BusinessMagazin

Blog

  • Libertatea de exprimare, o chestiune de business

    Mai exista libertate de exprimare absoluta cand aceasta e inclusa, ca materie prima, intr-o matrice de business? 2004 s-a incheiat cu mai multe invataminte importante atat pentru proprietarii cat si pentru angajatii companiilor media din Romania.

     

    2004 a fost, fara indoiala, un an esential in istoria recenta a industriei media si a jurnalismului romanesc. In primul rand, a fost cel mai profitabil an din punct de vedere comercial de dupa 1990 (performanta asigurata insa nu de sporirea numarului de cititori, ci de sumele provenite din publicitate). Cu toate acestea, putini editori de presa scrisa se pot lauda cu un castig istoric – a fost mai degraba un an in care s-au mai vindecat din ranile trecutului.

     

    In al doilea rand, a fost un an al sciziunii politice. Majoritatea ziarelor si televiziunilor au facut (primele fatis, ceva mai „cinstit“; cele din urma subliminal, perfid) campanie electorala mascata: fie pentru PSD (mai ales), fie pentru DA (mai putin). Din pacate, pe culoarul liber ramas in mijloc, culoarul echidistantei si al normalitatii, au alergat prea putini.

     

    In al treilea rand – dar in stransa legatura cu primele doua -, 2004 a fost anul care a marcat cele mai dure si radicale confruntari intre jurnalisti si patronate, intre corpul editorial si cel administrativ (mai simplu spus, intre cei care scriu si cei care sustin financiar un ziar). A fost (si este, inca) o realitate trista dar oarecum inevitabila cata vreme libertatea de exprimare si profitul nu se simt intotdeauna bine sub acelasi acoperis.

    Paranteza: nu e deloc o „ironie a sortii“ ca aceste conflicte au izbucnit chiar la doua ziare romanesti cu patronat occidental („Evenimentul zilei“ – detinut de elvetienii de la Ringier si „Romania libera“ – controlat, pana de curand, de nemtii de la WAZ). Tocmai acesta e motivul principal: un patronat strain este orientat, in primul rand, spre profit. Nu are vreme de idealisme, de sentimentalisme. Uneori, nici chiar de principii sau procese de constiinta. Are insa timp, intotdeauna, pentru a gasi metode (orice metode) pentru imbunatatirea cifrelor din raportarile financiare trimise in „patria mama“.

     

    Anul pe care l-am incheiat a mai ars o etapa in maturizarea democratiei romanesti, demonstrand ca libertatea de exprimare este o chestiune deopotriva relativa (deci negociabila) cat si foarte intima (deci individuala).

     

    1. De ce relativa si negociabila? Nu este un gand foarte comod, dar gazetarii onesti din Romania au constientizat cum libertatea de exprimare (un ideal pentru care au murit oameni, o sintagma care contine esenta democratiei si a meseriei lor) devine un principiu flexibil si negociabil in fata intereselor de business. In plus, s-a mai spulberat un mit: s-a dovedit ca limitarea „cu masura“ a libertatii de exprimare nu poate afecta mai nimic… nici macar integrarea Romaniei in Uniunea Europeana (sa nu uitam ca discutam despre business, nu-i asa?).

     

    2. De ce intima si individuala? Renuntand la orice umbra de ipocrizie, trebuie sa admitem ca libertate de exprimare absoluta nu exista, cu adevarat, decat in intimitate, fiind de fapt o chestiune strict individuala. In secunda in care libertatea de exprimare e inclusa, ca materie prima, intr-o matrice de business (cazul oricarei afaceri media), aceasta devine, automat, limitata. Putem discuta doar de diferite grade ale libertatii de exprimare, nu si de libertate absoluta – neviciata de nimeni si de nimic. Nu putem, asadar, decat sa tindem spre un grad de libertate de exprimare (tot) mai mare, consolati, insa, din start, ca nu vom ajunge niciodata la 100%. Orice jurnalist matur va trebui, astfel, sa accepte ca libertatea de exprimare absoluta, ca orice alta chestiune care tine de intimitate, nu conteaza cu adevarat decat in raport cu propria constiinta. De aici, consecinta logica: un jurnalist care nu doreste sa scrie doar pentru el – ci sa-si indeplineasca misiunea fundamentala,  aceea de-a ajunge la publicul larg – este obligat la compromis. Un compromis mai mare sau mai mic (in functie de intelepciunea patronatului).

  • Trei lectii ale anului 2004

    Anul 2004 s-a incheiat, asadar, cu trei invataminte importante (aflate in stransa legatura), care ar putea fi consemnate „cu liniuta“ in notitele jurnalistilor onesti din Romania:

     

    1. EXISTA O MARE EXCEPTIE de la regula „Nimeni nu a castigat vreodata un razboi cu presa“: business-ul a castigat acest razboi. Acum, si in Romania. Profitabilitatea mass-media a crescut, insa nu datorita sporirii publicului (care ar fi trebuit atras cu un continut editorial potrivit, corect si de calitate), ci ca urmare a cresterii veniturilor din publicitate.

    Consolarea anului: mai multi bani pentru patronat vor duce (sau ar trebui sa duca) la marirea gradului de libertate de exprimare.

     

    2. FIREASCA ECHIDISTANTA POLITICA nu a fost punctul forte al presei. Cu toate acestea, influenta media asupra electoratului nu a fost nici covarsitoare si nici determinanta.

    Dilema anului: care este, de fapt, puterea reala a mass-media romanesti?

     

    3. S-A DOVEDIT (DIN NOU) ca nu exista libertate de exprimare totala si institutionalizata, ci doar relativa si individuala.

