BusinessMagazin

Blog

  • Podul de electricitate

    Cateva stiri, pierdute intr-un noian de informatii despre greve, criza politica, servicii secrete si tot ce mai anima viata romaneasca, vorbesc despre reluarea unei povesti acum aproape uitate.

     

    Este vorba despre demersurile autoritatilor din Republica Moldova pentru importul de electricitate din Romania si despre stingerea unei datorii de circa 30 de milioane de dolari. Tot pentru electricitate importata din Romania.

     

    Am citit in presa interpretari destul de entuziaste legate de vizita de saptamana trecuta a premierului Vasile Tarlev la Bucuresti, privita drept o incercare de apropiere a autoritatilor moldovene de Bucuresti si o distantare fata de Moscova. Pe scurt istoria este asa: Republica Moldova este in situatia de a face fata unei crize energetice, in conditiile in care Centrala Electrica de la Cuciurgan, situata in Transnistria, a sistat livrarile de energie catre republica. Centrala se afla in proprietatea gigantului energetic rus RAO EAS Rossii si asigura mai mult de jumatate din necesitatile de energie electrica ale Republicii Moldova.

     

    Centrala de la Cuciurgan a oprit livrarea curentului pe motiv ca distributia de electricitate din republica, detinuta de grupul Union Fenosa, refuza majorarea tarifului de la 3,05 la 4,08 centi pentru un kWh. La sfarsitul anului trecut, intr-o situatie similara, sute de localitati din Republica Moldova au fost deconectate timp de cateva zile. Decizia furnizorului poate fi interpretata drept una de natura economica, dat fiind refuzul Chisinaului de a accepta majorarea pretului.

     

    Dar multi ar spune ca decizia are si o pronuntata incarcatura politica, in contextul relatiilor actuale dintre Republica Moldova si Rusia.

     

    Intamplator sau nu, stoparea livrarilor de curent electric s-a produs la scurt timp dupa ce presedintele Vladimir Voronin si-a reluat criticile la adresa politicii Federatiei Ruse fata de Republica Moldova, politica ce afecteaza si relatiile comerciale dintre cele doua tari.

     

    La numai doua zile dupa sistarea livrarilor de electricitate de catre cei de la Cuciurgan, seful departamentului probleme CSI din ministerul rus al afacerilor externe,  Veaceslav Kovalenko, critica nationalismul din Republica Moldova si minimaliza intr-o oarecare masura importanta conflictului transnistrean.

     

    La mijloc, Romania. Datoria de 30 de milioane de dolari de care vorbea saptamana trecuta ministrul industriei Codrut Seres dateaza din perioada 1998 – 1999, cand republica s-a contruntat cu o situatie asemanatoare, oprirea livrarilor de la Cuciurgan. In mai 1999 Moldova datora pentru electricitate romanilor de la CONEL aproape 9 milioane de dolari.

     

    Demersul autoritatilor romane a fost corect: datoria urma sa se compenseze prin participarea unui consortiu romanesc alcatuit din SNP Petrom si un grup de firme private la privatizarea distribuitorului moldovean de produse petroliere Tirex Petrol.

     

    Un sir lung de negocieri fara finalitate si viziunile diferite ale celor doua parti asupra pretului tranzactiei au facut ca afacerea sa cada. In paranteza fie spus, Tirex a fost preluata de o companie germana, care a oferit 500.000 de dolari pentru 82% din actiunile Tirex si s-a angajat sa investeasca cinci milioane de dolari in infrastructura distribuitorului.

     

    La inceputul anului 2000, datoria moldovenilor pentru electricitate crescuse la 22 de milioane de dolari, la acea vreme echivalentul facturii pentru gazele naturale necesare Romaniei pentru o luna de zile. Situatia este discutata la o intalnire a premierilor de atunci, Mugur Isarescu si Dumitru Braghis, in ianuarie 2000, dar fara nici o finalitate.

     

    In martie, CONEL avertiza Moldtranselectro ca va opri livrarile, daca nu isi primeste banii, iar la inceputul lui aprilie vine propunerea Guvernului Republicii Moldova: plata in bani si produse agricole, pentru inceput seminte de porumb in valoare de 2 milioane de dolari (datoria era deja de 28 de milioane de dolari). Porumbul provenea din confiscari de la diversi agenti economici si a fost refuzat de CONEL.

     

    Alegerile si schimbarea politica din anul 2000 au facut ca problema datoriei sa treaca in planuri secunde, in Romania. Abia in august 2001 Adrian Nastase, in calitate de premier, mai facea referire, nemultumit, la problema datoriei, dar in alt context: datoriile Republicii Moldova fata de Ucraina au fost transformate, prin intermediul unei societati private, in actiuni la retelele de electricitate, ceea a determinat anularea licitatiei lansate pentru aceste retele, la care participau si societati romanesti. Si apoi nimic, timp de patru ani.

     

    In 2005, in ianuarie, problema furnizarii de energie electrica de catre Romania apare din nou, la solicitarea autoritatilor moldovene. O trecere in revista, din cand in cand, limpezeste faptele si ajuta la luarea de decizii. Ministrul Seres vorbeste de recuperarea datoriei in 2006 si Romania va relua furnizarea de electricitate catre Republica Moldova.

     

    Rolul de frate mai mare pe care si-l asuma Romania este binevenit, iar 30 de milioane de dolari nu sunt un capat de tara pentru economia Romaniei.

     

    Dar mai ramane un aspect: bunavointa Romaniei sa se regaseasca si in actiunile mai-marilor moldoveni. Pentru ca mi se pare ca, pana acum, am avut tot timpul cartile castigatoare in mana si am pierdut mereu.

