BusinessMagazin

Blog

  • Cautam parlament, rugam seriozitate

    Partidelor le lipseste acel „organizator’’ din sistemul politic britanic, omul a carui grija este sa asigure prezenta in corpore a parlamentarilor la discutiile si voturile importante, coeziunea in decizie, anticiparea unor situatii de criza din grup.

    Unul dintre secretarii Camerei Deputatilor anunta mai zilele trecute ca viitorul Parlament va primi drept mostenire de la predecesori cateva duzini de proiecte de legi. Nu de importanta capitala, dar cateva duzini. Tot zilele trecute, s-au auzit si cateva opinii cum ca ar fi ceva in neregula cu numarul de comisii parlamentare. Cam pe la sfarsitul toamnei, dupa plecarea randunelelor, vom avea parte si de un bilant oficial al activitatii Camerelor.

    In peste un deceniu de parlamentarism nou au fost tot felul de discutii si dispute despre functionarea mecanismului acestei agore, fara de care democratia n-ar exista si viata noastra ar fi cenusie.

    Sondajele de opinie au fost unanime in privinta aprecierii foarte reduse pe care publicul o da institutiei sus-mentionate. Parlamentul isi „disputa“ cotele cele mai joase de incredere cu partidele si sindicatele. Dar nimeni nu a pus vreodata la indoiala ratiunea de a fi si esenta sa. 

    Insa, indiferent de cine a fost majoritar in acest for deliberativ si decizional, mai e mult de slefuit in ce priveste imaginea si eficienta sa. Reprezentativitatea nu se pune in discutie, pentru ca Parlamentul este expresia vremurilor prezente.

    Este adevarat ca in epoca „CFSN-CPUN“, cand vorbea Plesu se facea liniste, cu toate ca atunci miscarea browniana a discursurilor era asurzitoare. In acea dezordine a luarilor de cuvant, care era atat de placuta ochilor si urechilor consumatorului de transmisii TV erau lideri neoficiali de opinie, ale caror cuvinte nu numai ca erau ascultate, ci si respectate. Ce sa mai zici de prezenta? Azi, cand liderii si viceliderii de grup sunt ei insisi o institutie, sustinuti de masinaria de partid, prezenta – macar pasiva – la dezbateri si la vot a ajuns o problema. 

    Partidelor le cam lipseste acel „organizator’’ din sistemul politic britanic, omul a carui grija este – printre altele – sa asigure prezenta in corpore a parlamentarilor la discutiile si voturile importante, coeziunea in decizie, anticiparea unor situatii de criza din grup. La noi, impresia este ca unitatea este asigurata prin niscaiva machiaverlacuri si alte miscari obscure, cand disciplina in actiune ar trebui sa fie rezultatul unui reflex daca nu nascut, macar dobandit.

    Partidele isi vor da seama de importanta existentei unei asemenea persoane chiar din urmatoarea sesiune legislativa, cand raportul de forte va fi mult mai echilibrat, prezenta si unitatea dobandind o importanta capitala.

    S-a vorbit si se vorbeste mult despre ritmul procesului legislativ si se arata cu indexul spre comisii. Adica spre bucataria legilor. Este adevarat ca sunt comisii supra-aglomerate, cum sunt cele juridice. Dar este si foarte probabil ca lucrurile sa se impotmoleasca nu la „juridice“, unde se lucreaza aproape la lumina reflectoarelor, ci in altele, de unde – din motive obscure sau pur si simplu din secretomanie – se emana o tacere mai apasatoare decat din Triunghiul Bermudelor. 

    Acum mai bine de patruzeci de ani, intr-un raport al unui comitet parlamentar american, se aprecia ca tendinta de a fi secretos este primul refugiu al incompetentilor. Departe de mine sa cred ca am avea parlamentari incompetenti. Avem, in schimb, comisii ce arata ca un refugiu, din pricina lipsei de comunicare.

    Bine ca macar au disparut acele dispute ciudate despre cine este mai mai util si mai reprezentativ: Senatul sau Camera Deputatilor.

    Parlamentele care au fost seamana oarecum cu acel „trabajo no, samba si“, fredonat de cubanezii lui Fidel, prinsi intr-o perpetua samba si cu „trabajo“ lasat pe margine. Productiile de discursuri au continuat sa le surclaseze pe cele de legi. Zilele usilor inchise pe cele ale usilor deschise. Anotimpul salilor golase a fost mai lung decat cel al salilor pline. 

    Parlamentul viitor ar trebui sa fie mai performant din punct de vedere al finalitatii si calitatii prestatiilor. Cel putin, daca este sa te iei dupa legile progresului. Altfel vom ajunge sa credem asta doar dintr-un optimism disperat. Clasa politica educata, deocamdata doar munitie de discurs electoral, ar putea fi ceva palpabil cand ne vom uita cine populeaza incinta viitorului Legislativ.

    Altfel, „innoirea“ de partid clamata de unii si altii, oamenii „noi“ impinsi in fata vor fi doar niste iluzii servite pe post de anestezic prost. Iar reprezentantii poporului vor face si mai abitir turism parlamentar (nu diplomatie) in tarile calde, dansand samba pe plaja.

  • Chiuveta infundata a politicii romanesti

    Canalul de comunicare dintre partide si baza lor electorala este blocat in ambele sensuri. De aici si neincrederea populatiei in clasa politica.

    Oricat de dezamagit te-ai declara de viata politica americana, nu poti sa nu admiri frenezia de care sunt cuprinse armate intregi de simpli alegatori in ultimele saptamani de campanie electorala. Iar termenul „armata“ nu este aici o simpla figura de stil. 

