BusinessMagazin

Blog

  • Imbogatiti-va!

    Saptamana trecuta, Fondul Romano-American de Investitii a vandut trei societati de investitii financiare care opereaza pe piata locala – leasing, credite de consum, credite ipotecare – intr-o tranzactie de 140 de milioane de euro. In trei ani, fondul si-a multiplicat de sapte ori banii. Inainte de aceasta tranzactie, managerii nu se puteau mandri cu rezultate notabile. Unele afaceri nu au fost atat de profitabile.

     

    Acum doua luni, un alt fond, Advent, si-a marcat investitia facuta la producatorul de medicamente Terapia din Cluj, urmand sa incaseze 320 de milioane de dolari. In trei ani au castigat de zece ori suma investita. Anul trecut, cei care au pus pe picioare prima companie de credite de consum, Credisson, si-au marcat profitul, multiplicandu-si banii de aproape zece ori. Tot in trei ani. La fel si cei care au pus pe picioare afacerea televiziunii prin cablu Astral.

     

    La Bursa, actiunile SIF au crescut de zece ori in trei-patru ani. In 2000, dezvoltatorul imobiliar Impact avea o capitalizare bursiera de sub un milion de dolari, riscand chiar sa iasa de la categoria a doua a Bursei. Acum, valoarea de piata a companiei este de aproape 170 de milioane de dolari. In urma cu cinci ani, Banca Transilvania nu cred ca avea o valoare de piata de 100 de milioane de dolari. Acum are un miliard de dolari. Si cand te gandesti ca in urma cu 12 ani, cativa antreprenori au pus la un loc 4 milioane de dolari pentru „o banca locala“, care sa arate ca nu numai Bucurestiul poate sa faca banci. Dupa ei s-au luat si altii, care rezista cu succes pe piata.  

     

    Un alt administrator de fond, caruia i-au trecut prin mana destul de multe companii si caruia multiplicarea banilor de cateva ori in cativa ani nu-i este straina, se intreba: cum de nu am crezut eu ca Terapia poate ajunge la o asemenea valoare? Si a avut peste 20% din companie. Au fost altii mai destepti ca el in aceasta afacere.

     

    Lumea antreprenorilor si a fondurilor de investitii, a celor care cred intr-o afacere, si pun banii de multe ori pentru o idee, poate mai mult pentru un vis, este fascinanta. Ei sunt cei care misca economia si sparg bariere. Sunt ca un producator de film. Aleg scenariul, regizorul, actorii, discuta cu ei, cauta finantare. Isi asuma riscul si asteapta in spatele cortinei avanpremiera. Dau lovitura sau pierd. La urmatoarea idee o iau de la capat.

     

    Avem o clasa de antreprenori si de manageri de fonduri care au schimbat peisajul afacerilor din Romania. Timp de un deceniu, afacerile erau apanajul catorva personaje care monopolizau cele mai multe business-uri. Acum nu mai e asa. Multi au iesit chiar din luminile rampei pentru ca nu au reusit sa tina pasul cu piata, cu gusturile consumatorilor (romanul a devenit mai pretentios si a invatat ca poate sa aleaga) si cu schimbarile din economie. Piata s-a fragmentat si nici un antreprenor nu mai poate spune ca este singurul detinator al unei retete de succes, incepand de la idee, bani, relatii si contacte la nivel inalt care sa-i asigure protejarea business-ului. 

     

    Faptul ca in Romania se pot obtine astfel de randamente deschide drumul si catre alti antreprenori, care isi vor pune banii intr-o afacere si vor creste piata din jurul ei ca sa poata s-o vanda mai departe si sa se imbogateasca. Nu trebuie sa ne ferim de acest cuvant. Ca sa se imbogateasca, ei mai intai trebuie sa creeze valoare adaugata. Sa aiba ce sa vanda. Cazurile in care se faceau bani plimband o hartie dintr-un birou in altul incep sa se reduca. Aceste situatii vor mai fi si peste zece ani, dar ponderea lor in total va fi nesemnificativa. Vor fi doar cazuri izolate.

     

    Vor castiga cei care vor crea ceva care se vede cu ochiul liber, care este recunoscut de piata prin vanzari, nu prin vorbe. Cu cat morisca investitiilor se va misca mai repede, cu atat numarul celor care cred ca inainte era mai bine va fi mai mic.

     

    Totusi, cineva ar putea sa intrebe: cu ce ma incalzeste pe mine ca General Electric a platit 140 de milioane de euro ca sa cumpere Domenia Credit (una din companiile preluate de la Fondul Romano-American de Investitii)? Ei bine, si ei, la randul lor, vor sa faca bani din acest business si, ca sa vanda mai mult, poate vor reduce dobanda la creditele ipotecare si isi vor lua un risc mai mare decat o banca, acceptand garantii mai blande ca sa-i atraga pe cei care sunt respinsi acum de bancheri. Fiindca alta varianta nu au ca sa atraga clienti.

  • Rascrucea si-o poarta fiecare

    O nenorocire nu vine niciodata singura – pentru ca legile lui Murphy nu sunt ale lui Murphy, nici ale noastre, ci ale strabunilor nostri. Nici nu s-a indepartat bine (pentru moment) pericolul cartelizarii politicii romanesti, cand un altul, cel al cartelizarii mass media, starneste din nou frisoane de spaima.

     

    A fost nevoie ca, la un interval scurt de timp, MediaPRO sa preia cotidianul Gandul, Catavencii sa-si vanda trustul controversatului Sorin Ovidiu Vantu, iar Dan Voiculescu sa-si cedeze actiunile fiicelor sale, pentru ca multi dintre cei care urmaresc cu atentie evolutia realitatilor romanesti sa realizeze ca Ana are mere, iar Xenia are pix: mai precis, ca marile trusturi de presa acapareaza, repejor si sigur, piata media. E limpede pentru oricine ca, intr-un fel sau altul, cele doua fenomene sunt conexe.

     

    Inainte, insa, de a cadea prada unui acces colectiv de paranoia, se cuvin a fi facute cateva precizari. La urma-urmei – urma care scapa sau ingroapa turma – paranoia taman prin asta se caracterizeaza – prin aversitatea fata de nuantari.

