BusinessMagazin

Tag: editorial

  • Cetateanul Kane cu microscopul

    Un scriitor de science fiction, pe nume Cory Doctorow (in acelasi timp si blogger si jurnalist, care isi lanseaza scrierile „la liber“ pe internet si militeaza pentru liberalizarea copyright-ului) crede, intr-una din cartile sale, ca societatea umana va atinge in curand un soi de varf tehnologic, dupa care corporatiile se vor prabusi. Din gunoaiele societatii de consum tipi intreprinzatori vor incepe sa creeze noua lume, lipsita de ierarhiile actuale, dar mai aplecata spre pragmatic: obiecte folositoare sunt create nu fabricand, ci combinand, folosind componente existente deja.

    Mai pe romaneste, Doctorow crede ca vom incepe, in scurt timp, sa batem cuie cu microscopul. Si daca microscopul se va dovedi ineficient, nu vom apuca un ciocan, ci vom lua, vorba lui Murphy, un microscop electronic. O idee cu care sunt in mare parte de acord, in special pentru ca, la nevoie, un ciocan este mult mai greu de gasit decat un microscop electronic. Intre eficienta caznita a taximetristilor si extremismul tehnic al lui Doctorow as aseza subiectul acestui text, viitorul presei.

    O banalitate: societatea se schimba si presa odata cu societatea. O banalitate si mai mare: ziarele vor disparea, inlocuite de internet, unde utilizatorul va beneficia de informatie specializata, rapida. Este adevarat ca se inregistreaza o reducere a circulatiei ziarelor si revistelor, nevoite sa recurga la tot soiul de artificii, de genul oferirii de cadouri – carti, filme, papuci de plaja – pentru a rezista pe piata. In Romania fenomenul este insotit de un soi de polarizare, rezultata, cred, dintr-o prea indelungata vizionare si gresit interpretare a filmului „Cetateanul Kane“, regizat de Orson Welles. Si da, probabil ca in timp oamenii vor decide ca nu mai au nevoie de ziare, asa cum au decis ca nu mai sunt necesare discul de vinil sau filmul fotografic sau caseta VHS.

    Se cheama progres.

    Momentul de speculat acum este chiar schimbarea ce va sa vina; in acelasi timp trebuie identificate pericolele. Cel mai bun exemplu pentru schimbarea ce va sa vina este ceva ce s-a petrecut deja: este vorba de un individ numit Matt Drudge. El conduce Drudge Report (www.drudgereport.com) un site specializat in stiri. Daca nu ati facut-o deja, vizitati-l; este locul de unde a inceput scandalul Lewinsky, unde Barack Obama a aparut imbracat conform traditiei musulmane si de unde englezii au aflat ca printul Harry lupta in Afganistan. Chiar daca a dat si ceea ce jurnalistii numesc „dume“, de genul fiului nelegitim al lui Bill Clinton, Drudge este un exemplu al reusitei tocmai bun de imortalizat hollywoodian: tanarul de 31 de ani cu un laptop amarat intr-o camera neprimitoare, fara studii superioare, obosit de tot soiul de slujbe ocazionale. Computerul, pe care tatal sau i-l ofera in 1994, il ajuta sa porneasca refdesk.com, un index de site-uri „free and family-friendly“ folosit de fostul secretar de stat Colin Powell drept homepage. Drudge incepe sa produca un newsletter furnizat in schimbul a 10 dolari pe an, numarul abonatilor crescand de la 1.000 in ’95 la 85.000 in 1997.

    Drudge Report contabilizeaza astazi 600 de milioane de vizite lunar, iar Matt Drudge a fost desemnat de cotidianul britanic Telegraph, de unde am luat si istoria sa, drept cel mai puternic jurnalist independent al lumii; a mai fost unul din cei 100 cei mai influenti oameni ai lumii in 2006 in clasamentul Time Magazine si cel mai important furnizor de trafic pentru Washington Post, lucru recunoscut chiar de conducerea ziarului. Castiga peste un milion de dolari anual.

    Matt Drudge a fost taximetristul aflat la trei minute de client, iar microscopul sau cu care a batut cuie a fost presa traditionala. Simbioza in care traieste Matt Drudge cu presa pe hartie este un interimat in evolutia comertului cu informatie.

    De aici intram in zona nisipurilor miscatoare: exista un numar de drudgeri pe piata, chiar si in Romania, dar nici un furnizor real de informatie, la prima mana, creat de new media, concurent cu agentiile clasice de presa. Internetul este, in aceasta zona, o simpla masina de multiplicat, unde o stire este repetata cumva la nesfarsit, cumva fara rost.

    Urmatorul Matt Drudge poate aparea oriunde; dar nu va mai fi unic, se va specializa, si va trebui sa se miste din fata tastaturii, sa isi culeaga, sa prelucreze si sa posteze informatiile. Va trebui sa combine relatarea seaca, de agentie, cu dramul de culoare oferit de blog.

    Se cheama progres.

