BusinessMagazin

Blog

  • Vocea banilor

    RSA Security a anuntat recent dezvoltarea unui produs software care adauga vocea ca modalitate de contact intre clienti si serviciul de robot telefonic al unei banci

     

    Pana de curand, clientii bancilor americane aveau la dispozitie un sistem relativ usor de inteles, dar care nu oferea un maxim grad de securitate. Pe scurt, un client suna la serviciul de relatii cu clientii ai banci, iar apelul era preluat prin centrala de un robot telefonic. In functie de tastele apasate dupa ce o voce inregistrata enumera optiunile, clientul putea naviga prin meniu pana la serviciul dorit, dupa care i se cerea sa tasteze un cod unic secret pentru a aviza comanda.

     

    Semnele de intrebare asupra securitatii vechiului sistem sunt evidente: o terta persoana are nevoie doar de acel cod pentru a realiza operatiuni in numele clientului pagubit. In noile conditii, insa, o tentativa de frauda ar presupune inregistrarea vocii potentialului pagubit in timp ce isi spune codul cu voce tare, cu suficienta acuratete, astfel incat sa pacaleasca cei doi roboti de la capatul firului: cel care „vorbeste“ si inca unul care diferentiaza intre voci diferite pe baza unui software de recunoastere vocala.

     

    Firma care a pus la punct noul sistem de siguranta, RSA Security, pretinde ca este prima data cand „biometria vocala“ este folosita in acest fel. Mai exact, tehnologia poate fi folosita dupa ce un utilizator spune cateva cifre, numere si cuvinte pentru ca serviciul numit „autentificare adaptativa“ sa-i retina amprenta vocala. Vocea este astfel stocata folosind un complex algoritm matematic si recunoscuta ulterior de catre robotul telefonic.      

     

    „Pe masura ce facem din internet un mediu din ce in ce mai sigur pentru servicii financiare, phone banking este conceptul catre care ne vom orienta atentia in viitor“, spune Christopher Young, unul dintre vicepresedintii RSA Security. La fel ca si in cazul procedurii de acordare a unui credit, sistemul genereaza automat un scor al riscului. In functie de mai multi parametrii, printre care asemanarea vocii cu inregistrarea vocala initiala, numarul de telefon de la care este primita solicitarea si cerintele anterioare ale clientului, robotul elaboreaza un punctaj pe baza caruia poate fi complet oprita tranzactia.

     

    Tranzactiile cu risc minim sunt procesate imediat, iar cele cu un grad mai mare de risc sunt verificate cu un set suplimentar de masuri de securitate, cum ar fi „intrebarile secrete“. Care ar putea fi, in fond, doar proceduri complicate inutil pentru un client bine intentionat, dar cu guturai.

  • Adio, dar raman cu tine

    Exista demisii asteptate, din motive salariale, medicale, despartiri usoare sau plecari furtunoase. Site-ul i-resign propune modele de redactare a unei demisii pentru orice situatie.

     

    Internetul nu duce lipsa de site-uri de consiliere profesionala, de tips & tricks in situatii tensionate de la serviciu sau de ghiduri online de genul „cum sa avansezi profesional in 30 de zile“. Unii le-ar putea reprosa ca nu reusesc sa creioneze portretul unei companii, sa-i spunem, „universale“, universalitate cu atat mai problematica in cazul simplului angajat. Exista, insa, cel putin o situatie care nu „pacatuieste“ prin acest minus: demisia. Formula clasica in care angajatul „aduce la cunostinta“ intentiile sale de plecare, pentru a invoca apoi legislatia in vigoare, este de multe ori prea putin explicita.

     

    O despartire motivata de conditiile oferite sau pur si simplu de aparitia unei oportunitati venite din senin se poate face fie punctand agresiv motivele demisiei, fie indulcind putin tonul si oferind in scris motivele plecarii.

     

    Cei care vor sa-si joace ultima carte au pe i-resign.com chiar si un model de demisie conditionata de marirea salariului. Restul rubricilor acopera plecari motivate de mutarea la alta firma, studii, cazuri de boala sau de aspecte legate de viata de familie. Puteti spune ca lucrati la compania ideala, seful va este cel mai bun prieten si nu exista nici un motiv de a parasi angajatorul? Probabil nu ati fi ajuns cu lectura pana la acest punct. Site-ul i-resign acopera cam toti pasii implicati de o eventuala demisie, de la primul gand ca este necesara o schimbare in cariera la cum sa procedezi ca sa iti recuperezi toate obiectele de la birou sau sa copiezi contactele din Outlook. Cei care doar cocheteaza cu perspectiva si vor sa afle care sunt ofertele de pe piata, pastrand discretia, pot intra pe site-uri de recrutare de personal fara nici o grija. Pe site afla cum pot sa navigheze pe internet fara a lasa urme.