     

    In primul rand, ambele fenomene sunt, volens nolens, conexe, pentru ca ambele se petrec in contextul mai larg al globalizarii. Iar despre globalizare se spune ca ar fi intruparea post-modernitatii. Or, in ciuda diferentelor analizate si rasanalizate pe toate partile, cordonul ombilical dintre modernitate si post-modernitate ramane intact.

     

    (Ce dovada mai buna doriti, cata vreme asa-zisa diferenta dintre cele doua concepte este „asigurata“ de catre un amarat de prefix?) Ce-i drept, in manualele de economie politica, se face diferenta dintre filosofia lui Ford, inventatorul liniei de productie standardizata, ca exponent al modernitatii, si cea a economistilor post-moderni, pentru care esentiale sunt fragmentarea liniei de productie si delocalizarea.

     

    Insa faptul ca suburbiile se fac in Thailanda, capotele in Turkmenistan sau volanele la Brad, Romania, nu schimba cu nimic datele problemei. Principiul ramane acelasi – eficientizarea. Intr-o lume ideala, politica si mass-media ar trebui sa nu se supuna acestui principiu.

     

    Intr-o lume ideala, politica ar trebui sa controleze economicul, nu sa se supuna logicii acestuia, iar media ar trebui sa-si urmareasca propriile virtuti. Insa, vorba unei reclame americane, „lumea ideala nu exista; exista, in schimb, Walgreen, deschis 24 de ore din 24“. Simplu spus, idealurile se simt stinghere pe lumea aceasta. Nimic anormal aici. Cinstiti de-am fi, am recunoaste ca, de la cadere, ne-am pierdut inocenta. Ca, daca suntem oameni si avem o istorie, este pentru ca, vorba lui Pascal, nu suntem nici ingeri, nici bestii. Suntem, conform lui Noica, „in interval“. Suntem „intru“. Suntem la o perpetua rascruce. Ca romani, situati la Portile Orientului, intre lumea ortodoxa si cea catolica, intre latini si slavi etc, s-ar cuveni sa fim obisnuiti cu aceasta conditie – de a ne purta rascrucea.

     

    Pe toate nu le putem avea, chiar daca ne putem stradui. Inseamna asta, oare, ca nu mai merita sa ne straduim? Ca idealurile sunt fara rost – dupa cum incearca multi sa ne convinga? Ca povestile cu Fat Frumos si Ileana Cosanzeana sunt fie inutile, fie politically incorrect? Nicidecum. Aici nici nu mai e vorba despre idealism. Este vorba despre bun simt.

     

    In absenta unui orizont de asteptare, nu ne ramane decat o optiune: indobitocirea. Lumea nu se imparte doar in vesnicii optimisti, pentru care progresul a inceput daca nu de la Renastere, atunci macar odata cu Iluminismul, si adeptii teoriei conspiratiei, pentru care cartile au fost masluite de la bun inceput. Loc de nuante mai exista. Bunaoara, intre alb si negru nu exista doar cenusiul, ci si teologia apofatica, a „intunericului luminos“.

     

    Intr-un plan ceva mai concret, cartelizarea mass media nu este nici pe departe atat de neagra pe cat ne este prezentata. Ca este ingrijoratoare – fara doar si poate. Ca reprezinta, insa, inceputul sfarsitului – dati-mi voie sa ma indoiesc. Si asta nu doar pentru ca, atat in cazul mass media, cat si in cel al politicii, nu este vorba despre o reala cartelizare.“ Actorii nu sunt in „gasca“.

     

    Interesele – economice sau politice – sunt divergente. Actorii isi zambesc in fata si isi implanta pumnale, a la Brutus, pe la spate. Sistemul, care va sa zica, este plin de fisuri. Iar ziaristii sunt ca apa. Se strecoara, instinctiv, printre crapaturi, le largesc si le fac cumva sa iasa la lumina. Daca X nu vrea, iar Y nu vrea sa se puna rau cu X, intotdeauna se va gasi, mai devreme sau mai tarziu, un Z care sa-ti permita a spune lucrurilor pe nume. Cat timp mai exista un X si-un Y si-un Z, nimic nu este inca defintiv pierdut. Avem un alfabet – sa-l folosim atunci cum se cuvine. Un lucru e sigur: de scapat, scapa cine poate. Mantuiri colective nu exista.

  • Bentley pentru popor

    Cresterea numarului milionarilor din intreaga lume a schimbat pentru totdeauna business-ul luxului. Din manufactura, acesta s-a transformat intr-o industrie, in care tot mai putine marci de top raman in proprietatea familiilor fondatoare. Analistii vorbesc chiar despre o noua epoca a luxului: cea democratica.

     

    Cu vreo doua-trei saptamani in urma, Adrian Luca, art directorul care a realizat grafica suplimentului Pretul Luxului, editat de BUSINESS Magazin, cauta o idee de slogan pentru promovarea acestui produs. Din replica in replica s-a ajuns si la o varianta aparent paradoxala: „Pretul Luxului? E gratis!“. Aparent, pentru ca ironia acestui slogan – ramas la nivelul de exercitiu retoric – ascunde o umbra de adevar. Luxul este – mai presus de orice – o perceptie. De unde si dificultatea de a-l defini si include intr-o categorie anume.

     

    Desi un brand de lux – indiferent daca vorbim despre bijuterii, accesorii sau masini – pare atemporal, moda incepe sa-si faca simtita prezenta (din ce in ce mai mult) si in industria luxului. Cu alte cuvinte, luxul devine si el perisabil. Din acest punct de vedere, se poate spune ca acest business intra intr-o noua era. Cauzele? Profilul consumatorului de lux se transforma: spre deosebire de vremurile de odinioara, cand luxul era apanajul exclusiv al bogatasilor/oamenilor de vita nobila, conceptul in sine trece printr-un proces de democratizare, in cazul de fata cu accent pe „demos“ (popor – gr.), in detrimentul lui „kratos“ (putere – gr.). Cat despre implicatii, industria luxului se transforma.

