BusinessMagazin

Tag: opinii

  • Nasterea unei generatii

    Cand a inceput in Egipt am crezut ca e vorba despre Egipt. Cand
    s-a raspandit, m-am uitat pe harta si am crezut ca tinta pieselor
    de domino in cadere este Iranul, care s-a constituit intr-un soi de
    bau-bau mondial dupa caderea lui Saddam. Dar in timp dominoul s-a
    bifurcat, ca in aranjamentele acelea savante care transforma
    caderea in spectacol, iar la capat a aparut China, unde
    autoritatile au luat saua la fragezit din timp, ca sa scoata
    parfumul de iasomie din narile oricarui pasionat.

    Orientul Mijlociu si nordul Africii sunt terra mirabilis pentru
    adeptii jocurilor geopolitice: petrol in Libia si Algeria (petrolul
    libian asigura o buna parte din nevoile europene, cu precadere in
    Italia, dar, in acelasi timp, o importanta falanga chinezeasca este
    prezenta in zona), flota a 5-a americana in Bahrein, interese si
    legaturi economice majore intre Arabia Saudita si restul lumii,
    Israelul, Iranul. Sunt multe din spaimele omenirii aparute dupa
    momentul 1989 la un loc.

    Nu intamplator am pomenit momentul 1989, pentru ca o apropiere
    poate fi facil facuta: revolutii atunci, revolutii si acum; oameni
    in strada atunci si acum; dorinta de libertate clamata, atunci si
    acum.
    Dar o asemenea apropiere nu este chiar justificata. Revolutiile
    anului 1989 au avut loc intr-un alt sistem cultural. Lumea islamica
    este marcata profund de autocratie, de religie, de un sistem
    cultural complet diferit de occidentalele “democratie, drepturile
    omului, liberalism”. Spatiul civic este complet altul, si modul
    precar in care asa-zisa democratie s-a instalat in Irak este un bun
    exemplu pentru diferentele dintre culturi. De aceea, momentul este
    mai mult un moment 1848, adica al marilor elanuri revolutionare
    care pun in miscare mai mult idei decat sisteme.

    Si aici am ajuns unde ma intereseaza. Pentru ca momentul
    revoltelor din 2011 poate deveni un bun punct de inceput pentru
    adevarata schimbare care se petrece si care nu tine de religie, de
    spatiu civic, de democratie, drepturile omului sau liberalism
    economic. Este aparitia generatiei C.

    Pe langa dorinta oamenilor de a scapa de regimurile autoritare
    si de saracie mai exista ceva in comun in toate aceste miscari –
    este vorba de noile moduri de a comunica. Din Egipt si pana in
    China autoritatile au cautat nu numai sa imprastie demonstrantii,
    ci si sa controleze cu precadere internetul si telefonia mobila. Cu
    mai mult sau mai putin succes.

    De mai mult timp prezenta si prezentata in lumea occidentala,
    generatia C deriva din tinerii pe care i-am numit la un moment dat,
    chiar in Business Magazin, generatia multitasking – tineri care
    comunica altfel, care socializeaza altfel, capabili sa se ocupe de
    mai multe lucruri in acelasi timp, care nu pun mare pret pe
    intimitate. O dezordine in comunicare si interactiuni care sperie
    persoanele mature la fel cum au speriat rock ‘n’roll-ul sau pletele
    si fustele generatiei flower power. C vine de la comunicare,
    conectare, computerizare, click, comunitate online. Revista
    “Strategy-Business” ii defineste: realisti, materialisti, liberali
    din punctul de vedere cultural, dar nu musai progresisti, mobili,
    dar numai in aparenta, pentru ca locuiesc cu parintii mai mult timp
    decat generatiile trecute, dar calatoresc prin intermediul
    internetului, locul unde se simt liberi sa comunice si sa ia
    atitudine. De aceea, la revolutia egipteana au participat nu numai
    demonstrantii din piata Tahrir, ci mii si mii de tineri din lumea
    intreaga.

    Tinerii din generatia C sunt nascuti dupa 1990 si sunt
    omniprezenti in tarile occidentale, iar in spatiul BRIC (Brazilia,
    Rusia, India si China) sunt grupati in spatiul urban si la
    periferiile marilor orase. Reprezinta 40% din populatia Statelor
    Unite, Europei si zonei BRIC si 10% din populatia intregii lumi.
    Veti intelege mai bine schimbarea daca, in metrou sau pe strada,
    veti urmari usurinta fantastica cu care scriu mesajele text pe
    dificila (in opinia mea) tastatura a telefonului mobil – miscari
    precise, fluide si o repeziciune uluitoare.

    Scriu sms-uri la fel de usor cum pronunta cuvintele. Integrarea
    tehnicii in cotidian la un asemenea nivel va crea cu totul alte
    standarde de viata, o cu totul alta clasa medie si o noua, complet
    diferita generatie de consumatori, cu nevoi specifice. Putem banui
    si putem crea abia niste scenarii stangace si incomplete despre
    lumea pe care o vor croi.

    As putea spune acum ca numai companiile care vor intelege si se
    vor adapta la nevoile generatiei C vor rezista schimbarii, dar asta
    e doar o teorie invechita, complet depasita. Industrializarii nu
    i-au rezistat prea multe dintre structurile societatii rurale si la
    fel va fi si acum. Iar schimbarea va fi nu doar radicala, ci si
    mult mai rapida: in 2020 lumea va fi condusa de generatia C.

    Nu ganditi planuri de afaceri prea ambitioase si pe termen lung;
    mai bine dezvoltati-va abilitatea de a scrie un sms cu viteza cu
    care ganditi.

  • Libertatea vine in cutie

    Povestea blocarii accesului la internet in timpul evenimentelor
    din Egipt a demonstrat simultan doua adevaruri contradictorii. Pe
    de-o parte, puterea internetului de a influenta lumea politica si
    rolul de catalizator al unei anumite atitudini, pe care l-a jucat
    in mai multe cazuri. Pe de alta parte, s-a vadit si fragilitatea
    acestui urias edificiu. Cum a fost posibil ca in doar cateva minute
    aproape tot internetul egiptean sa fie pus la pamant? Specialistii
    au investigat detaliile tehnice ale blocadei, insa concluziile la
    care au ajuns nu sunt de natura sa ne linisteasca: Egiptul nu e un
    caz chiar atat de special din punctul de vedere al infrastructurii
    care sustine functionarea internetului si scenariul de acolo se
    poate repeta nu doar in tarile din Orientul Mijlociu. Aspectul
    oarecum special in evenimentele din Egipt l-a reprezentat oprirea
    functionarii retelelor de telefonie mobila, insa este lesne de
    inteles ca marii operatori nu sunt catusi de putin inclinati sa-si
    pericliteze afacerile angajandu-se in dispute politice. Nici in
    Egipt si nici in alta parte.