  • Ne declaram sot si sotie

    Preotii casatoriei sunt sotii insisi. Iar la ora actuala nici un preot nu ar da afara din biserica doi oameni casatoriti civil, urland ca sunt concubini.

    Sa ne amintim de splendidul capitol al optulea din „I promessi sposi“ („Logodnicii“, de Alessandro Manzoni), in care Tonio si Gervaso, intrati in casa parohiala, ii descopera pe Renzo si pe Lucia privirii inspaimantate a lui don Abbondio. Parohul nu-i da lui Renzo timp sa-i spuna „domnule preot, in prezenta acestor martori, v-o prezint pe soata mea“, ci inhata candela, trage fata de masa si o infasoara pe capul Luciei, inainte ca aceasta sa apuce sa spuna ceva, imbrobodind-o de aproape o sufoca. Timp in care racneste din toti rarunchii: „Perpetua! Perpetua! Tradare! Ajutor!“.

     

    Prin aceasta reactie nebuneasca (dar de fapt foarte calculata) Abbondio ii impiedica pe Renzo si pe Lucia sa se casatoreasca. Dar de ce au acceptat pana la urma cei doi tineri sa puna la cale toata aceasta inselatorie? Trebuie sa ne intoarcem la capitolul al saselea, cand lui Agnes ii vine ideea salvatoare. „Ascultati si veti pricepe. Este nevoie de doi martori foarte vicleni si bine pusi de acord. Se merge la paroh si ceea ce conteaza este ca acesta sa fie prins fara veste, sa nu aiba timp sa fuga. Omul zice: domnule paroh, aceasta este soata mea; femeia spune: domnule paroh, acesta este sotul meu. Trebuie ca parohul sa auda, sa auda si martorii; si astfel casatoria este ca si facuta, sfanta ca si cum ar fi fost savarsita de Papa. Dupa ce cuvintele au fost spuse, preotul poate sa tipe, sa faca galagie, sa faca pe dracu’; totul este inutil; sunteti sot si sotie“.

     

    Manzoni mentioneaza imediat dupa aceea ca Agnes adevar graia si ca respectiva solutie fusese deja adoptata de multe cupluri carora, dintr-un motiv sau altul, le fusese refuzata cununia. Nu mai adauga insa (pentru ca gandea ca toti stiu pe de rost catehismul) si ratiunea doctrinara pentru care toate acestea sunt posibile. Cel ce oficiaza sacramentul confirmarii este fie episcop, fie nimic, cel ce acorda sfantul maslu trebuie sa fie un prelat, iar cel ce boteaza poate fi oricine in afara celui botezat; dar preotii casatoriei sunt sotii insisi. In momentul in care, de buna-credinta, se declara uniti pentru totdeauna, ei sunt casatoriti. Parohul, capitanul navei, primarul, nu sunt decat notarii intregii afaceri.

     

    E interesant de reflectat cu privire la aceasta problema doctrinara, pentru ca ea arunca o lumina diferita asupra afacerii Pacs*). Stiu foarte bine ca atunci cand se discuta despre Pacs, sunt luate in calcul atat cuplurile heterosexuale, cat si cele homosexuale. Legat de acestea din urma, Biserica are ideile cunoscute si nu ar recunoaste o casatorie intre persoane de acelasi sex nici chiar daca aceasta ar fi oficiata (oroare!) in biserica. Insa in cazul uniunii dintre doi heterosexuali, daca acestia se inregistreaza intr-un mod oarecare, declarandu-si intentia de a convietui pana cand moartea (sau divortul) ii va desparti, din punctul de vedere al catehismului ei sunt sot si sotie.

     

    Se va spune: casatoria recunoscuta de Biserica este aceea oficiata in biserica, in timp ce reglementarea unei uniuni de facto poate reprezenta un fel de cununie civila. Dar nu mai traim pe vremea episcopului de Prato si nici un preot nu ar goni din biserica doi oameni casatoriti civil, urland ca sunt concubini. Numai ca, prin formula acestor pacturi civile, cele doua probleme (hetero si homo) sunt prezentate impreuna, iar ingrijorarea homofobica depaseste luciditatea dogmei religioase. Legat de acest lucru, avand in vedere ca de-acum a trecut ceva timp si tam-tam-ul s-a calmat, as vrea sa recapitulez termenii cazului Ruini**).

    Unu. Oricine are dreptul sa critice opiniile unui om al Bisericii.

     

    Doi. Un om al Bisericii are tot dreptul sa-si exprime opiniile in domeniul teologic si moral, chiar daca din intamplare acestea nu coincid cu legile statului.

     

    Trei. Daca apelurile omului Bisericii nu intra in conflict cu legile statului sau cu procesele politice in derulare (aprobarea unei legi, referendum, alegeri), ci privesc, stiu eu, interzicerea relatiilor sexuale premaritale sau obligatia de a merge la slujba de duminica, cei ce nu impartasesc aceste apeluri ar face bine sa taca din gura, pentru ca povestea nu-i priveste.

     

    Patru. In momentul in care, in apelul sau, omul Bisericii critica o lege a statului sau intervine intr-un proces politic in desfasurare, atunci, ca vrea sau ca nu vrea, omul Bisericii devine si un om politic si ar trebui sa accepte riscul confruntarii cu contestari de ordin politic.