     

    Inainte de a deveni industrial, luxul a fost manufacturier, a fost un business de familie. Majoritatea brandurilor de top, precum Louis Vuitton, Yves Saint Laurent, Lamborghini, Gucci sau Versace sunt, de fapt, nume proprii, numele fondatorilor. Acum, insa, in anumite subramuri ale industriei luxului, doar o mica parte din business-urile de familie au mai ramas in proprietatea mostenitorilor. De exemplu, in domeniul auto, Bentley, Lamborghini si Bugatti au fost cumparate de grupul Volkswagen, BMW a achizitionat Rolls Royce, iar Ferrari este produs de Fiat.

     

    De asemenea, in industria accesoriilor, Louis Vuitton Moet Hennessy si-a marit portofoliul cu marca de ceasuri Tag Heuer si brandul de camasi Thomas Pink, iar Gucci a achizitionat Yves Saint Laurent. Pe de alte parte, in design-ul vestimentar si in productia de bijuterii, afacerile au ramas in spatiul privat. De ce si-au vandut familiile mostenitoare companiile care le purtau numele?

     

    Democratizarea luxului si trecerea la productia de serie (ceea ce „contravine“ ideii de lux) are mai multe implicatii de ordin economic: in primul rand, nivelul investitiilor necesare pentru derularea business-ului creste. De ce? Nevoia de a lansa noi colectii, noi modele, de a fi in pas cu competitia. Or, familiile care au mostenit un business au ca principal scop cresterea sau conservarea averii, lucru incompatibil cu o strategie de investitii. Publicul de lux este si el in crestere. De unde, si ideea privind „democratizarea“ acestei industrii.

     

    Conform unei estimari a bancii de investitii Merrill Lynch din 2002, in intreaga lume existau aproximativ 26 de milioane de oameni care aveau in cont cel putin un milion de dolari. Specialistii aceleiasi banci se asteptau ca numarul „cel-putin-milionarilor“ sa aiba o crestere de 50% pana in 2005.

     

    „Bogatii de rand“ sunt in crestere si in Romania. Ziarul Financiar estima recent ca suma conturilor de lux (cel putin 100.000 de euro) se ridica la 500 de milioane de euro, insa exista si aprecieri conform carora aceast volum ar fi dublu. In orice caz, se pare ca exista 3.000 de romani care au conturi de lux, a caror administrare devine un business in sine (Private Banking).

     

    Pe langa banci si fonduri mutuale, bogatii – din ce in ce mai multi – sunt o tinta importanta pentru producatorii de lux. Iar Romania nu este o piata tocmai refractara pentru acest gen de produse. Noii imbogatiti au nevoie de legitimare, iar in lipsa insemnelor heraldice de odinioara, isi cumpara bijuterii, accesorii, automobile, resedinte. Toate de lux. Daca mai punem la socoteala si faptul ca romanii sunt un popor latin (cu oameni care vor sa arate ce au), succesul industriei de lux este asigurat.

     

    Dincolo de productie/ manufactura, acest mare business – in care marjele brute ajung la 70-80% – este o afacere de retail. La fel de importanta ca si calitatea marfurilor este calitatea expunerii in magazin. Majoritatea companiilor din domeniu au retele proprii de desfacere, intrucat cine nu controleaza desfacerea, nu controleaza business-ul. Asa fac Gucci si Louis Vuitton. Romania este, deocamdata, o piata prea mica pentru a justifica deschiderea unui magazin de asemenea talie. Insa milionarii nostri trebuie sa fie optimisti.

     

    Pe de alta parte, nu toata industria luxului trece in mana marilor conglomerate. Consumatorii luxului de moda veche (manufacturier) pot fi linistiti: au ramas in continuare afaceri al caror principiu director ramane seria limitata.

     

    Am aratat deja ca in design-ul vestimentar si productia de bijuterii au ramas afaceri de familie. Si in industria auto, chiar daca multe marci au fost inghitite de giganti precum BMW sau Volkswagen, au ramas producatori de nisa gen Pagani si Koenigsegg, care vand un automobil cu 600.000 de euro. Mici insule de lux exclusivist 100% exista si in alte domenii: productia de vinuri, parfumuri sau, bunaoara, turismul (aici chiar la propriu).

     

    Toate aceste nuante pot fi rezumate foarte simplu. Luxul nu mai este o categorie omogena, ci devine tot mai mult o piata in sine, cu trei subcategorii: low, middle si premium.

  • Anti-turism

    Se apropie perioada concediilor si abia astept sa plecati cat mai multi, ca sa am parte de un Bucuresti mai putin agitat, mai asezat in matca, mai dezisterizat. Nu exista doar turism agresiv pe lumea asta. Si n-ar trebui sa ne cliseizam pana si zilele libere ca sa ne simtim bine. De unde mania asta a „programarii vacantelor“? Nu e cam oximoronica situatia?

     

    Viata omului modern nu are sens fara turism. Trebuie sa te misti, sa vezi, sa gusti specificul locurilor. Cu cat te plimbi mai mult, cu atat esti mai imbogatit. Of, si cat bla-bla din asta obositor ni se vara pe gat in toate revistele, emisiunile si chiar canalele specializate. Dupa toata tevatura vacantiera, ne intalnim cu prietenii si ne aratam pozele. Se cheama ca ne-am procurat niste amintiri.

     

    Aici trebuie sa fac o paranteza si sa marturisesc cand mi-am descoperit prima oara gustul pentru anti-turism. Venea in ciclul primar, imediat dupa 15 septembrie, acel moment teribil in care trebuia sa scrii compunerea „cum mi-am petrecut vacanta“. Abia atunci descopeream utilitatea celor cateva zile chinuite impreuna cu familia prin tara, intitulate sugestiv „concediu“. Copiii povesteau mai ales acele zile. Nimeni nu avea tupeul sa spuna ceva din mult mai numeroasele zile de real „fun“ din jurul blocului. Astea nu se pot povesti. Si nici nu mai inchid paranteza.