    Pentru ca nu e loc de detalii tehnice, o sa incerc o “privire
    din avion” asupra problemei. Mai intai trebuie sa ne amintim ca
    proiectul initial al internetului s-a bazat pe descentralizare, o
    caracteristica menita sa confere robustete intregului edificiu.
    Ideea centrala era sa nu existe puncte critice (“single points of
    failure”), astfel incat chiar daca un nod devine indisponibil,
    reteaua sa functioneze in continuare folosind rute alternative. Din
    acelasi motiv, s-a mizat pe conceptul de “retea proasta”, care nu
    inglobeaza inteligenta in infrastructura, ci doar in “capete”, spre
    deosebire de retelele telefonice in care inteligenta este
    concentrata in centrale. Insa lucrurile nu au mers in acest spirit
    si e destul de usor de constatat ca se merge din ce in ce mai mult
    spre centralizare, atat din perspectiva serviciilor, cat si din cea
    a accesului.

    Merita sa ne intrebam in ce masura suntem dependenti de
    serviciile furnizate de Google sau Facebook sau sa observam ca
    numarul furnizorilor de acces la internet s-a redus constant,
    ramanand in joc doar cei foarte mari (nu e specific local, asa se
    intampla peste tot). Parca incepe sa ni se faca dor de retelele de
    bloc, atat de populare cu cativa ani in urma. Chiar si noua
    orientare spre cloud computing este un indiciu al centralizarii,
    iar concluzia majora este ca serverele au acaparat puterea in
    retea, iar clientii (adica noi toti) avem tot mai putina autonomie.
    Incetul cu incetul revenim la modelul retelei telefonice. De fapt,
    autoritatile egiptene (de atunci) n-au avut chiar asa de multe
    comutatoare de inchis.

    Care ar putea fi solutiile? Mai multe proiecte au fost lansate
    in ultima vreme si toate vizeaza intr-un fel sau altul variante de
    a readuce puterea la clienti. De exemplu, retele peer-to-peer (in
    care fiecare computer este si server si client) sau retele mesh, in
    care computerele joaca rolul de routere. Insa cel mai ambitios
    proiect se cheama Freedom Box si isi propune sa aduca in fiecare
    casa un mic server. Cu adevarat mic, nu mai mare decat bateria
    telefonului mobil, dar suficient de puternic pentru a se transforma
    la nevoie in routere mesh care sa permita accesul din aproape in
    aproape pana la punctele de acces disponibile. In plus, criptarea
    datelor este o sarcina de baza, deoarece centralizarea a adus
    amenintari tot mai serioase privind sfera vietii private, pentru ca
    putem fi mai usor monitorizati, fie de unele companii cu interese
    comerciale, fie de organisme guvernamentale. Aceste “plug servers”
    nu sunt doar mici, ci si ieftine: la momentul actual costa 99 de
    dolari, insa daca toata lumea se va dota cu asa ceva pretul poate
    cobori sub 30 de dolari. Consumul foarte redus le permite sa fie
    alimentate cu o simpla baterie.

    Initiatorul proiectului nu este vreun guru al tehnologiei, ci un
    profesor de drept de la Columbia University. Eben Moglen nu este
    insa strain de lumea tehnologiei, daca nu din pasiunea pentru IT
    din tinerete, macar pentru ca a fost avocat la Free Software
    Foundation, unde a colaborat cu Richard Stallman la fundamentarea
    legala a licentelor publice de tip GPL. Chiar daca nu este un
    “geek”, Moglen a fost foarte eficient in a promova ideea, in a
    colecta fonduri (FreedomBox Foundation a adunat in timp record cei
    60.000 de dolari necesari pentru lansarea proiectului) si a atrage
    miscarea free software in proiect. Anvergura proiectului este
    considerabila, insa Eben Moglen este increzator ca miscarea free
    software se poate mobiliza pentru un scop atat de maret.

  • Marius Nitu, Gandul: De ce nu avem autostrazi – Maricica e rea de musca

    Nu pretul e problema, ci faptul ca supermasina e un model
    destinat exclusiv pentru circuitele de curse, n-ai ce face cu ea
    nici pe autostrazile oglinda din Italia sau Germania, iar Romania
    nici nu viseaza la un circuit. Pana acum, multi cetateni traiau cu
    convingerea naiva ca aceste chinuitoare constructii de autostrazi
    sunt dorite de toata lumea. Romanii bogati si cu influenta politica
    au masinile lor, vilele lor, “satele lor”, scolile si spitalele
    lor, dar n-au inca drumurile lor. De aia, era logic sa se zbata
    pentru doua-trei sosele, ca sa aiba pe unde sa se dea cu
    bijuteriile si sa rusineze Loganurile. Dar Ferrari 458 demonstreaza
    clar, fara dubii, ca in Romania limuzina n-are nicio treaba cu
    drumul, e un fel de tablou scump cu roti, totul e sa se stie ca-l
    ai, apoi il atarni tu undeva.

    A doua stire e declaratia lui Emil Boc despre bucata de
    autostrada Cernavoda-Constanta. “Avem probleme tehnice legate de
    siturile arheologice si cautam solutia tehnica.” Treaba
    premierului, treaba lui Anca Boagiu era sa gaseasca solutii, nu sa
    descrie cu talent complexitatea problemei si dificultatile muncii
    de ministru la TV.


    Cititi mai multe     pe www.gandul.info

  • Dragos Damian: Stimate Consumatorule

    Cu totii discuta in prezenta ta despre deficit de crestere,
    deficit bugetar, deficit de cont curent, deficit comercial, deficit
    de colectare, precum si despre multi alti indicatori
    inspaimantatori de deficit si despre modul in care acestia pot fi
    reversati. Cresterea veniturilor la pachet cu scaderea
    cheltuielilor bugetare, finantarea domeniilor strategice ale
    economiei cum ar fi agricultura si turismul, reindustrializarea sau
    supraindustrializarea, sprijinirea intreprinderilor mici si
    mijlocii, simplificarile si flexibilizarile de cod fiscal sau de
    cod al muncii, reluarea recreditarii, creditele de refinantare,
    atragerea investitiilor straine, absorbtia de fonduri europene sau
    structurale sunt solutiile care vin de la specialistii care ne
    instruiesc despre cum Romania va iesi din criza folosind un set sau
    altul din masurile de mai sus. Toate aceste solutii sunt in
    majoritatea cazurilor limba malgasa pentru tine, pentru ca nu stii,
    nu trebuie si nu esti obligat sa stapanesti astfel de termeni.