     

    Concluzia anului: in acest moment istoric, la inceputul lui 2005, Romania are gradul de libertate de exprimare pe care si-l permite. Si pe care il merita.

  • Traiti clipa cotei unice

    Cresterea impozitului pe dividende, cresterea impozitului pe cifra de afaceri a microintreprinderilor si anularea reducerii cu doua procente a CAS nu acopera minusul din buget creat de introducerea cotei unice de impozitare.

     

    Pentru retailerii de electrocasnice, 2004 a fost un an greu. Imaginile de la sfarsitul anului 2003, cand oamenii se calcau in picioare ca sa cumpere un televizor sau o masina de spalat, au disparut. Inasprirea conditiilor de creditare i-a indepartat pe multi de magazine, iar marii retaileri au fost nevoiti sa-si puna mintea la contributie in incercarea de a gasi cele mai bune metode de marketing – cel mai bun pret garantat sau credit numai cu buletinul – pentru a-si sustine vanzarile si a justifica investitiile facute in extindere si in spatii.

     

    Anul 2005 le-a adus insa un cadou: nu numai scaderea impozitului pe profit, ci si reducerea impozitului pe venit pentru toti salariatii. Din momentul in care  s-a anuntat si aprobat deja celebra cota unica de 16%, toata lumea s-a concentrat pe aflarea raspunsului la intrebarea: de unde va face rost guvernul de bani pentru a acoperi golul lasat in buget de aceasta reducere? In joc este vorba de 31.000 de miliarde de lei numai in acest an (800 de milioane de euro; 1,056 de miliarde de dolari). Daca la impozitul pe profit lipsa se ridica la 7.000 de miliarde de lei (180 de milioane de euro), golul de la impozitul pe venit se invarte in jurul a 24.000 de miliarde de lei (620 de milioane de euro).

     

    Intrebarea este nu de unde statul va scoate acesti bani, pentru ca banii vor veni din majorari de impozite si taxe, ci ce vor face oamenii cu banii pe care-i vor primi in plus la leafa. Unde se vor duce acesti bani, in consum, in achizitii de bunuri de folosinta indelungata, in depozite bancare, in valuta, in bursa sau in fonduri mutuale? Pentru 600 de milioane de euro trebuie sa se bata si retailerii, si comerciantii, si bancherii. Chiar si agentiile de turism se pot gandi la oferte speciale pentru acest lucru.

     

    Daca un om va primi in plus la salariul lunar acum 500.000 de lei, asta inseamna rata lunara la un televizor si o masina de spalat. Sau inseamna niste bani pusi deoparte lunar la banca – acest lucru se traduce printr-un plus anual de 6 milioane de lei, la care se adauga si dobanda. Un nou slogan ar fi „Reducerea de impozit iti aduce un televizor nou in casa“ sau bancherii ar putea iesi cu varianta „Depozitul Cota Unica“, asa cum aveau inainte „Depozitul NATO“ sau „Depozitul Uniunea Europeana“. Iar agentiile de turism pot iesi cu o oferta „Cu 16% te poti duce in Hawaii“.

     

    Reducerea impozitului pe venit ii avantajeaza cel mai mult pe cei care au salarii mari. Cei care au venituri mai reduse vor simti foarte putin in portofel reducerea de impozit. Cat primesc oamenii in plus este jumatatea plina a paharului. Pentru ca nu exista solutii miraculoase care pot fi aplicate peste noapte in economie, plusul din salarii si de la profit va fi acoperit prin taxe mai mari. Cresterea impozitului pe dividende, cresterea impozitului de la 1,5% la 3% pe cifra de afaceri a microintreprinderilor si anularea reducerii cu doua procente a contributiei de asigurari sociale nu acopera minusul din buget.

     

    Este o iluzie sa crezi ca introducerea cotei unice va scoate la suprafata semnificativ banii din zona gri, intrucat contributiile de asigurari sociale sunt foarte mari – 49,5% din salariul brut. Foarte putini agenti economici, bineinteles din cei care nu raportau in mod real veniturile platite angajatilor, vor fi acum generosi cu bugetul. Declararea venitului real inseamna acum plata unui impozit mai mic, dar ar insemna si plata CAS la intreaga suma, ceea ce nu se compenseaza, ci dimpotriva, i-ar determina pe agentii economici sa bage mai adanc mana in buzunar.

     

    Singura solutie realista pentru buget inseamna taxe mai mari. Deja FMI a propus majorarea TVA si cresterea mai rapida a unor accize. Vicepremierul Adriean Videanu a anuntat ca unele accize vor creste, ceea ce inseamna ca produsele purtatoare ale acestor taxe vor avea un pret mai mare. Totusi, cel mai mare pericol va veni din partea indicatorilor macroeconomici. Cresterea consumului ar putea reinflama inflatia, iar cel mai la indemana instrument de control il reprezinta masa monetara, adica dobanzi mai mari. Dupa un an de reducere treptata si controlata a dobanzilor, Banca Nationala va fi nevoita sa opreasca acest proces de scadere daca inflatia va rabufni. Si iar o luam de la capat cu intreg procesul de dezinflatie.

     

    Cota unica are pretul ei, iar acum isi cere victimele. Dar mai intai bucurati-va de plusul de pe fluturas si ganditi-va cum veti cheltui acesti bani.

  • Socuri si impulsuri vs. <br/>sforarii si sforaieli

    Traian Basescu s-a specializat in mutari spectaculoase, de efect. Riscante. Genul transant, tip ori-ori. Pana acum, a avut succes. Acest fel de a face politica prinde in Romania pentru ca e cu totul altceva decat sforariile de tip fanariot si sforaielile din discursurile de tip comunist.