     

    Pe masura ce ne maturizam, ipocrizia turistica isi continua cresterea spectaculoasa. Mai ales daca pleci in tari straine, esti mult mai dispus sa inghiti orice numai sa te intorci cu un pachet consistent de amintiri. E foarte greu sa-ti recunosti ca in fata cine stie carei catedrale gotice impresionante te-a apucat un somn teribil si ai fi dat orice pe un sezlong la Marea Neagra sau chiar la padure, la marginea orasului. E foarte greu sa povestesti cum, la un muzeu din Madrid, dupa ce-ai ametit zigzagand printre cete de japonezi si tablouri de Velasquez, o „cerveza“ rece ti-a provocat un catharsis mai mare decat toata arta din lume. Pentru ca aceasta religie destul de rigida a turismului are niste legi clare. Una e ca in acele doua saptamani de vacanta organizata trebuie sa iasa si untul din tine de la atata natura consumata, de la atata arta fagocitata, de la atata umblet prin locuri istorice. Ca sa ai ce povesti! Cum spuneam, chestiile astea se dovedeau utile inca de pe vremea compunerilor dintr-a treia. In timp, se petrec mutatii: vacanta spune o poveste despre statutul tau social, despre puterea ta de a experimenta lucruri noi, despre tot felul de lucruri in afara de leneveala placuta.

     

    Dar ce e rau in a-ti consuma vacantele anti-turistic? Cele mai frumoase zile ale anului mi se par cele din jurul Revelionului, atunci cand bucurestenii doresc sa stea in ambuteiaje fara sfarsit pe Valea Prahovei, lasand in urma un oras cu adevarat splendid. Capitala se curata pur si simplu de surplusul de energii turistice ale fiilor risipitori. Nu sunt un fan al Bucurestiului pentru motivele expuse de obicei de agentii – motive intitulate sugestiv, cu sonoritate militara, „obiective“. Ii port orasului astuia acea iubire paradoxala pe care destui, probabil, o cunosc. Amestecul de praf cu tot felul de mici oaze de liniste, de frumusete sau de voie buna pot provoca senzatii tari anti-turistice. Pana si Rahova are farmecul ei. Turistul clasic e un tip incrancenat, exigent, vrea sa se distreze, sa se amuze cu orice pret. E ca adolescentii care isi fac de cap de 1 Mai pe litoral, aproape din obligatie.

     

    Prin anti-turism incerc sa sugerez o premisa, zic eu, deloc aberanta: simte-te bine, indiferent unde esti. Intr-o seara de mai m-am simtit extraordinar cu niste prieteni la o bere in Cismigiu, doar razand de prostia si tarania chelnerilor. Nu pot accepta ca sunt in asa hal de deprimat incat sa nu ma mai pot bucura de vacanta daca nu mi se serveste perfect supa. Bucurestiul, de exemplu, e locul surprizelor pe care trebuie sa le consumi relaxat. Poti sa mananci extraordinar, la preturi onorabile, sa vezi oameni interesanti sau poti sa cheltuiesti toata chenzina in ambiante de un kitsch si de un snobism cum rar poti gasi. Poti sa savurezi chiar si o repriza de cumparaturi la hipermarket la o ora mai putin aglomerata, cand pana si vanzatorii au alte priviri, alte voci, mult mai placute, subtil complice. Dar nu o sa continui cu deliciile anti-turistice bucurestene. Inca una si gata: uneori iubesc Bucurestiul pentru toate motivele din care il urasc cei din provincie, de la aglomeratia insuportabila, la nesimtirea locuitorilor lui.

     

    Industria turismului naste nevroze pe care, din motive de comoditate, nu sunt intotdeauna dispus sa le consum. Am fost in multe vacante placute si obositoare, chiar utile prin miile de lucruri pe care le-am avut de povestit. De cate ori vacantele nu devin extraordinare abia dupa ce ne intoarcem din cine stie ce colt de lume? E amuzanta reactia pavloviana pe care o avem inca de cand se topesc zapezile, intrebarea venind ca o viitura psihica peste tine si prieteni: unde mergem anul asta? Anual, are loc o teribila infruntare intre masochistii contemporani, impartiti in doua tabere. Turistii care nu se mai satura sa savureze incredibilele frumuseti naturale, arhitecturale si celelalte. Si anti-turistii care nu se mai satura sa stea, sa-si consume cinic zilele cu o bere rece in mana, intr-un colt de parc, intr-un colt de Bucuresti, oras chinuit de reveriile unor Videanu si altii ca el sau de „investitori“ dornici sa-si plaseze „buildinguri“ si pe gurile de metrou. Au crescut temperaturile, turistii se iau la tranta cu anti-turistii. Eu sunt in ultima tabara. Desi s-ar putea sa dezertez vreo saptamana.

  • Proiectul secolului

    Am fost facuti sandwich, este? Ce vreau sa zic: e o judecata raspandita zilele astea aceea ca secolul al XIX-lea a fost al Angliei, secolul a XX-lea al Statelor Unite si ca secolul al XXI-lea va fi al Chinei. Spuneti-le copiilor vostri sa se apuce de invatat chineza.

     

    Mi se parea la un moment dat ca sunt singurul ingrijorat de felul in care sistemul american de educatie si industria raspund amenintarii reprezentate de ascensiunea Chinei si a Indiei. Dar dupa un an in care am calatorit de-a lungul si de-a latul Americii, discutand cu profesori si inventatori, eu nu sunt gata sa cedez secolul al XXI-lea Chinei. Nu, nu inca.

     

    Vedeti, bunica-mea are o vorba care zice asa: „Niciodata sa nu cedezi un secol unei tari care cenzureaza Google“. E o chestie acolo, in ceea ce spune: ea n-a crezut niciodata ca viitorul poate apartine unei tari care limiteaza accesul propriului popor la cunoastere. A cenzura Google inseamna o proasta guvernare, una brutala, care cenzureaza si franeaza inovatia.

     

    Acum, e adevarat si ca cele doua mari partide ale Americii sunt pierdute si ca Washingtonul e in moarte cerebrala. Dar exact pentru ca noi avem aceasta economie incredibil de flexibila, deschisa, nerestrictionata, competitiva – in care nu cenzuram nimic – ceea ce descoperim atunci cand vizitam hub- urile inovatiei e ca nimeni nu asteapta ca Washingtonul sa declare inaugurarea viitorului mare proiect Manhattan pentru, sa zicem, independenta energetica. Inventatorii americani infloresc pe cont propriu.

