Preotii casatoriei sunt sotii insisi. Iar la ora actuala nici un preot nu ar da afara din biserica doi oameni casatoriti civil, urland ca sunt concubini.
Sa ne amintim de splendidul capitol al optulea din I promessi sposi (Logodnicii, de Alessandro Manzoni), in care Tonio si Gervaso, intrati in casa parohiala, ii descopera pe Renzo si pe Lucia privirii inspaimantate a lui don Abbondio. Parohul nu-i da lui Renzo timp sa-i spuna domnule preot, in prezenta acestor martori, v-o prezint pe soata mea, ci inhata candela, trage fata de masa si o infasoara pe capul Luciei, inainte ca aceasta sa apuce sa spuna ceva, imbrobodind-o de aproape o sufoca. Timp in care racneste din toti rarunchii: Perpetua! Perpetua! Tradare! Ajutor!.
Prin aceasta reactie nebuneasca (dar de fapt foarte calculata) Abbondio ii impiedica pe Renzo si pe Lucia sa se casatoreasca. Dar de ce au acceptat pana la urma cei doi tineri sa puna la cale toata aceasta inselatorie? Trebuie sa ne intoarcem la capitolul al saselea, cand lui Agnes ii vine ideea salvatoare. Ascultati si veti pricepe. Este nevoie de doi martori foarte vicleni si bine pusi de acord. Se merge la paroh si ceea ce conteaza este ca acesta sa fie prins fara veste, sa nu aiba timp sa fuga. Omul zice: domnule paroh, aceasta este soata mea; femeia spune: domnule paroh, acesta este sotul meu. Trebuie ca parohul sa auda, sa auda si martorii; si astfel casatoria este ca si facuta, sfanta ca si cum ar fi fost savarsita de Papa. Dupa ce cuvintele au fost spuse, preotul poate sa tipe, sa faca galagie, sa faca pe dracu; totul este inutil; sunteti sot si sotie.
Manzoni mentioneaza imediat dupa aceea ca Agnes adevar graia si ca respectiva solutie fusese deja adoptata de multe cupluri carora, dintr-un motiv sau altul, le fusese refuzata cununia. Nu mai adauga insa (pentru ca gandea ca toti stiu pe de rost catehismul) si ratiunea doctrinara pentru care toate acestea sunt posibile. Cel ce oficiaza sacramentul confirmarii este fie episcop, fie nimic, cel ce acorda sfantul maslu trebuie sa fie un prelat, iar cel ce boteaza poate fi oricine in afara celui botezat; dar preotii casatoriei sunt sotii insisi. In momentul in care, de buna-credinta, se declara uniti pentru totdeauna, ei sunt casatoriti. Parohul, capitanul navei, primarul, nu sunt decat notarii intregii afaceri.
E interesant de reflectat cu privire la aceasta problema doctrinara, pentru ca ea arunca o lumina diferita asupra afacerii Pacs*). Stiu foarte bine ca atunci cand se discuta despre Pacs, sunt luate in calcul atat cuplurile heterosexuale, cat si cele homosexuale. Legat de acestea din urma, Biserica are ideile cunoscute si nu ar recunoaste o casatorie intre persoane de acelasi sex nici chiar daca aceasta ar fi oficiata (oroare!) in biserica. Insa in cazul uniunii dintre doi heterosexuali, daca acestia se inregistreaza intr-un mod oarecare, declarandu-si intentia de a convietui pana cand moartea (sau divortul) ii va desparti, din punctul de vedere al catehismului ei sunt sot si sotie.
Se va spune: casatoria recunoscuta de Biserica este aceea oficiata in biserica, in timp ce reglementarea unei uniuni de facto poate reprezenta un fel de cununie civila. Dar nu mai traim pe vremea episcopului de
Unu. Oricine are dreptul sa critice opiniile unui om al Bisericii.
Doi. Un om al Bisericii are tot dreptul sa-si exprime opiniile in domeniul teologic si moral, chiar daca din intamplare acestea nu coincid cu legile statului.
Trei. Daca apelurile omului Bisericii nu intra in conflict cu legile statului sau cu procesele politice in derulare (aprobarea unei legi, referendum, alegeri), ci privesc, stiu eu, interzicerea relatiilor sexuale premaritale sau obligatia de a merge la slujba de duminica, cei ce nu impartasesc aceste apeluri ar face bine sa taca din gura, pentru ca povestea nu-i priveste.
Patru. In momentul in care, in apelul sau, omul Bisericii critica o lege a statului sau intervine intr-un proces politic in desfasurare, atunci, ca vrea sau ca nu vrea, omul Bisericii devine si un om politic si ar trebui sa accepte riscul confruntarii cu contestari de ordin politic.
Cinci. Nu mai traim in anii 68 si ramane oricum o dovada de proasta crestere si de impolitete sa impiedici desfasurarea unei manifestari libere intr-un spatiu privat. Mult mai bine ar fi sa se procedeze la fel ca in tarile anglo-saxone, unde contestatarii se strang in fata locului unde urmeaza a vorbi cel contestat, cu pancarte si panouri, exprimandu-si dezacordul – dar permitandu-le celor interesati sa intre in locul respectiv.
Pana la urma, contestand din interior, unde se afla de obicei tocmai cei care gandesc asemeni celui contestat, nu obtii mare lucru, pe cand daca manifesti in mod pasnic, afara, ii implici si pe cei de fata, si pe trecatori. Iar rezultatul obtinut e cu siguranta mai bun.
Umberto Eco este autorul romanelor Baudolino, Numele trandafirului si Pendulul lui Foucault. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in numarul BUSINESS Magazin care apare la 7 decembrie.
Leave a Reply