    Ceea ce insa trebuie sa stii, Stimate Consumatorule, este ca
    esti cel care se afla la butoanele relansarii economice a Romaniei.
    Solutia este in mod evident la tine, si anume ca tu sa cumperi mai
    mult, sa consumi mai mult, sa scoti mai multi bani din buzunar
    indiferent de cati ai. Insa, Stimate Consumatorule, daca vrei sa
    relansezi economia Romaniei atunci va trebui sa ai grija sa
    cumperi, sa consumi, sa scoti mai multi bani din buzunar pentru
    lucruri fabricate in Romania. Si pentru a te ajuta, cu permisiunea
    ta, am pregatit mai jos o lista incompleta a celor de care ai putea
    avea nevoie si care se fabrica in Romania. Toate la standarde
    inalte de calitate.

    De exemplu, Stimate Consumator, daca iti faci o casa cumpara
    ciment fabricat la Campulung si Alesd. Toate celelate materiale de
    constructii si finisaje le cumperi dintre cele fabricate la
    Doicesti, Bucov si Urziceni. La terminarea casei visurilor tale,
    daca vrei s-o mobilezi, atunci poti cumpara mobila fabricata in
    Satu-Mare, Targu Mures sau Jucu.

    Daca vrei sa-ti cumperi aparate electrocasnice atunci poti alege
    dintre cele fabricate la Satu-Mare, Gaiesti sau Brasov. Cu
    siguranta ca iti va place sa folosesti un calculator personal
    fabricat la Ploiesti sau Bucuresti, o tableta fabricata la Brasov
    si un telefon mobil fabricat la Cluj.

    Mergem mai departe si ne gandim la masina de care ai mare
    nevoie, asa ca vei putea alege intre cele fabricate la Mioveni sau
    Craiova. Sigur ca vei dori ca pneurile la masina ta sa fie
    fabricate la Sibiu sau Timisoara iar uleiul il vei lua pe cel
    fabricat la Brazi.

    Este clar ca cele enumerate mai sus sunt bunuri de folosinta
    indelungata, si nu vei avea nevoie de ele in fiecare an, Stimate
    Consumator. Si atunci, daca ne gandim la bunuri de folosinta
    zilnica, iti recomand sa cumperi haine fabricate la Braila,
    Sighisoara, Tg Jiu, Tg Secuiesc; hainele de iarna sau blanurile le
    vei cumpara neaparat din Orastie sau Sebis. Doamnele isi vor putea
    etala haine unicat facute de case de moda din Bucuresti si Iasi.
    Pentru pantofi bineinteles ca vei opta pentru cei produsi la
    Bucuresti, Cluj, Jimbolia sau Beius.

    Stimate Consumatorule, nu uita ca in fiecare zi ti se ofera o
    surpriza placuta si proaspata. Lapte si produse lactate le poti
    cumpara din cele fabricate in Alba Iulia, Sfantu Gheorghe si Cluj;
    pentru produsele si preparatele din carne poti alege cele fabricate
    la Oiejdea sau Sibiu iar produsele congelate si semicongelate sa
    fabrica in mai toata tara. Daca vrei sa bei ceva racoritor poti
    servi sucurile imbuteliate la Seini sau Ploiesti, sau daca ai peste
    18 ani, o bere fabricata in Bucuresti, Timisoara sau Buzau sau un
    vin bun din Jidvei, Domeniile Tohani sau Murfatlar.
    Daca ei nevoie de detergenti si de produse cosmetice le poti
    cumpara fara grija pe cele produse la Urlati. Stimate Consumatoare
    de sex feminin, va rog sa aveti in vedere ca va stau la dispozitie
    gamele de cosmetica premium fabricate in Cluj sau Bucuresti. Si la
    sfarsitul unei zile extenuanate va puteti reincarca bateriile cu o
    ciocolata fabricata la Timisoara sau Bucuresti.

    Daca, Stimate Consumatorule. vrei sa bei un ceai sau sa
    folosesti suplimente alimentare sau produse fitoterapeutice atunci
    poti sa le iei pe cele fabricate la Orastie sau Radaia. Daca ai
    racit sau esti gripat cere remedii fabricate in Baia Mare,
    Bucuresti sau Constanta iar daca ai nevoie de antibiotice cere din
    cele fabricate la Iasi sau Tg Mures.

    In concluzie, Stimate Consumatorule, cand ai nevoie de ceva,
    orice, gandeste-te in primul rand sa cumperi ceva fabricat in
    Romania. Se pune invizibil in miscare o reactie in lant cu niste
    consecinte incalculabile pentru binele tau (si al economiei
    nationale, dupa cum vei realiza). Producatorul va observa imediat
    cererea in crestere, va face tot posibilul sa fabrice mai mult, va
    avea nevoie de muncitori, va crea locuri de munca. Alti producatori
    vor vedea acest lucru, vor veni in Romania facand investitii pentru
    a-si deschide si ei unitati de productie, vor crea locuri de munca.
    Si cei prezenti si cei care vor veni vor plati mai multi bani la
    stat, care va fi mai bogat si va face mai multe pentru tine. Iar
    competitia va optimiza preturile in favoarea ta Stimate Consumator.
    Iar fabricile din Romania care vor fabrica la preturi optime vor fi
    o sursa de export pentru tot mapamondul. Si Romania va fi o tara
    mai puternica, pe care ai fost mandru s-o ajuti.

    De aceea, Stimate Consumatorule, alaturi de alti specialisti
    sunt de parere ca tu esti speranta relansarii economice din
    Romania, te rog sa ai asta in vedere si iti multumesc
    anticipat.

    DRAGOS DAMIAN este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy
    si presedintele Asociatiei Producatorilor de Medicamente Generice
    din Romania.

  • Gandirea copiilor de gradinita

    Cea mai recenta stire de acest tip pe care am intalnit-o este
    cea privind doua mari companii din China interesate de
    infrastructura romaneasca, energetica sau de transport. Intalniri
    cu primarul Capitalei Sorin Oprescu, un atasat comercial amabil,
    promisiuni pentru o noua intalnire in martie. Déjà-vu.