  • Ce ziceau baietii de la Pantera

    Sigur ca actorii sunt cei mai frumosi si realizatorii TV cei mai destepti, iar producatorii de showuri sunt si frumosi si destepti, pentru ca ei vin cu banii; chestia e ca in spatele celor frumosi si destepti stau cei urati, dar mai destepti decat desteptii, pentru ca ei isi imagineaza replici spumoase si situatii amuzante si intamplari emotionante, adica suma lucrurilor care ii fac pe actori si producatori sa defileze mandri pe covorul rosu.

    Vorbesc de covorul rosu pentru simplul fapt ca scriu acest text inainte de Oscaruri, dar nu premiile academiei americane de film ma preocupa, ci puterea. Mi se pare cel mai potrivit subiect in vremuri de recesiune economica, de Kosovo si de afisare vulgara a puterii, cum ziceau baietii aceia de la Pantera*.

    Puterea celor urati si mai destepti decat desteptii, care uite ca, daca vor, le pot face pe frumoasele lumii sa poarte, figurat vorbind, rochia de anul trecut pe pomenitul covor rosu. Puterea celor umili carora, intr-un 2008 al alegerilor generalizate, la noi, la americani, la rusi sau la spanioli sau aiurea, li se cerseste, mai mult ca niciodata, atentia. Puterea celor ce-si inchipuie ca pot crea natiuni din nimic. Puterea celor ce-si inchipuie ca pot pastra granite trasate aiurea. Puterea celor ce mai cred in granite si a celor ce nu mai respecta nicio limita.

    Guy Kawasaki, un guru al afacerilor, a deschis o discutie in acest sens, pe care v-o propun.

    El imparte puterea asa:

    • Puterea 1.0 – muschi si arme
    • Puterea 2.0 – bani, cota de piata, gandire
    • Puterea 3.0 – mai amabil, mai bland, mai bun

    Initial mi-a sunat ca dictonul crestin cu oferitul celuilalt obraz sau ca zicerea aceea, discutabila, care ne asigura ca sabia nu taie capul plecat. Pe urma a intelepciune budista transferata in lumea occidentala (de regula asemenea transferuri se fac intr-un mod cel putin nefericit, de genul «pune-ti clopotei de vant la intrare si trage o dunga rosie in stil feng shui si o sa te umpli de bani», chiar daca nu faci nimic pentru asta).

    Asa ca am incercat sa ma dumiresc. Kawasaki se bazeaza pe un articol al profesorului Dacher Keltner de la Universitatea Berkeley, „The Power Paradox“, care lanseaza urmatorul concept: puterea este abilitatea de a influenta oamenii sa isi atinga scopurile si interesele, folosindu-ti propriile abilitati intr-un mod responsabil.

    Paradoxul este ca puterea deterioreaza numitele abilitati. Ca sa terminam cu teoria, profesorul de la Berkeley mai invoca trei mituri ale puterii in lumea moderna. Primul este ca puterea inseamna cash, voturi si muschi, al doilea ca un individ definit drept machiavelic va castiga oricum in jocul puterii si al treilea ca puterea este dobandita in urma aplicarii unei strategii.

    Fiecare din aceste mituri este demontat, cu exemple practice ce merg de la puterea tipatului copilului ce vrea o bomboana asupra parintilor la ierarhiile din dormitoarele universitatilor, unde modestia este la mare pret, sau la manifestarile executivilor de la Enron. In esenta puterea adevarata are nevoie, in opinia lui Dacher Keltner, de modestie si empatie, nu de forta si de teama de pedeapsa; dar ceea ce vor cu adevarat oamenii de la liderii lor, asa-numita inteligenta sociala, este distrusa de experienta puterii.

    Fostul director executiv de la Enron Jeffrey Skilling definea puterea astfel: „Tot ceea ce conteaza sunt banii… cu bani cumperi loialitate. Nici o emotie nu este mai importanta decat banii“. Bazandu- se si pe astfel de credinte, Enron a fost puternica: sase ani la rand a fost categorisita una din cele mai inovatoare companii in topul Fortune, New York Times credea ca este un model pentru noua cultura a muncii din SUA, iar Kenneth Lay, predecesorul lui Skilling, era desemnat drept unul din cei 25 de manageri de top din 2000.

    Cel mai la indemana exemplu de putere pe care o cunosc se bazeaza, machiavelic, tocmai pe crearea de temeri si pe identificarea de vinovati. Mai mult, avem de-a face cu o serie de mantre care ni se recita constant, periodic, fara ca misionarii sa oboseasca si fara ca bastinasii de convertit sa incerce sa le analizeze sau sa le verifice: rusii si gazele, ungurii si separatismul, romanii si productivitatea, valabilitatea relatiei dintre invatatura si reusita in viata sau dintre munca si avere.

    Discursul meu despre putere nu are nici o morala, pentru ca jocul puterii nu poate fi demontat; totdeauna se va gasi cineva dispus sa insele si cineva dispus sa se lase inselat. Dar mi se pare cel mai potrivit subiect in vremuri de recesiune economica, de Kosovo si de afisare vulgara a puterii, cum ziceau baietii aceia de la Pantera.