    Voluntarii – pentru ca despre ei este vorba – sunt organizati pe detasamente sau plutoane. Unii lipesc afise, altii dau telefoane si coloreaza harti electorale, iar altii merg din usa in usa, aidoma membrilor unui cult neo-protestant. Cand ti-e lumea mai draga, te poti trezi cu ei in prag, intrebandu-te daca te-ai inregistrat pentru vot, care-ti sunt nemultumirile si cu ce te pot ajuta. Daca, bunaoara, se intampla sa fii o mama singura, se ofera sa-ti ingrijeasca pruncii in ziua alegerilor, pentru a te putea prezenta la vot. Totul pentru partid, totul pentru victorie. Informatiile astfel obtinute sunt centralizate rapid, pentru a stabili cu exactitate profilul electoral al fiecarei circumscriptii, urmand ca strategii de campanie sa ia decizii in consecinta.

    Imaginati-va acum ca, in Romania, simpatizantul (nu membrul) unui partid, adult altminteri normal, cu familie si slujba, se prezinta la sediul partidului respectiv, intreband cu ce poate fi de folos. Gratis. In timpul sau liber. Fara sa astepte alta recompensa decat, eventual, victoria partidului sau candidatului favorit in alegeri. Sunt convins ca gestul ar starni consternare in randul membrilor de partid, si nu numai. Nevasta i-ar aduce aminte ca promisese de o luna sa vopseasca gardul, iar prietenii s-ar interesa discret daca a manifestat si alte „tulburari de comportament“. In acelasi timp, in Romania toata lumea deplange lipsa de comunicare dintre clasa politica si electorat. Si pe buna dreptate. Reactivarea bazei electorale, facuta in pripa, o data la patru ani, prin vizite si promisiuni, nu reprezinta o comunicare reala. De aici si neincrederea manifesta a populatiei in actuala clasa politica.

    Daca, insa, politica romaneasca seamana cu o chiuveta infundata, vina apartine ambelor parti. A arata, acuzator, cu degetul, exclusiv spre clasa politica, echivaleaza cu tactica aruncarii pisicii in ograda vecinului. Fiecare electorat are alesii pe care ii merita. Pentru ca politicienii sunt aidoma copiilor – cum ii cresti, asa ii ai. Daca, bunaoara, alegatorii ar renunta la mentalitatea paguboasa de tip „oricum nu se schimba nimic“ si si-ar bombarda alesii cu telefoane, scrisori sau e-mailuri despre problemele comunitatii sau daca i-ar trage la raspundere pentru votarea vreunei legi – cum se intâmpla in Statele Unite -, si politicienii si-ar mentine mai lesne „tonusul“ in intervalul dintre alegeri.

    Daca, pe de alta parte, politicienii ar catadicsi sa raspunda, cu promptitudine si amabilitate, acestor „interpelari cetatenesti“ si ar organiza intalniri regulate cu alegatorii pentru a le cunoaste pasurile, alta ar fi situatia in prag de alegeri. Exista, pentru fiecare partid sau politician, o metoda simpla si obiectiva de a-si testa conectarea reala cu baza electorala – subscriptia publica. 

    Recent, Petre Roman a anuntat ca ar putea apela la aceasta metoda pentru a-si finanta campania electorala. Departe de a fi ridicol sau jenant, gestul ar trebui luat in considerare cu toata seriozitatea, inclusiv de catre candidatii cu dare de mana si de catre partidele ce nu duc lipsa de finantare, tocmai pentru ca testeaza seriozitatea suportului popular. In mod normal, un candidat la Presedintie, bunaoara, ar putea solicita (fireste, fara sa impuna) fiecarui sustinator, pe langa semnatura, si o suma modica de bani. Daca un simpatizant nu considera ca politicianul preferat (si, implicit, propriul sau viitor) merita, sa zicem, o donatie de zece mii de lei, seriozitatea sustinerii sale ridica serioase semne de intrebare. Inmultiti, insa, 200.000 de semnaturi – numarul minim pentru candidatura la Presedintie – cu 10.000 de lei si veti obtine frumusica suma de 2 miliarde – suficient pentru un start in cursa prezidentiala.

    Cati politicieni romani, altminteri populari in aparenta, ar pica, oare, acest test?

  • 30 de ani de jurnalism economic

    „In fiecare om de afaceri international exista un etnolog sau un sociolog care e obligat sa fie competent“, spune Jean-Louis Servan-Schreiber.

    Jean-Louis Servan-Schreiber si-a dedicat 30 din cei 68 de ani de viata jurnalismului economic. Fondator al revistei lunare economice L’Expansion si director general al grupului Express, a dezvoltat o retea de reviste economice in 15 tari europene in cadrul grupului Eurexpansion. Venit in Romania pentru a participa la lansarea cartii sale, „Noua arta a timpului“, si la cea a nepotului sau, David Servan-Schreiber,  JL SS a acordat un interviu revistei BUSINESS Magazin. 

    Rep: Exista diferente mari intre oamenii de afaceri provenind din tari diferite?

    Jean-Louis Servan-Schreiber: Exista mari diferente. Cand lucrezi, in acelasi timp, in 15 tari din Europa, unul dintre primele lucruri care te socheaza este ca toate ideile preconcepute, toate stereotipurile sunt adevarate. Adica ne dam seama ca temperamentul national cantareste mult in modul in care oamenii lucreaza, mai mult decat educatia lor de „business“, care este aceeasi. Astazi, toata lumea managementului se orienteaza spre scoala americana, dupa modelul careia predau scolile economice sau de business din intreaga lume. Dar, cand trecem la practica, in viata de zi cu zi, ne dam seama ca limba si temperamentul national aproape ca trec inaintea metodelor. Business plan-ul e acelasi, pentru a putea fi trimis prin Internet si citit la Pequin sau in Tara Galilor, dar modul prin care ajungi sa-l construiesi difera de la tara la tara. 