     

    Cinci. Nu mai traim in anii ‘68 si ramane oricum o dovada de proasta crestere si de impolitete sa impiedici desfasurarea unei manifestari libere intr-un spatiu privat. Mult mai bine ar fi sa se procedeze la fel ca in tarile anglo-saxone, unde contestatarii se strang in fata locului unde urmeaza a vorbi cel contestat, cu pancarte si panouri, exprimandu-si dezacordul – dar permitandu-le celor interesati sa intre in locul respectiv.

    Pana la urma, contestand din interior, unde se afla de obicei tocmai cei care gandesc asemeni celui contestat, nu obtii mare lucru, pe cand daca manifesti in mod pasnic, afara, ii implici si pe cei de fata, si pe trecatori. Iar rezultatul obtinut e cu siguranta mai bun. 

     

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in numarul BUSINESS Magazin care apare la 7 decembrie.

  • Idei cu impact

    Volumul „Harvard Business Review On Customer Relationship Management“ face parte dintre zecile editate sub marca „Harvard Business Review Paperback Series“ si trateaza „managementul relatiilor cu clientul“.

     

    Facilitatile de ordin tehnic (impartirea materialelor, sistemul de rezumate, de scheme si tabele, scurtele prezentari profesionale ale autorilor) fac din volum nu doar un ansamblu util, ci si o suita de materiale independente care pot fi, cu usurinta, consultate fiecare in parte.

     

    Ne vom opri doar asupra catorva dintre ele, pentru a va sugera principalele directii de abordare a problemei relatiilor cu clientul, in viziunea unora dintre cei mai inalt competenti profesori ai momentului, cercetatori in management si marketing, manageri sau chiar oameni de afaceri din SUA. C.K. Prahalad si Venktram Ramaswamy (amandoi profesori la Universitatea din Michigan) stabilesc unele dintre premisele fundamentale si dintre motivele recurente ale volumului, cele potrivit carora tendintele majore din business – globalizarea, convergenta tehnologica si evolutia rapida a Internetului – au transformat radical rolul pe care companiile il indeplinesc in cadrul afacerilor cu alte companii.

     

     Atat managerii, cat si cercetatorii – spun ei – vorbesc despre aliante, retele si colaborare intre companii, ignorand agentul care, in momentul de fata, transforma la modul cel mai dramatic sistemul industrial, asa cum il cunosteam: clientul. Intr-o piata in care acesta din urma, gratie noilor sale competente de ordin tehnologic, se poate angaja intr-un dialog activ cu producatorii, companiile trebuie sa recunoasca faptul ca el, clientul, a devenit un veritabil partener in crearea valorii, un element indispensabil al intreprinderii largite. Pentru a-l coopta la modul eficient, managerii trebuie sa-l implice intr-un dialog activ si explicit, trebuie sa mobilizeze comunitatile de consumatori, sa ia in seama diversitatea acestora si sa-i angajeze in crearea, impreuna, a unor experiente personalizate.

     

    Patricia Seybold consemneaza faptul ca numeroase companii au devenit adeptele artei de a dezvolta relatii cu clientul, au colectat arhive intregi de informatii privind preferintele si comportamentul cumparatorilor si si-au impartit clientii in categorii din ce in ce mai mici, diversificandu-si si rafinandu-si produsele, serviciile si tehnicile de marketing folosite.

     

    Eforturile generale sunt insa prea marginite, pentru ca nu se concentreaza decat asupra acelor puncte in care clientul intra in contact cu compania, netinand seama de „scenariul clientului“, adica de contextul larg in care clientul selecteaza, cumpara si foloseste produsele si serviciile.

     

    Patricia Seybold sugereaza ca, daca managerii vor tine cont de provocarile zilnice cu care se confrunta clientii, ei vor fi in stare sa gaseasca solutiile de a le face viata mai usoara si, implicit, de a le spori loialitatea fata de oferta companiei.

     

    Marea majoritate a ideilor de impact care ne sunt expuse ies insa din sfera generalitatii si a cadrului de strategie larga, oferind solutii concrete de motivare, implicare si co-interesare a clientului, precum si exemple concrete de companii care au inteles noua mecanica a pietii.  

     

    Harvard Business Review On Customer Relationship Management, Edited by Harvard Business School Press, Boston

  • Un testament literar

    William Burroughs, celebrul scriitor al generatiei Beat a Americii anilor ‘50, cel care scria ca „Limbajul este un virus venit din spatiul cosmic“, a intrat serios in atentia editurilor romanesti.

     

    Dupa recenta traducere de la Polirom („Junky“), un nou roman (testamentul sau literar), in straie romanesti bine croite (traducere Adrian Buz), isi face aparitia pe rafturile librariilor. E vorba de ultimul panou al unei trilogii de senectute, scrisa pret de treisprezece ani, si care a debutat cu „Orasele noptii purpurii“ si „Ghemul fundaturilor“ (editate de Paralela 45 in anul 2003).

     

     Multistratificat narativ, digresiv (uneori pana la dilutie si sastiseala), configurat din cut-up-uri opacizante, intersectat de ramificatiile unui interes pasager, dar spasmodic pentru ezoterismul egiptean, obscur sententios, cinic si incorect politic (spre deliciul tinerelor generatii), romanul se aduna, in cele din urma, intr-o constructie a carei bizarerie seduce irezistibil si indeparteaza, treptat dar sigur, senzatia de aparenta dezagregare.

     

    William Burroughs, Taramurile Vestice,

    Editura Paralela 45, PiteSti 2005

  • Cosmarul american

    Visul american! Un vis trait de multi, ravnit de si mai multi. Dar ce se intampla atunci cand il traiesti la intensitate maxima, iar acesta devine un cosmar? Un cosmar din care simti ca nu mai ai cum sa te trezesti.