    * PANTERA – grup american de heavy metal; In 1992 au lansat albumul VULGAR DISPLAY OF POWER

  • Poetul si conductele in anul sobolanului

    Inainte de orice, un anunt: am intrat in Anul Sobolanului, conform calendarului chinezesc. Anuntul in cauza l-am facut pentru ca am bagat de seama ca aproape toti colegii mei editorialisti (spun asta numai pentru a comite o parafraza) s-au vazut obligati sa anunte, in varii texte si deosebit de intelepte formulari, schimbarea calendaristica. I-am inteles, pentru ca „Anul Sobolanului“ suna mult mai mai vandabil, mai editorialistic decat prozaicul „An al Porcului“, nu? Si in plus nu se putea ca tocmai eu, nascut intr-un an al sobolanului, sa ratez momentul.

    Nu-i vorba ca data fiind importanta tot mai mare a Chinei in economia si politica lumii, anul chinezesc va deveni, in scurt timp, si calendar Pirelli, lucru de care sunt absolut sigur. La fel de sigur sunt si de faptul ca Francis Fukuyama a gresit cand a anuntat sfarsitul istoriei. Nu o spun nici din perspectiva filozofului Jacques Derrida sau a politologului Samuel P. Huntington, unii dintre cei mai importanti critici ai formularii, ci mai degraba a presedintelui venezuelean Hugo Chavez, care critica ideea in cauza in urma cu doi ani, in plenul ONU.

    Toata filozofia de mai sus mi-a venit in minte in timp ce citeam relatarile de la ultima conferinta de presa a poetului rus Vladimir Putin. Nu sunt ironic, sa fim bine intelesi, poetii si presedintii rusi sunt subiecte prea serioase, pe care trebuie sa le relatezi sau sa le comentezi cuminte; dar mie, pur si simplu, din cele patru ore de discutii cu jurnalistii mi-a placut cel mai mult declaratia de avere a lui Putin, care s-a denuntat a fi cel mai bogat nu din Europa, ci din intreaga lume, pentru ca a adunat nu bani, ci emotii. Va inchipuiti ceva mai poetic decat a fi in clasorul cu emotii presate al lui Vladimir Putin? Cum inca presedintele rus a precizat ca a muncit din zori pana tarziu in noapte, nici n-am facut mari eforturi sa mi-l imaginez la masa de lucru, studiind atent o emotie bine fixata in penseta.

    Pe urma obiectul studiului e fixat de o foaie pe care scrie „emotie europeana de cand le-am taiat gazul“ sau „emotie ucraineana de cand am carmit rachetele“. Si mai are Vladimir Putin o emotie, romaneasca. Ma rog, are mai multe (o sa le amintesc pe cea a tezaurului sau pe cea basarabeana), dar o sa ma opresc cu precadere la una, care revine, periodic, in discursul si interesul public romanesc, emotia conductei. Asemeni cumparatorilor de chitare londonezi, o mare parte din publicul romanesc stie patru acorduri simple: „sa treaca si pe la noi o conducta“.

    Un refren deja enervant, pentru ca nu conteaza a cui este, ce transporta ea si de unde; este o idee abstracta, o conducta care vine de nicaieri, duce spre niciunde si are numai calitatea, suficienta, de a trece prin Romania. Aducand belsug si bunastare, desigur. Iar Vladimir Putin este, in mintea acelei mari parti a publicului romaneasc, unul din motivele pentru care cele patru acorduri de chitara ies distonante. Acest lucru poate fi adevarat. Nu, la nivel de principiu este adevarat.

    Francis Fukuyama a crezut ca disparitia comunismului ca ideologie de stat si universalizarea democratiei si a capitalismului reprezinta finalul istoriei asa cum o citim in manuale, uitand faptul simplu ca atat timp cat suntem, ca oameni, „noi“ si „ei“, nu are cum sa fie asa. Noi, adica cei apropiati, orasul, zona, natia, prietenii sau cercul de pasionati si ei, adica „aia de la patru“, sau cei de la compania rivala sau regatenii sau moldovenii sau rusii sau cine mai stie cine. In acest context, renuntarea la refrenul conductei si un set de actiuni logice, cursive legate de energetica romaneasca, fara a mai vorbi de o politica externa coerenta ar fi ceea ce trebuie.

    Adica sa lasam conductele ce ne ocolesc si sa speculam ceea ce avem, concentra ndu-ne pe resurse energetice alternative, pe atragerea de investit ii in domeniu, pe furnizarea de servicii, pe formarea de specialisti. Anul sobolanului ar trebui sa fie un an al belsugului si, daca am administra intelept ceea ce avem, chiar am obtine bunastarea conductei, fara conducta. Oamenii, inchei filozofic, vin si se duc, iar pana la urmatorul an al sobolanului, poetul care si-a facut bilantul va ramane doar o amintire.

    Mizez aici, trebuie sa recunosc, si pe orgoliul lui Medvedev, care, daca va ajunge presedinte, nu cred ca se va lasa prea mult eclipsat de premierul sau, fie el si un colectionar de emotii. Ce bine o sa fie cand si la noi presedintii si premierii se vor fi lasat de colectionat emotii si vor trece la treaba.