    La ce va referiti? 

    De exemplu, in negocieri, cand trebuie sa explici, sa discuti, sa petreci timp cu partenerii de negociere, iti dai seama cat este de important sa fii complet informat in legatura cu cultura lor. Daca un francez vrea sa faca afaceri cu un chinez, suntem cu totii de acord ca are nevoie intai de un bagaj enorm de cunostinte despre mentalitatea Chinei. Dar daca un francez vrea sa faca afaceri cu un german, va trebui sa fie la fel de competent in ce priveste mentalitatea germana, chiar daca acest lucru e mai putin evident. E aceeasi situatie.  In fiecare om de afaceri international exista un etnolog sau un sociolog care e obligat sa fie competent.

    Cu care dintre popoare este cel mai greu sa faci afaceri?

    Nu am experienta necesara sa fac astfel de clasificari, dar pentru ca am editat o revista in Maroc, cu jurnalisti marocani care scriau in franceza, pot spune ca trebuie sa ne indoim in primul rand de tarile in care se vorbeste aceeasi limba. Pentru ca in Maroc se vorbeste aceeasi limba ca in Franta, aveam impresia ca marocanii gandesc la fel. A fost nevoie de mult timp pana sa-mi dau seama ca gandeam intr-un mod cu totul diferit.  Churchill zicea ca Anglia si Statele Unite sunt doua tari care s-au separat prin aceeasi limba. Cred ca am descoperit acest lucru dupa sfarsitul lumii comuniste in Europa. Pentru ca lumea comunista, cu exceptia Romaniei care si-a „strigat“ diferentele in felul ei, avea impresia ca statele din interiorul ei sunt surori si ca toata lumea are aceeasi mentalitate. Cand situatia s-a modificat din punct de vedere politic, am constatat ca existau mai multe diferente si conflicte culturale intre aceste tari decat existau intre tarile din Europa Occidentala.

    Si care ar fi aceste diferente?

    Doua mari iluzii au guvernat secolul al XX-lea si sunt inca prezente. Iluzia comunista, care a crezut ca poate uni, printr-o singura ideologie, zone diferite ale planetei. Acum exista iluzia americana, conform careia metodele moderne de lucru, rationalitatea, managementul, marketingul si democratia sunt un limbaj universal pe care trebuie sa-l impuna intregii planete. Si suntem pe cale de a trai, concret, in Irak sau in tari cu relatii economice dificile, evidenta ca acest lucru nu este suficient.

    Si Uniunea Europeana se bazeaza pe o iluzie?

    Absolut. Dar nu putem critica prea mult iluziile, pentru ca sunt necesare vietii. In general, ne facem anumite iluzii chiar si in ceea ce ne priveste. Ne credem putin mai importanti decat suntem de fapt. Cand iubim pe cineva, proiectam asupra persoanei iubite un factor de iluzie. Spunem ca acea persoana este exceptionala, dar nu toata lumea o vede asa. Iluzia europeana consta in credinta ca e suficient ca anumite tari sa adere la Uniunea Europeana pentru ca ele sa se apropie. Acest lucru nu e decat in mica masura adevarat. Astazi, de exemplu, ne dam seama ca exista o foarte mare diferenta intre interesele Frantei si ale Poloniei. Cele doua tari au intretinut legaturi culturale de mult timp. Dar ne dam seama acum ca interesele financiare nu coincid. Iluzia europeana consta in a spune ca va fi mai bine daca largim Europa. Cred ca va fi mai bine, dar mai putin bine decat credem.

  • Amintiri din copilaria Romaniei

    Franta are miniaturi ale Turnului Eiffel, Rusia are matriosele, iar Corsica se bazeaza pe uleiul de masline si biscuitii specifici. Turistul dornic de suveniruri din Romania trebuie sa se multumeasca doar cu capul bietului Vlad Tepes dotat cu dinti de vampir sau cu eternele obiecte de ceramica. Dar pana si acestea sunt comercializate de straini.

    Un om de afaceri roman s-a intors anul trecut de la Moscova cu cateva suveniruri din partea partenerilor rusi. O matriosa, un sal pentru sotie si, in aceeasi categorie – desi materie perisabila – trei sortimente „reprezentative“, dupa cum s-a exprimat unul dintre colegii rusi, de votca. In aceasta vara, insa, cand firma romaneasca a fost gazda delegatiei ruse, chestiunea suvenirurilor a devenit o adevarata problema: ce ne reprezinta cu adevarat traditia? Ce e kitsch si ce e autentic? Si, in final, intrebarea rostita cel mai frecvent: „Ce suveniruri neaose romanesti le putem oferi?“

    Kemal Senyura, cetatean de origine turca, e de parere ca suvenirurile care definesc imaginea Romaniei si care au, totodata, cea mai mare cautare printre turistii straini sunt lucrarile de artizanat. Surprinzator sau nu, Senyura e in masura sa emita astfel de judecati: impreuna cu fiul sau, Jan Bender, a infiintat in 1997 Anatolian Carpet Boutique, cu scopul de a comercializa in Romania covoare si carpete impletite manual in stilul traditional turcesc din Anatolia. Astazi insa, acestea au in reprezentata firmei din complexul comercial Unirea un loc secundar. In vitrinele si rafturile magazinului locul de cinste este acum ocupat de vase din ceramica de Horezu, papusi in costum popular, ii sau farfurii cu chipul lui Dracula.

