Eh? Intai am cazut de pe scaun de ras, pe urma m-am intristat. Eu am niste fixuri mici, cu creativitatea, cu istetimea, cu corectitudinea si sa ajungi de la „Portocala mecanica“ – A Clockwork Orange – la „Mecanismul ceasului Orange“ denota chiar daca la modul stupid, o doza buna de creativitate, nu-i asa? Am sapat un pic pe internet si blogosfera m-a lamurit: „Mecanismul Ceasului Orange“ nu este creatia celor de la Conquiztador, ci apare intr-o carte tiparita in Romania, de o editura romaneasca, si care isi propunea sa centralizeze si sa prezinte cele mai cunoscute romane ale secolului XX. Tradus din germana, volumul prilejuieste avidului de literatura de top intalnirea nu numai cu mecanismele ceasului citat mai sus, ci si cu Soljenitin si „Statia cancerosilor“, „Ultimul suspin al zidului“ de Salman Rushdie sau cu „Dezorientarea timidului Torless“ de Robert Musil. JD Salinger, cel cu lanul de secara, ar fi scris si ceva care se cheama „Ridicati capacul podului, oameni ai camerei“. Suspin odata, ca zidul, si spun ca este vorba, desigur, de „Pavilionul cancerosilor“, „Ultimul suspin al maurului“ si „Dulgheri, inaltati grinda acoperisului“.
Daca mediului democratic al internetului ii mai acord o circumstanta atenuanta, cei de la editura ar merita sa ramana fara business, daca ar exista un CNA al cartilor. Din pacate nu exista si uite, ramanem dezorientati, ca timidul Torless („Ratacirile elevului Torless“, la tata lui).
Nu mai vorbesc aici de grozaviile si lacunele pe care le-am vazut/auzit in cazul traducerilor unor filme, pe la evenimente oficiale cu traducere in casca sau citite pe mai peste tot.
Si nu poti sa te intrebi ce se intampla? Dar oare traducatorului, editorilor, tipografilor, sefilor mai mici, sefilor mai mari sau poate magazionerului de editura nu le-o fi sunat macar ridicol chestiunile acelea cu mecanismul ceasului, cu dezorientarea sau cu capacul podului? Nu s-au minunat ca n-au mai auzit de operele invocate? Ce mecanisme au functionat si ce s-a intepenit?
Nu suntem unici in fenomen, pentru ca o recenta vizita la librarie m-a facut sa remarc universalitatea spiritului lui Sun Tzu: patru variante diferite din „Arta razboiului“, plus o suma de traduceri de genul „Sun Tzu pentru succes“ sau „Cum sa aplicam Sun Tzu“ sau „Arta Razboiului pentru oameni de afaceri“ (citarile sunt aproximative). Sunt convins de bunele intentii ale autorilor si editurilor, dar cum rezolvam balotajul iscat in confruntarea dintre omul de afaceri A si investitorul B, care au aplicat, ambii si cu sfintenie, gandirea pentru succes in afaceri a strategului chinez?
In acelasi spirit: recenta arestare a capului Mafiei siciliene Salvatore LoPiccolo a permis politistilor sa gaseasca, la domiciliul acestuia, cele zece porunci care ghideaza comportamentul membrilor organizatiei. Cum majoritatea poruncilor au, la modul absolut, nuante de corectitudine corporatist-sociala (sa nu frecventezi baruri si restaurante, sa nu tanjesti la femeile altora, sa nu fii prea apropiat de politie, sa nu-ti insusesti banii altora, sa fii devotat organizatiei si sa indeplinesti ordinele chiar si atunci cand iti naste sotia, sa ai o purtare exemplara, sa fii punctual, sa spui, in organizatie, numai adevarul) nu este greu de intuit un bestseller cu un titlu de genul «Secretele leadershipului Cosa Nostra», mai ales ca exista deja „The Mafia Manager: A Guide to the Corporate Machiavelli“ sau „Tony Soprano on Management: Leadership Inspired By America’s Favorite Mobster“ (Tony Soprano este eroul principal ale serialului american „The Sopranos“, despre problemele si viata unui cap al mafiei din New Jersey).
La modul analiza grabita, recitind tot ce am scris mai sus, poti trage o concluzie: cultura pop, alienare, superficialitate. Concluzie corecta, dar nu poti ramane in stadiul acesta, acceptand ceea ce pare inevitabil.
Sa ridicam, asadar, capacul podului pentru a demonta mecanismul ceasului, ca sa ma inspir din cele mai mari romane ale secolului XX. Tampit parca nu e bine sa fii, daca esti un geniu o fi mai bine?
Cu vreo zece ani in urma, o importanta companie de consultanta a realizat un studiu privind top-managementul companiilor americane. Studiul a relevat ca majoritatea companiilor importante mizau pe talente native, capabile in cat mai multe domenii, completate cu calitati fizice superioare. Ba mai mult, exista o companie care avea un program permanent de recrutare, in valoare de zece milioane de dolari pe an, care gemea de talente ce absolvisera cele mai bune universitati si erau grozav de bine platite, companie care se mandrea, cel mai mult si mai mult, cu mintile sale.
Astazi este aproape uitata, se numea Enron.
Leave a Reply