Cu ciocanul peste degete

Amicul meu nu traieste in Romania, iar pe lista sa de „victime“ stau fineturi de genul „celui care te cunoaste“, pe langa „cel ce spune mereu adevarul“, chiar daca adevarul este ca te-ai cam ingrasat, „cel ce te intelege“, asta plasandu-te undeva cu o treapta in urma sa pe scara evolutiei umane, „cel proaspat intors din strainatate“, „cel ce tine musai sa-l recunosti“, „cel pentru care orice este secret de stat“, „cel ce acuza mereu“ (sau poate „cel caruia ii pute tot timpul“, as spune eu). La ultimele categorii chiar n-am comentat, iar cu unele nu prea as fi de acord, dar asta este pana la urma o problema personala.

Pentru ca eu traiesc in Romania, nu mi-as permite sa public o lista cu persoanele pe care as vrea, eventual, sa le impusc, dar as evidentia cateva genuri de oameni carora sa zicem ca le-as scapa un ciocan pe degete.

Uite, de exemplu peste degetele celor care uita la ce foloseste de fapt un birou si avanseaza tot soiul de propuneri in acest sens.

Dar nu aceasta e zona in care vreau sa ajung; ideea acestui text mi-a venit dupa ce am vizionat programele unei anume televiuni pe internet. Idee noua, investitie de ordinul sutelor de mii de euro, cu expunere media mai mult decat buna (peste 20 de articole, inclusiv in Business Magazin). Deschid o categorie, una pe care am inteles-o, adica despre muzica, si urmaresc opiniile unui cunoscut personaj din viata politica asupra muzicii grupului Deep Purple. Ca orice televiziune care se respecta, au aparut pe ecran si ceva informatii scrise, in paralel cu desfasurarea discutiei.

Aici e tragedia (scriu exact ceea ce am vazut): „Ei au printre primii care au construit fundatia unor alte trupe precum Black Sabbath si VanHelen pana la Smashing Pumpkins“. Si mai tarziu: „Cream tot o trupa rock engleza care in 1960 a inceput sub componenta unui mare chitarist Eric Clapton, tobosar Ginger Baker si basist Jack Bruce“; „Tot in acelasi an, au loc si tragedii, unul din membrii trupei isi pierde viata, in urma unor intimplari neprevazute“; filmul mi s-a rupt dupa ce am aflat ca „Tot odata au fost si primul trio si supergrup de rock, care sunetul lor era caracteristic intr-o combinatie cu blues, pop si rock“.

L-as lovi cu ciocanul peste degete, nu pe cel sau cei care au furnizat informatiile si scriitura, ci pe cel care a dat banii. Pentru ca personal pot intelege si folosirea unui program de tradus din engleza in romana, cum banuiesc ca s-a intamplat, si stangaciile de limba. Dar nu inteleg de ce nu verifica nimeni produsul final, macar asa, sa stii pe ce ai dat o gramada de bani si ce si cum ajunge la spectator. Care spectator nu-i de ici-colea, pentru ca se pare ca vorbim de 350.000 de „unici“ pe luna (specialistii spun ca e bine).

Publicul tinta vizat de victimele mele este cel format din „tineri profesionisti intre 25 si 35 de ani“, „informati, pretentiosi, in pas cu tendintele, familiarizati cu internetul“. Uau, ce sa mai zic? Oare n-o fi vazut niciunul din cei 350.000 de unici si pretentiosi? Oi fi eu mult prea pretentios? Sa-mi dau si eu una cu ciocanul peste deget?

Sigur ca lista persoanelor numai bune de otanjit peste deget cu barosul este lunga, poate incepe cu soferul autobuziului sau cu partenerul de trafic si se poate termina cu personaje din viata politica sau publica.

Cu cat ar fi mai sus, cu atat mai bine.

Cu cat mai sus, cu atat mai nefolositor, as spune.

De o buna bucata de vreme vad in jur cum un soi de supeficialitate se instaleaza in relatiile dintre oameni; am mai scris despre asta si, in continuare, ma enerveaza grozav toti cei care flutura hartii aiurea, cei care ma tutuiesc chiar daca nu m-au vazut in viata lor, cei care comenteaza fara bun simt, stil, imaginatie si fara ca macar sa stie ce comenteaza (sunt urmatorii de ciocanit peste falange); dar ce ma ingrijoreaza mai tare nu este starea de acum, ci cea care va sa vina (pentru cei de la televiziunea online, am zis decat ca e naspa cu noi).

Adica mie mi-e teama ca, de fapt, cei 350.000 de unici informati, pretentiosi, in pas cu tendintele, familiarizati cu internetul chiar exista si, mai inspaimantator, au vazut filmuletul acela si li s-a parut normal. Si nimeni nu a facut nimic, cum nimic n-au facut cei ce i-au educat, cum nimic nu le cer cei ce i-au angajat, cum nimic n-au facut cei ce le-au privit creatiile (pentru cei de la televiziunea online, din nou am zis decat ca e naspa cu noi). Ce vor transmite, cum vor educa cei 350.000 de unici mai tarziu, la randul lor?

Si inca n-am intrat in problematica fina a blogurlor, forumurilor si „contentului“ pentru Web 2.0. Unde, in general, e „naspa 2.0“.