     

    In drama politic-psihologica „Asasinarea lui Richard Nixon“ (regizor este incepatorul Niels Mueller, care a facut cam de toate pana acum, mai putin „dirijarea“ unui film de calibrul „Asasinarii…“, unde este si co-scenarist), Samuel Bicke (Sean Penn) lucreaza intr-un magazin de mobila. Nu vrea multe: o afacere a lui (n-o poate pune pe picioare), o familie (sotia, interpretata de Naomi Watts, il paraseste si se incurca cu altul),  respect (colegii il innebunesc cu glumele si citatele din Dale Carnegie). Cand nu capata nimic din toate acestea, lui Bicke nu-i ia prea mult timp sa realizeze cine e singurul vinovat: Richard Nixon, simbolul a tot ceea ce el considera imoral. Prin urmare, decide sa-l ucida. Si se hotaraste sa o faca intr-un mod care unora li s-ar parea grotesc: sa deturneze un avion pe care sa-l prabuseasca peste Casa Alba.

     

    Un amanunt interesant din realizarea filmului „Asasinarea lui Richard Nixon“: scenaristii au aflat in timpul procesului de documentare ca acest dezamagit a existat cu adevarat. Este vorba de Samuel J. Byck, obsedat sa-l pedepseasca pe Richard Nixon (cel mai mare „salesman“ american, a se citi mincinos, fatarnic, demagog etc.) pentru raul facut Americii.

     

    Gandit, initial, ca un film de fictiune, un fel de critica a natiunii americane vazuta prin prisma unui dezamagit care alege sa-si ia ramas bun de la viata in stil mare, „Asasinarea…“ merita intr-adevar sa fie vazut. Care ar fi motivele? Nu doar scenariul (inteligent, fara sincope, alert si gradat, de la lentoarea de inceput pana la focurile de artificii din final), nu muzica (Beethoven, obsedant), nu imaginea (culori terne, atmosfera de foarte anii ‘70), nu actorii (Don Cheadle in rolul prietenului de culoare al lui Bicke, mai harsit si mai dispus sa inteleaga nedreptatile lumii decat acesta, Naomi Watts, bruneta, usor isterica, usor a naibii, dar prea putin pe ecran), ci un singur actor: Sean Penn.

     

    Felul in care el interpreteaza rolul lui Sam Bicke iti taie rasuflarea. Daca nu ar fi primit Oscarul pentru „Mystic River“, Penn sigur l-ar fi primit pentru „Asasinarea…“ si l-ar fi meritat mai mult. Aici renunta la privirea plictisit-obosita si la increderea in sine mocnita din ultimele filme („Mystic River“, „The Interpreter“) pentru a face de toate: plange, isi pierde cumpatul, mintile, pierde totul, dar ne lipeste ochii de ecran pentru a nu pierde ceva din acest „one man show“ desavarsit. Cu burta si umeri cazuti, cu mustacioara sau fara (seful il obliga sa si-o rada), cu verigheta sau fara (seful il obliga sa pozeze intr-un familist de succes, desi Bicke e orice, numai asta nu), Penn te face sa traiesti „in pielea lui“, sa-i simti frustrarea, dezamagirea, neputinta si furia.

     

    Am putea spune ca Mueller face cu societatea americana in „Asasinarea…“ ceea ce face Cristi Puiu cu spitalul romanesc in „Moartea domnului Lazarescu“. O diseca si-i arata viscerele.    

     

    THE ASSASSINATION OF RICHARD NIXON/ASASINAREA LUI RICHARD NIXON 

    R: NIELS MUELLER  CU: SEAN PENN, NAOMI WATTS, DON CHEADLE, JACK THOMPSON, MICHAEL WINCOTT.  DIN 25 NOIEMBRIE

  • No sex. Just love

    Ati auzit de Til Schweiger? Nu? Foarte rau, pentru ca el este creierul din spatele dramei comico-romantice „Barfuss“ (sau „Descult, nebun si-ndragostit“, daca preferati traducerea romaneasca expandata, dar corecta), o mica bijuterie despre dragoste, descoperirea lumii si doua (patru) picioare desculte. Nick Keller (Schweiger) este ceea ce se cheama un ratat. Trecut de 30 de ani, oaie neagra a unei familii foarte bogate, ramane fara nici o letcaie si se angajeaza om de serviciu intr-un spital de boli mintale. Aici o opreste de la sinucidere pe Leila (Johanna Wokalek), o tanara sechestrata in casa timp de 19 ani de mama ei, eliberata numai la moartea acesteia. Leila evadeaza si-l urmareste pe Nick acasa, de unde refuza sa mai plece.

     

    Nick o salveaza pe Leila, iar ea il salveaza pe el in aceasta comedie care incepe cu un iz de „Zbor deasupra unui cuib de cuci“ si vorbeste despre dragoste fara ca nici o scena de sex sau chiar un sarut sa apara pe ecran. Amuzant si romantic, filmul este proiectul de suflet al lui Til Schweiger, lucru care se vede foarte bine. Mai cunoscut pentru roluri mici in filme mari („King Arthur“, „Lara Croft: Leaganul vietii“, „Deuce Bigelow, un gigolo european“) decat pentru roluri mari in filme mici, el este regizor, scenarist, producator si actor principal in „Descult…“. Chiar daca Schweiger are rolul cel mai important din film, din toate punctele de vedere, pe ecran privirea spectatorului nu este atrasa de el, ci de Johanna Wokalek (Leila), o actrita aproape necunoscuta, dar perfecta pentru rolul de mica salbaticiune pantofofoba al Leilei.