    Stirile de acest tip incep in arhiva colegilor de la Mediafax
    undeva in 1994, cu “Concernul Martin Marietta interesat de
    investitii in Romania” (si nu ma pot abtine sa nu zambesc vazand,
    pe aceeasi pagina, titlul “Presedintele Ion Iliescu a fost
    dintotdeauna interesat de soarta intreprinderilor private” – 28
    ianuarie 1994).

    In 1995, apare concernul Krupp-Hoesch interesat de industria
    auto din Romania, in 1997 apareau “mari companii americane si
    britanice” cu investitii strategice, pe urma Hyundai voia sa
    colaboreze cu Dacia, Shell voia sa participe la privatizarea
    sectorului petrolier, Fiat voia sa faca tractoare, grupuri
    israeliene voiau fie Banca Dacia Felix, fie industrie energetica,
    Dodge venea la ARO Campulung, Thomas Cook tanjea la hotelurile de
    pe litoral, Hyundai recidiva, aparea si un fond de investitii al
    lui George Soros sau nemtii de la Rheinmetall si cate si mai cate.
    Cum ar fi aratat Romania daca toate aceste companii chiar ar fi
    venit si ar fi investit si ar fi deschis companii si ar fi angajat
    romani care nu ar mai fi fost nevoiti sa plece in Spania sau
    Italia? E greu de spus.

    Cum ar fi fost Romania daca companiile ar fi intalnit lideri
    romani cu adevarat preocupati de investitii straine si de
    dezvoltare?

    Nu vreau sa speculez asupra motivelor pentru care nu s-au
    finalizat, macar in parte, atatea interese manifestate; as vrea sa
    evidentiez, insa, un mod de gandire care face mult rau si care tine
    de o anume conformatie a agendei publice din Romania.

    Daca ceri unui ins sa gaseasca cat mai multe intrebuintari
    pentru o agrafa de birou, raspunsurile vor fi diferite – un ins
    comun gaseste 10-15, iar un geniu poate ajunge la 200. Este ceva ce
    se cheama gandire laterala. Insii comuni sunt insa mai multi, mult
    mai multi decat geniile. Niste savanti curiosi au pus intrebarea cu
    agrafa copiilor de gradinita si, surpriza!, 98% s-au incadrat la
    categoria genii. Cinci ani mai tarziu jumatate din genii se
    pierdusera, iar peste alti cinci ani numarul geniilor se incadra in
    media generala. De unde scaderea? Din scoala, desigur, din
    conditionarile impuse de un sistem de invatamant bazat pe
    repetitie, memorare si banalitati si nu pe dezvoltarea
    aptitudinilor creative.

    Cand asa ceva se mixeaza cu prostia si hotia, ies “interese”
    manifestate, dar nefinalizate – copiii de gradinita vor intelege ce
    vreau sa spun.

    In mod ciudat, mixul de care vorbesc creeaza si un tip nou de
    agenda publica, preocupata in general de orice altceva decat de
    chestiunile cu adevarat importante; in plus, este este manipulabila
    si interpretabila. Nu folosim agrafe de birou, ci, la intamplare,
    vamesi. Cu ajutorul gandirii laterale, vamesii se metamorfozeaza in
    averile sindicalistilor, ca sa luam o alta zona la intamplare.
    Averile sindicalistilor vor culisa firesc catre premierul
    independent, un nou model de agrafa, iar pe urma vom studia la fel
    de senini reteta Coca-Cola sau a 11-a planeta a sistemului solar.
    Copiii de gradinita vor intelege din nou.

    Noi, astia care nu putem vedea o agrafa de birou decat drept
    carlig de peste sau speraclu sau instrument de scobit in ureche, o
    sa ne minunam de ce nu avem totusi infrastructura energetica,
    autostrazi, locuri de munca sau un litoral atragator. Raspunsul
    l-au obtinut savantii citati mai sus – din scoala vietii, adica din
    prostie, hotie si nepasare mixate cu o gandire asa de laterala
    incat pica in sant, nu pot iesi infrastructura energetica,
    autostrazi, locuri de munca sau un litoral atragator.

    Or sa vina unii si or sa imi spuna ca agenda publica o face si
    presa. O fi, dar depinde cum privim termenul – copiii vor
    intelege.

    Ca sa intelegem cu totii, o istorioara: scriitorul si
    dramaturgul George Bernard Shaw, un spirit razvratit si
    nonconformist, a avut, la un moment dat, un conflict major cu presa
    americana. Mai mult, face si o vizita in State. Ajunge, impreuna cu
    sotia, coboara de pe vapor. Presa, fotografi, intrebari. A doua zi
    toate ziarele newyorkeze au avut o stire de genul: “Ieri, cu
    vaporul … a sosit la New York doamna Shaw. Doamna Shaw a declarat
    la sosire ca se bucura sa se afle in America, ca se va intalni cu
    … si cu… Doamna Shaw era imbracata cu….. In vizita sa in
    America, doamna Shaw este insotita de George Bernard Shaw, un
    scriitor”.
    Model de gandire laterala adevarata, nu?

  • Dansul dinozaurilor

    Alianta dintre Nokia si Microsoft a luat pe toata lumea prin
    surprindere. Desigur, era de notorietate faptul ca finlandezii au
    probleme serioase, cu o scadere a cotei de piata de circa 10
    procente in interval de un an. Desi continua sa fie cel mai mare
    producator de telefoane din lume, Nokia n-a reusit mare lucru in
    domeniul telefoanelor inteligente, desi a fost printre primii care
    le-au produs. Insa dupa revolutia declansata de Apple iPhone si
    desavarsita de Google Android, peisajul s-a schimbat radical, iar
    cei de la Nokia nu au reusit sa tina pasul in materie de
    software.

    Nu se poate spune ca nu s-au straduit: au cumparat sistemul de
    operare Symbian (utilizat de mai multa vreme de companie), au
    pornit un proiect nou pentru dezvoltarea unui sistem numit Maemo,
    apoi si-au unit fortele cu Intel si au combinat Maemo cu Moblin,
    rezultand ceva foarte ambitios care se cheama MeeGo, inca in
    dezvoltare. Dar la viteza cu care evolueaza aceasta industrie,
    totul a mers mult prea lent. Se estimeaza ca in trei ani toate
    telefoanele vor fi smartphones, asa ca Nokia trebuia sa faca ceva.
    Iar primul lucru pe care l-a facut a fost sa-l schimbe pe
    directorul general Olli-Pekka Kallasvuo cu canadianul Stephen Elop.
    Acesta este primul CEO de la Nokia care nu este finlandez, ceea ce
    nu a sunat grozav in urechile angajatilor, insa este foarte
    probabil ca actionariatul a considerat ca-i mai bine sa aduca un om
    cu “experienta americana”.