     

    Ce ramane de facut dupa ce totul s-a consumat? O varianta ar fi ca cei care au mers foarte departe cu „personalizarea“ demisiei sa-si impartaseasca experienta prin publicarea pe site la rubrica „demisii hazlii“.

  • Holuri de lux

    Cand Antonia Colibasanu, coordonator dezvoltare al WTC Association Bucuresti, se intalneste pentru prima data cu un potential partener de afaceri, prefera sa o faca in holul de la Sofitel. „Este un spatiu cu o atmosfera mai relaxata, nu este la fel de destinsa ca cea a unui restaurant, dar nici la fel de oficiala ca cea din birou. Este undeva la mijloc si de aceea cred ca este cel mai potrivit loc pentru un prim contact“, spune ea, adaugand ca a organizat intalniri in holurile hotelurilor inclusiv pentru clientii sai. „Trei misiuni franceze au folosit holul pentru intalniri bilaterale cu clienti din Romania. Au negociat, au luat contacte, au discutat, iar totul s-a intamplat in acel spatiu.“ Genul acesta de intalniri nu reprezinta neaparat o noutate, dar cel putin in ultimii doi ani se poate vorbi despre conturarea unei tendinte in acest sens,  pe masura ce turismul de afaceri a crescut, iar hotelurile au investit masiv in spatiile publice, extinzandu-le si dotandu-le inclusiv cu internet wireless, adesea disponibil fara costuri suplimentare.

     

    Gabriela Rotariu Bergeron, senior sales & marketing manager la Sofitel Bucuresti, spune ca holul hotelului a fost gandit asemeni unei biblioteci, respectandu-se un concept pe care grupul il foloseste la nivel international. Acum trei ani holul Sofitel a fost redecorat in stilul anilor ‘30, dupa o idee venita de la Paris si adaptata de arhitectul roman Adina Dinescu. Holul este impartit in mai multe spatii: un loc de asteptare, unde cei care se cazeaza isi pot lasa bagajele, biblioteca din lemn masiv, de unde nu lipseste canapeaua confortabila care parca imbie la o seara de lectura, si un spatiu ceva mai oficial, unde oamenii de afaceri pot negocia in jurul unei mese la o cafea. Intreg spatiul este practic un hotspot, iar Bergeron spune ca se intampla foarte des ca oamenii de afaceri sa coboare din camera si sa acceseze internetul de pe laptop in hol. „Chiar si personalul hotelului foloseste holul pentru intalniri. Personal, ultima data m-am intalnit cu un client cu doua zile in urma“, isi aminteste reprezentantul Sofitel, care spune ca durata intalnirilor nu este influentata de faptul ca se desfasoara in hol.

     

    Hotelul incearca sa reduca din tensiunea negocierilor aprinse prin arta. „Tocmai are loc o expozitie a artistului Ioan Nemtoi, care a fost deschisa cu ocazia Francofoniei si se negociaza prelungirea intelegerii timp de un an“, povesteste Bergeron. 

     

    Asadar, exista internet, exista biblioteca, exista spatii dedicate discutiilor de business. Ce mai lipseste? Un pahar de bautura, poate, sau o gustare, dar nici asta nu mai este o problema: barul devine parte a holului, transformandu-se intr-un loc in care oaspetii iau micul dejun sau discuta afaceri la un pahar de martini, fara sa paraseasca nici un moment holul. Monica Nilca, communication manager la Novotel Bucuresti, spune ca, in cazul hotelului de pe Calea Victoriei, barul face practic parte din hol, pentru ca este foarte expus si atrage privirile inca de la intrare.

     

    Cei de la Novotel considera holul un adevarat nod, din care pornesti catre toate locurile din hotel. „Holul este definitoriu pentru imaginea noastra, pentru ca este primul loc pe care il vezi cand intri in hotel“, spune Nilca. Lobby-ul de la Novotel este impartit in mai multe sectoare. In primul rand, zona „trendy“ de la receptie – cu canapele si fotolii in stilul art deco, potrivit pentru asteptare sau pentru o discutie. Urmeaza barul, o combinatie de spatii formale cu zone mai putin informale. „Prima parte a barului este potrivita pentru o discutie mai formala sau se poate manca. Cu cat inaintezi in bar, zona de relaxare devine tot mai evidenta, cu scaune care par niste bomboane fondante sau canapele confortabile, obligatoriu in stilul art deco“, povesteste Nilca. Pentru ca Novotel s-a pozitionat in primul rand ca un hotel de business, nu puteau lipsi presa economica sau plasmele programate pe canale de business.