    Cum a ajuns un turc sa promoveze artizanatul romanesc? „Multi clienti, in general straini, ne-au cerut lucrari de artizanat, ceramica, oua pictate sau icoane, astfel ca am ales sa imbogatim oferta buticului, combinand doua culturi diferite“, spune Kemal Senyuva. Pe de alta parte, un alt avantaj, pe care Senyuva evita sa-l evidentieze, a fost si faptul ca in Romania afacerea cu artizanat se face in general oarecum dezorganizat, la nivel stradal, astfel incat nu prea exista o competitie. O organizare exista doar la Muzeul Satului. Aici insa, chiar daca productia e autohtona, preturile sunt cam de afara. 

    Astfel, nu e de mirare faptul ca in centrul orasului, pe Magheru, un alt strain, Balbiro Zvi, cetatean de origine israeliana, face din 2002 afaceri cu produse de artizanat, pe care le promoveaza drept suveniruri. Chiar daca denumirea magazinului, Folk, are un parfum occidental, produsele expuse la vanzare sunt realizate doar de mestesugari locali. In magazinul care contine lucrari de ceramica din toate zonele tarii, ii, sau covoare lucrate manual, „cele mai bine vandute lucrari sunt cele cu Dracula“, remarca Mariana Tenenhaus, agentul comercial al magazinului. „Aceasta este cultura turistilor despre Romania. In anul 2004 imaginea tarii noastre in lume e legata inca ori de numele unor personalitati din lumea sportului ori de cel al lui Vlad Tepes“, spune Tenenhaus.

    Dar in conditiile in care acum un an, cand Guvernul lansase campania „Romania, mereu surprizatoare“, un grup de turisti elvetieni  care planuiau sa viziteze toata Europa au sunat la o agentie de turism din Bucuresti si au intrebat daca in tara noastra exista semafoare sau televizoare, nu e de mirare ca imaginea Romaniei nu e legata decat de  mitul lui Dracula. Astfel, de la a intelege aceasta realitate pana la a comercializa mitul, neasociat insa cu adevarul istoric, n-a fost decat un  pas.

    „E evident ca aceasta legenda e foarte exploatata, dar Romania e mai mult decat tara lui Dracula“, spune Monica Florea, managerul Folk Romania.com. Aparut la inceputul anului, domeniul Folk Romania si-a propus sa promoveze traditiile si arta romaneasca. De la farfurioare de ceramica Horezu, care sunt vandute la pretul de 5 dolari, pe site se pot achizitiona masti populare, furci sculpate in lemn sau blidare, al caror pret ajunge la 60 de dolari. Pe langa magazinul virtual, site-ul contine si o serie de articole referitoare la mestesugurile, obiceiurile, credintele si sarbatorile romanilor.

    „Ne adresam in general strainilor, dar nu-i neglijam nici pe romanii plecati in Occident, pentru care obiectele de arta populara sunt oarecum sinonime cu ideea de Romania“, spune Florea. De asemenea, artizanatul a fost vazut, pentru o buna perioada de timp, drept suvenirul ideal din Romania, si de catre hotelul Hilton. Astazi, insa, magazinul, care vindea pentru oaspetii straini ai hotelului amintiri din Romania autentica, nu mai exista. Prezenta lui se regaseste doar in una din vitrinele de la parterul hotelului, unde cateva papusi in costum popular, cateva covorase lucrate manual si o ie isi asteapta un proprietar.

    Turistii care se cazeaza aici au totusi o alternativa. In sediul hotelului a inchiriat un spatiu o galerie de arta. Chiar daca nu promoveaza artizanatul, Gold Art Gallery are in oferta sa, pe langa lucrari in sticla ale celebrului Ioan Nemtoi sau picturi realizate de artisti contemporani, si o serie de piese pe care Liliana Ragusila, galerista, le considera capabile sa intre in categoria suvenirilor. De la Gold Art, cu 15 euro, turistii pot achizitiona mici picturi, sau gravuri ale unor cladiri celebre din Bucuresti. Artizanatul, chiar daca e specific culturii noastre, nu reprezinta singura sursa de promovare a Romaniei, e de parere Ragusila.

    „Locurile foarte frecventate de straini aflati in vacanta sau de oameni de afaceri veniti in interes de serviciu la noi in tara, precum Casa Poporului, Coloana Infinitului, Castelul Peles sau Biserica Neagra s-ar putea transpune la fel de bine in suveniruri“, spune ea.  Guillermo Zimerman, un olandez venit in tara noastra cu afaceri, spune ca nu te poti intoarce dintr-o calatorie fara un suvenir. Insa, cand a ajuns in Romania, a descoperit ca e greu sa respecte acest principiu in ceea ce priveste amintirile materiale. Astfel ca a ales sa pastreze in amintire mancarea excelenta si vinul foarte bun. E si asta o solutie.  

  • Hijack romanesc

    O carte despre singura deturnare de avion care a avut loc vreodata in Romania

    Ne aflam, din nefericire, intr-o epoca in care deturnarile de avioane, in ciuda tuturor masurilor de securitate aeroportuare si ale eforturilor conjugate ale serviciilor de informatii din intreaga lume, au devenit  un fapt comun. 

    Terorismul recurge la aceasta metoda din ce in ce mai des, cu o criminala lipsa de scrupule, ajungand, precum in cazul 11 septembrie 2001, sa utilizeze aparatele de zbor si pasagerii lor nu doar ca pe o forma de santaj, ci ca pe o veritabila arma de distrugere in masa. 