     

    Basescu le sta in gat multora. E un incomod. E doar gura de el. E un conflictual. Nu-si va termina mandatul la termen. Cel mai bine se simte in interiorul crizelor, pe care el le provoaca, de cele mai multe ori. Acestea sunt idei vehiculate indelung in ultimele zile. Adeptii, criticii si neutrii ii recunosc deopotriva cel putin o calitate: ca nu poate fi ignorat (iar acum, ca sef al statului, cu atat mai putin).

     

    Dar ce a spus, pana la urma, Basescu in interviul de pomina? Cat de mult au stat spusele lui intre paginile Constitutiei? Pe cine supara si pe cine bucura ele? Sunt doua probleme intr-adevar discutabile, din punct de vedere constitutional. Prima: cererea imperativa de schimbare a presedintilor celor doua camere ale Parlamentului. Implicarea atat de vadita a sefului statului in, pana la urma, viata interna a unei alte puteri in stat este, principial vorbind, cel putin neinspirata. A doua: afirmatia ca Ion Iliescu si Adrian Nastase nu pot fi parteneri de dialog. Pentru un presedinte care trebuie sa dialogheze cu toata lumea poate fi, daca stai cu Constitutia in mana, cam nepotrivit.

     

    In rest, cele mai mediatizate afirmatii au fost referirile la „solutia imorala PUR“ care poate fi „reparata“ prin alegeri anticipate. Nimic nou aici. Surprinzatoare a fost cooptarea umanistilor la guvernare (dupa ce, la consultari, au beneficiat de doar cinci minute de discutii) si nu punerea lor la colt, e drept, foarte nediplomatica. Chiar daca multi au fost socati, multi s-au intrebat ce mai vrea si Basescu asta? Au fost insa si destul de multi care, cel putin in sinea lor, s-au „racorit“, alaturi de presedinte. Sunt cei pentru care alaturarea de PUR a insemnat un compromis prea mare, prea departe de valorile in care au crezut atunci cand au votat candidatii Aliantei.

     

    Ce este de preferat? Un compromis intelept, de care istoria Romaniei e plina, sau un adevar dureros, un principiu respectat si nu doar enuntat? Are nevoie Romania de zbucium sau de liniste si stabilitate? Aceasta intrebare, pusa retoric, s-a repetat obsesiv, de-a lungul ultimilor 15 ani, de fiecare data cand opozitia traditionala (partidele istorice) aducea in discutie confiscarea revolutiei, legitimitatea lui Ion Iliescu, Proclamatia de la Timisoara, responsabilitatile pentru mineriade, pentru ramanerea constanta in urma a Romaniei, intarzierea reformelor, jumatatile de masura, deznadejdea. Si a fost liniste. A fost si bine?

     

    Problema nu e ca avem un presedinte prea impetuos; problema e sa mai existe cativa impetuosi care sa tina pasul cu el. Romania nu a avut de mult personalitati de anvergura, in stare sa miste lucrurile, sa le impinga de la spate. Romanii sunt un popor inertial. Au nevoie de cate un impuls puternic ca sa se miste. „Sunt greu de urnit, dar de-i pornesti, sunt greu de oprit“. Asa zicea poetul.

     

    Exista, desigur, si pericolul ca lui Basescu sa i se urce la cap. Sa creada intr-adevar ca e un presedinte iubit, mult iubit, cel mai iubit, ca numai el le poate face si le poate drege pe toate. Ca, daca nu pune el mana, daca nu se afla acolo unde se intampla un lucru, acel lucru nu se intampla bine. Ca doar el poate si are dreptul sa scrie agenda. Exista pericolul sa ajunga sa creada ca, din moment ce a avut pana acum numai succese in politica, din ce in ce mai mari, poate fi, la o adica, deasupra tuturor. Sef suprem. Detinator absolut al dreptatii si al adevarului. Abia acesta este cel mai mare pericol.

  • Social-Democratie a Liberalism a Partid Popular

    Scheletul a iesit din dulap. Ar putea fi inceputul unui roman de succes, dar nu e decat inceputul unei posibile transformari, dramatica pentru politica romaneasca.

     

    Scheletul a iesit din dulap si acum se lafaie fara rusine pe prima pagina a ziarelor. Cand, in urma cu doar cateva saptamani, scriam despre posibila combinatie PNL-PD-PNTCD in vederea crearii unui Partid Popular menit sa joace un rol important in viitorul parlament european, multi au crezut ca am impins speculatia nitel prea departe. N-a fost insa nevoie decat de un semnal aruncat de presedintele Basescu intr-un cotidian central pentru ca liderii mai mari sau mai mici ai Aliantei D.A. sa recunoasca, nonsalant, ca unificarea PNL-PD ar putea fi doar o chestiune de cateva luni si doua congrese care sa consfinteasca deciziile luate la varf. Am promis atunci ca voi reveni cu amanunte, daca situatia o va cere. Situatia a cerut-o mai repede decat ma asteptam. Partea mai interesanta insa de-abia de acum incepe.