     

    Marele merit al lui Schweiger este ca o lasa pe Wokalek sa straluceasca, ajutand-o doar din cand in cand. In orice caz, impreuna cei doi actori formeaza un cuplu de neoprit, care, ajutat de replici haioase si o multime de situatii amuzante au transformat filmul intr-un imens succes in Germania. In ciuda unor locuri comune (baiatul de bani gata, fata fara nici o sansa, nunta fratelui lui Nick), „Barfuss“ e un film proaspat, care trebuie vazut.

     

    BARFUSS/DESCULT, NEBUN SI-NDRAGOSTIT

    R: TIL SCHWEIGER CU: TIL SCHWEIGER, JOHANNA WOKALEK, NADJA TILLER, IMOGEN KOGGE, STEFFEN VINK, MICHAEL MENDL. DIN 18 NOIEMBRIE

  • Manageri de inchiriat

    Cine n-are manageri sa-si cumpere. Sau mai bine sa-si inchirieze. In Romania, preluarea temporara a managementului unei companii –  un serviciu cunoscut in jargonul consultantilor sub numele de „interim management“ – nu a existat. Cel putin, pana acum.

     

    Prin 1991, pe cand era „boboc“ la ASE, Marian Ene visa sa puna pe picioare o echipa de manageri care sa preia temporar conducerea unor companii, „comuniste“ le spunea el, pe care sa le adapteze la sistemul capitalist. Dupa 15 ani, e pe cale sa-si indeplineasca visul, sub statutul de free lancer. E deja un consultant atipic pentru piata romaneasca: dupa ce construieste o noua viziune pentru compania-client, preia „fotoliul de conducere“ si – intr-un interval de cel putin sase luni, cu un maxim de doi ani – e manager cu atributii depline in compania respectiva. Uneori cu contract de consultant, alteori chiar de management.

     

    Acelasi tip de consultanta il ofera MCL Medical, dar specializat pe managementul cabinetelor stomatologice din Bucuresti. Primul contract a fost semnat in luna august si i-au urmat alte 12. Inspirati de posibilitatea creditarii prin retailer pentru achizitia de electronice si electrocasnice, cei de la MCL au inventat dosarul de creditare pentru pacientii veniti la stomatolog, dosar pe care il preiau de la cabinet si il duc la banca. Treptat, ei spera sa castige increderea medicilor cu care lucreaza si sa primeasca in sarcina si contabilitatea, si reprezentarea juridica, iar in final managementul complet.

     

    Acest tip de serviciu, prin care consultantul devine manager in compania-client, reprezinta in Europa circa 1% din totalul pietei de consultanta in management si 10% din serviciile de consultanta in resurse umane, conform studiului Federatiei Europene a Asociatiilor de Consultanta in management, FEACO Survey 2005. Mai exact, o piata de 500 de milioane de euro.

     

    In Romania, cei care au taiat panglica acestei „felii“ de piata sunt tocmai Marian Ene si Mihai Pogorevici – cel din urma fiind directorul general si unul dintre actionarii MCL Medical. Dar Ene e convins ca vor aparea in curand si competitorii. De altfel, nevoia de manageri interimari a aparut de cativa ani in Romania. Un exemplu recent este Guido Castellucio, managerul chemat sa restructureze operatiunile Tofan Grup, dupa ce a facut acelasi lucru cu Fibrex Savinesti, pentru grupul Radici.

     

    Granita intre ceea ce face un manager interimar si un consultant care presteaza servicii de „interim management“ e destul de difuza. „In general, «interim management» apare cand intre o firma de consultanta mica si foarte mica si companie se creeaza o relatie stransa si se transforma, dintr-un contract pe proiect, intr-un contract pe o perioada mai lunga de timp, cu obiective precise“, spune Marian Ene, care povesteste cum de fiecare data el trebuie sa intrerupa relatiile cu clientul. Pana acum, Ene a fost director de marketing la Policolor, cel mai mare producator roman de lacuri si vopsele, unde avea ca misiune sa restructureze complet departamentul pe care il conducea. Apoi a jucat rolul „unui fel de director executiv“ la compania specializata in cursuri de limbi straine Romcommunicate, pe care a afiliat-o la reteaua internationala de profil International House.

     

    „A fost un simulacru de contract de management“, isi descrie Ene experienta. A urmat apoi furnizorul de servicii de birotica si papetarie Top Birotica, in cadrul caruia a facut parte dintr-o echipa care avea ca obiectiv „aducerea companiei de la un nivel la alt nivel“. De curand, a inceput negocierile pentru preluarea fotoliului de manager general al unei alte companii pe care trebuie sa o restructureze, dupa ce isi va crea o echipa de manageri. „Aceasta este marea provocare a companiilor acum“, spune consultantul, „de a trece de la nivel antreprenorial la nivel managerial“.

     

    Mihai Svasta, presedintele Asociatiei Consultantilor in Management din Romania (AMCOR), spune ca, din studiile facute de FEACO, motivele pentru care o firma apeleaza la „interim management“ ar fi urmatoarele: scaderi rapide ale cifrei de afaceri, restructurari, situatii de faliment, preluari de firme si implementarea managementului schimbarii. Pe de alta parte, Svasta marturiseste ca nu a auzit de companii romanesti de consultanta care sa ofere astfel de servicii. Iar companiile care apeleaza la „interim management“ au tendinta sa treaca sub tacere acest lucru, ca si cum si-ar ascunde un punct nevralgic.