    A fost insa o vreme cand recurgerea la deturnarea unui avion era una dintre putinele cai posibile de zbor spre libertate, de evadare din perimetrul tarilor aflate indaratul Cortinei de Fier. Putini mai stiu astazi ca, in Romania anilor ‘70, s-a produs o astfel de deturnare reusita (singura consemnata de istorie) si ca principalul ei autor, Bela Moka, i-a supravietuit. Astazi pensionar,  el a fost in stare sa o istoriseasca cu lux de amanunte doamnei Erika Faber, care a transformat-o intr-o palpitanta poveste cu accente de thriller, in romanul ei „Aripi frante“. 

    Desi a fost vizitat de catre multi ziaristi, Moka a preferat sa pastreze tacerea ani la rand, lasand gura lumii sa vorbeasca si sa deznoade itele aventurii sale, pentru ca traia cu sentimentul ca tot ceea ce ar fi avut de depanat parea mult prea neplauzibil. Inarmata cu rabdare si cu un deosebit simt al detaliului revelator, Erika Faber i-a reconstruit intreaga biografie, restituind publicului amanuntele capabile sa confere sens si credibilitate povestii. 

    Totul a inceput in micuta urbe Marghita, aflata la 56 km la nord de Oradea. Tanarul Moka sufera, la 18 ani, un groaznic accident de munca, iar viata sa o apuca, din acest motiv, pe niste fagasuri nebanuite. Cu un picior amputat, lipsit de orice speranta, e nevoit sa se angajeze, pentru o retributie de mizerie, intr-o fabrica de incaltaminte. Din deziluzie in deziluzie, avand de infruntat, pe langa societate, si severitatea unui parinte cu inradacinate convingeri comuniste, tanarul se hotaraste sa fuga, cu orice risc, din tara.  In luna mai a anului 1971, printr-o adevarata actiune de comando, ajutat de un grup de prieteni, insala vigilenta serviciilor de paza ale aeroportului din Oradea si deturneaza un avion. Destinatia: Viena. Aterizare reusita. 

    Urmeaza o neagra perioada a lagarului si presiunile Securitatii asupra oficialitatilor austriece dar si asupra rudelor ramase in tara. Haituit de oamenii regimului din Romania, impovarat de grija sotiei si a parintilor, mereu pe drumuri, Moka este intr-un sfarsit prins si intemnitat la Gherla, la varsta de 36 de ani. Va trece din puscarie in puscarie, neincetand nici o clipa sa spere ca lucrurile vor intra in normal si ca se va putea intoarce la sotia sa, Irina. Miracolul se petrece de-abia in 1988. 

    Tarziu, la apusul vietii, Bela Moka afla gustul unei libertati pentru care s-a luptat neincetat, dar care l-a ocolit mereu. 

    Erika Faber, Aripi frante, 2004.

  • Ecourile lui Eco

    • ECOURILE LUI ECO 

    Autor a numeroase studii de semiotica, estetica medievala, comunicare in masa, lingvistica si filosofie, Eco si-a castigat reputatia universala ca romancier, dupa publicarea faimoaselor „Numele Trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Opera sa continua sa starneasca valuri masive de simpatie (vezi prezenta sa la Targul de carte de la Paris – dedicat Italiei -, de acum doi ani, cand a confiscat, autoritar, toate privirile), iar reeditarile volumelor sale sunt un prilej de bucurie nu doar pentru specialisti. Este si cazul „Jurnalului sumar“ („Diario minimo“, 1963), recent editat de Humanitas, care reprezinta o inlantuire de „pastise si postise“.

    Umberto Eco, Jurnal sumar, Editura Humanitas, 2004 

    • DICTIONAR DE AMERICANOLOGIE

    Statele Unite ale Americii, intre ironie si anticipatie. Statele Unite intre blestemul unui optimism nefondat si binecuvantarea unei deziluzii revigorante. Cei mai importanti artisti, oameni de litere si filosofi din SUA – in numar de aproape 150 – isi dau mana si alcatuiesc un dictionar al „starii natiunii americane“ de-acum, dar asa cum va fi ea vazuta peste 30 de ani. De fapt, un dictionar science-fiction alcatuit astazi, dar facut sa para o viziune despre trecut, despre America lui Bush II.

    Totul privit dintr-o epoca in care toate tensiunile globale se vor fi fost anihilat si din care actualul presedinte nu este decat o amintire (dupa cum se va vedea, neagra). Dintre zecile de definitii (intelepte, hilariante, in raspar, zeflemitoare, grotesti sau, pur si simplu, obiective) iat-o pe cea data de Paul Auster, la termenul „Burning Bush“ (tufisul aprins): „arbust spinos aparut pentru intaia oara in Egiptul antic si ultima oara pe 2 noiembrie 2004 (data scrutinului prezidential din acest an – n.n.). Ultima oara cand un popor s-a lasat calauzit de sfaturile unui «tufis aprins», acest popor a ratacit vreme de patruzeci de ani in desert“.

    The Future Dictionary of America, McSweeny’s, 2004

  • Un horror elegant

    M. Night Shyamalan este unul dintre putinii regizori moderni care mai au curajul si viziunea de a realiza un film de groaza psihologic, „elegant“. Este si cazul celui mai recent film al sau – „Satul“ („The Village“).

