor celor care refuza sa scada preturile.

    REZULTATE: Cresterea consumului a contribuit la o crestere economica estimata la 2% pentru 2004, comparativ cu 0,5% in 2003.

  • Depinde de Romania daca in 2007 vom avea doi membri noi sau doar unul“

    Romania nu are probleme cu adoptarea legislatiei europene, ci cu punerea ei in aplicare. Si cu coruptia, cu pregatirea sectorului judiciar si a structurilor administrative. Dar la Bruxelles exista inca o imagine pozitiva asupra Romaniei. Un interviu cu Danuta Hübner, membru al Comisiei Europene pentru politica regionala.

    Rep: Cat de realist vi se pare momentul 2007 ca data de aderare a Romaniei? 

    Danuta Hübner: Pana in acest moment, discutiile despre aderare se poarta cu referire la Romania si Bulgaria, ca un proces comun. Bulgaria a inchis toate capitolele de negociere, iar Romania mai are cateva capitole de inchis. Date fiind aceste diferente, in realitate, procesul a inceput sa fie usor diferentiat.  UE este pregatita sa invite Romania si Bulgaria sa adere, si nu sunt probleme financiare sau de alt fel. Exista o atitudine pozitiva vizavi de aceste tari. Dupa cum vedeti, nici nu se mai discuta foarte mult despre Romania si Bulgaria, pentru ca se presupune ca procesul va fi finalizat. Nu s-a luat inca nici o decizie vizavi de posibilitatea separarii procesului de aderare al celor doua tari. Este inca posibil, in functie de evolutia Romaniei, dar nu s-a luat inca o decizie. 

    In ce fel credeti ca vor influenta alegerile din toamna procesul de aderare?

    Stiu ca in Romania urmeaza alegeri si cred ca este un moment important. In general, astfel de evenimente influenteaza negativ viteza de lucru. Ramane de vazut cat de rapid se va putea finaliza intreg procesul in aceste conditii. Un alt element important care trebuie luat in calcul sunt schimbarile care vor aparea in intregul aparat administrativ care se ocupa de negocierile de aderare. Imi amintesc ca, in cazul Poloniei, de cate ori exista o schimbare, existau si astfel de perioade de incetinire a procesului. Depinde in mare masura de Romania daca in 2007 vom avea doi membri noi sau doar unul, sau daca intreg procesul va fi amanat.

    Care sunt principalele dificultati cu care s-au confruntat noile state membre, si care ar putea intampinate si de Romania dupa 2007? 

    Cred ca din punctul de vedere al adoptarii legilor europene, Romania nu are o problema. Dar exista si alti factori, la fel de importanti si chiar mai greu de administrat. Depinde doar de Guvernul Romaniei ca acest proces sa fie realizat. Sper ca, si daca vor exista schimbari, noua echipa va putea sa continue procesul. In orice caz, la schimbarea unei echipe, procesul este in general incetinit. Principalele dificultati se refera la faptul ca membrii guvernelor se concentreaza intotdeauna pe ajustarea legilor, pe introducerea aquis-ului in legislatia interna, dar adevarata provocare este implementarea si punerea in aplicare a acestora. Este relativ usor sa se adopte anumite legi, dar normele de aplicare, legile suplimentare care pun in aplicare aceste legi sunt in general realizate mai greu. O alta mare provocare este pregatirea sectorului judiciar de a lucra cu legea europeana si cunoasterea acestor legi. 

    Se vorbeste mult despre problema coruptiei…

    Intr-adevar, nu trebuie sa uitam nici problema coruptiei. Este un subiect dificil, pentru ca noile state membre care au un istoric al unei mici coruptii – coruptia la nivelul omului de rand pentru a avea acces la anumite servicii sau bune. Este, de fapt, altceva decat coruptia in sensul cunoscut, este vorba de acele pachete de ciocolata, flori sau altele asemenea cu care merg pentru a obtine un serviciu. In culturile vestice nu se intalneste asa ceva. Dar, oricat de inofensiva ar parea, este privita tot ca parte a coruptiei. Si este dificil de eradicat.  

    Pregatirea structurilor administrative pentru a folosi fondurile europene in mod eficient este, din nou, o provocare. Este nevoie de multi ani pentru a creste calitatea administratiei publice, cu atat mai mult cu cat in aceasta parte a lumii a fost mostenita o administratie slaba, din cauze istorice. Este foarte dificil sa se foloseasca eficient toate oportunitatile care vor aparea dupa aderare, daca nu exista o administratie care sa functioneze bine.  Nu vorbim numai de administratiile din ministere, de exemplu, ci si de cea de la nivel regional sau local. Pentru ca multe proiecte sunt pregatite la aceste niveluri si acolo se administreaza fondurile aferente. Este vorba de lucruri marunte care, insa, sunt esentiale. 

    Cand credeti ca ar trebui sa incepem sa ne gandim la adoptarea euro?

    Introducerea euro este o decizie extrem de dificila chiar si pentru statele membre. Ce as sugera, din acest punct de vedere, Romaniei si Bulgariei ar fi sa ia foarte in serios criteriile de la Maastricht, in privinta stabilitatii macroeconomice. Ar trebui, mai intai, sa se obtina o respectare de durata, nu doar pentru un an-doi, a acestor criterii. Dar adoptarea euro este intotdeauna o decizie a statelor membre, in functie de capacitatea lor de a renunta la doua instrumente care ajuta la cresterea competitivitatii. Ceea ce se pierde o data cu intrarea in zona euro, in primul rand, este posibilitatea de folosire a politicii ratei de schimb pentru a creste competitivitatea exporturilor. Si aceasta este intotdeauna o problema. Pentru Polonia, de exemplu, si de asemenea Bulgaria si Romania acest instrument poate fi foarte folositor. Al doilea instrument care se pierde este politica ratei dobanzii. 