  • Ridicand capacul podului (III)

    Fapt dovedit stiintific: modul in care Ricard a invatat sa isi controleze mintea depaseste orice inchipuire, iar cadranele aparatelor de masura sunt prea mici pentru a cuprinde valorile impulsurilor emise de creierul sau: meditatia a accentuat sentimentele pozitive, ce tin de emisfera stanga, in timp ce zona din jumatatea dreapta a creierului, ce gestioneaza sentimentele negative, este blocata, pur si simplu.

    Departe de mine orice intentie de a propovadui budismul si binefacerile sale, mie mi-a placut pur si simplu povestea omului, dar si una din zicerile sale: „Mintea nu este un lux, o vitamina…15 ani din viata se duc pe educatie, facem jogging, practicam fitnessul, incercam sa ne pastram frumusetea fizica, dar acordam surprinzator de putin timp pentru ceea ce conteaza cu adevarat, mintea noastra“.

    Jonathan Weil a fost un tip care si-a folosit mintea. Si, inaintea lui Weil, un grup de sase studenti de la Universitatea Cornell si-au folosit mintea. Problema este ca alte mii de oameni, multe – multe mii de oameni i-au ignorat pe studenti si pe Weil si, ceva timp dupa, au platit din greu pentru blocajul lor.

    In toamna anului 2006, cand l-a condamnat pe Jeffrey Skilling, fostul director executiv de la Enron, judecatorul Simeon Lake a spus ca fostul CEO si-a mintit, in repetate randuri, angajatii si investitorii in privinta modului in care compania a facut afaceri. Oare?

    Jonathan Weil era, in vara anului 2000, reporter la biroul din Texas al ziarului Wall Street Journal cand un prieten, analist financiar, i-a sugerat sa investigheze mai in amanunt modul in care castiga bani Enron. Reporterul asa a si facut, studiind peste o luna de zile rapoartele financiare, si cele anuale si cele trimestriale, ale Enron; in plus, s-a consultat cu Thomas Linsmeier, profesor de contabilitate la Universitatea din Michigan, cu analisti de la Moody’s si cu reprezentanti ai Financial Accounting Standards Board. Weil a descoperit in rapoarte, sub ceea ce s-ar putea defini drept „o perdea groasa de fum“, o gaura de peste 700 de milioane de dolari.

    Weil a scris un articol si a solicitat oficialilor companiei un punct de vedere. Punctul de vedere l-a reprezentat o delegatie de sapte oameni, condusa de contabilul-sef, care s-a deplasat la Dallas pentru a se intalni cu Weil. Delegatia i-a prezentat in amanunt lui Weil modelele matematice scrise de profesori de la Massachusetts Institute of Technology, vestitul MIT, in baza carora estimau sumele pe care „sperau“ sa le castige, dar care apareau in rapoarte ca fiind deja castigate.

    Weil si-a publicat povestea in septembrie 2000, dar circulatia destul de redusa a publicatiei sale, adica editia de Texas a Wall Street Journal, a redus impactul povestii. Un minus a fost si lipsa unei urmari a articolului, care sa aduca detalii suplimentare.

    Totusi, piesele de domino au inceput sa cada: James Chanos, jucator pe Wall Street, a citit articolul lui Weil, a verificat (pentru ca stia unde sa se uite, a durat numai cateva ore, in loc de mai bine de o luna de zile) si a profitat; bun capitalist, specializat in short selling, Chanos si-a aranjat, din noiembrie 2000 si pana in primavara anului 2001, pozitiile astfel incat sa castige o mica avere, iar apoi a „vandut“ pontul jurnalistei Bethany McLean de la Fortune. In martie apare articolul lui McLean despre pretul prea mare al actiunilor Enron, tot mai multa lume devine ingrijorata, in august Skilling demisioneaza si in decembrie compania era falita. In tot acest timp actiunile au coborat de la aproape 100 de dolari la cativa centi.

    De grupul de studenti de la Cornell pomeniti mai inainte scrie Jonathan Macey, profesor la Yale si autorul mai multor carti despre Enron. Cei sase studenti au decis sa realizeze, in primavara lui 1998, o analiza a Enron. Intr-o luna si jumatate, folosind date statistice, interpretand si analizand ceea ce la acel moment era o companie de succes si un model, studentii au ajuns la concluzia ca modelul de business al companiei era prea riscant si ca exista semne clare de manipulare a castigurilor. Raportul lor, de 23 de pagini, postat pe site-ul universitatii, poate sa fi fost plicticos si greu de citit.

    Intrebarea este de ce nu s-a minunat nimeni de recomandarea „vindeti“, tiparita mare pe prima pagina. Dezbracata de „perdeaua de fum“, povestea pe care v-am spus-o este pur si simplu o confruntare de minti antrenate; poate ca daca aplicau retetele lui Matthieu Ricard, multi mai multi dintre cei ce si-au vazut economiile sau pensiile sau investitiile spulberate in scandal ar fi cautat, s-ar fi intrebat, ar fi iesit din conformismul impus de manualele de capitalism si ar fi castigat.