    Experienta americana a lui Elop a cuprins si trei luni de sefie
    la Macromedia, apoi o pozitie importanta la Adobe (care a cumparat
    Macromedia), apoi a petrecut un an la Juniper Networks ca director
    de operatiuni (COO), dupa care a aterizat la Microsoft, unde a
    condus din ianuarie 2008 pana in septembrie 2010 divizia de
    business (cea care se ocupa de MS Office). Mai simplu spus, Elop a
    venit la Nokia direct de la Microsoft. Dupa ce patru luni s-a
    acomodat si a observat cum merg lucrurile in companie, a venit si
    vestea ca Android a depasit Symbian, devenind platforma dominanta
    in lumea telefoniei mobile. Elop a trimis un memo intern de-a
    dreptul dramatic, in care a facut o analogie intre situatia
    companiei si cea a unui petrolist de pe o platforma incendiata din
    Marea Nordului, care a avut de ales intre a arde de viu sau a sari
    de la 30 de metri inaltime in apele inghetate. A sarit si a fost
    salvat, ceea ce ar trebui sa faca si Nokia. Bineinteles ca mesajul
    a scapat in presa si a fost publicat integral de The Guardian, nu
    neaparat pentru partea de melodrama, ci pentru ca este una dintre
    cele mai lucide analize ale situatiei pietei dispozitivelor mobile
    la acest moment.

    Mai putin lucida mi s-a parut insa solutia de salvare. Alianta
    cu Microsoft imi pare paguboasa pentru Nokia din toate punctele de
    vedere. In primul rand, Nokia nu va utiliza Windows Phone 7 in
    versiunea actuala, pentru ca, desi este un sistem incomparabil mai
    bun decat Windows Mobile – care a fost umilit de competitori si a
    fost abandonat – este inca imatur si plin de bug-uri. De pilda,
    inca nu are cut-and-paste si nici multitasking pentru aplicatiile
    de la alti proiectanti. Asa ca Nokia va astepta urmatoarea
    versiune, prevazuta pentru luna octombrie (dar care ar putea sa
    intarzie, data fiind lipsa proverbiala de punctualitate a
    gigantului din Redmond). Asadar, Nokia va putea sa puna pe piata
    primul aparat dotat cu noua platforma abia spre sfarsitul anului
    (in cazul cel mai fericit), iar in vremea aceasta telefoanele cu
    Symbian se vor vinde din ce in ce mai putin. Chiar daca finlandezii
    afirma ca vor intretine Symbian inca doi ani, putini vor fi cei
    care vor da banii (si nu putini) pe un produs aflat pe linie
    moarta. Colac peste pupaza, marii operatori au anuntat ca nu vor
    mai promova aparate cu Symbian. La fel se va intampla si cu primul
    telefon dotat cu MeeGo, prevazut pentru a doua jumatate a anului.
    Se pare ca nu sunt singurul care gandeste asa, din moment ce,
    imediat dupa anuntarea aranjamentului, actiunile Nokia au scazut cu
    aproape 20%, iar angajatii au recurs la forme de protest.

    Trebuie notat si faptul ca Nokia nu are exclusivitate pentru
    Windows Phone, asa ca se va afla in concurenta directa cu
    producatori precum LG sau Samsung si ma indoiesc ca finlandezii vor
    putea fi competitivi din perspectiva preturilor. Se spune ca
    inginerii care lucreaza la Symbian si MeeGo incep sa-si pregateasca
    CV-urile, dar inca nu se stie ce restructurari se vor face. Intel
    este cu siguranta ingrijorat cu privire la soarta sistemului MeeGo.
    Si peste toate acestea, bucuria de a face afaceri cu Microsoft. De
    nepretuit.

  • Pretul antreprenoriatului

    In cazul in care nu se va risipi in birocratie si indiferenta si
    uitare, legea poate sa ofere un impuls pentru crearea de noi firme
    si aparitia de noi locuri de munca, lucruri de care Romania are
    astazi nevoie mai mult chiar decat un nou acord cu Fondul Monetar
    International. Romania, din motive diverse si bine intemeiate, nu a
    fost si nu este nici acum un stat antreprenorial; zona liberei
    initiative este tangentiala mai degraba cu tunul sau hotia decat cu
    modelul consacrat, al pornirii unei afaceri pentru confortul si
    bunastarea insului si familiei sale.

    Dar sunt convins ca schimbarea poate aparea, mai ales ca exista
    si exemple: in Franta anului 2009, o tara putin favorabila
    sectorului privat, cu taxe ridicate, cu un sector de stat puternic
    si cu legi dure in materie de munca au fost infiintate peste
    580.000 de IMM-uri, un record pentru Europa. Oameni pentru care o
    slujba de functionar angajat la stat era idealul in viata au decis
    sa isi croiasca o viata. Iar schimbarile legislative care au
    generat aceasta schimbare nu au fost multe, dar de impact: durata
    de infiintare a unei afaceri a scazut de la cateva luni de zile la
    cateva minute, pentru ca se face online. Tot online se depun,
    periodic, documentele catre fisc si serviciile sociale. Inspectorii
    nu mai bat la cap pe nimeni – intreprinzatorii platesc impozite
    abia in momentul in care incep sa faca profit. Toate masurile au
    fost puse in practica in cadrul unui program care se cheama
    “auto-entrepreneur”. La noi e putin mai rau decat in Franta; in
    general lumea iti explica, intr-o discutie despre antreprenoriat si
    initiativa, despre coruptie, lipsa finantarii, birocratie, angajati
    incorecti si cate asemenea. Pe buna dreptate.

    Dar eu mai cred ceva, ca romanii sunt conditionati sa creada
    asa, inca din copilarie, din familie sau din scoala. De la
    peiorativul “firma de apartament” din presa (dar unde altundeva
    poate incepe o mica afacere? la noi lipseste institutia americana a
    garajului, de unde a pornit Steve Jobs) la vanatorile de vrajitoare
    ale fiscului, care trateaza din start antreprenorii drept hoti, sau
    la retinerea cu care bancile abordeaza problema, nimic nu indeamna
    posesorul unei idei bune de afaceri sa o puna in aplicare (idee
    buna de afaceri nu inseamna, in niciun caz, “covrigelul urias” si
    nici sex-shop-ul, vizibil preferate de intreprinzatori, cel putin
    dupa cate vad eu in Bucuresti). Si nu sunt multe nici cele in
    masura sa asigure transmiterea spiritului antreprenorial de la
    parinti la copii, care sa indemne parintii sa isi modeleze copiii
    altfel decat niste smecheri descurcareti.