     

    Scheletul va fi iesit din dulap, insa craniul a ramas, pentru moment, tot acolo, bine pitit sub declaratii aparent nevinovate. Urmarind declaratiile oficiale ale presedintilor PNL si PD, am putea crede ca asistam la un mocnit conflict de interese. Doar Tariceanu a declarat sus si tare ca vede viitoarea formatiune ca pe o puternica forta liberala, cata vreme Boc l-a contrazis, sustinand ca PD nu isi va pierde identitatea – prin urmare noua formula politica va imbina fericit virtutile liberalismului cu cele ale social-democratiei. Sa dea Voiculescu, de ciuda, cu sapca-n caini, ca n-a brevetat la OSIM reteta social-liberala sau – iertata-mi fie alaturarea – Dimitrie Cantemir ca n-a brevetat-o pe cea a struto-camilei!

     

    In realitate – o stiu si ei, o stim si noi – jocul acesta al declaratiilor contradictorii nu are drept scop decat crearea unei perdele de fum care sa mai estompeze din evidenta situatiei – si anume ca decizia unificarii a fost luata de multisor, iar castigarea alegerilor a transformat-o in realitate imediata. De ce? Pentru ca din acel moment, partidele Parlamentului European au devenit si ele brusc interesate de coloratura politica a celor vreo 33 de parlamentari pe care-i vom trimite, cu drept de vot, inaintea alegerilor europene din 2008. Membrii PNL si PD mai importanti din esaloanele doi si trei au fost si ei deja informati (ba, in treacat fie spus, unii dintre ei s-au apucat binisor inaintea lui Basescu sa o discute, in cercuri mai mult sau mai putin private) pentru a se evita cacofonia declaratiilor. Pentru a arunca insa un aer de onorabilitate peste intreaga poveste era inca nevoie de un mic program artistic de genul „mai ar vrea, mai nu se lasa“. Sa fie primit.

     

    In dulap mai ramane craniul – de care, pana la ora la care scriu aceste randuri, n-a apucat sa vorbeasca decat Dinu Patriciu, care, mai larg de gura, cum il stim, a declarat ca „mirele va fi PNL, iar nasul Partidul Popular European“. De unde si pana unde „popular“, va veti intreba. Doar in Parlamentul European exista si liberal-democrati, or, ce poate fi mai natural, dupa unificarea liberalilor cu democratii, decat un partid… liberal-democrat? Poate parea la mintea cocosului – si este, in masura in care cocosul nu cunoaste rezultatul alegerilor europene din 2004.

     

    Liberal-democratii n-au apucat decat vreo 88 de locuri, cata vreme popularii se bucura de majoritate relativa cu 268 de fotolii parlamentare (fiind si singurii cu reprezentanti din toate statele uniunii) din totalul de 732, urmati de socialisti, cu 200. Iar cine-mparte, parte-si face. Popularii sunt prezenti ca si grup de sine statator si in Comisia Regiunilor, si in Comisia Europeana, si in Consiliul Europei, ba chiar si in NATO. Acum vine si se leaga de ce Basescu insista cu axa Bucuresti-Londra-Washington si de ce popularii europeni au fost printre primii care au salutat, alaturi de Casa Alba, victoria lui Iuscenko in Ucraina. Pentru moment, viitorul nu mai suna roz – suna portocaliu.

     

    Bine, bine, vor intreba carcotasii, si ce legatura ar fi intre liberalism, social-democratie si populari? Nici una. In toata Europa, partidele populare sunt declarat conservatoare, de sorginte crestin-democrata (de altfel, Partidul Popular Italian a fost fondat in 1919 de catre Luigi Sturzo, un… preot sicilian). Legatura insa o poate foarte bine mosi – dupa cum scriam data trecuta – PNTCD, recunoscut de popularii europeni si disperat dupa atata stat pe marginea campului politic (ba chiat presat, ar spune unii, neoficial, de catre colegii europeni in aceasta directie). Din aceasta perspectiva, ar fi interesant de stiut ce gandeste Ciuhandu la aceasta ora.

     

    Marea necunoscuta insa n-o reprezinta PNTCD-ul. Marea necunoscuta o reprezinta alegerile anticipate. Pentru ca, apud intelepciunea populara, pe toate nu le poti avea, chiar daca te poti stradui. Si cu alegerile anticipate-n pod, si cu unificarea liberal-democrata sub palarie populara nu se poate. Dar despre toate acestea si despre alte posibile scenarii, saptamana viitoare. Doar un schelet iesind din dulap presupune si putin suspans.

  • Bursa valorilor literare

    Publicul larg cunoaste notiunea de scriitor, parcurge si asimileaza diferite opere produse de categoria respectiva, si e familiarizat cu cateva figuri ale breslei, dintre acelea care apar mai frecvent pe sticla televizorului.

     

    Cu totii am trecut prin scoala si am avut un set de lecturi obligatorii, astfel ca, la orice sondaj cu problematica literara facut pe strada, primul nume de scriitor care ne va veni in minte va fi acela al lui Eminescu. Un top recent publicat in revista Romania literara, ca rezultat al unei anchete la care au raspuns 34 de critici literari, consfinteste regalitatea eminesciana: autorul Luceafarului este pe locul intai, la mare distanta de Arghezi si Bacovia, ceilalti ocupanti ai podiumului.

     

    Sunt insa mai putini aceia care pot raspunde la intrebarea: cum ajunge un scriitor intr-o asemenea pozitie onoranta, in centrul tare al canonului literar, pe creasta omologarii critice si a recunoasterii publice? Cititorul obisnuit nu are datele pentru a intra adanc in maruntaiele istoriei literare si a vedea cum anume se deruleaza descoperirea, legitimarea si consacrarea unei valori artistice.