     

    Nu trece o zi de o vreme incoace sa nu primesc o scrisoare de la vreun start-up in care sa mi se ceara sa scriu despre cum pot fi transformate gunoiul, porumbul, carbunele, balegarul, hidrogenul, valurile, rumegusul, vantul, soarele ori vreo planta in energie. Am vizitat recent SRI International, langa Stanford – acolo oamenii de stiinta incearca sa rezolve o problema critica: cum sa storci mai multa energie din baterii. Saptamana trecuta am fost in Pasadena sa vizitez Idealab, al carui fondator, Bill Gross, abia astepta sa ma urce pe acoperis sa-mi arate sistemul lui solar numit Sunflower, care „dirijeaza“ razele cu mici oglinzi concentrandu-le intr-un fel de „container“ de silicon. Cu Sunflower isi alimenteaza cu energie intregul sediu acum. Cateva zile dupa aceea l-am intervievat pe investitorul Gary Morgenthaler din Silicon Valley, a carui firma a investit in productia de componente pentru panouri solare si a urmarit un start-up care, prin bioinginerie, incearca sa modifice niste alge astfel incat acestea sa „produca“ petrol. Am sfarsit saptamana in San Francisco, la Greentech Innovation Network, care a cumparat de-a valma zeci de companii care inoveaza in domeniul „energiei curate“, in cautare de idei. Intalnirea a fost organizata de Kleiner Perkins, fondul de investitii care a ajutat Google sa porneasca si care acum baga banii intr-o larga varietate de start-up-uri in domeniul energiei.

     

    Bill Gross de la Idealab spunea: „Pretul combustibilului fosil a urcat destul si uite ce se intampla. Fara nici o reglementare guvernamentala, investitiile si inovatiile in zona energiei decoleaza cu mai multa concentrare de talente si mai multa determinare decat ar face-o orice program guvernamental. E un fel de proiect Manhattan disipat, care atrage cei mai destepti si cei mai potriviti oameni, iar capitalul este eficient alocat spre astfel de echipe“.

     

    Dar sa nu ne facem iluzii, spune K.R. Sridhar, a carui companie, IonAmerica, dezvolta celule combustibile din oxizi solizi: daca vrem sa vedem astfel de alternative ca se misca de la stadiul de start-up-uri spre cel de intreprinderi comerciale mari, „avem nevoie sa facem ca mecanismul preturilor sa functioneze cum trebuie“.

     

    Cand vorbim de petrol, chiar nu putem spune „sa lasam piata sa functioneze“, pentru ca in lumea petrolului nu exista o piata libera: producatorii au un cartel, iar guvernele – cum e si al nostru – subventioneaza petrolul, asa incat noi sa nu platim intregul cost.

     

    Daca guvernul ar face doar cateva lucruri, start-up-urile din energie pe care le vedem azi ar livra produse adevarate, spune Sridhar. In primul rand, guvernul ar trebui sa instituie o taxa pe benzina care sa-i garanteze ca pretul nu va scadea niciodata sub 3,5-4 dolari galonul, taxa care ar face ca preturile noilor tehnologii sa devina competitive. In al doilea rand, guvernul ar trebui sa-si fixeze propriile tinte in privinta consumului si al emisiilor de dioxid de carbon pentru propria flota de automobile, precum si standarde inalte pentru energia ecologica si un consum redus de electricitate pentru propriile cladiri – iar apoi sa promita ca va fi primul client al acelei companii care va reusi sa atinga astfel de standarde.

     

    „Guvernul federal e cel mai mare consumator unic de energie din tara“, spune Sridhar. „E timpul sa conduca prin puterea exemplului si sa forteze putin nota. E vremea ca guvernul sa-si foloseasca forta de negociere atunci cand cumpara energie“.

     

    Prima tara industrializata care devine „verde“ cel mai repede, care va avea cele mai ingenioase tehnologii – aceea va fi tara-lider a secolului al XXI-lea. Noi avem inovatori. Avem si investitori. Daca am avea si un guvern care sa creeze conditiile potrivite de piata, chiar ca ne-am desprinde de pluton.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer;

    Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 14 iunie al BUSINESS Magazin.

     

    Traducere de Mihai Mitrica

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un parteneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • Impreuna separat

    Bill si Hillary Clinton au mers cu avionul la Chicago in aprilie, impreuna, pentru a tine discursuri la cateva ore si la cativa kilometri unul de celalalt. Si, ca orice cuplu, s-au gandit sa ia cina impreuna la sfarsitul zilei. Dar viata nu e asa de simpla cand esti casatorit cu un/o Clinton.

     

    Fostul presedinte a plecat devreme spre Washington, pe de o parte pentru a evita sa distraga atentia presei de la discursul sotiei sale. Au decis amandoi ca cina nu e o idee buna, asa ca Bill Clinton a facut ce face el de obicei: a strans niste cunoscuti – in acest caz niste fosti consilieri – si a mers sa ia o gustare tarzie la un restaurant Tex-Mex. Abia dupa asta sotii Clinton au ajuns acasa – impreuna. Clinton e arareori vazut in public neacompaniat, dar printre companioni rar se regaseste si sotia. Noptile in oras il gasesc haladuind prin Los Angeles cu un prieten burlac, Ronald W. Burkle, sau participand la evenimente in Manhattan; ea e legata de cariera de senator de New York. Cand vine vorba despre subiectul Bill si Hillary, in aceste zile, pentru multi democrati o problema principala este starea casniciei lor – se vorbeste despre cum cea mai disecata relatie din America poate afecta posibila candidatura a doamnei Clinton la prezidentiale in 2008. Democratii spun ca e inevitabil faptul ca intr-o campanie care l-ar putea readuce pe fostul presedinte la Casa Alba, unii votanti ar putea fi derutati de rolul lui politic si de episodul procedurii de suspendare din 1998.

     

    „E clar ca e o candidatura complicata“, spune Leon E. Panetta, seful administratiei prezidentiale a lui Clinton din 1994 pana in 1997. „Au trecut prin multe, desi pana la urma daca esti cu ei, stii ca e ceva care-i uneste profund.“ Dinamica mariajului unui cuplu e dificil de surprins dinafara, chiar si in cazul unuia atat de cunoscut. Dar intervievarea a cam 50 de oameni si o retrospectiva a activitatilor lor comune arata ca, de cand au parasit Casa Alba, Bill si Hillary si-au construit in mare parte vieti separate – pe de o parte din cauza carierelor si pe de alta din calcul politic.