     

    Designul holului a fost gandit de francezul Olivier Gibault si este colorat si decorat cu mobila in stil art deco. „Holul este cel mai animat in perioadele cheie, cand sunt conferinte, inainte sau dupa pranz. Depinde foarte mult si de zilele in care se fac afaceri – marti, miercuri si joi“, spune communication managerul de la Novotel. Nilca sustine ca si angajatii hotelului considera holul un loc potrivit pentru intalniri. „Primele intalniri le programez in hol, pentru ca este si mai simplu de reperat. Au fost si cazuri in care partenerii mei au solicitat expres sa ne intalnim in hol, pentru ca au fost incantati prima data.“ Marriott a incercat, la randul sau, sa profite de tentatia oamenilor de afaceri de a-si petrece timpul in hol, iar la inceputul anului a anuntat introducerea unui nou concept de amenajare a holului, o transformare a spatiului public din Marriott Hotels & Resorts si Renaissance Hotels & Resorts. Redecorarea a fost gandita special pentru programul de 24 de ore pe zi al oamenilor de afaceri, care, de cele mai multe ori, sunt nevoiti sa imbine munca, relaxarea, socializarea si distractia. „Hotelurile investesc in general destul de multi bani in holurile lor, dar, in varianta traditionala, utilitatea este limitata, iar ideea de living room formal nu mai este demult la moda“, crede Mike Jannini, reprezentantul Marriott International. Cei de la Marriott spun ca oaspetii pot adapta folosirea spatiului in functie de nevoile proprii si pot face aceleasi lucruri pe care le fac acasa. De fapt, conceptul de „great room“ darama barierele arhitecturale si merge pe ideea de zone.

     

    Spatiile adaptabile le vor permite oaspetilor sa se intalneasca, sa discute in grupuri mici sau sa ia cina intr-un spatiu deschis care ofera acces facil la tehnologie.

     

    Astfel, zona individuala va fi un loc linistit, cu spatii mici si confortabile unde se poate citi presa, se poate accesa internetul sau se poate servi o gustare. In zona sociala grupurile sau oamenii de afaceri se pot relaxa intr-o atmosfera de lounge la o masa pentru doua persoane. Zona business va oferi acces la o consola completa cu echipament audio si video, un spatiu cu tehnologie de ultima generatie. Pentru a pune in aplicare conceptul, Marriott lucreaza cu firma de consultanta IDEO, ai carei experti au insotit oamenii de afaceri in calatoriile lor pentru a le intelege mai bine nevoile. Schimbarile in cazul Marriott vor fi introduse anul viitor la 35 de hoteluri, desi reprezentantii grupului au refuzat sa le numeasca. Marriott are concurenta in cazul transformarii holurilor, pentru ca fiecare mare hotel incearca sa atraga turistii de afaceri tineri si tot mai sofisticati. Starwood Hotels & Resorts, care a creat brandul W Hotels, are un nou brand – Aloft, care va include holuri unde oaspetii pot manca sau bea. „Exista o generatie de oaspeti care isi doreste sa iasa tot mai mult din camere si sa fie in hol. Poate coboara sa bea ceva. Sau poate se afla acolo pentru a accesa internetul. Sau pentru a discuta. Mai mult, galagia este un factor important. Cu cat locul este mai zgomotos, cu atat este mai profitabil. Personal, nu inteleg de ce, dar cam asa se intampla“, spune Jannini. Totusi, clientii Marriott din Romania vor mai avea de asteptat pana se vor putea lauda ca au incheiat o afacere in „great room-ul“ din Marriott din Bucuresti, intrucat noul concept nu va fi introdus in urmatoarele sase luni in Romania.

     

    Se pare ca este doar o chestiune de timp pana cand holurile hotelurilor vor fi amintite tot mai des drept locurile in care s-au negociat mari tranzactii sau s-a batut palma pentru afaceri de milioane de euro.