     

    Acest proces desfasurat pe mai multe decenii si ramas, cumva, in penumbra profesionala a specialistilor, ii pare la fel de enigmatic ca si activitatea Bursei, pe care o contemplam, din afara, cu un sentiment de adanca perplexitate. E limpede ca ne lipsesc vocabularul tehnic, codul intregului ansamblu, miza activitatii la care asistam. Si intr-un caz, si in celalalt, acceptam rezultatele finale, ierarhiile configurate, fara sa intelegem cu adevarat dinamica proiectiei si consolidarii lor. Altfel spus, pentru publicul larg, valoarea exceptionala a lui Eminescu si a altor mari creatori este un dat, iar nu un rezultat al propriilor cautari, al lecturilor intinse si aprofundate.

     

    Aceasta e, de fapt si de drept, meseria criticilor si istoricilor literari. Oricat ar parea de frustrant, nu publicul decide finalmente locul unui scriitor, ci acesti insi carcotasi, incapabili parca de altceva in viata decat sa citeasca si sa scrie carti. G. Calinescu vorbea despre cercul celor douasprezece spirite cultivate si fine care ofera, intr-o epoca, verdictul axiologic suprem. In ce-l priveste, el a facut singur cat o intreaga elita critica, fixand, prin monumentala Istorie a literaturii romane de la origini pana in prezent (1941), canonul literar pentru jumatate de secol si mai bine. Si astazi operam cu valorile si categoriile calinesciene, iar cele cateva injustitii comise de „divinul critic“ (in cazul unor Mateiu I. Caragiale, M. Blecher, Mihail Sebastian) au ramas, si ele, parca sapate in piatra…

     

    Ce se intampla daca publicul pretuieste un autor pe care critica il desconsidera? Autorul respectiv e citit si admirat pe timpul vietii, dupa care, treptat, iese din raza de interes a cititorilor. Alecsandri era pe buzele tuturor contemporanilor sai; astazi, supravietuieste problematic, si mai mult prin teatru si proza decat prin versurile sale. Cezar Petrescu era, in perioada interbelica, o silueta mult mai pregnanta decat Camil Petrescu, inteles si gustat de putini. Azi, locurile s-au inversat, critica ridicandu-l pe al doilea si plasandu-l pe primul unde ii era locul. In fine – ca sa dau si un exemplu mai comic – Pavel Corut era, in primii ani de dupa Revolutie, omniprezent pe tarabele de carti, fiind citit cu lacomie pentru fantasmagoriile sale cu „bubulii“ conducatori ai planetei si tot restul. Dupa un deceniu, il privim ca pe o simpla curiozitate extraliterara.

     

    Cum se explica pretuirea publicului pentru un scriitor greu de inteles? Sa ne gandim la Nichita Stanescu, autor vizionar, cvasiermetic, modernist abstract care rastoarna toate tiparele si contrariaza toate asteptarile. Cati au inteles cu adevarat ceva din urmatoarele versuri: „Sunt bolnav. Ma doare o rana/ calcata-n copite de cai fugind./ Invizibilul organ,/ cel fara nume fiind/ neauzul, nevazul/ nemirosul, negustul, nepipaitul/ cel dintre ochi si timpan,/ cel dintre deget si limba, -/ cu seara mi-a disparut simultan“ (Elegia a zecea)? Nu au inteles de la inceput si pe cont propriu; comentatorii avizati, exegetii veritabili i-au ajutat sa inteleaga. Succesul de public a fost consecutiv girului critic, si nu invers.

     

    Mai apare, la final, un semn de intrebare. Daca pe scriitori ii legitimeaza critica, oare cine ii consacra pe criticii insisi, acesti judecatori ai unei inalte Curti de Casatie artistica si abili tragatori de sfori la Bursa literara? Am, fireste, un raspuns si la aceasta chestiune; dar n-as vrea sa dezvalui, dintr-o data, toate secretele meseriei…

  • Vedete pe hard-disk<br/>

    Pentru zeci de mii de de copii romani, Alba ca Zapada sau Mickey Mouse au ajuns toamna trecuta niste personaje extrem de plictisitoare, bune de aruncat la gunoi, precum o papusa jumulita. Vedeta a devenit Shrek, un simpatic mostru care eructeaza dezinvolt si e mare amator de dusuri cu noroi. Seria a doua a filmului de desene animate cu acest personaj a adus cinematografelor autohtone incasari de aproximativ 3,8 miliarde de lei. Un record pentru  Romania, spune Oana Stoenescu, directorul de marketing al Ro Image 2000, compania care a distribuit pelicula.

     

    Nebunia numita Shrek a fost una mondiala. Hollywoodul a avut inca o data confirmarea ca desenele animate, daca sunt produse si promovate cum trebuie, sunt o mina de aur. Iar cheia catre mina de aur nu mai consta doar in talentul de a trage cu creionul o linie pe plansa de desen, asa cum facea acum multe decenii Walt Disney. Gigantii mondiali ai tehnologiei informatiei se bat acum cu pumnul in piept ca au participat la realizarea cutarui sau cutarui film care a spart box-office-urile. De pilda Hewlett-Packard nu pierde nici un prilej sa aminteasca faptul ca Shrek a prins viata datorita tehnologiei sale si a rezervat monstrului un loc privilegiat pe blazonul performantelor sale. 

     

    Computerul a schimbat din temelii felul in care desenele animate sunt concepute. Principala diferenta adusa de computer fata de animatia clasica este redarea scenelor in trei dimensiuni, lucru imposibil de realizat cu creionul si acuarelele. Apoi, tehnicile de simulare a luminii naturale au fost urmatoarea provocare pentru specialistii studiourilor de animatie digitala. Nu in ultimul rand, computerul a sporit mult viteza de lucru, pentru ca le permite desenatorilor sa nu mai lucreze manual fiecare secventa. Oamenii deseneaza doar fazele cheie ale miscarii personajelor (asa numitele key-frames), iar computerul completeaza scenele intermediare. Rezultatele, vizibile in filmele de animatie ale prezentului, sunt spectaculoase, iar lucrurile nu se vor opri aici.