    Inca de cand Boris Karloff a avut inspiratia sa accepte rolul lui Frankestein, toata lumea a avut de castigat de pe urma filmelor de groaza: producatorii care si-au vazut conturile crescand, actorii care s-au trezit ca personajele lor malefice sunt adorate in cadru organizat, in fan-cluburi, dar si spectatorii care au descoperit ca sperietura la cinema e o reala relaxare. 

    Destul de repede, genul horror s-a divizat in doua categorii: filmele psihologice, care isi sperie spectatorii prin aluzii si mijloace care nu implica neaparat violenta, si cele sangeroase, cu monstri, mutanti si alte creaturi atat de respingatoare, incat publicul nu stie daca sa se ingrozeasca sau sa se scarbeasca.

    Filmele lui M. Night Shyamalan induc groaza, o sugereaza subtil. Cu toate acestea, spectatorul pleaca profund tulburat din sala de cinematograf, iar actiunea, personajele si sensurile ascunse raman subiecte de dezbatere multa vreme. Din pacate, Shyamalan pare a fi singurul sau, in orice caz, unul dintre putinii regizori occidentali care indraznesc sa mizeze pe intelectul si curiozitatea cinefililor, spre deosebire de majoritatea realizatorilor, care nu doresc sa suprasolicite spectatorul cu prea multe intorsaturi de situatie.

    Din acest punct de vedere, omul din spatele filmului „Al saselea simt“ poate fi asemanat mai degraba cu regizorii japonezi, care, in ultimii ani, au dat nastere unor filme de groaza extrem de introvertite si de sarace in efecte speciale, bazandu-se mai ales pe efectul psihologic. 

    Cel mai recent film semnat de Shyamalan, „Satul“ („The Village“), este singurul horror „elegant“ de anul acesta, in opozitie cu „Dimineata mortii“ („Dawn of the Dead“), „The Texas Chainsaw Massacre“ sau „Alien vs. Predator“, care se bazeaza, aproape in exclusivitate, pe efectele speciale infricosatoare, nu pe scenariu sau distributie. „Satul“, pe de alta parte, are o distributie impecabila – William Hurt, Sigourney Weaver, Joaquin Phoenix, Adrien Brody si cvasi-debutanta Bryce Dallas Howard. Toti actorii reusesc sa redea sentimentul de angoasa cumplita, in confruntarea cu fiintele malefice care salasluiesc in padurea ce inconjoara satul. Atmosfera este cat se poate de sumbra, oamenii vorbesc parca intr-o limba veche (de fapt ni se si comunica prin intermediul unei placi funerare ca actiunea se petrece in 1897), iar teroarea se impregneaza atat in oameni cat si in mediul inconjurator.

    S-au avansat diverse interpretari ale filmului – izolarea satenilor si teama de a explora lumea inconjuratoare (padurea populata de fiintele monstruoase) ar fi de fapt o trimitere la starea de spirit din America de dupa 11 septembrie. Sau ar putea fi vorba despre dorinta parintilor de a-si izola copiii si de a-i proteja de lumea din exterior, ceea ce da nastere insa la probleme extrem de grave. Si ipotezele continua. Dar, la urma urmei, fiind o pelicula semnata M. Night Shyamalan, acesta este tot farmecul: filmele sale se vad, se „gandesc“ si se discuta.

    Regia: M. Night Shyamalan.
    Cu: William Hurt, Sigourney Weaver, Joaquin Phoenix, Adrien Brody.
    Durata: 120 de minute.
    Ruleaza in Romania din 29 octombrie.

  • Aceste cifre care ne dor

    Ce poti spera de la un prim-ministru care nu isi cunoaste bugetul si modul in care acesta se va executa pe capitole? In cel mai bun caz, ca va avea ministri si consilieri competenti. Dar daca sunt competenti si nu sunt onesti?

    Una dintre disputele televizate ale celor doi candidati la functia de prim-ministru al Romaniei mi-a adus aminte de o reclama ce a rulat de curand. Tot la televizor. In reclama, un grup de traficanti de carne vie incheia in hohote de ras un anunt publicitar de „recrutare“ cu expresia: „Rugam seriozitate!“.

    Din prestatiile celor doi candidati, cam astfel imi imaginez eu ca s-au desfasurat sedintele prin care aliantele ce ii sustin au hotarat cum vor arata bugetele asumate prin programele electorale. „Cat sa punem, mai, la invatamant?“; „Lasa si tu o crestere de 20% pe an… Oricum nu se uita nimeni! Vedem dupa aia daca-si mai aduce aminte cineva si de unde luam bani“. 

    Poate nu s-a intamplat chiar asa, insa modul in care viitorii potentiali „directori generali“ ai Romaniei isi sustin „planul de afaceri“ in fata actionarilor (electoratul) nu imi permite sa sper la altceva.

    Prima surpriza neplacuta am avut-o cand Calin Popescu-Tariceanu, care prezinta drept atu personal si faptul ca are afaceri proprii, a fost intrebat ce cresteri salariale sunt prevazute in Sanatate. Nonsalant, Tariceanu a replicat ca nu cunoaste bugetul pe capitole. Sunt sigur ca orice manager care a auzit replica liberalului a fost neplacut impresionat. Probabil pentru ca si-a amintit ce efort inseamna constructia unui buget: sedinte peste sedinte, nopti nedormite, dileme aferente reducerilor de cheltuieli sau cresterii de profituri. Orice crestere de cateva procente la salarii poate duce de la profit la pierdere, orice materie prima cumparata mai ieftin poate salva situatia. Dupa cateva saptamani in care fiecare ajunge sa viseze chiar si cheltuielile cu tonerul de la imprimanta, nici un manager de nivel mediu sau superior nu va spune ca „nu cunoaste bugetul pe capitole“.