  • Un „Chef“ fara subalterni

    Poate ca niciodata formula „Esti ceea ce mananci“ nu si-a gasit ilustrarea mai desavarsita decat in filosofia gastronomico-existentiala a lui Jamie Oliver, personajul mitic de pe Channel 4, explozivul bucatar care, in luna mai 2005, a fost declarat cea mai influenta persoana din UK.

     

    Vedeta media – prin emisiunile sale The Naked Chef si Jamie’s Kitchen -,  Jamie este si autorul unei neobisnuite carti de bucate. „La masa cu Jamie“ este neobisnuita pentru ca „nu va prezinta doar 120 de retete extraordinare, ci va ajuta sa alegeti un mod de viata. Nu va invata cum sa gatiti meniuri de restaurant, ci va ofera optiuni pentru a trai mai bine, impreuna cu familia“.  Poate parea sforaitor, dar nu este. Jamie crede in ceea ce spune si, ce e mai important, o demonstreaza aproape pe viu in aceasta carte care infatiseaza  – prin zecile ei de ilustratii savuroase – nu doar platouri maiestuos ornamentate si oale aburind fotogenic, ci si scene din umilele culise ale gastronomiei. Pornind de la titlul primei sale emisiuni, Jamie a fost supranumit „The Naked Chef“ (Seful-bucatar nud). Nu trebuie sa credeti ca aceasta este cumva vreo metafora care isi doreste sa descrie simplitatea felurilor sale de mancare. Ea vrea, doar, sa dea seama de un detaliu aparent minor, dar plin, de fapt, de semnificatii. Jamie nu poarta halat alb si nici boneta traditionala (couvre-chef, in franceza) a sefilor bucatari, ci gateste in hainele sale de toata ziua, vrand sa ne sugereze ca nu oficiaza ritualuri pe altarul papilelor si al stomacului, ci ca desfasoara o activitate fireasca la indemana fiecaruia dintre noi. Cu ingrediente din magazine la indemana  si, mai ales, cu o naturalete care ar trebui sa redea gatitului atributele sale traditionale: simplitatea, placerea articularii ingredientelor, lipsa de crispare in fata eventualelor nereusite. Neobisnuit, in aceasta carte, mai este si faptul ca se citeste ca un roman: nu este, adica, o solutie de impas cand nu stii ce si cum sa gatesti, ci o lectura in care personajul principal, Jamie, trece prin atatea si atatea aventuri (numiti-le, daca vreti, feluri de mancare!), incat nu-l poti lasa de izbeliste. In cele din urma, chiar daca nu ati devenit bucatar, ati experimentat un mod inteligent si simpatic de viata si ati invatat sa vedeti mancarea cu alti ochi. Niste ochi pe care i-as numi indragostiti.

  • Noutati

    Spioni fara voie

    Desi a fost publicat cu mai bine de un veac in urma (1903), romanul „Enigma nisipurilor“ ramane la fel de proaspat si de atractiv, nu doar pentru ca este un palpitant volum de spionaj (la vremea aparitiei, critica a considerat ca a schimbat radical canoanele genului), ci si pentru ca reprezinta unul dintre cele mai bine scrise si informate documente privind navigatia „de aventura“. Romanul descrie odiseea a doi tineri englezi, Carruthers si Davies, plecati intr-o croaziera la bordul unui mic iaht. Ajunsi in Marea Nordului, cei doi descopera in largul insulelor Frizone ca armata germana tocmai pune la cale un plan de invazie maritima a Marii Britanii. La vremea cand a fost scris, romanul a fost nu doar o excelenta poveste de aventuri, ci si o pledoarie cu scopuri propagandistice pentru o pregatire navala a tinerilor voluntari englezi.

     

    Erskine Childers, Enigma nisipurilor,

    Editura Leda, Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2006

     

     

     

    De capa si spada

    Ne aflam la Madrid in timpul domniei lui Filip al IV-lea. Asa cum a patit adesea in vremea din urma, tanarul paj Inigo Balboa se vede silit sa-si astepte stapanul, adica pe capitanul Diego Alatriste y Tenorio, la iesirea din puscarie. Manuitor de exceptie al spadei, acest fost ostas, veteran in razboiul din Flandra, isi hraneste spiritul infometat cu o cultura cu adevarat enciclopedica, iar stomacul – cu roadele talentului sau de spadasin. Pe aceste cai Alatriste se trezeste in mijlocul unei uriase conspiratii, in care este implicata Curtea Spaniei, dar si Sfantul Scaun si, implicit, Inchizitia. Acest regal de urmariri si dueluri in maniera lui  Dumas este privit prin ochii nedumeriti, dar si incantati, ai tanarului paj. Odata cu el, patrundem pe ulite stramte si murdare, asistam la betii cumplite in crasme obscure alaturi de asasini platiti, auzim soaptele conspiratorilor, dar si susotelile indragostitilor.