     

    De aproape 10 ani incoace desenele animate generate de calculator fac furori in lumea cinematografica datorita efectelor vizuale uimitoare si a scenariilor inteligente, care-i atrag ca un magnet pe copii, dar – spre bucuria producatorilor – si pe parinti. Asa ca nu-i de mirare ca in topul primelor 10 filme cu cele mai mari incasari din toate timpurile se afla doua productii recente, produse pe calculator – „In cautarea lui Nemo“ („Finding Nemo“) si „Shrek 2“.

     

    In 2003, „In cautarea lui Nemo“ a tras linie si a adunat cele mai mari incasari din industria cinematografica in acel an, 865 de milioane de dolari. Cand, un an mai tarziu, „Shrek 2“ a depasit stacheta – cu 880 de milioane de dolari colectati in toata lumea, ceea ce l-a facut cel mai profitabil film de desene animate al tuturor timpurilor – producatorii de la Hollywood si-au frecat inca o data mainile. A devenit clar ca, atata timp cat li se ofera un produs de calitate, care capata notorietate, copiii reprezinta o piata cu potential imens. De pilda, „In cautarea lui Nemo“ a adaugat celor 865 de milioane de dolari obtinuti din salile de cinematograf alte 353 de milioane numai din vanzarea de DVD-uri. Iar pe langa vizionarea efectiva, de pe urma filmelor de desene animate mai au de castigat si piata jucariilor sau cea a accesoriilor distribuite de lanturile de fast-food.

     

    Dar calitatea intr-o productie cinematografica se obtine numai prin investitii pe masura. Prin urmare, bugetele in animatia digitala au sarit si ele in aer, iar marile productii se vor calca pe picioare in cinematografe in urmatorii doi ani, anunta specialistii. Numai in 2006 sunt asteptate pe piata americana sase filme de animatie digitala, conform lui Jeffrey Katzenberg, director executiv al DreamWorks Animation. Katzenberg afirma ca bugetul companiei sale pentru o astfel de productie variaza intre 100 si 130 de milioane de dolari, insa „potentialele recompense sunt uriase“. Dupa parerea lui, veniturile aduse de un film de animatie generat pe computer sunt de doua ori si jumatate mai mari decat in cazul unui film „de familie“ obisnuit, iar vanzarile de DVD-uri si casete video sunt de aproape trei ori mai profitabile.

     

    Cum a inceput toata nebunia desenelor animate create pe calculator? Filmul care a dat startul in cursa dupa computere tot mai performante si artisti desenatori cat mai talentati, dar care sa stie sa tina si mouse-ul in mana, a fost „Toy Story“, in 1995. Produs de studiourile americane Pixar, filmul care promitea rezolvarea celei mai mari enigme a oricarui prescolar – oare ce fac jucariile atunci cand raman singure – a fost un succes fenomenal.

     

    A fost pelicula cu cele mai mari incasari in acel an, peste 360 de milioane de dolari, iar regizorul John Lasseter a primit in 1996 un premiu Oscar special din partea Academiei, pentru „conducerea inspirata a echipei Pixar in producerea primului film de lung metraj realizat integral prin animatie computerizata“.  Semnalul fusese dat. Au urmat la scurt timp productii precum „Aventuri la firul ierbii“ („A bug’s life“), „Furnicute“ („Antz“), „Toy Story 2“. Intrarea in secolul XXI a marcat si trecerea spre productii mai complexe, care incepeau sa necesite computere mai performante si investitii mai mari. „Monster’s Inc.“ a deschis drumul, in 2001.

     

    Au urmat „Ice Age“, „Shrek“ si „In cautarea lui Nemo“, titluri care au facut deja istorie. Succesul genului a fost confirmat anul acesta, cu o avalansa de superproductii: „Shrek 2“, „Incredibilii“, „Povestea unui rechin“ („Shark Tale“), „Polar Express“. Astazi, conform revistei Variety, filmele animate pe computer aduc 44% din totalul incasarilor industriei de desene animate, adica 2,4 miliarde de dolari pe an.

     

    Banii vin insa in schimbul unor eforturi cu atat mai complicate cu cat industria trebuie sa inoveze la fiecare pas. Pentru „Povestea unui rechin“, specialistii in software ai DreamWorks Animation au creat 10-15 software-uri speciale, cu peste 2.300 de functii dedicate. Mai mult, cei de la DreamWorks au brevetat doua din cele mai mari descoperiri tehnice in domeniu ale ultimilor ani, destinate crearii iluziei vizuale a luminii reflectate. Este vorba in primul rand de algoritmul informatic intitulat „stralucirea din spatele unei suprafete“, care le-a adus creatorilor si un premiu Oscar.

     

    Softul le permite desenatorilor sa creeze iluzia unei raze de lumina vazute prin suprafata pielii sau printr-o alta substanta translucida (de exemplu, marmura). A doua tehnica brevetata de DreamWorks este „iluminarea globala“, un efect care recreeaza in mod natural felul in care lumina se reflecta intr-o camera, „alunecand“ de pe un obiect pe altul sau pe diverse suprafete dintr-un decor dat. Pentru „Povestea unui rechin“, echipa de efecte vizuale a folosit aceasta tehnica pentru a da iluzia luminii naturale si a umbrelor in scenele care au loc sub apa.