     

    Efectul a fost ridicarea figurii senatorului Hillary Clinton in raza radarului public simultan cu un fel de diminuare a imaginii sotului ei. Aparitiile lor impreuna sunt cu grija calculate: scopul lor este sa o pozitioneze in cursa prezidentiala nu ca partenera sau ca emisar, ci ca pe sine insasi.

     

    Multora dintre cei intervievati li s-a garantat anonimatul pentru a discuta despre o relatie pentru care sotii Clinton au cautat mult timp o zona privata. Sotii Clinton – si, in cea mai mare parte, consilierii lor – au refuzat sa coopereze pentru acest articol si le-au cerut si altora, de asemenea, sa nu coopereze. Purtatorii lor de cuvant au remis un comunicat despre relatia celor doi.

     

    „Ea e senator activ care, ca si cei mai multi membri ai Congresului, trebuie sa fie in Washington in cea mai mare parte a timpului. El e fost presedinte si conduce o fundatie internationala. Dar casa lor e in New York si ambii fac tot posibilul pentru a fi impreuna acolo sau la locuinta din Washington D.C. cat mai des – adesea cu mari eforturi. Cand programul de lucru ii constrange sa fie despartiti, vorbesc tot timpul.“

     

    De la inceputul lui 2005, sotii Clinton au fost impreuna in medie cam 14 zile pe luna, potrivit consilierilor care au consultat programele celor doi. Cateodata asta a insemnat o zi intreaga de relaxare acasa in Chappaqua, New York; alteori a insemnat sa ajunga acasa amandoi in toiul noptii. In cea mai ocupata perioada a lor, s-au vazut intr-o singura zi, de Sfantul Valentin, in februarie 2005 – o luna in care ambii au calatorit mult. Din ultimele 73 de weekend-uri, au petrecut impreuna 51. Consilierii au refuzat sa dezvaluie care a fost programul privat al sotilor Clinton. Aceiasi consilieri spun ca acum cuplul vrea cat mai mult „timp privat“ impreuna posibil; toamna trecuta, spre exemplu, Bill Clinton a parasit Manhattan-ul si a plecat acasa pentru a fi impreuna cu sotia lui cateva ore inainte de a se intoarce pentru lua avionul spre Newark.

     

    Arareori, totusi, cei doi Clinton apar in public cand sunt impreuna. Iar distanta e in mare parte un rezultat al carierelor lor, dar e si o chestiune de optiune. Bill Clinton s-a implicat intr-o multime de cauze care il scot afara din tara, precum SIDA in Africa sau saracia din lumea a treia. Cateodata ia parte la sesiunile de strategie ale sotiei, dar chestiunea rolului sau politic este atat de delicata incat consilierii lui Hillary au pareri impartite asupra influentei lui.

     

    In schimb, optiunea lor de a-si trai vietile publice separat, spun cei din jurul sotilor Clinton, are la baza un calcul politic, dincolo de evolutia naturala a unei casnicii care a avut parte din plin de stres si tradari. Bill e o figura complicata pentru sotia lui, care s-a transformat dintr-o Prima Doamna controversata – atunci cand erau inseparabili – intr-o femeie-senator care sta pe picioarele proprii.

     

    Pregatindu-se pentru 2008, democratii descriu infruntarea politica astfel: Hillary ar putea deveni candidat prezidential, dar intoarcerea „sotilor Clinton“ ar putea resuscita amintiri care includ ades-ironizata idee de tandem matrimonial („doi la pret de unul“) a campaniei prezidentiale a lui Clinton din 1992 si telenovela infidelitatilor.

     

    „Bunul simt spune ca relatia ar putea sa o afecteze – cand toate acele amintiri si scandaluri vor fi evocate. Dar pun pariu, si poate asta e o proiectie rationala, ca asa ceva nu ar fi corect“, spune Lanny J. Davis, un vechi prieten al sotilor Clinton.

     

    Unii dintre apropiatii cuplului spun ca, atunci cand au parasit Casa Alba, cei doi au incercat sa lase in urma si ce mai ramasese din scandalul relatiei lui Bill cu Monica S. Lewinsky. Dar altii spun ca au simtit tensiunea si dezamagirea din mariajul celor doi.

     

    Unii apropiati constata ca acum nu se mai observa vreo urma de tensiune. „Cine stie cum un cuplu oarecare ar trece prin provocarile mariajului lor… dar ei au facut-o“, spune Chris Korge, colector de fonduri pentru democrati si apropiat al sotilor Clinton. „E ca atunci cand el i-a cumparat, recent, un nou inel cu diamante, numai sa-i fi vazut privirea…“ Bill Clinton a fost mai deschis cu privire la mariajul lor decat este sotia lui.

     

    Cand au aparut impreuna la o strangere de fonduri in decembrie in Manhattan, fostul presedinte a spus ca sunt unele momente in care „imi dau singur palme“ pentru ca ar fi incurajat-o sa candideze la prezidentiale. Sunt si altele in care si-ar fi dorit ca ea sa nu fi fost nici in Senat, ca sa poata calatori mai mult impreuna, sa afle mai multe impreuna, a spus tot el. Cand Hillary Clinton i s-a alaturat pe scena, el a sarutat-o pe frunte si s-a indepartat. Ea a parut putin uimita. Cateva momente mai tarziu, s-a uitat in camera putin luminata incercand sa-l gaseasca. „Iti sunt atat de recunoscatoare, Bill, oriunde te-ai afla“, a spus.

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

     

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un parteneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • Discovery vrea mai mult

    Discovery Networks Europe (DNE), diviziune a Discovery Communications, isi extinde operatiunile si prezenta in Romania prin deschiderea unui birou local in Bucuresti. Totodata, DNE a anuntat si lansarea unui semnal Discovery Channel dedicat pietei autohtone.

     

    Semnalul unic de distributie al DNE va consolida identitatea Discovery Channel in plan local si va permite retelei sa ofere un aspect personalizat on-air, incluzand materialele intermediare si promo-urile, care acum vor fi dublate in limba romana, spun reprezentantii companiei. De asemenea, lansarea semnalului dedicat va permite Discovery sa selecteze din cadrul ofertei internationale cele mai relevante programe pentru publicul din Romania (selectia se va face pe baza voturilor telespectatorilor). Noul birou va fi administrat de Katarzyna Kieli, vicepresedinte si Country Manager Discovery Networks, Europa Centrala, iar Simona Mikhulesku va ocupa functia de Affiliate Sales Manager.