      

    Arturo Perez-Reverte, Capitanul Alatriste,

    Editura Polirom, Iasi, 2006

  • Krautrock redivivus

    Folosit initial peiorativ de britanici pentru a descrie muzica unor trupe germane de la sfarsitul anilor ‘60, Krautrockul revine acum „intr-o noua prezentare“, dincolo de Canalul Manecii.

     

    Toti jurnalistii de muzica sunt rosi de o ambitie secreta. Ca si restul jurnalistilor, suntem o gasca de frustrati, care am prefera sa ne indeletnicim noi insine cu lucrul despre care trebuie sa scriem. Unii jurnalisti ar vrea sa faca politica in loc sa ia interviuri politicienilor, iar altii sa scrie romane care ajung bestseller-uri, in loc sa scrie doar despre ele. Noi, jurnalistii de muzica, stam insa mai prost decat altii. N-am putea scrie un cantec nici daca ne-ai incuia intr-o camera cu Burt Bacharach (cunoscut compozitor american – n.tr.) care sa ne incurajeze si cu un paznic nazist care sa nu ne dea drumul pana nu cream ceva vag ascultabil. Astfel incat suntem nevoiti sa ne vedem de pasiunea noastra de la distanta.

     

    Stiind ca nu vom da niciodata lovitura in lumea muzicii, cea mai mare distinctie la care poate ajunge un jurnalist de muzica trebuie sa aiba de-a face cu cuvintele. Care e cel mai maret lucru pe care-l poti face din cuvinte fara sa compui un cantec? Poti da numele unui gen muzical. Acesta, prieteni, este Sfantul Graal pe care-l cautam noi, jurnalistii de muzica. Unii si-au dedicat intreaga viata acestui tel greu de atins; e un scop in viata care a distrus casnicii, a transformat oameni in niste palide ramasite a ceea ce erau candva si le-a provocat multora caderi nervoase. Toata lumea, serios vorbind, vrea sa denumeasca un gen muzical. Nu-mi prea aduc aminte care jurnalist muzical britanic a lansat termenul de „Trip-Hop“, folosit pentru a descrie muzica pe care o faceau Portishead & Co. in anii ’90. Sunt, totusi, destul de sigur ca extazul in fata realizarii sale a fost atat de greu de controlat, incat respectivul s-a lasat cuprins de emotie in timp ce scria legendarele cuvinte pentru prima oara. Pe de alta parte, se povesteste ca de fapt nu un jurnalist muzical, ci regretatul DJ John Peel ar fi fost cel care a inventat termenul de Krautrock.

     

    Termenul in sine este, sau cel putin era, destul de peiorativ. Descrie muzica provenita din Germania spre sfarsitul anilor ‘60. Britanicii ii numesc pe nemti (sau cel putin asa stateau lucrurile inainte sa fi devenit prieteni buni) „Krauts“ de la Sauerkraut („varza acra“), chestia aia ciudata de varza care se serveste in Germania. Termenul de „Krautrock“ insa nu mai este considerat peiorativ (dupa cum ma asigura prietenii mei din Germania), ci descrie sound-ul introdus de trupe precum Can si Neu! In caz ca ati crezut ca ma entuziasmez prea tare fara sa fie cazul, sa stiti ca semnul de exclamare constituie o parte esentiala a numelui formatiei. Trupa e tare insa!

     

    Astazi, in anul pamantean 2006, putem vorbi chiar despre o revenire a Krautrock-ului. Cei aflati in spatele sau nu sunt insa nemti, ci vin de pe cealalta parte a Canalului Manecii, din  Brighton. Fujiya & Miyagi ar putea suna a nume din Japonia, dar nu va lasati pacaliti, caci, asa cum zice si albumul lor, „Noi doar ne dam drept japonezi“. Ca sa incurce lucrurile si mai tare, sunt de fapt trei, nu doi.

     

    Sound-ul Krautrock a fost definit de catre trupe rock a caror muzica suna de parca ar fi fost produsa electronic. Se bazeaza pe ritmuri repetate si sunete inspirate din muzica ambientala. De asemenea, isi tragea inspiratia din creatii precum cele ale lui Stockhausen, compozitor al uneia dintre cele mai dificile si „intelectuale“ muzici compuse vreodata.