     

    „Senzatia mea este «ca interim managementul» nu este o solutie cu care firmele se lauda, pentru ca el poate fi semnul unei crize sau al unei slabiciuni interne“, este de parere presedintele AMCOR. Situatia descrisa de Svasta se aplica insa mai ales in cazul companiilor mari. Pentru cele mici si mijlocii, pe care le are in vizor Marian Ene, contractarea unui manager interimar pare naturala. In general, antreprenorii sunt cei care au inceput afacerile in urma cu cinci-zece ani, cand nu aveau nici experienta, nici cunostinte si le-au dezvoltat mai mult din instinct, pana cand au ajuns la o limita de la care nu mai stiu ce sa faca. „Fie nu mai stiu ce sa faca sa vanda mai mult, fie s-au plictisit, vor sa faca altceva sau nu mai simt ca afacerea e solida“, isi sintetizeaza Marian Ene observatiile adunate din discutiile cu antreprenorii. Sau pur si simplu „simt presiunile concurentei“.

     

    Numarul firmelor romanesti care ar putea ajunge in aceasta situatie e estimat de Marian Ene la 10.000. Acestea sunt firme mici sau mijlocii, cu cateva milioane de euro cifra de afaceri, dar in care „toata lumea vorbeste cu toata lumea, toata lumea se ocupa de orice si nimeni de ceva anume, clientii sunt cunoscuti de toata lumea, nu exista un sistem informatic si nici unul informational, nu exista proceduri“, spune consultantul. „Maine-poimaine intram in Europa, unde exista reguli care se respecta. Or, ei nu sunt invatati cu reguli.“

     

    Pe langa aceasta nevoie a antreprenorilor romani de a intra in pas cu lumea, alte fenomene vin in intampinarea pietei de „interim management“ in Romania, spune Mihai Svasta, presedintele AMCOR. Unul dintre ele este dat de amploarea pe care a capatat-o „leasingul de personal“ (inchirierea de personal de catre o firma de resurse umane catre clienti). „Aims, Professional si alte firme fac o mare parte din cifra de afaceri din asta“, spune Svasta. „Deocamdata inchiriaza personal «low» sau cel mult mediu. Va veni un moment in care vor inchiria si middle management sau top management.“

     

    Un alt fenomen favorabil deschiderii pietei spre „interim management“ este acceptarea de catre companii a serviciilor profesionale externalizate, consultanta fiind unul dintre ele. „Exista o tendinta generala ca firmele sa externalizeze segmente din activitate catre firme de consultanta“, spune Svasta, dand ca exemple recrutarea, gestiunea personalului, functia de ITsi functia financiara, „si in acest sens ele externalizeaza uneori conducerea executiva, rezultand «interim management»“.

    Cat de bine se castiga din asta? In general, tarifele pe care le percep consultantii in management din Romania variaza, in functie de pozitia consultantului, de la 50 de euro pe zi – cat percepe un junior consultant – la 2.000 de euro pe zi – tariful unui senior partner. Marian Ene spune ca incaseaza de doua ori si jumatate salariul unui director de marketing intr-o companie mare, lucrand doar patru-cinci ore pe zi. Pentru MCL Medical e devreme sa vorbeasca deja de venituri, dar cifra de afaceri prognozata pentru 2006 este de 240.000 de euro, spune Mihai Pogorevici. Insa ambitiile lui sunt de extindere pana la pragul critic de 20 de cabinete stomatologice pe sector in Bucuresti, pana la finele anului, dupa care limita va fi data doar de granitele tarii. Cel putin pana la aderare.

  • Solutii alternative

    In varianta ca bancile nu vor mai acorda credite in valuta, se vor gasi cu siguranta alte companii care sa o faca. TBI Credit, o societate de credite de consum, are o pondere de 40% din totalul creditelor acordate in valuta.

     

    INDEPENDENTA: Nefiind banca, societatea nu se supune restrictiilor bancii centrale, dar si daca ar trebui s-o faca, „tot am continua sa dam credite in valuta“, explica managerul general Traian Baicu. Chiar daca asta ar presupune o majorare a capitalului social (in perspectiva supravegherii societatii de catre BNR), „mentinem oferta de credite in euro“.

     

    AUTOREGLARE: Baicu spune ca situatia creditului de consum in valuta este „reglata de piata“, pentru ca imprumuturi de consum in valuta se iau mai mult pentru IT si electronice si mai putin pentru alte destinatii (gen mobilier si accesorii, care detin aproximativ 43% din portofoliul companiei).

     

    CINE IA CREDITE: Clientii companiei sunt, in genere, „clienti cu venituri foarte mici spre medii“, explica Baicu, dar cu toate astea, „rata de default este mica, doar 100 de dosare din 40.000“.

  • CREDITE: Sub ghilotina boanta a BNR

    Nu e obligatoriu sa fii un as al finantelor pentru a observa ca masurile bancii centrale de limitare a creditelor in valuta au generat o scadere considerabila a dobanzilor la lei. Totusi, bancile s-au repliat si au gasit solutii pentru a acorda din nou credite in valuta. In fond, cat sunt de eficiente pe termen lung restrictiile impuse de BNR?

     

    Un calcul exact, cu cifre clare si statistici oficiale, se va putea face doar peste vreo luna-doua. Abia atunci datele bancilor vor arata cat de mult au scazut cu adevarat imprumuturile in valuta si cat au crescut cele in lei. Atunci se va vedea, negru pe alb, cat de tare a taiat „ghilotina“ bancii centrale, cum au spus recent bancherii intr-o intalnire de specialitate. Pana una alta, la mai bine de o luna si jumatate dupa ce BNR a introdus regulile de limitare a creditului neguvernamental in valuta, prin plafonarea soldului acestora la 300% din fondurile proprii, efectele nu s-au lasat prea mult asteptate.