     

    Totodata, in timpul lucrului la „Shrek 2“, DreamWorks a inovat inclusiv in ceea ce priveste modalitatea de achizitionare a computerelor. De fapt, studioul a inchiriat calculatoare de la Hewlett-Packard in ultimele trei luni ale proiectului, cand nevoia de putere de procesare devenise extrema. Totusi, spun analistii, costurile cele mai mari in aceasta industrie nu sunt cu hardware-ul, ci cu forta de munca. Nu e totusi mai putin adevarat ca, cu cat efectele vizuale sunt mai complexe, cu atat mai puternice trebuie sa fie computerele care le genereaza. Pentru „Povestea unui rechin“, desenatorii de la DreamWorks au creat mai bine de 300.000 de cadre digitale, fiecare dintre ele necesitand peste 40 de ore de lucru. Filmul a avut nevoie de 30 de terabiti de spatiu de stocare, echivalentul a 54.000 de CD-uri.

     

    In aceste conditii, a devenit oare desuet sa vorbim despre succesul desenelor animate clasice? Isi mai aminteste cineva de Alba ca Zapada, „stramosul“ desenelor animate de lung metraj, produs de Disney in 1937? Vor cadea in uitare, spre exemplu, cursele de urmarire continua dintre Tom si Jerry? Dar dalmatienii aceia simpatici, cati erau? Parca 101…

     

    Parerile raman impartite. „Desenele realizate pe computer inca n-au castigat razboiul“, crede Ladislau Kocsis, director executiv al companiei distribuitoare de filme pe piata romaneasca Glob Com Media. „Studiourile vor continua sa produca animatii clasice, pentru ca acestea au farmecul lor aparte“, spune Kocsis. „Nici peste 30 de ani nu cred ca desenele clasice vor disparea, asa cum n-au disparut nici romanele clasice. „Alice in Tara Minunilor“ n-o sa dispara din cauza lui Harry Potter. De fapt, in ciuda ofensivei computerului, compania Disney a pastrat in functiune un studio dedicat productiei de desene traditionale, realizate in doua dimensiuni. Ultimii ani au prezentat titluri de succes precum „Regele Leu“, „Frumoasa si Bestia“, „Pocahontas“, „Aladin“. Iar pentru 2006 se anunta o noua varianta a desenului animat „Bambi“.

     

    Oana Stoenescu, director de marketing la Ro Image 2000, este mai putin increzatoare in viitorul desenelor traditionale. „Desenele pe computer le vor elimina pe cele clasice, cel putin daca vorbim despre superproductii. De ce? Pentru ca sunt 3D, sunt mai spectaculoase, personajele se misca mai natural“, spune Stoenescu. In cazul lui „Shrek 2“, spune ea, au fost specialisti care au studiat luni de zile felul in care se misca parul Motanului Spadasin in diverse scene. In astfel de conditii, e normal ca miscarile personajelor sa fie mult mai reusite atunci cand sunt asistate de computer. Dincolo de controverse, un lucru e sigur: computerul este aliatul de nadejde in satisfacerea nevoii de fabulos al oamenilor. Iar crearea unei actrite care sa suceasca definitiv mintile spectatorilor, desi locuieste in maruntaiele unui calculator, este o chestiune de timp si de software.

  • SFARSIT DE EPOCA?

    Exista cateva diferente esentiale intre desenele animate traditionale si cele realizate pe computer.

     

    METODA TRADITIONALA

    • animatie 2D
    • scenele sunt realizate manual 
    • iluminarea se obtine cu ajutorul nuantelor diferite de culori

    METODA PE COMPUTER

    • animatie 3D
    • numai scenele cheie sunt realizate manual (de exemplu inceputul si sfarsitul unei miscari); computerul completeaza scenele intermediare
    • intensitatea si unghiul de cadere al luminii sunt simulate de software-uri specializate

  • Axel Springer, mars spre est

    Ce au in comun Bild, cel mai mare ziar european, si Fakt, principalul ziar din Polonia? Amandoua apar in format tabloid si se numara printre cele peste 180 de ziare si reviste din portofoliul celui mai important publisher din Germania, Axel Springer. Expansiunea companiei are la baza doua ingrediente: un ritm alert de lansari si interesul sporit pentru Europa de Est.

     

    Dupa caderea Zidului Berlinului, Axel Springer si-a accelerat marsul spre est, prin achizitia de reviste si ziare sau lansarea de noi titluri, precum Fakt sau Reggel, ultimul intrand pe piata din Ungaria in toamna trecuta. La acestea se adauga si intentia de a intra pe piata rusa cu versiunile locale ale revistelor Newsweek si Forbes, pentru care a incheiat recent contractele de licenta. „Prioritatea noastra pentru 2005 va ramane Europa de Est, iar prin asta inteleg Ungaria, Polonia si Cehia“, a declarat pentru Business Week, Mathias Dopfner, director executiv al Axel Springer.

     

    Tarile mentionate sunt avanpostul estic dintr-o strategie internationala menita sa ridice vanzarile din strainatate ale publisherului german pana la o treime din veniturile totale. Pentru ca incasarile din publicitate realizate in Germania au continuat sa se mentina la un nivel scazut, Axel Springer s-a orientat spre operatiunile din strainatate pentru a-si alimenta cresterea. Numai pe primele noua luni ale anului trecut, vanzarile din strainatate au crescut cu aproximativ 8% pana la 364 de milioane de dolari, adica 14,6% din veniturile totale de 2,45 miliarde de dolari. „In ultimii doi ani Axel Springer a lansat 36 de publicatii noi, si pana acum toate au mers bine“, afirma Mathias Dopfner.