     

    Cu asemenea recomandari, nu e deloc de mirare ca melomanilor le-a placut intotdeauna Krautrockul. Totusi, in LP-ul „Transparent Things“, Fujiya & Miyagi demonstreaza cat de amuzant poate fi acest gen.

     

    Piese gen „Collarbone“, care e de fapt un cantec pentru copii transpus pe un ritm de dans molipsitor, vor incanta garantat, iar albumul in sine este propulsat de un ritm Krautrock irezistibil, aflat undeva la jumatatea drumului dintre rock si muzica de dans. Suna ca un material clasic din 1971, an cu recolta excelenta pentru genul Krautrock.

     

    Incerc cu disperare sa gasesc un nume usor de retinut si amuzant pentru un gen de muzica practicat de „trupe de Krautrock pretins japoneze din Anglia care suna ca si cum ar fi anul 1971“. Daca reusesc, viata mea de jurnalist muzical va fi implinita, iar eu ar trebui, probabil, sa fug in Maramures sa ma apuc de oierit. Daca reusesc sa inventez un gen potrivit, veti afla mai intai de aici. Fiti cu ochii pe aceasta pagina.


    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Cu sau fara UE

    Pentru tarile care au aderat sau sunt pe punctul de a adera la UE, integrarea e buna: uneori chiar garanteaza in locul lor, in ochii investitorilor straini, ca lucrurile sunt sub control. Pentru cele care inca n-au o asemenea perspectiva, amanarea integrarii iarasi e buna: au ocazia de a se misca liber inca vreo cativa ani.

    Daca Uniunea Europeana ar fi suficient de inteligenta, ar transforma integrarea tarilor din Balcanii de Vest intr-o mare victorie de PR, sustine Misha Glenny, jurnalist si consultant politic specializat in istoria Balcanilor. Deocamdata insa, din lipsa unei solutii in chestiunea provinciei Kosovo, nu exista la Bruxelles nici o intentie in privinta extinderii in continuare – iar Uniunea Europeana, zice Glenny, este cel mai mare perdant in aceasta situatie.

     

    La Conferinta financiara si de investitii pentru Europa de Sud-Est, organizata saptamana trecuta de Euromoney, Glenny a fost printre putinii adepti ai unei integrari rapide in UE a zonei Balcanilor de Vest, ca solutie de stabilizare politica si economica in regiune. Cum conferinta a fost organizata, ca in fiecare an, la Dubrovnik (Croatia), s-ar fi putut crede ca britanicul ar vrea sa faca pe plac gazdelor. Mai ales ca obstacolele exclusiv politice care blocheaza acum aderarea Croatiei la UE par un simplu artificiu diplomatic, raportate la starea perfect onorabila a economiei croate, evaluata acum de agentiile de rating, de pilda, cu aceleasi calificative ca acelea acordate Romaniei si Bulgariei.

     

    Rationamentul lui Glenny si-a gasit insa, undeva spre sfarsitul conferintei, un pandant in pledoaria fostului nostru ministru de finante, Daniel Daianu, in opinia caruia „fantomele trecutului se vor intoarce cu toata forta“ in Balcanii de Vest daca UE nu va fi capabila sa le ofere acestor tari „ratiunea de a-si pastra vie speranta“ in integrare (e vorba de statele rezultate din destramarea fostei Iugoslavii, cu exceptia Sloveniei, deja membra a Uniunii). Mai exact, in primul rand e vorba de faptul ca in lipsa perspectivei UE, pentru orice guvern e greu sa impinga inainte reformele. Laurent Guye, director in cadrul Pactului de Stabilitate pentru Sud-Estul Europei, spune ca guvernele din zona au nevoie de mult curaj „atata vreme cat Bruxelles-ul nu poate functiona aici ca un tap ispasitor pentru toate reformele nepopulare“.

     

    In al doilea rand e vorba de faptul ca faramitarea Iugoslaviei in din ce in ce mai multe state mici (ultimul pe lista, cu voia UE, ar putea sa fie acum Kosovo) a facut ca in zona sa apara multe piete restranse, fara forta financiara si neatractive in sine pentru investitorii straini. „Tarile din Balcanii de Vest nu sunt Ucraina sau Turcia“, spune Daniel Daianu; cu alte cuvinte, nu sunt piete suficient de mari incat sa poata sa-si sustina bunastarea economica fara un inglobant de talia UE. Care ar fi insa solutiile, in lipsa unei promisiuni de acceptare din partea UE? Problema care se pune, sustine Laurent Guye, nu este ca fiecare din aceste tari sa se promoveze ca oportunitate de investitii, ci sa se promoveze in ansamblu ca destinatie de investitii.