    Eroul adevarat al povestii e James Chanos.

  • Ridicand capacul podului (II)

    Adica daca stai si te uiti la cum curg schimbarile – populatia creste cu circa 150 de persoane pe minut, minut in care se pompeaza si vreo 60.000 de barili de petrol si s-au taiat in jur de 30 de hectare de paduri – nu-i mare lucru. Dar daca, cu un minim efort, te gandesti ce inseamna toate numele acelea ce se schimba pe ecran si iti imaginezi zambetele mamelor si tipetele nou-nascutilor, soaptele indragostitilor, durerea rudelor celui mort, zgomotul chinuit al caderii copacilor, totul capata o noua dimensiune. World Clock m-a determinat sa scriu textul de saptamana trecuta (apropo, nu era despre cat de priceputi sunt traducatorii in Romania, ci despre consumul national de neuroni, un indicator la fel de important ca PIB-ul sau inflatia) si se afla la baza textului de saptamana asta. Care, apropo, nu va fi despre nimic din ce v-ati putea imagina, ci despre ce ne asteapta daca nu ne intrebam la timp ce vrem de la noi.

    Irlanda, Tigrul Celtic, a fost mult timp recunoscuta drept unul din campionii Europei, economia irlandeza crescand mult timp de doua ori mai repede decat restul batranului continent. La baza cresterii stau deschiderea economica a tarii, reformele fiscale, aderarea la UE si investitiile in educatie, care au transformat-o intr-o destinatie favorita a outsourcingului. Exista insa si doi profesori de la Harvard, David Bloom si David Canning, care pun o buna parte a miracolului economic irlandez pe baza reducerii ratei de dependenta, a raportului dintre angajati si indivizii care nu muncesc: in 1979 irlandezii au eliminat restrictiile contraceptive, fapt care a redus numarul mediu de copii al unei familii de la patru la mai putin de doi. La jumatatea deceniului trecut miscarea din ‘79 s-a tradus prin dublarea fortei de munca si injumatatirea costurilor sociale. A crescut numarul femeilor angajate si s-a redus considerabil numarul irlandezilor nevoiti sa plece la munca in alte tari. Cei doi economisti mai cred ca reducerea ratei de dependenta este responsabila pentru circa o treime din cresterea economica a „tigrilor asiatici“ si ofera chiar si un raspuns dilemei legata de competitia economica dintre China si India. Un colectiv de sase cercetatori, din care fac parte si Bloom, si Canning, crede ca economia chineza va inregistra o incetinire dupa anul 2010 din cauza evolutiilor demografice, in timp ce India va beneficia de circa trei decenii de crestere sustinuta generata de reducerea natalitatii si cresterea numarului populatiei active.

    Avem de-a face in aceste cazuri cu argumente sustinute de cifre, valori si grafice, dar peste numerele reci se contureaza si niscaiva fiori reci: binele actual al Romaniei ar putea fi si rezultatul unei combinatii a decreteilor lui Nicolae Ceausescu cu reducerea numarului de nasteri de dupa 1989. Spun ar putea fi pentru ca evolutia economica si cresterea nu sunt numai rezultatul evolutiilor demografice, ci ale unui melanj de factori si masuri ce combina politicul, economicul si socialul cu nasterile, somajul, economia subterana si productivitatea. Recent colegii mei de la Ziarul Financiar au analizat impactul generatiei ’68 asupra societatii si economiei romanesti: in 1967, 1968 si 1969 s-au nascut de doua ori mai multi copii, astazi ajunsi la maturitate, oameni care consuma, lucreaza, creeaza si conduc. Analiza Ziarului Financiar s-a oprit la timpul prezent, lucru firesc pentru un cotidian. Ciudat, n-am vazut pe nimeni, niciun lider al Romaniei actuale, care sa se intrebe ce se va intampla in viitor, dupa ce decreteii vor fi imbatranit si cand Romania se va confrunta cu reducerea fortei de munca si cresterea considerabila a costurilor sociale.

    In climatul actual romanesc, dominat evident de indemnul trairii momentului, sa pui asemenea probleme poate parea un demers naiv; cine sa se gandeasca la ce va fi peste 10 sau 20 de ani si care va fi impactul imbatranirii populatiei, acum, cand leul o ia razna, acum, cand petrolul se scumpeste, acum, cand bursa scade si economiile se rarefiaza.

    Pai, priviti-va copilul in ochi si explicati-i toate acestea.

    Lumea de maine va suferi schimbari majore – un studiu al Bancii Mondiale prognozeaza reducerea populatiei Romaniei cu 2,2 milioane de persoane pana in 2025, aceasta dupa ce am pierdut, in timp mult mai scurt, alte doua milioane de oameni, plecati la munca in strainatare si din care multi nu cred ca se vor intoarce, chiar si dintr-o Italie ostila. Cum va fi viata intr-o Europa-azil este o problema la care nu cred ca poate raspunde reforma sistemului de pensii si la care ar trebui sa ne gandim.