    In aceste conditii, ce impresie poate lasa Tariceanu chiar in randul celor pe care se presupune ca ii reprezinta partidul sau: oamenii de afaceri?

    De cealalta parte, Mircea Geoana nu s-a desprins nici acum de imaginea de „stingher“ lasata in campania de la alegerile locale. Nu este deloc convingator cand vorbeste de protectia sociala si nu pare mai bine pregatit decat Tariceanu cand se ajunge la detalii. Se multumeste sa repete aceleasi platitudini, indiferent de televiziunea la care este invitat, si lasa impresia unui elev care a invatat pe de rost lectia fara sa inteleaga prea clar despre ce este vorba.

    Ambii potentiali prim-ministri arunca cu cifre (subventii, salarii, venituri, reduceri de taxe etc.) cu o lejeritate uimitoare, profitand de slaba cultura financiara a majoritatii electoratului si a interlocutorilor/moderatorilor. Am auzit de nenumarate ori ca o taxa unica pe venitul global va creste veniturile bugetare prin imbunatatirea colectarii (PNL – PD). La fel, ca o relaxare treptata a actualului tip de impozitare in trepte va aduce si ea venituri suplimentare la buget (PSD). Nu am vazut insa pe nimeni in stare sa demonstreze toate astea.

    Si daca exista astfel de oameni, ma indoiesc ca Tariceanu si Geoana se afla printre ei. Cel putin la momentul actual. Si atunci, ce poti spera de la un prim-ministru care nu isi cunoaste bugetul si modul in care acesta se va executa pe capitole? In cel mai bun caz, ca va avea ministri si consilieri competenti. Dar daca sunt competenti si nu sunt onesti? Cat de usor va fi de manipulat un sef care stie mai putine decat subalternii?

    Pentru prima data in istoria Romaniei de dupa ‘90, pentru Cotroceni si Palatul Victoria se lupta in tandem in campania electorala, dupa modelul american. Diferenta este insa uriasa: daca la americani, coechipierul presedintelui ii aduce acestuia voturi suplimentare, probabilitatea ca acest lucru sa se intample si la noi pare destul de mica. Tariceanu va reusi sa impresioneze electoratul antreprenorial in aceeasi masura in care Geoana este convingator in fata celui cu valente sociale. Adica aproape deloc.

  • Mall-ul, moda sau afacere?

    In Varsovia sunt 70 de mall-uri. Praga are peste 40. Bucurestiul doar 2. Deocamdata. Aparent exista un loc imens pentru dezvoltare, insa nici puterea de cumparare nu este chiar comparabila.

    Incercand sa profite de oferta mica de spatii, concomitent cu o crestere a apetitului de consum al romanilor, tot mai multi investitori si-au anuntat intentia de a deschide mall-uri. Iar cei care activeaza deja pe aceasta piata, precum Anchor Mall – proprietarul celor doua complexuri de tip mall din Bucuresti -, vor sa-si extinda afacerile in domeniu. Anchor a inaugurat saptamana trecuta Plaza Romania, in urma unei investitii de 45 de milioane de euro. Complexul are o suprafata de circa 100.000 de metri patrati, fiind astfel cel mai mare complex comercial din Romania. Iar cum pofta vine mancand, Anchor nu se multumeste cu atat. Potrivit lui Ali Ergun Ergen, directorul general al companiei, Anchor ar putea ajunge, la orizontul anului 2010, la cinci-sase mall-uri, pe langa Bucuresti fiind vizate si principalele orase din tara. Adica inca 3-4 mall-uri in 6 ani.

    Alte companii si-au anuntat, de asemenea, intentia de a construi complexuri comerciale de tip mall in Bucuresti, dar, pentru moment, au ramas la stadiul de intentii.  In schimb, au fost terminate proiecte de dimensiuni mai mici, precum Jolie Ville in Baneasa, in timp ce City Mall, care va fi amplasat in sudul Bucurestiului a fost deja vandut cu 25 de milioane de euro, desi inca nu au fost finalizate lucrarile de constructie. Si in marile orase din tara, lucrurile s-au miscat. Iasiul, Constanta sau Brasovul se numara printre orasele cu propriile mall-uri, de dimensiuni mai mici sau mai mari, in urma unor investitii de milioane de euro.

    Ce ar putea determina totusi aceasta „inflatie“ de centre comerciale? Oferta de spatii comerciale, care este redusa atat ca dimensiuni, cat si ca amenajari si dotari, si insuficienta pentru a acoperi cererea, afirma specialistii imobiliari.

    Pe de alta parte, pasiunea pentru „shopping“ a romanilor a fost dovedita de cresterile extraordinare obtinute de lanturile de retail intrate pe piata romaneasca, dar si de explozia consumului, care sustine cea mai mare parte din cresterea economica. Si cand banii nu au mai fost de ajuns, romanii au inceput sa se imprumute, ceea ce a dus la o expansiune fara precedent a creditului de consum.

    In ultimii ani, s-a inregistrat si o usoara crestere a puterii de cumparare, iar multe companii straine considera deja ca Romania este o piata prea importanta pentru a fi ignorata, chiar daca veniturile populatiei par inca mici. Practic, dupa Polonia, Romania este a doua tara din Europa Centrala si de Est, dupa numarul de locuitori. Adica, un potential imens, dar inca neexploatat din cauza problemelor de dezvoltare economica.  Evolutia din ultimul timp insa poate face Romania mult mai atractiva in ochii investitorilor. Ca urmare, multe marci straine intentioneaza sa intre pe piata autohtona, avand nevoie insa de spatii reprezentative pentru expunerea produselor.

