Publicul larg cunoaste notiunea de scriitor, parcurge si asimileaza diferite opere produse de categoria respectiva, si e familiarizat cu cateva figuri ale breslei, dintre acelea care apar mai frecvent pe sticla televizorului.
Cu totii am trecut prin scoala si am avut un set de lecturi obligatorii, astfel ca, la orice sondaj cu problematica literara facut pe strada, primul nume de scriitor care ne va veni in minte va fi acela al lui Eminescu. Un top recent publicat in revista Romania literara, ca rezultat al unei anchete la care au raspuns 34 de critici literari, consfinteste regalitatea eminesciana: autorul Luceafarului este pe locul intai, la mare distanta de Arghezi si Bacovia, ceilalti ocupanti ai podiumului.
Sunt insa mai putini aceia care pot raspunde la intrebarea: cum ajunge un scriitor intr-o asemenea pozitie onoranta, in centrul tare al canonului literar, pe creasta omologarii critice si a recunoasterii publice? Cititorul obisnuit nu are datele pentru a intra adanc in maruntaiele istoriei literare si a vedea cum anume se deruleaza descoperirea, legitimarea si consacrarea unei valori artistice.
Acest proces desfasurat pe mai multe decenii si ramas, cumva, in penumbra profesionala a specialistilor, ii pare la fel de enigmatic ca si activitatea Bursei, pe care o contemplam, din afara, cu un sentiment de adanca perplexitate. E limpede ca ne lipsesc vocabularul tehnic, codul intregului ansamblu, miza activitatii la care asistam. Si intr-un caz, si in celalalt, acceptam rezultatele finale, ierarhiile configurate, fara sa intelegem cu adevarat dinamica proiectiei si consolidarii lor. Altfel spus, pentru publicul larg, valoarea exceptionala a lui Eminescu si a altor mari creatori este un dat, iar nu un rezultat al propriilor cautari, al lecturilor intinse si aprofundate.
Aceasta e, de fapt si de drept, meseria criticilor si istoricilor literari. Oricat ar parea de frustrant, nu publicul decide finalmente locul unui scriitor, ci acesti insi carcotasi, incapabili parca de altceva in viata decat sa citeasca si sa scrie carti. G. Calinescu vorbea despre cercul celor douasprezece spirite cultivate si fine care ofera, intr-o epoca, verdictul axiologic suprem. In ce-l priveste, el a facut singur cat o intreaga elita critica, fixand, prin monumentala Istorie a literaturii romane de la origini pana in prezent (1941), canonul literar pentru jumatate de secol si mai bine. Si astazi operam cu valorile si categoriile calinesciene, iar cele cateva injustitii comise de divinul critic (in cazul unor Mateiu I. Caragiale, M. Blecher, Mihail Sebastian) au ramas, si ele, parca sapate in piatra…
Ce se intampla daca publicul pretuieste un autor pe care critica il desconsidera? Autorul respectiv e citit si admirat pe timpul vietii, dupa care, treptat, iese din raza de interes a cititorilor. Alecsandri era pe buzele tuturor contemporanilor sai; astazi, supravietuieste problematic, si mai mult prin teatru si proza decat prin versurile sale. Cezar Petrescu era, in perioada interbelica, o silueta mult mai pregnanta decat Camil Petrescu, inteles si gustat de putini. Azi, locurile s-au inversat, critica ridicandu-l pe al doilea si plasandu-l pe primul unde ii era locul. In fine – ca sa dau si un exemplu mai comic – Pavel Corut era, in primii ani de dupa Revolutie, omniprezent pe tarabele de carti, fiind citit cu lacomie pentru fantasmagoriile sale cu bubulii conducatori ai planetei si tot restul. Dupa un deceniu, il privim ca pe o simpla curiozitate extraliterara.
Cum se explica pretuirea publicului pentru un scriitor greu de inteles? Sa ne gandim la Nichita Stanescu, autor vizionar, cvasiermetic, modernist abstract care rastoarna toate tiparele si contrariaza toate asteptarile. Cati au inteles cu adevarat ceva din urmatoarele versuri: Sunt bolnav. Ma doare o rana/ calcata-n copite de cai fugind./ Invizibilul organ,/ cel fara nume fiind/ neauzul, nevazul/ nemirosul, negustul, nepipaitul/ cel dintre ochi si timpan,/ cel dintre deget si limba, -/ cu seara mi-a disparut simultan (Elegia a zecea)? Nu au inteles de la inceput si pe cont propriu; comentatorii avizati, exegetii veritabili i-au ajutat sa inteleaga. Succesul de public a fost consecutiv girului critic, si nu invers.
Mai apare, la final, un semn de intrebare. Daca pe scriitori ii legitimeaza critica, oare cine ii consacra pe criticii insisi, acesti judecatori ai unei inalte Curti de Casatie artistica si abili tragatori de sfori la
Leave a Reply