    Fenomenul este comun intregii Europe, de fapt. Centrul pentru
    Economie si Libertate publica un articol care vorbeste de
    indoctrinarea periculoasa din scolile franceze si nemtesti:
    “Invatati ca principii economice precum capitalismul, pietele
    libere si spiritul antreprenorial sunt nesanatoase si imorale,
    acesti copii cresc cu un set daunator de prejudecati si
    partizanate. Li se ofera de fapt iluzia ca libertatile democratice,
    mult pretuite de catre europeni, pot fi prezervate si intr-un
    sistem economic controlat. Educati dupa manuale pline de o
    ideologie distorsionata – de tip Pravda – ei invata sa recite o
    dogma anti-capitalista in timp ce se pregatesc pentru admiterea in
    unele dintre cele mai bune universitati din lume”.

    Statistic, antreprenorii sunt responsabili pentru 12% din PIB-ul
    american, in timp ce in Europa procentele sunt cu totul altele –
    3,5% in Belgia, 6% in Franta, 4,5% in Germania, 4,3% in Ungaria,
    3,7% in Suedia.
    In Statele Unite, in schimb, peste 5.000 de tineri cu varsta intre
    8 si 24 de ani au fost subiectii unui studiu privind ambitiile si
    intentiile lor antreprenoriale, si aici am intalnit niste valori
    care mi-au dat de gandit: la intrebarea clasica “veti porni propria
    afacerea la un moment dat?” au raspuns cu “da, deja am o afacere
    pornita” 1% din copiii de 8 – 12 ani, 2% din grupa 13 – 17 ani si
    4% din grupa 18 – 24 de ani. 1% din cei mai tineri si 2% din grupa
    medie inseamna cateva zeci bune de copii care si-au pornit deja
    propria afacere numai din acel esantion de 5.000.

    Mai tarziu, cele cateva zeci de mini-antreprenori vor insemna
    noi “silicon valley”-uri, noi “i-phone”-uri sau noi “windows”- uri
    pornite sa cucereasca lumea.

    A “cumpara” antreprenoriatul romanilor cu varste intre 18 si 35
    de ani cu 10.000 de euro este o miscare binevenita. Dar sunt de
    asteptat urmatorii pasi, pentru grupa 8 – 17 ani, esentiala si de
    neevitat.

  • Razvan Voican, ZF: Dobanda perfecta

    Si la un curs de 4,36 lei/euro, si la unu de 4,25 lei/euro. E
    buna si la rupturi de lichiditate pe piata monetara, si la
    abundenta. Este chiar perfecta si a gasit-o BNR. Nu are termen de
    expirare: a aparut in mai 2010 si inca e buna. Garanteaza chiar
    Consiliul de Administratie al BNR.

    Este buna si sa ne faca sa credem ca inflatia la final de an va
    fi de 3,4%. Pardon, de 3,6% dupa ultimele socoteli ale expertilor
    BNR, adica foarte aproape de tinta de 3% “angajata” de banca
    centrala pentru 2011. Aceasta este tinta de inflatie pentru care
    economia trage sa-si dea duhul cu dobanda de 6,25% la capatai. In
    2010 economia a “fibrilat” (ca tot ii plac doctorului Franks
    metaforele medicale) tot cu dobanda de 6,25%, de hatarul unei tinte
    de inflatie de 3,5%. Dar ce sa vezi? Inflatia iesi mai mare, de 8%,
    economia mai cazu cu 2%, BNR merse mai departe cu “ancorarea”
    asteptarilor inflationiste.

    Si de ce nu? Ca doar n-or mai creste o data accizele. Si doar nu
    s-o liberaliza tocmai de anul asta pretul gazelor sau al energiei.
    Dar chiar de-o fi asa, doar pentru asta sunt clauzele de
    salvgardare in ghidul de buzunar al tintirii inflatiei. Tinta
    ramane, ramane si dobanda, economia poate mai cade o data. Pana se
    plictiseste si se ridica singura.

    Avem dobanda de 6,25% si ne simtim bine. Nici nu mai vrem banii
    ieftini de la FMI dupa care ne dadeam de ceasul mortii acum doua
    luni, ca nu mai are BNR unde sa-i puna. Brusc, ne-a venit o idee
    mai buna: luam alti bani, dar de pe piata, prin Ministerul
    Finantelor, la cost dublu.

    Economia e tot in recesiune, o zice si BNR, dar dobanda de 6,25%
    e buna. Si de ce n-ar fi?

    Ar fi putut sa urce, ca doar inflatia o intrece cu mult, dar ar
    fi putut sa si scada, ca doar economia e scufundata in
    recesiune.

    Dar nici n-a crescut, nici n-a scazut. A ramas asa, dobanda
    perfecta de 6,25%.

    Iaca si motiv de suparare pentru guvernator: ca in alte triste
    ocazii, nu s-a inteles bine ce a facut BNR. Nu se pune problema de
    atitudine pasiva intre doua acorduri cu FMI. “Decizia” de saptamana
    trecuta e chiar o mostra de “activism”, zice guvernatorul posomorat
    ca optiunea BNR de a nu schimba nimic in politica monetara nu a
    fost citita peste tot cum trebuie (ce-i drept, comunicatele BNR de
    dupa sedintele de politica monetara nu au fost pana acum insotite
    de indrumare intru corecta citire). De fapt, “activism” este un
    neologism care nu sugereaza neaparat actiune, ci mai degraba
    propaganda sau un tip de atitudine.
    Oricum ar fi, guvernatorul ne da chiar doua variante de
    interpretare a “deciziei”: fie ca BNR nu a majorat dobanda pe
    masura nivelului ridicat al inflatiei, fie ca BNR nu a redus
    dobanda pe masura recesiunii in care se zbate economia. In niciun
    caz varianta gresita ca nu ar fi facut nimic.

    Cu activism sau fara, BNR nu si-a asumat nicio directie: nici nu
    merge pana in panzele albe cu lupta contra inflatiei pe care o
    invoca atat de des, nici nu renunta, cel putin temporar, la
    canoanele asa-zisei politici de tintire a inflatiei, care ii
    interzic sa bage de seama ca economia s-a prabusit.