     

    Iar un astfel de plan presupune institutii comune, ca de pilda un acord de comert liber de genul CEFTA, care acum are doar patru membri (Romania, Bulgaria, Croatia si Macedonia), dar la care au fost invitate si celelalte state balcanice, plus Moldova. Sau, dupa alte opinii, ar trebui sa fie creata o piata bursiera comuna. Mai in gluma, mai in serios, ministrul de finante sarb, Mladan Dinkic, a comentat ca notiunea de balcanizare, care a ajuns aproape echivalenta cu cea de fragmentare si segregare, nu-si va mai pastra multa vreme acest sens si ca un bun inceput ar fi constituirea unei ligi comune regionale de baschet sau de fotbal, fiindca „meciurile din campionatul sarbesc sunt tare plicticoase“ din cauza lipsei de calitate a competitiei interne. Anthony O’Sullivan, sef al Programului de investitii OECD pentru Sud-Estul Europei, crede pur si simplu ca ar trebui ca integrarea in UE sa inceteze sa mai fie o preocupare obsesiva pentru tarile din zona, pentru ca ele „nu functioneaza doar ca sa intre in UE“. Dupa el, relatiile economice cu Uniunea pot foarte bine sa se dezvolte si in alt fel de cadru, de genul regimului comercial preferential de care se bucura Republica Moldova in raport cu UE, dar in conditiile unei suveranitati inca avantajoase in materie de politica economica si monetara in raport cu standardele fixate de Bruxelles pentru tarile membre si candidate.

     

    Iar aici chestiunea trebuie privita pe doua planuri diferite. Pe de o parte, pe ansamblul zonei, e adevarat ca apropierea integrarii in UE sustine vointa politica de a promova reforme structurale si deschiderea pietelor. L-am intrebat pe Franz Bichler, Managing Director in cadrul Erste Bank pentru divizia de investment banking in Europa Centrala si de Est, daca are incredere in continuitatea de politici a actualului guvern din Romania, cel ce a promovat privatizarea BCR – iar bancherul a raspuns ca perspectiva aderarii la UE ofera o buna garantie in acest sens. Pe de alta parte insa, forta pietei regleaza pana la un punct lucrurile si in lipsa unui proces de aderare, atata vreme cat investitorii isi ocupa intotdeauna din timp locurile pe pietele pe care stiu ca la un moment dat va exista potential de castig. Viceguvernatorul bancii centrale a Croatiei, Boris Vujcic, se mandrea ca 93% din sistemul bancar a tarii lui e controlat de grupuri financiare straine – or, acestea n-au asteptat fixarea unei date pentru acceptarea Croatiei in UE, ci doar un climat de stabilitate politica si un guvern inzestrat cu realism economic.

     

    Iar daca la acestea se adauga o piata (nationala sau regionala) de dimensiuni suficient de mari, atunci conditiile ca ea sa justifice pariul investitorului par indeplinite. Asa se face ca, in discutia cu BUSINESS Magazin, Franz Bichler de la Erste si-a declarat convingerea ca Ucraina si Romania vor fi pietele de pe continent care in urmatorii ani se vor dovedi cele mai atractive pentru investitorii straini. Or, Romania adera la UE la 1 ianuarie, pe cand Ucraina nici n-a inceput discutiile cu Bruxelles-ul. Are dreptate bancherul? Pariul, in orice caz, ramane deschis.

  • Marea mutare din Bucuresti. Episodul II

    Dupa 1990, bucurestenii au iesit din oras sa-si faca vile. Un deceniu mai tarziu, au inceput sa se intoarca spre centru, din cauza traficului tot mai dificil. Acum se pregateste valul doi al plecarilor spre imprejurimile Capitalei.