    Cu toate acestea, pana acum estimarile analistilor nu prea s-au adeverit. Inca de acum doi ani, specialistii imobiliari apreciau ca, data fiind cererea ridicata si oferta foarte mica de pe piata, investitiile se vor concentra spre sectorul de retail, in special catre spatii de calitate superioara, amplasate in centre comerciale. Pana acum insa, investitiile se lasa asteptate, desi planurile de dezvoltare raman valabile. Iar doua proiecte mult mai complexe, care includeau ca parte esentiala cate un complex comercial de mari dimensiuni, dar si amestecul statului, stagneaza. 

    Anuntatele propuneri de parteneriat public-privat pentru constructia unor complexuri multifunctionale la Casa Radio si in apropiere de Piata Unirii par pentru moment impotmolite.

    Si fara a avea pretentia ca este simptomatic pentru Romania, ci doar pentru a dovedi, o data in plus, ca Romania este diferita de restul Europei Centrale, atat cele doua mall-uri bucurestene finalizate pana saptamana trecuta, cat si alte doua aflate in diverse stadii de executie (City Mall si Chirigiu Mall) sunt amplasate pe locul unor foste constructii din perioada comunista, cunoscute sub apelativul de „Circul foamei“.

  • Constitutia UE – o platitudine „istorica“

    Liderii celor 25 de membri ai UE au semnat la sfarsitul saptamanii trecute textul Constitutiei europene – un document care reuneste toate tratatele Uniunii.

    Porniti cu ambitia de a da Uniunii prima Constitutie din istoria sa, liderii UE au sfarsit prin a semna un text care a pierdut pe drum multe initiative indraznete. Documentul nu se numeste nici macar „Constitutie“, ci Tratat constitutional – ceea ce spune multe despre temerile statelor natiune privind diluarea suveranitatii proprii intr-o noua constructie institutionala.

    Uniunea pare in acest moment un organism adult, dar imatur. In loc sa se concentreze cu seriozitate pe alcatuirea unui proiect comun pentru un organism care se extinde din ce in ce mai mult, liderii UE au preferat sa mearga pe calea destelenita a disputelor pentru putere.

    Asa s-a renuntat la intentia initiala de a reduce numarul de comisari ai Comisiei Europene de la 20, cati existau in acea vreme, la 15. La fel si la ideea ca, in domenii cheie – fiscalitate, politica externa si de aparare -, o decizie sa poata fi luata cu majoritatea simpla si nu cu unanimitate, ca in prezent. 

    Intr-o batalie de doi ani, nationalistii si-au impus punctul de vedere in fata federalistilor. Uniunea nu va fi, asadar, „Statele Unite ale Europei“ si nu va fi condusa de un guvern federal, cum au dorit unii. Statele nationale isi pastreaza in domeniile cheie dreptul de veto, ceea ce face, evident, posibila aparitia blocajelor.

    Pana in 2014, cel putin, fiecare tara a UE va avea in Comisia Europeana un membru, ceea ce va face din acest organism o constructie din ce in ce mai stufoasa. Invocat initial ca o necesitate pentru debirocratizarea UE, Tratatul sfarseste prin a consacra, constitutional, o stare pe care multi o considera intolerabila.

    Exista o serie de inovatii – dar ele nu sunt spectaculoase. UE va avea un presedinte al Consiliului European, ales de sefii de state si de guverne, pentru un mandat de 2,5 ani.  El va reprezenta Uniunea, dar puterile sale nu sunt chiar extraordinare. Este o functie creata mai degraba ca o contrapondere la puternicul  presedinte al Comisiei Europene.

    UE va avea, de asemenea, un ministru de externe, care ar trebui sa fie vocea unica a Uniunii in materie de politica externa. Dar el nu poate vorbi decat in conditiile existentei unui acord al tuturor membrilor UE.

    In ceea ce priveste mecanismul de luare a deciziilor in Consiliul de ministri (in domenii unde dreptul de veto a fost eliminat), el a fost stabilit in asa fel incat sa nu existe posibilitatea coalizarii tarilor mari impotriva celor mici sau invers. O decizie poate fi luata doar daca sunt de acord 55% din numarul membrilor UE care sa reprezinte 65% din populatia Uniunii. Nu este exact ceea ce s-a dorit, dar, oricum, este un pas inainte, in fata consensului inrobitor.

    Prezentat initial ca o initiativa „istorica“, documentul sfarseste prin a fi o dovada vie a lipsei de imaginatie si de viziune a actualilor lideri ai Uniunii.

    Dupa semnare, Tratatul constitutional trebuie supus ratificarii parlamentelor nationale – in unele tari precum Spania, Franta sau Marea Britanie vor fi organizate referendumuri. Neincrederea crescanda a cetatenilor in institutiile Uniunii poate avea in unele state – mai cu seama in Marea Britanie – drept rezultat respingerea textului. Nu exista solutii de iesire din aceasta fundatura. Unii au dorit ca tara care nu ratifica documentul sa fie considerata exclusa din UE, dar nu s-a acceptat. Probabil ca vor fi organizate noi si noi consultari populare, avand drept consecinta amanarea intrarii in vigoare a Constitutiei.

    Exista precedente in istoria UE cand cetatenii au votat impotriva dorintelor liderilor. Danezii au respins Tratatul de la Maastricht (1992), iar irlandezii, intr-o prima faza, Tratatul de la Nisa (2001), care institutionaliza functionarea Uniunii extinse.  Iulian Anghel este redactor al departamentului Politica la Ziarul Financiar.