     

    Biroul va avea o echipa de vanzari afiliate si alte functii de sustinere, dupa o campanie de recrutare. In termeni de oportunitati pentru advertiserii si sponsorii din Romania, localizarea ofertei Discovery se traduce prin contracte non-standard, cum ar fi programele sponsorizate sau promo-uri locale. „Privim cu incredere dezvoltarea fenomenului pay TV din Romania. Semnalul propriu ne va furniza o oferta de advertising si de vanzari mult mai puternica, de care advertiserii locali vor putea beneficia, la fel cum s-a intamplat odata cu lansarea semnalului Discovery Channel in Ungaria, la inceputul anului trecut“, a explicat Katarzyna Kieli.

     

    Deschiderea biroului si lansarea unui semnal dedicat coincide cu cea mai mare campanie de marketing off air lansata de Discovery in Romania, pentru promovarea uneia dintre noile sale serii, „La un pas de moarte“. Campania integreaza elemente de afisaj pe panouri exterioare, online, presa scrisa si radio.

  • IN THE SPOTLIGHT

    Ideea: Lumini in noapte

    Client: Muzeul Grigore Antipa

    Brand: Evenimentul „Noaptea Muzeelor“.

    Agentie: Leo Burnett & Target (Publicis)

    Canale: citylights (outdoor), print, radio si Internet

     

    Pentru promovarea evenimentului „Noaptea Muzeelor“, Muzeul National de Istorie Naturala „Grigore Antipa“ a lucrat cu agentia sa traditionala, Leo Burnett & Target. Pentru ca tema evenimentului din acest an a fost „Lumini in noapte“ si s-a concentrat in jurul speciilor bioluminiscente, agentia a conceput o campanie cat mai sugestiva. Leo Burnett explica cum: neoanele din statiile de autobuz, destinate sa anunte evenimentul, „s-au descurcat de unele singure“, aranjate fiind de spray-uri si markere. Formele de specii luminiscente aplicate direct pe neoane si vizibile in intuneric au asigurat comunicarea evenimentului pe partea de outdoor. „Si pentru ca am vrut sa aducem si in radio «lumina», am reusit sa exploatam display-ul radioului de masina, pe care ascultatorul a vazut la un semnal precis cuvinte latinesti, adica nume de specii luminiscente“, a mai spus agentia.

  • SOFTWARE: Rusia intra timid dar sigur pe piata marilor jucatori din IT

    Programatorilor rusi le place o anecdota atribuita unui oficial al Intel: „Proiectele mari le facem in India, pe cele urgente in America – iar pe cele imposibile, in Rusia“. Dar ce e dincolo de glume?

     

    Cu ceva timp in urma, un om de afaceri rus, sef al uneia dintre cele mai mari companii de IT din tara (Information Business Systems – IBS) comenta ca Rusia inca nu si-a construit urmatorul sector de export, unul care sa aduca bani in tara peste 30 de ani, cand „rezervele de petrol si gaze se vor fi terminat“. Anatoli Karacinski – despre el este vorba – gasea ca un astfel de sector, care sa genereze export, e industria IT. Si mai spunea ca acum ar fi momentul in care o asemenea constructie trebuie proiectata.

     

    Si Karacinski, si alti oameni de afaceri din IT-ul rusesc, privesc fara indoiala spre exemplul Indiei – care conduce in topul tarilor exportatoare de software cu vanzari de peste 12 miliarde de dolari in 2005. Rusia, desi pe locul al 4-lea in clasamentul exporturilor de software, a atins doar 1 miliard de dolari in 2005, in crestere cu 30% fata de 2004.

     

    Putin fata de India, dar promitator totusi, daca luam in calcul ca in 2003 exporturile se cifrau la 475 de milioane de dolari, in crestere cu 60% fata de anul precedent si de noua ori mai mult decat in 1999, potrivit Worldeconomy.com. Acum doi ani, Dmitri Losinin, directorul executiv al celui mai mare exportator rus de software, Luxoft, isi exprima convingerea ca exporturile rusesti de soft vor ajunge pana in 2009 la 3-5 miliarde de dolari.

     

    In paranteza spus, Luxoft este cel mai mare producator de software de business al Rusiei, un nume aflat intr-o companie selecta, cum ar fi Spirit – compania care a reusit sa incheie o alianta strategica cu gigantul american Texas Instruments in 2001 pentru producerea de procesoare, Abbyy – unul din cei mai buni producatori de software pentru recunoasterea optica a caracterelor (OCR) din lume si, bineinteles, Kaspersky – aflat intre primii zece producatori de software de securitate din lume. Mai exact, Kaspersky detine circa 10% din piata mondiala de antivirus, care este estimata la aproximativ 5 miliarde de dolari, in vreme ce pe piata locala controleaza aproape 65% din sectorul „antivirus“.

     

    Pentru a intelege mai bine pozitia de forta a celor de la Kaspersky, e suficient sa amintim ca Symantec, liderul mondial pe segmentul consumatorilor finali, detine in Rusia o cota de piata de doar 20%. Totusi, in pofida succeselor de pana acum, Rusia priveste inca cu respect la liderii pietei mondiale de software, in special la India. La exemplul indian s-a raportat, probabil, si presedintele Vladimir Putin cand, anul trecut – dupa o vizita in Bangalore, capitala IT a Indiei – a decis sa finanteze cu cate 80-100 de milioane de dolari de la buget crearea a trei parcuri tehnologice rusesti (la Novosibirsk, Nijni Novgorod si Dubna, langa Moscova), precum si sa acorde companiilor IT o serie de facilitati gen reducerea contributiilor la bugetul de asigurari sociale (de la 30%, cat platesc alti angajatori, la 14%) si sa excepteze exporturile IT de la plata TVA. Exporturile rusesti de software ar trebui, deci, sa creasca „in acelasi ritm, de 30% anual, pana in 2010“, potrivit ministrului rus comunicatiilor, Leonid Reiman.