  • Depinde de Romania daca in 2007 vom avea doi membri noi sau doar unul“

    Romania nu are probleme cu adoptarea legislatiei europene, ci cu punerea ei in aplicare. Si cu coruptia, cu pregatirea sectorului judiciar si a structurilor administrative. Dar la Bruxelles exista inca o imagine pozitiva asupra Romaniei. Un interviu cu Danuta Hübner, membru al Comisiei Europene pentru politica regionala.

    Rep: Cat de realist vi se pare momentul 2007 ca data de aderare a Romaniei? 

    Danuta Hübner: Pana in acest moment, discutiile despre aderare se poarta cu referire la Romania si Bulgaria, ca un proces comun. Bulgaria a inchis toate capitolele de negociere, iar Romania mai are cateva capitole de inchis. Date fiind aceste diferente, in realitate, procesul a inceput sa fie usor diferentiat.  UE este pregatita sa invite Romania si Bulgaria sa adere, si nu sunt probleme financiare sau de alt fel. Exista o atitudine pozitiva vizavi de aceste tari. Dupa cum vedeti, nici nu se mai discuta foarte mult despre Romania si Bulgaria, pentru ca se presupune ca procesul va fi finalizat. Nu s-a luat inca nici o decizie vizavi de posibilitatea separarii procesului de aderare al celor doua tari. Este inca posibil, in functie de evolutia Romaniei, dar nu s-a luat inca o decizie. 

    In ce fel credeti ca vor influenta alegerile din toamna procesul de aderare?

    Stiu ca in Romania urmeaza alegeri si cred ca este un moment important. In general, astfel de evenimente influenteaza negativ viteza de lucru. Ramane de vazut cat de rapid se va putea finaliza intreg procesul in aceste conditii. Un alt element important care trebuie luat in calcul sunt schimbarile care vor aparea in intregul aparat administrativ care se ocupa de negocierile de aderare. Imi amintesc ca, in cazul Poloniei, de cate ori exista o schimbare, existau si astfel de perioade de incetinire a procesului. Depinde in mare masura de Romania daca in 2007 vom avea doi membri noi sau doar unul, sau daca intreg procesul va fi amanat.

    Care sunt principalele dificultati cu care s-au confruntat noile state membre, si care ar putea intampinate si de Romania dupa 2007? 

    Cred ca din punctul de vedere al adoptarii legilor europene, Romania nu are o problema. Dar exista si alti factori, la fel de importanti si chiar mai greu de administrat. Depinde doar de Guvernul Romaniei ca acest proces sa fie realizat. Sper ca, si daca vor exista schimbari, noua echipa va putea sa continue procesul. In orice caz, la schimbarea unei echipe, procesul este in general incetinit. Principalele dificultati se refera la faptul ca membrii guvernelor se concentreaza intotdeauna pe ajustarea legilor, pe introducerea aquis-ului in legislatia interna, dar adevarata provocare este implementarea si punerea in aplicare a acestora. Este relativ usor sa se adopte anumite legi, dar normele de aplicare, legile suplimentare care pun in aplicare aceste legi sunt in general realizate mai greu. O alta mare provocare este pregatirea sectorului judiciar de a lucra cu legea europeana si cunoasterea acestor legi. 

    Se vorbeste mult despre problema coruptiei…

    Intr-adevar, nu trebuie sa uitam nici problema coruptiei. Este un subiect dificil, pentru ca noile state membre care au un istoric al unei mici coruptii – coruptia la nivelul omului de rand pentru a avea acces la anumite servicii sau bune. Este, de fapt, altceva decat coruptia in sensul cunoscut, este vorba de acele pachete de ciocolata, flori sau altele asemenea cu care merg pentru a obtine un serviciu. In culturile vestice nu se intalneste asa ceva. Dar, oricat de inofensiva ar parea, este privita tot ca parte a coruptiei. Si este dificil de eradicat.  

    Pregatirea structurilor administrative pentru a folosi fondurile europene in mod eficient este, din nou, o provocare. Este nevoie de multi ani pentru a creste calitatea administratiei publice, cu atat mai mult cu cat in aceasta parte a lumii a fost mostenita o administratie slaba, din cauze istorice. Este foarte dificil sa se foloseasca eficient toate oportunitatile care vor aparea dupa aderare, daca nu exista o administratie care sa functioneze bine.  Nu vorbim numai de administratiile din ministere, de exemplu, ci si de cea de la nivel regional sau local. Pentru ca multe proiecte sunt pregatite la aceste niveluri si acolo se administreaza fondurile aferente. Este vorba de lucruri marunte care, insa, sunt esentiale. 

    Cand credeti ca ar trebui sa incepem sa ne gandim la adoptarea euro?

    Introducerea euro este o decizie extrem de dificila chiar si pentru statele membre. Ce as sugera, din acest punct de vedere, Romaniei si Bulgariei ar fi sa ia foarte in serios criteriile de la Maastricht, in privinta stabilitatii macroeconomice. Ar trebui, mai intai, sa se obtina o respectare de durata, nu doar pentru un an-doi, a acestor criterii. Dar adoptarea euro este intotdeauna o decizie a statelor membre, in functie de capacitatea lor de a renunta la doua instrumente care ajuta la cresterea competitivitatii. Ceea ce se pierde o data cu intrarea in zona euro, in primul rand, este posibilitatea de folosire a politicii ratei de schimb pentru a creste competitivitatea exporturilor. Si aceasta este intotdeauna o problema. Pentru Polonia, de exemplu, si de asemenea Bulgaria si Romania acest instrument poate fi foarte folositor. Al doilea instrument care se pierde este politica ratei dobanzii.