    Nu putem sti daca acest tip de “activism” este rezultatul unui
    vot propriu-zis in Consiliul de Administratie al BNR ori o asemenea
    procedura este inutila in ipoteza ca toti cei noua membri gandesc
    la fel ca si guvernatorul care prezideaza acest organism. Desi este
    vorba despre nu mai putin de noua membri alesi de Parlament,
    guvernatorul ramane “vocea”, misiunea membrilor simpli ai
    Consiliului fiind sa se alinieze pe scaunele din primul rand la
    conferintele de presa in care seful lor explica. Nimeni nu are
    pareri, opinii, consideratii. Nici social-democratul Florin
    Georgescu, nici liberalul Bogdan Olteanu. Nici Marin Dinu, decanul
    Facultatii de Economie din ASE, nici Nicolae Danila, fost
    presedinte al BCR. Disciplina se respecta, transparenta e doar
    pentru natii mai rasarite de la vest de Nadlac.

    BNR nu are treaba decat cu inflatia, dar, in mod dramatic, toti
    factorii de risc care ii ameninta tinta de inflatie sunt in afara
    sferei sale de influenta, dupa cum se exprima in comunicatul de
    saptamana trecuta.
    Altminteri, guvernatorul si-a inceput anul profesional 2011
    infruntand gerul in costum pe treptele palatului BNR pentru poza cu
    presedintele Traian Basescu venit in vizita cu premierul sau Emil
    Boc sa discute de economie. L-a primit si pe noul ministru de
    finante Gheorghe Ialomitianu, alaturi de care guvernatorul va semna
    curand inca un acord cu FMI (al noualea pe care isi pune numele in
    cariera de 21 de ani ca guvernator).

    Dar in ciuda deselor contacte cu puterea executiva, BNR zice ca
    se teme de eventuale inconsecvente in continuitatea “consolidarii
    fiscale si a reformelor structurale”. Si isi trateaza “teama” cu
    dobanda de 6,25%. Ca de economie ramane sa se ocupe doctorul de la
    FMI.

    Razvan Voican este redactor-sef adjunct al Ziarului Financiar.

    Cititi mai multe materiale de opinie ale jurnalistilor ZF     pe
    www.zf.ro

  • La Belle Epoque cu banane

    De pe blogul economistului Stephen Levitt am cules o istorioara
    numita conandoylesc “misterul tonetei cu fructe”. Este vorba
    despre, desigur, o toneta cu fructe unde vinde o doamna. Doamna in
    cauza vinde banane la gramada – doua banane cu un dolar sau trei
    banane pentru un dolar. Bananele sunt de aceeasi marime, de aceeasi
    calitate si au acelasi gust, iar gramezile de “doua la un dolar” si
    “trei la un dolar” sunt departate si de dimensiuni egale. Doamna se
    supara daca incerci sa iei trei banane din gramada de “doua la
    dolar” sau invers.

    Intrebarea vine firesc, de ce vinde asa? Si, slava Domnului, Web
    2.0 ofera si posibilitatea postarii de raspunsuri de la cititori,
    si aici incepe distractia.

    Unul zice ca unele banane vin din Peru si altele din Brazilia,
    chiar daca arata la fel, altul ca poate unele sunt ceva mai vechi,
    iar altul se pierde intr-o expunere docta despre cum poate el manca
    doua banane, dar in nici un caz trei, de unde trage concluzia ca
    vanzatoarea are studii serioase de anatomie stomacala si psihologie
    comportamentala. Nu lipseste nici vizionarul care diferentiaza
    bananele organice de cele crescute conventional, iar altcineva,
    sa-i spunem “analistul”, a studiat fotografiile si face un
    mercurial: “o banana pentru 40 de centi, doua pentru 80 de centi,
    doua pentru un dolar si trei pentru un dolar”. Dar analistul nu mai
    explica nimic si ne lasa sa tragem propriile concluzii.

    Si citez in continuare, pentru ca exercitiul este minunat: unul
    crede ca bananele vin in ciorchini de cate cinci si doamna in cauza
    are un ciudat sentiment al echilibrului care ii impune sa
    repartizeze marfa in multimi luate cate doua sau trei (de unde si
    nervozitatea care apare atunci cand iei bananele din gramada
    nepotrivita) – insul in cauza numeste asta “market segmentation”.
    Imediat urmatorul comentator ii da dreptate, dar introduce in
    ecuatie un personaj aparte, CelCeVreaMereuCelMaiBunRezultat si care
    ii permite doamnei sa nu piarda o chestie ce suma magnific in
    engleza, adica “the lucrative margins of the luxury segment”. Ceva
    mai jos altcineva descopera la taraba cu banane germenii strategiei
    Apple de stabilire a preturilor produselor. Si tot asa cale de 150
    de comentarii si posibile explicatii, care ajung pana la a invoca
    “briciul lui Ockham”. Mai trebuie sa remarc numarul personajelor
    lucide, care au raspuns citand o replica a unui personaj de film –
    ceva de genul “dintr-o toneta cu banane castigi intotdeauna,
    oricum” si al celor si mai lucizi, care au replicat “de ce nu o
    intrebati pe vanzatoare?”.

    Diversitatea de opinii poate fi interpretata ca un semn si un
    posibil raspuns la intrebarea cu care am pornit, daca a tinut
    mintea noastra pasul cu ritmul de dezvoltare al stiintei si
    tehnicii. Aici si nu in imobiliarele chineze sau in pretul
    alimentelor sau al metalelor pretioase este urmatorul balon de
    sapun care se va sparge, este un domino social, economic si politic
    care va schimba fata lumii si care trebuie interpretat ca
    atare.

    Nu intamplator am pomenit de Belle Epoque – a inceput spre
    finele secolului XIX si s-a terminat in momentul in care Gavrilo
    Princip l-a impuscat pe arhiducele Franz Ferdinand si a izbucnit
    Primul Razboi Mondial. Pana la izbucnirea razboiului, Belle Epoque
    a insemnat forta de munca ieftina, cai ferate, aparitia sampaniei
    si a traiului boem, a serelor si a banchetelor somptuoase. Intre
    1870 si 1914 si stabilitatea politica a lumii occidentale a fost o
    realitate pe care nici macar pierderea Alsaciei si a Lorenei de
    catre Franta nu a tulburat-o. Aparent, pentru ca in cancelarii s-au
    acumulat tensiuni, iar balurile stralucitoare ascundeau tendinte
    nationaliste, rivalitati economice, dispute teritoriale si sisteme
    de guvernare complicate. Iar la terminarea unuia dintre cele mai
    sangeroase conflicte, harta lumii nu mai era aceeasi – disparusera
    patru mari imperii si patru mari dinastii. Iar perioada de relaxare
    a Belle Epoque a indus un entuziam inconstient, pentru ca initial
    s-a plecat la razboi pe baza de voluntariat. Pe urma au murit
    milioane de oameni, iar Hemingway a vorbit de “generatia pierduta”,
    a celor marcati de marele conflict.