  • Ridicand capacul podului (I)

    Eh? Intai am cazut de pe scaun de ras, pe urma m-am intristat. Eu am niste fixuri mici, cu creativitatea, cu istetimea, cu corectitudinea si sa ajungi de la „Portocala mecanica“ – A Clockwork Orange – la „Mecanismul ceasului Orange“ denota chiar daca la modul stupid, o doza buna de creativitate, nu-i asa? Am sapat un pic pe internet si blogosfera m-a lamurit: „Mecanismul Ceasului Orange“ nu este creatia celor de la Conquiztador, ci apare intr-o carte tiparita in Romania, de o editura romaneasca, si care isi propunea sa centralizeze si sa prezinte cele mai cunoscute romane ale secolului XX. Tradus din germana, volumul prilejuieste avidului de literatura de top intalnirea nu numai cu mecanismele ceasului citat mai sus, ci si cu Soljenitin si „Statia cancerosilor“, „Ultimul suspin al zidului“ de Salman Rushdie sau cu „Dezorientarea timidului Torless“ de Robert Musil. JD Salinger, cel cu lanul de secara, ar fi scris si ceva care se cheama „Ridicati capacul podului, oameni ai camerei“. Suspin odata, ca zidul, si spun ca este vorba, desigur, de „Pavilionul cancerosilor“, „Ultimul suspin al maurului“ si „Dulgheri, inaltati grinda acoperisului“.

    Daca mediului democratic al internetului ii mai acord o circumstanta atenuanta, cei de la editura ar merita sa ramana fara business, daca ar exista un CNA al cartilor. Din pacate nu exista si uite, ramanem dezorientati, ca timidul Torless („Ratacirile elevului Torless“, la tata lui).

    Nu mai vorbesc aici de grozaviile si lacunele pe care le-am vazut/auzit in cazul traducerilor unor filme, pe la evenimente oficiale cu traducere in casca sau citite pe mai peste tot.

    Si nu poti sa te intrebi ce se intampla? Dar oare traducatorului, editorilor, tipografilor, sefilor mai mici, sefilor mai mari sau poate magazionerului de editura nu le-o fi sunat macar ridicol chestiunile acelea cu mecanismul ceasului, cu dezorientarea sau cu capacul podului? Nu s-au minunat ca n-au mai auzit de operele invocate? Ce mecanisme au functionat si ce s-a intepenit?

    Nu suntem unici in fenomen, pentru ca o recenta vizita la librarie m-a facut sa remarc universalitatea spiritului lui Sun Tzu: patru variante diferite din „Arta razboiului“, plus o suma de traduceri de genul „Sun Tzu pentru succes“ sau „Cum sa aplicam Sun Tzu“ sau „Arta Razboiului pentru oameni de afaceri“ (citarile sunt aproximative). Sunt convins de bunele intentii ale autorilor si editurilor, dar cum rezolvam balotajul iscat in confruntarea dintre omul de afaceri A si investitorul B, care au aplicat, ambii si cu sfintenie, gandirea pentru succes in afaceri a strategului chinez?

    In acelasi spirit: recenta arestare a capului Mafiei siciliene Salvatore LoPiccolo a permis politistilor sa gaseasca, la domiciliul acestuia, cele zece porunci care ghideaza comportamentul membrilor organizatiei. Cum majoritatea poruncilor au, la modul absolut, nuante de corectitudine corporatist-sociala (sa nu frecventezi baruri si restaurante, sa nu tanjesti la femeile altora, sa nu fii prea apropiat de politie, sa nu-ti insusesti banii altora, sa fii devotat organizatiei si sa indeplinesti ordinele chiar si atunci cand iti naste sotia, sa ai o purtare exemplara, sa fii punctual, sa spui, in organizatie, numai adevarul) nu este greu de intuit un bestseller cu un titlu de genul «Secretele leadershipului Cosa Nostra», mai ales ca exista deja „The Mafia Manager: A Guide to the Corporate Machiavelli“ sau „Tony Soprano on Management: Leadership Inspired By America’s Favorite Mobster“ (Tony Soprano este eroul principal ale serialului american „The Sopranos“, despre problemele si viata unui cap al mafiei din New Jersey).

    La modul analiza grabita, recitind tot ce am scris mai sus, poti trage o concluzie: cultura pop, alienare, superficialitate. Concluzie corecta, dar nu poti ramane in stadiul acesta, acceptand ceea ce pare inevitabil.

    Sa ridicam, asadar, capacul podului pentru a demonta mecanismul ceasului, ca sa ma inspir din cele mai mari romane ale secolului XX. Tampit parca nu e bine sa fii, daca esti un geniu o fi mai bine?

    Cu vreo zece ani in urma, o importanta companie de consultanta a realizat un studiu privind top-managementul companiilor americane. Studiul a relevat ca majoritatea companiilor importante mizau pe talente native, capabile in cat mai multe domenii, completate cu calitati fizice superioare. Ba mai mult, exista o companie care avea un program permanent de recrutare, in valoare de zece milioane de dolari pe an, care gemea de talente ce absolvisera cele mai bune universitati si erau grozav de bine platite, companie care se mandrea, cel mai mult si mai mult, cu mintile sale.