     

    Ideea de baza dupa care opereaza Axel Springer la nivel international se refera in primul rand la minimizarea riscurilor. In tarile din Europa de Est, compania germana prefera sa se asocieze cu jucatori locali, alaturi de care lanseaza editii locale ale unor reviste deja cunoscute in strainatate si doar ocazional se implica in lansarea de noi publicatii. Aceasta strategie este de preferat pentru ca este cea mai eficienta din punct de vedere al costurilor, daca se ia in calcul ca pentru editiile locale din Auto Bild si Computer Bild, doua din cele mai bine vandute reviste din portofoliul Axel Springer, nu este nevoie o adaptare a continutului si fotografiilor la specificul local. „Noi nu actionam pe principii geo-strategice, ci mai degraba pe baza unor tinte de business foarte clare“, spune Mathias Dopfner. „Axel Springer se va extinde acolo unde va exista o ocazie, o nisa sau o sansa favorabila ca sa faca o achizitie“, adauga Dopfner.

     

    Si lansarea tabloidului polonez Fakt in octombrie 2003 a mers pe aceeasi idee, ziarul fiind replica poloneza a tabloidului german Bild, cea mai de succes reteta Axel Springer. Roadele au aparut repede, si la scurt timp de la lansare Fakt a depasit in tiraj prestigiosul cotidian local Gazeta Wyborcza. Cea mai recenta initiativa Axel Springer s-a produs in Ungaria, unde publisherul german a lansat in octombrie anul trecut ziarul de informare Reggel. Cotidianul a fost conceput dupa designul ziarului american USA Today si s-a proclamat drept primul ziar independent politic al tarii. Estimarile Axel Springer pentru evolutia cotidianului maghiar nu sunt deloc modeste si au ca tinta un tiraj de 55.000 de exemplare pana la sfarsitul acestui an, intr-o tara cu o populatie de 10 milioane de locuitori.

     

    Pe piata media din Romania, compania Axel Springer este prezenta prin Romanian Publishing Group (RPG), un joint-venture cu grupul elvetian Edipresse, care anul trecut a lansat in Romania revistele Sana si Joy. La inceputul anului trecut Axel Springer a avut si o tentativa de a prelua cotidianul britanic Daily Telegraph, care insa a esuat. Deocamdata pentru Axel Springer cele mai bune oportunitati sunt spre est. Asta pana cand se va decide sa „atace“ piata din SUA.

  • Ce urmeaza?

    Calupurile publicitare l-au prezentat din nou pe Mos Craciun in diferite ipostaze gratioase. Fie el imbracat conventional in rosu, fie „repozitionat“ in albastru (si zau, ma asteptam sa vad unul „sarbatoresc portocaliu“) – Mos Craciun a aparut cu generozitate in zeci de promotii si oferte speciale. Am parcurs perioada cea mai incarcata publicitar si, explicabil, cea cu eficienta cel mai usor masurabila la raft.

     

    Dincolo de bucuria festiva a sfarsitului de an suntem la moment de evaluare. Desaga lui Mos Craciun ne-a pregatit bilanturi generoase. Oamenii din jurul meu, fie ei clienti sau publicitari, fie jurnalisti sau pr-isti zambesc istoviti la capatul unui an prosper. Nu stiu pe nimeni care sa nu-si fi „facut cifrele“. Am parcurs un an imbelsugat, industria cuvintelor (parafrazand subtitlul unei carti savuroase recent lansate de Lucian Mandruta) a progresat decis.

     

    Publicitatea si-a consacrat creatori, relatiile publice s-au maturizat, presa a atins culmi de tiraj. Anii trecuti am ezitat sa ne bucuram de curba crescanda a cifrelor noastre de afaceri. Din superstitie sau necredinta. In 2004 ne-am confirmat aspiratiile. Teritoriul comunicarii a fost incercat de mai multi clienti, s-au consolidat branduri vechi si s-au nascut branduri noi. Bugetele au fost mai consistente si mai elastice in raport cu abordari neconventionale catre consumatori. Au aparut zeci, poate sute de mici agentii, „buticuri de creatie“, agentii de evenimente speciale, pr-isti cu vocatie de consultanti. Cu totii au supravietuit (macar). Din zecile de antreprenori ambitiosi ai comunicarii nu stiu pe nimeni care sa fi capitulat in acest an! Asadar, binecuvantat fie 2004 pentru certitudinile pe care ni le-a oferit!

     

    Ce urmeaza? Mai multe pitchuri in 2005 – caci clientii nostri au devenit mai exigenti si isi incearca asteptarile in noi coabitari. Bugete mai mari – caci vor creste preturile la media, intr-un efort de (pre)aliniere la corelatia cost/efect a confratilor europeni. Aparitia (chiar) mai multor agentii – caci din ce in ce mai multi oameni incorsetati de sistem vor indrazni…

    Urmeaza campanii mai creative – caci propria stacheta confirmata international ne obliga. Urmeaza clienti noi – caci companiile autohtone descopera miracolul comunicarii si binefacerile lui. Urmeaza sa ne aplecam mai mult asupra calitatii profesionale a celor nou intrati in industrie – caci volumul presant ne-a obligat la recrutari masive (cateodata hazardate). Urmeaza un an de crestere si mai spectaculoasa, caci nu cifrele absolute sunt importante, ci tendinta.

     

    Mihaela Nicola este matematician, presedinte Ogilvy România si lector universitar la Facultatea de Comunicare si Relatii Publice „David Ogilvy“.