    Si un amanunt: Germania a facut ultima plata din contul
    despagubirilor pe care le-a avut de platit abia in octombrie 2010,
    cand, au spus unii, s-a terminat cu adevarat razboiul. Ce vreau sa
    spun? Pai, asemeni “analistului” bananier, am oferit toate datele
    problemei, si, in plus, pare ca lumea gandeste mai intens si mai cu
    folos decat in urma cu un secol. Si nu uitati ca toata lumea, de la
    doamna cu banane si pana la stabii care se intalneasc la Davos sau
    la comentatorii de pe bloguri vor MereuCelMaiBunRezultat; asta nu
    inseamna, totusi, “the lucrative margins of the luxury segment”. Ci
    urmatorul balon.

  • Costurile unor renuntari

    La sfarsitul saptamanii trecute trei mari companii din domeniul
    energetic, GDF Suez, Iberdrola si RWE au decis sa se retraga din
    consortiul care trebuia sa finalizeze reactoarele 3 si 4 de la
    Cernavoda – in momentul in care scriu acest text stirea e
    fierbinte. Cele trei companii vorbesc de “incertitudinile economice
    si cele privind piata de energie” care “nu pot fi conciliate cu
    necesarul de capital pentru dezvoltarea unui nou proiect nuclear”.
    Necesarul de capital este de cateva miliarde bune de euro, dar
    suma, in comparatie cu nevoile, dimensiunea pietei si
    posibilitatile pe care le poate oferi, aparent, Romania, nu ar fi
    foarte mare. Spun aparent, pentru ca tocmai ceea ce sustin
    investitorii ca ofera Romania acum – “incertitudinile economice si
    cele privind piata de energie” – pun o piedica proiectului.

    Miscarea celor trei mari companii este cea mai recenta dintr-un
    sir de retrageri din domeniul energetic – italienii de la Edison
    s-au retras dintr-un proiect de 650 de milioane de euro la Craiova,
    iar cehii de la CEZ dintr-unul de 400 de milioane de euro de la
    Galati. Sunt numai cateva, printre cele mai mari, dintr-un sir
    destul de lung de retrageri – fabrici de racoritoare, bere,
    dulciuri si alte bunuri de consum inchise in perioada de criza.
    Unii ar spune ca este normal intr-o perioada de incertitudine
    economica sa se intample asa ceva – investitorii sa renunte la
    proiecte sau la operatiuni care le-ar putea aduce pierderi. Si
    chiar este asa.
    Problema este ca Romania nu-si poate permite sa piarda proiecte si
    investitori, pur si simplu. Singura solutie pentru reluarea
    cresterii economice sunt investitiile straine, pastrarea celor
    actuale si atragerea altor investitori, alaturi de sustinerea
    antreprenoriatului local. Romania se afla acum intr-o zona de
    tranzitie catre o stare in care s-a mai aflat si din care a iesit
    extrem de greu – a perceptiei negative. Cele trei mari companii nu
    pomenesc, in comunicatul de presa pe care l-au dat, de criza
    economica mondiala, ci invoca “incertitudinile economice si cele
    privind piata de energie” din Romania, strict.

    Cam tot anul trecut am intrebat oamenii de afaceri pe care i-am
    intalnit despre posibilitatea ca un numar important din
    investitorii straini sa inceapa se retraga din Romania, alungati de
    criza politica cronicizata, de birocratie, de lipsa unui plan
    guvernamental de redresare economica coerent si de scaderea
    continua a puterii de cumparare.

    Este un pericol pe care l-a intuit, se pare, chiar Europa cea
    unita: Antonio Tajani, comisarul european pentru industrie, a cerut
    instituirea unui organism menit sa examineze investitiile straine
    in Europa, o formulare la fel de diplomatica precum aceea cu
    incertitudinile economice si care ascunde renuntarea la emfaza
    traditionala cu care europenii tratau investitiile internationale.
    Europa, slabita de criza datoriilor suverane si de comportamentul
    liderilor statelor componente, se vede pusa in situatia sa raspunda
    extinderii agresive a companiilor rusesti in infrastructura de
    petrol si gaze sau mai recent vizibile politici chineze de
    expansiune a influentei politice si economice.

    Cu atat mai mult Romania, nicicum un campion al atractivitatii
    economice chiar in vremuri faste, trebuie sa se repozitioneze;
    teoria cu “acordul cu FMI aduce investitori” este vaga si nu mai
    valoreaza mare lucru. Pentru ca investitorii investesc nu acolo
    unde exista acord cu FMI, ci unde pot castiga bani intr-un mediu
    prietenos. Au inteles asta chiar muncitorii de la Fiat, care la
    jumatatea lui ianuarie au votat aprobarea unui nou contract de
    munca care difera de cel national si care prevede reguli mai
    stricte pentru lucratori in schimbul unor investitii si a cresterii
    salariilor. Programul de lucru devine mai flexibil, absenteismul
    este mai atent supravegheat, concediile de boala sunt mai strict
    reglementate, iar pauzele de lucru scad. In schimb directorul
    executiv Sergio Machionne a promis investitii de un miliard de euro
    si cresterea salariului anual cu circa 3.500 de euro.

    Nu intamplator pomeneam mai sus de Codul romanesc al muncii –
    relatarile din presa vorbesc de modificari asemanatoare cu cele
    acceptate de o mare parte din sindicatele Fiat. La noi nici macar
    asociatiile patronale nu pot da un raspuns comun, unele facand
    echipa cu liderii sindicali. Si nimeni nu intelege ca la un moment
    dat unele compromisuri nu mai tin de orgolii personale sau marunte
    interese de clan, ci de, cum spunea comunicatul?, “incertitudini
    economice” de anvergura, cu efecte care nici nu mai pot fi
    cuantificate in bani. Cine poate cuantifica pierderile induse de
    plecarile enumerate mai sus si efectele asupra unui sistem
    energetic in care 80% din grupurile termoenergetice si-au depasit
    perioada de viata si nu respecta normele de mediu, grupul 1 de la
    Cernavoda s-a apropiat de jumatatea duratei de viata normate de 30
    de ani si unde doua treimi din retele sunt uzate fizic sau
    moral?

    Dar nu-i nimic, noi avem acord cu FMI si pe domnul Franks care
    sa regrete ca n-am avut crestere economica.