    Astazi este aproape uitata, se numea Enron.

  • Gazon de Berceni

    Morala povestii e simpla: sunt unele lucruri care nu pot fi evitate si care nu pot fi sarite; lucruri marunte, obiceiuri, cutume, tipicareli care compun o anumita stare de fapt si care genereaza statornicie, sentimentul dependentei de un loc, de o natie sau de o cultura. Si care se dovedesc mai durabile si mai puternice decat marile decizii luate de regi, parlamente, dictatori sau presedinti.

    Mi se pare esential sa ne amintim de astfel de maruntisuri, de existenta si de perenitatea lor, taman in perioada in care a fi roman nu este cel mai confortabil sentiment, atat din cauza situatiei din Italia si in urma reactiilor ingalate pe care le-a iscat cazul Mailat, la noi sau aiurea, dar si in preajma alegerilor europene.

    Mai bine de doua saptamani cazul Mailat si efectele sale in Italia, Romania si in restul Europei au fost intoarse pe toate partile, au creat dispute sociale si scandaluri politice, s-au cerut demisii si s-au imputat greseli mai mult sau mai putin reale. In tot acest valmasag n-am vazut prea multe analize, discursuri sau luari de pozitie care sa intre in esente si sa vrea mai mult decat simpla zgariere a faptului brut.

    Uite, mie, in primele zile de dupa izbucnirea cazului, mi s-a parut mai important sa vorbesc despre notiunea de „confort social“ in Romania si mai putin despre etnii si segregari si fascism. Pentru ca, intr-o masura mai mica sau mai mare, etniile si segregarile si fascismul fac parte dintr-o societate si nu forta sau teama vor fi fiind leacurile pentru ce-i de lecuit; panaceul este confortul social, bunastarea, competitia sanatoasa. Adica modul in care individul relationeaza cu societatea si modul in care se simte indemnat sa raspunda felului in care societatea il trateaza.

    Asa ca am cerut colegilor, dar am postat si pe blogul revistei (www.businessmagazin.ro/blog – un loc unde ar trebui sa veniti mai des), cateva pareri despre evolutia confortului social in Romania, despre amalgamul de senzatii si mesaje pe care le primim, de la curatenia strazii si amabilitate si aerul de respirat si asfaltul de calcat pana la macropolitica si macroeconomie, despre placerea de sta in Bucuresti, in Romania. A fost interesant, parerea aproape unanima a celor care mi-au raspuns a fost ca s-a inregistrat o crestere a gradului de confort social, in ultimii zece ani, in Romania, dar si ca se pastreaza multe probleme. Iata un puzzle colorat si sincer: Mihai Mitrica: „…tin minte lumea mai murdara decat acum, oamenii mai brutali si gropile mai multe… sunt convins ca si eu m-am adaptat la cei din jur, mai degraba decat si-au modificat ei substantial comportamentul“; Ionut Bonoiu: „…fac mai multe lucruri (multitasking, deh) decat as fi facut in urma cu zece ani si fac abstractie de varsta sau loc de munca, deci e normal sa am senzatii amplificate… overall, faptul ca nu am plecat cred ca inseamna ca plusurile au fost mai multe decat minusurile“; Aurel: „…avem stres, zgomot, poluare, lipsa de timp, dar si evenimente culturale mai multe si diverse, librarii mai flexibile in fata consumatorilor… mobile si laptopuri pentru a comunica, programe la serviciu si relatii sociale mult mai flexibile…“; Catalin: „…vad tineri obositi, dar in costum, care stiu ca muncesc ca sa cladeasca ceva pentru ei… vad printre tancuri urate tot mai multe masini de familie… si as vrea sa nu se mai faca bancuri pe seama Berceniului“. In mod ciudat, nimeni n-a avut niciun repros pentru vreun tigan, cum nici PIB-ul si nici politica si nici alegerile uninominale sau alte teme inchipuite nu si-au gasit locul. Si chiar demersul colaboratorilor mei, normalitatea lor si a problemelor lor este superioara oricarei tentative de „integrare sociala“ sau de ajutorare a vreunei categorii sociale; forta exemplului, simplu si usor de inteles, este covarsitoare. Un fel de gazon de Berceni, care sa-i tenteze si pe altii.

    Am vazut opinii fataliste, despre inevitabila disparitie a unor categorii sociale si despre puterea banului. Pot parea indreptatite si realiste, dar nu m-as simti prea bine bogat, dar ascuns in spatele unui zid, real sau virtual si cu arma in mana; mai bine ceva mai sarac, dar destins si impacat cu restul lumii.

    As propune oricui a incercat sa speculeze in favoarea proprie cazul Mailat si care crede ca numai dezbinand poate conduce pur si simplu sa ude si sa incerce sa ingrijeasca gazonul, atat cat trebuie.