     

    Cresterea de pana acum e insa mai degraba un efort al afacerilor locale decat al vreunei strategii guvernamentale. Oamenii din IT-ul rusesc au profitat, pana acum, de aceleasi avantaje pe care le-au exploatat si alte paradisuri ale outsourcingului, in principal forta de munca bine pregatita si ieftina, care a facut ca exportul de software al Rusiei – dirijat, in cea mai mare parte, spre Occident – sa creasca, in termeni de venituri, in fiecare an.

     

    Dar in Rusia, ca si in alte economii emergente, forta de munca se scumpeste, iar acest lucru va priva companiile autohtone de unul dintre principalele lor atuuri. „In Moscova, de exemplu, nu mai este profitabil sa dezvolti software pentru export“, spunea recent Maxim Ageev, presedinte al Quasar Micro, citat de publicatia Kommersant. Salariul mediu al unui programator moscovit e de 700-800 de dolari pe luna, mergand si pana la 12.000 de dolari pe an – la fel ca in China, mai mult ca in India, dar, e drept, deocamdata de cinci ori mai mic decat in Statele Unite.

     

    Totusi, nivelul relativ scazut al salariilor va continua sa fie – cel putin inca o vreme – unul dintre marile atuuri ale industriei rusesti de software, mai ales in fata celei occidentale. Un alt avantaj, pe care oamenii de afaceri rusi incearca sa-l scoata in evidenta, e rezervorul de specialisti si traditia tehnologica mostenita din perioada sovietica, Rusia laudandu-se ca este, alaturi de Japonia si Statele Unite, una dintre natiunile cu cea mai mare densitate de experti in domeniul tehnic: 3.500 la milionul de locuitori. In fine, un alt as din maneca ar fi acela al fluctuatiei de personal mai redusa decat in India, care permite crearea de echipe stabile si experimentate de dezvoltatori de software. Iar specialistii pun aceasta fidelitate a angajatilor tot pe seama traditiei in domeniul tehnic mai mare decat a altor tari; la aceasta ora, „populatia de programatori“ a Rusiei e estimata la 250.000 de specialisti. Dar exista si reversul: fenomenul migratiei.

     

    Anual, aproximativ 2.500 de oameni de stiinta de inalta calificare parasesc Rusia, pentru a lucra in Occident.

    La fel de adevarat, insa, este si faptul ca exista si specialisti in IT care se intorc in tara. Unul dintre ei este Alexei Nikolaevski, fondatorul Luxoft, companie printre ai carei clienti se numara Boeing, IBM si Microsoft. Nikolaevski, care a inceput prin a scrie programe pentru bancile rusesti in 1990, a dat faliment dupa criza din 1998 si a plecat in Statele Unite, unde a lucrat la o companie din Texas pana dupa crah-ul dotcom din 2000. A revenit, dupa aceea, in Rusia, fondand Luxoft, care in 2004 a atins o cifra de afaceri de 25 de milioane de dolari, devenind asa cum deja s-a mentionat cel mai mare exportator de soft al Rusiei.

     

    Dar industria ruseasca de software are si dezavantaje majore: unul ar fi gradul redus de consolidare, piata fiind formata – cu exceptii notabile, fireste (IBS, de exemplu, are 3.000 de angajati si clienti precum Shell, BP, J. P. Morgan, Ford, US Department of Energy) – din companii care au in medie 20-30 de programatori si prea putina experienta in marketing ori fuziuni si achizitii. Altfel spus, piata e formata din companii prea mici pentru a deveni competitori semnificativi pe piata mondiala de outsourcing. Iar in acest punct, admit rusii, avantajul e de partea Indiei, si multumita sprijinului timpuriu al guvernului de la New Delhi, care a creat zone speciale in care companiile pot lucra impreuna pentru proiectele mari.

     

    O alta piatra de moara ar fi si perceptia ca tehnologia ruseasca este inferioara din punct de vedere calitativ (in special in Statele Unite) – o prejudecata mostenita din perioada razboiului rece -, dar si rata mare a pirateriei software de dupa caderea Cortinei de Fier sau ostilitatea regimului Putin fata de marile corporatii (vezi cazul Yukos). Si nu in ultimul rand, hackerii. In 2001, un programator rus de la ElcomSoft Co., Dmitri Sklyarov, a fost arestat de FBI, care l-a acuzat ca a violat U.S. Digital Millenium Copyright Act, o lege care protejeaza incalcarile copyright-ului in dezvoltarea de software.

     

    Sklyarov, care a fost achitat ulterior de un tribunal american, demonstrase la o conferinta a hackerilor din Las Vegas cum poate fi sparta criptarea sistemului de carti electronice e-Books al Adobe Systems, despre care compania spunea ca nu pot fi copiate, si cum pot fi transformate acestea in fisiere PDF obisnuite, care pot fi citite de orice utilizator, pe orice tip de computer. Apropo de Statele Unite. Cand presedintele american Ronald Reagan a avertizat, in anii ‘80, ca „The Russians are coming“ (Vin rusii), ceea ce se subintelegea era o amenintare de ordin militar. Expresia este valabila si astazi, dar si-a schimbat intelesul.

     

    Acum e vorba de calitatile de programatori si expertiza IT a rusilor. Dar asta nu e singura schimbare: avantajele competitive ale relocarii activitatilor software in Rusia nu mai provoaca teama in Occident, ci mai degraba ele reprezinta o sansa nesperata pentru business-urile din Vest de a gasi noi directii de crestere.

  • Minusul este organizarea

    O tara cu dimensiunile unui continent, Rusia are de unde alege programatorii cei mai buni. Forta sa este insa mai degraba latenta, nefiind inca exploatata la adevaratul potential.

     

    DIMENSIUNI: Din punct de vedere al bazei umane rivalizeaza cu India si China, dar din motive de slaba organizare si instabilitate politica si legislativa nu genereaza venituri la fel de mari.

     

    TRADITIE: Fostul URSS era recunoscut pentru capacitatea uriasa de productie de tehnologie. In perioada razboiului rece rusii au inovat de multe ori domenii precum astronautica, tehnica militara si telecomunicatiile.

     

    DESCHIDERE: Boeing, Dell, Intel, Motorola au deja centre de dezvoltare tehnologica in Moscova, si multe alte companii americane lucreaza pe baza de contract cu programatorii rusi.