     

    In mai putin de o luna, dobanzile pentru creditele in lei s-au aliniat, in oferta celor mai multe banci comerciale, undeva sub nivelul de 10%. Ba chiar mai mult de atat, in portofoliile bancilor au aparut ca peste noapte noi tipuri de credite – pentru consum, pentru masini, pentru case, pentru aproape orice. Dar de aceasta data toate sunt denominate in lei, pentru a umple golul unei activitati de creditare in valuta ce nu mai putea fi continuata. Practic, marea majoritate a bancilor isi depasise, la data introducerii normelor BNR, „ratia“ de credite impusa de banca centrala.

     

    Asadar – chiar si fara calcule si statistici exacte – se poate spune, fara teama de a gresi prea mult, ca BNR si-a atins obiectivul urmarit. S-a dorit scaderea dobanzilor la lei? Ei bine, s-a reusit. Ba chiar s-a intamplat atat de repede, incat acum, la doar cateva saptamani de cand pe piata au aparut dobanzi la lei egale cu cele la valuta, bancherii vorbesc despre o iminenta crestere a acestora.

     

    „Distorsionarea dobanzilor“, spune presedintele Bancii Romanesti, Andreas Maragkoudakis, „a ajuns pana la un nivel la care acestea nu mai sunt logice“. Chiar mai mult decat atat, „s-a ajuns la un nivel nesustenabil“ in unele cazuri, dupa cum spunea recent presedintele BCR, Nicolae Danila.

     

    Cu atat mai mult cu cat, pentru a-si pastra cat de cat constante marjele de castig, bancherii le-au coborat o data cu dobanzile la credite (sau chiar inainte) si pe cele platite pentru economiile in lei. Si daca pentru bancheri o dobanda de 10% pentru un credit in lei este nesustenabila, cat de sustenabila ar putea fi pentru un roman obisnuit ce-si pune banii la banca o dobanda de 2-3-5% pe an pentru un depozit in lei?

     

    Pana una alta, tabloul pietei bancare arata cam asa: dobanzile la creditele in lei „au coborat pe pamant“ (dupa cum comenta recent un om de afaceri pentru BUSINESS Magazin), multe banci au sistat aproape total creditarea in valuta, iar cele care mai au inca ceva spatiu de miscare sunt mult mai precaute. Cat va dura insa aceasta stare de fapt? Cat de eficiente sunt masurile bancii centrale pe un termen ceva mai lung decat o luna-doua-trei?

     

    Banca centrala „a aplicat ghilotina si gata, a terminat cu creditele in valuta“, spunea recent Petru Rares, presedintele boardului de la Institutul Bancar Roman (IBR). In opinia sa, bazata dupa propriile spuse pe o cercetare realizata de IBR in randul specialistilor din sistem, toate bancile cauta acum modalitati pentru a-si continua activitatea de creditare in valuta. „Iar solutii sunt multe“, spune Rares, „si multe dintre subsidiarele bancilor straine le-au gasit deja“. Doar ca, adauga Rares, sustinut si de alti bancheri, aceste solutii aduc costuri suplimentare. Costuri care, pana la urma, se transmit in pretul banilor, adica in dobanda si comisioane, clientilor finali.

     

    Costul unui credit e o suma de costuri „mai mici“, explica Steven van Groningen, presedintele Raiffeisen Bank: costul resurselor (adica al banilor), costul de risc, profitul bancii si costurile din sistemul bancar. Iar in Romania, „costurile din sistemul bancar sunt mult mai mari decat in alte tari“, spune Groningen, aratand cu degetul spre banca centrala si adaugand ca „multe sunt de-a dreptul inutile“. In opinia sa, lucrurile sunt foarte clare: masurile bancii centrale nu vor avea efectul dorit. Motivul? Clientii pot obtine acum mai usor un credit in valuta direct din strainatate. In plus, si „bancile isi pot vinde cu usurinta portofoliile de credite in valuta altor banci, reintrand astfel in limitele BNR“, sustine el. Din cate spune el, normele BNR vor converge spre unul si acelasi rezultat: costuri mai mari in sistemul bancar.

     

    Exemplele unor banci care si-au transferat deja portofoliul de credite in valuta in tara grupului mama n-au intarziat sa apara. Banca Italo-Romena (detinuta in proportie de 92% de grupul Veneto Banca) a anuntat ca si-a transferat o parte din creditele in valuta in Italia, dupa intrarea in vigoare a noilor reglementari ale BNR. Pana la sfarsitul anului banca va opera o majorare a fondurilor de dotare cu pana la 40 de milioane de euro, pentru a putea sa continue creditarea in valuta in conditii normale.

     

    Iar ca si italienii „fac de altfel si alti jucatori“, potrivit lui Athos Varusio, directorul general al Italo-Romena. O afirmatie care este sustinuta si de avalansa de declaratii publice venite in acest sens din „aria“ bancherilor, imediat dupa „caderea ghilotinei“. Transferul portofoliului de credite conduce insa si la migrarea profiturilor de la sucursala locala in tarile bancilor mama si, in consecinta, si a taxelor platite.

     

    Pentru alte banci, solutia a fost insa alta: majorarea capitalului si, implicit, a fondurilor proprii, astfel incat sa se conformeze normelor BNR. Este insa o solutie scumpa pentru banci, care isi vad astfel rentabilitatea capitalului diminuata – lucru deloc pe placul actionarilor.