  • Cu ciocanul peste degete

    Amicul meu nu traieste in Romania, iar pe lista sa de „victime“ stau fineturi de genul „celui care te cunoaste“, pe langa „cel ce spune mereu adevarul“, chiar daca adevarul este ca te-ai cam ingrasat, „cel ce te intelege“, asta plasandu-te undeva cu o treapta in urma sa pe scara evolutiei umane, „cel proaspat intors din strainatate“, „cel ce tine musai sa-l recunosti“, „cel pentru care orice este secret de stat“, „cel ce acuza mereu“ (sau poate „cel caruia ii pute tot timpul“, as spune eu). La ultimele categorii chiar n-am comentat, iar cu unele nu prea as fi de acord, dar asta este pana la urma o problema personala.

    Pentru ca eu traiesc in Romania, nu mi-as permite sa public o lista cu persoanele pe care as vrea, eventual, sa le impusc, dar as evidentia cateva genuri de oameni carora sa zicem ca le-as scapa un ciocan pe degete.

    Uite, de exemplu peste degetele celor care uita la ce foloseste de fapt un birou si avanseaza tot soiul de propuneri in acest sens.

    Dar nu aceasta e zona in care vreau sa ajung; ideea acestui text mi-a venit dupa ce am vizionat programele unei anume televiuni pe internet. Idee noua, investitie de ordinul sutelor de mii de euro, cu expunere media mai mult decat buna (peste 20 de articole, inclusiv in Business Magazin). Deschid o categorie, una pe care am inteles-o, adica despre muzica, si urmaresc opiniile unui cunoscut personaj din viata politica asupra muzicii grupului Deep Purple. Ca orice televiziune care se respecta, au aparut pe ecran si ceva informatii scrise, in paralel cu desfasurarea discutiei.

    Aici e tragedia (scriu exact ceea ce am vazut): „Ei au printre primii care au construit fundatia unor alte trupe precum Black Sabbath si VanHelen pana la Smashing Pumpkins“. Si mai tarziu: „Cream tot o trupa rock engleza care in 1960 a inceput sub componenta unui mare chitarist Eric Clapton, tobosar Ginger Baker si basist Jack Bruce“; „Tot in acelasi an, au loc si tragedii, unul din membrii trupei isi pierde viata, in urma unor intimplari neprevazute“; filmul mi s-a rupt dupa ce am aflat ca „Tot odata au fost si primul trio si supergrup de rock, care sunetul lor era caracteristic intr-o combinatie cu blues, pop si rock“.

    L-as lovi cu ciocanul peste degete, nu pe cel sau cei care au furnizat informatiile si scriitura, ci pe cel care a dat banii. Pentru ca personal pot intelege si folosirea unui program de tradus din engleza in romana, cum banuiesc ca s-a intamplat, si stangaciile de limba. Dar nu inteleg de ce nu verifica nimeni produsul final, macar asa, sa stii pe ce ai dat o gramada de bani si ce si cum ajunge la spectator. Care spectator nu-i de ici-colea, pentru ca se pare ca vorbim de 350.000 de „unici“ pe luna (specialistii spun ca e bine).

    Publicul tinta vizat de victimele mele este cel format din „tineri profesionisti intre 25 si 35 de ani“, „informati, pretentiosi, in pas cu tendintele, familiarizati cu internetul“. Uau, ce sa mai zic? Oare n-o fi vazut niciunul din cei 350.000 de unici si pretentiosi? Oi fi eu mult prea pretentios? Sa-mi dau si eu una cu ciocanul peste deget?

    Sigur ca lista persoanelor numai bune de otanjit peste deget cu barosul este lunga, poate incepe cu soferul autobuziului sau cu partenerul de trafic si se poate termina cu personaje din viata politica sau publica.

    Cu cat ar fi mai sus, cu atat mai bine.

    Cu cat mai sus, cu atat mai nefolositor, as spune.

    De o buna bucata de vreme vad in jur cum un soi de supeficialitate se instaleaza in relatiile dintre oameni; am mai scris despre asta si, in continuare, ma enerveaza grozav toti cei care flutura hartii aiurea, cei care ma tutuiesc chiar daca nu m-au vazut in viata lor, cei care comenteaza fara bun simt, stil, imaginatie si fara ca macar sa stie ce comenteaza (sunt urmatorii de ciocanit peste falange); dar ce ma ingrijoreaza mai tare nu este starea de acum, ci cea care va sa vina (pentru cei de la televiziunea online, am zis decat ca e naspa cu noi).

    Adica mie mi-e teama ca, de fapt, cei 350.000 de unici informati, pretentiosi, in pas cu tendintele, familiarizati cu internetul chiar exista si, mai inspaimantator, au vazut filmuletul acela si li s-a parut normal. Si nimeni nu a facut nimic, cum nimic n-au facut cei ce i-au educat, cum nimic nu le cer cei ce i-au angajat, cum nimic n-au facut cei ce le-au privit creatiile (pentru cei de la televiziunea online, din nou am zis decat ca e naspa cu noi). Ce vor transmite, cum vor educa cei 350.000 de unici mai tarziu, la randul lor?

    Si inca n-am intrat in problematica fina a blogurlor, forumurilor si „contentului“ pentru Web 2.0. Unde, in general, e „naspa 2.0“.