     

    Si totusi, unele banci au facut-o deja, iar altele se pregatesc sa le urmeze exemplul. Alpha Bank Romania, spre exemplu,  isi va majora fondurile proprii cu 126 de milioane de euro, pana la 240 de milioane de euro, prin cresterea capitalului cu 60 de milioane de euro si un imprumut de 60 de milioane de euro, potrivit unui comunicat al bancii. La fel, la Piraeus Bank Romania s-a decis, in cursul lunii septembrie, majorararea capitalului social cu 26,1 milioane de lei (circa 7,2 mil. euro), pana la 66,1 milioane de lei, prin aport in numerar al Piraeus Bank Grecia. Actionarii Volksbank Romania au hotarat, la inceputul lui octombrie, majorarea capitalului social cu 116,1 milioane de lei (32,5 mil. euro), pana la 169,7 milioane de lei. Majorarea fondurilor proprii va permite bancii sa-si continue activitatea de creditare in valuta.

     

    La randul sau, Bancpost incepe pregatirile pentru reluarea creditarii in valuta, in conditiile in care actionarii sai ar urma sa aprobe la finele lui noiembrie majorarea capitalului social cu echivalentul a 12,5 milioane de euro. La acesta se vor adauga prime de emisiune aferente actiunilor noi, pana la nivelul a 80 de milioane de euro. Operatiunea ar urma sa se incheie cel tarziu in februarie 2006, iar in urma acesteia capitalul social al bancii va ajunge la 201,8 milioane de lei (55,3 milioane de euro). Astfel, Bancpost va iesi si ea de sub restrictia impusa de BNR si va putea da, din nou, credite in valuta.

     

    Ca unele banci (dintre cele care nu mai puteau da credite in valuta) au mai adus fonduri noi la capital „e un lucru foarte bun“, in opinia lui Napoleon Pop, membru al Consiliului de Administratie al BNR. Potrivit lui Pop, masura bancii centrale a fost luata „cu multa durere“. Dar in lupta sa cu inflatia, banca centrala trebuie sa aiba la dispozitie (si functional) „canalul dobanzii“ – altfel spus, sa poata transmite, „manipuland“ dobanda la lei, impulsurile dorite in piata. Iar in conditiile in care in economie predomina valuta, „influenta ratei dobanzii de referinta asupra economiei risca sa fie redusa pana la un nivel care ar fi avut ca efect o eficienta foarte redusa a acestui instrument“ – dupa cum le-a explicat recent bancherilor guvernatorul bancii centrale, Mugur Isarescu. In plus, adauga Pop, „Uniunea Europeana ne asteapta cu o intermediere financiara in lei de 27%“, fata de 21% cat se anticipeaza ca va fi in acest an. „Mai avem, asadar, de recuperat sase procente.“

     

    Motive sunt, asadar, suficiente pentru a face o astfel de incercare de deturnare a romanilor de la valuta la lei. Nu o contesta nici bancherii, care spun ca „este un fenomen care ajunsese la procente foarte inalte, iar banca centrala trebuia sa faca ceva“ (Andreas Maragkoudakis) si ca „banca centrala a stiut probabil exact ce face“ (Eugen Radulescu, presedintele CEC).

     

    Cu toate acestea, eficienta „ghilotinei“ BNR ramane inca sub semnul intrebarii, pentru ca „auto-limitarea (propusa de banci – n.r.) ar fi produs efecte mai favorabile si de durata, chiar daca masura administrativa si-a produs efectele mai rapid“ (Petru Rares), a aparut „problema dramatica a scaderii puternice a dobanzilor“ (Eugen Radulescu), iar solutia aleasa de BNR „a oprit bancile cu experienta si a lasat marje de manevra celor fara experienta“ (Steven van Groningen). Chiar si „vocea“ de la BNR, Napoleon Pop, admite ca „masurile administrative nu au impactul dorit“. Nici macar atunci cand sunt luate cu durere in suflet. 

  • Nu va faceti o livada?

    Invadati in ultimii ani de fructele aratoase si nesanatoase din strainatate, romanii incep sa caute productia interna. Va puteti implica:

     

    DEPOZIT: Crearea de centre specializate de colectare a fructelor de la producatorii particulari. Constructia unui astfel de depozit, cu facilitati de colectare, sortare, ambalare si distributie pentru 300 de tone de fructe poate costa pana la 400.000 de euro.

     

    MARKETING: Mentinerea si dezvoltarea suprafetelor existente, tratamente pentru copaci, astfel incat fructele sa pastreze o imagine buna, apoi orientarea productiei catre exporturi. Intretinerea unui hectar de livada se ridica la aproximativ 1.000 de euro anual.

     

    PRODUCTIE: Extinderea suprafetelor cultivate cu pomi fructiferi sau infiintarea de noi plantatii. Costurile pot fi, in functie de fruct si de suprafata, intre 30.000 si 150.000 de euro. Daca vremea tine cu producatorul, investitia se amortizeaza in mai putin de trei ani.

     

    Datele INS arata ca Romania importa masiv fructe care se produc in cantitati importante si in tara. Mai ales merele, care au cea mai mare productie in Romania, sunt concurate serios de piata externa.

     

    Fruct               prod. interna            import                   export

     

                            (tone)           (tone/mii euro)           (tone/mii euro)

     

    Mere               1.097.837        41.058/4.269,46          176/82,81

    Cirese                  50.988             68/21,36            2.280/1.153,40

    Pere si gutui         45.931       26.000/348                   19/145

    Prune                 475.767           211/30,98            4.120/1.369

     

    Sursa: INS