     

    Mircea I, 28 de ani, vrea sa-si cumpere teren in afara Bucurestiului. „Vreau sa ma mut intr-o constructie noua“, spune el. Intr-un moment in care constructiile rezidentiale din Bucuresti par sa fi explodat, de ce alege Mircea sa cumpere un lot de teren? „Constructia blocurilor dureaza destul de mult si apartamentele mi se par cam scumpe.“

     

    De doi ani, in Bucuresti se anunta proiecte rezidentiale de dimensiuni variate pentru clasa medie, care promit sa ofere, potrivit calculelor Colliers International, circa 10.000 de apartamente. Dar, intr-o prima faza, au fost scoase pe piata doar 4.000 de unitati. In acelasi timp, inca nici unul dintre complexuri nu a fost finalizat. Primul anuntat, care a „inaugurat“ tendinta developerilor de a anunta apartamente pentru clasa medie – Central Park -, ar trebui sa fie gata anul viitor. Sunt multe proiecte, anuntate deja, la care nu a inceput constructia. Ce-i drept, sunt si altele, mai discrete, la care vanzarea apartamentelor a inceput dupa punerea primei caramizi. „Toate achizitiile se fac pe baza planurilor. Nu s-a livrat inca nimic pentru clasa medie“, remarca Ilinca Paun, Residential Operations Manager la Colliers International.

     

    Exista, totusi, si nerabdatori care nu mai asteapta finalizarea acestor proiecte, ci au ales sa-si ia terenuri pentru a-si construi singuri casele. Cum, in interiorul orasului, deja preturile terenurilor sunt mult prea piperate, singurele optiuni viabile ramane achizitia unor parcele in satele din jur. Se reia astfel un ciclu semnalat in primii ani de dupa 1990.

     

    Satui de „cutiile de chibrituri“ in care au locuit in perioada comunista si dornici de a avea o casa cu piscina si curte mare, oamenii cu bani au inceput sa-si construiasca vile in afara Bucurestiului, dupa ‘90. Astfel s-au dezvoltat zone ca Pipera, Corbeanca sau Snagov. Dar dezvoltarea cartierelor de vile nu a fost dublata si de o dezvoltare a infrastructurii. Urmarea: locuinte de sute de mii de euro, inghesuite de-a lungul unei ulite inguste, neasfaltate si stricate de camioanele care aduc materialele de constructie pentru alte vile. Mai mult, unele dintre aceste vile nu au nici macar conductele de gaze sau apa ale orasului in apropiere.

     

    Astfel ca, dupa 2000, si mai ales in ultimii 2-3 ani, pe piata imobiliara s-a observat o tendinta inversa. Din cauza aglomeratiei, marilor intarzieri in dezvoltarea infrastructurii, dar si a dorintei de a fi mai aproape de miezul si viata orasului, oamenii au inceput sa caute locuinte mai aproape de centru. A fost, si inca mai este, o perioada de avant pe piata apartamentelor high-end, pentru ca dezvoltarea unor vile in interiorul Bucurestiului este prohibitiva, prin prisma preturilor terenurilor. In acest context, au aparut si dezvoltatorii de apartamente pentru clasa medie, care mizeaza tocmai pe dorinta populatiei active de a locui cat mai aproape de centrul orasului, dar in spatii radical diferite de vechile blocuri comuniste.

     

    E adevarat, o remarca inclusiv agentii imobiliari, pentru a putea cumpara un apartament pentru clasa medie e nevoie de un venit mediu de cel putin 2.000 de euro lunar/familie. Ceea ce este cam mult fata de salariul mediu. Si chiar daca aceiasi agenti imobiliari semnaleaza ca anul viitor ar putea aparea si proiecte destinate persoanelor cu venituri ceva mai reduse (dar care totusi sa depaseasca 1.000 de euro/familie), este greu de crezut ca noile proiecte vor acoperi in totalitatea cererea de locuinte care exista in prezent in Bucuresti. „Cererea nu va ajunge in urmatorii ani la echilibru cu oferta“, apreciaza Ilinca Paun de la Colliers.

     

    Terenurile scumpe ii determina acum pe clientii nerabdatori, dar si pe cei care nu au prins primul val al iesirii din Bucuresti, sa intre acum in cel de-al doilea val al locuintelor din afara limitelor orasului. Marele argument: infrastructura este mult mai bine dezvoltata decat acum 10-15 ani. Pe de alta parte, si dezvoltatorii se inscriu in aceasta tendinta. Apar, de exemplu, blocuri de apartamente in Pipera, o zona traditionala pentru case. Dezvoltatorul imobiliar Adama a anuntat saptamana trecuta ca va incepe constructia unui ansamblu rezidential format din 1.000 de apartamente in Pipera, iar acesta nu e singurul complex de apartamentedin zona.

     

    „Developerii au inceput deja sa lucreze la proiecte in zone «goale»“, afirma Ionut Bordei, partener al companiei imobiliare Eurisko. Intr-adevar, pe fondul cresterii preturilor terenurilor din Bucuresti, developerii mizeaza pe dezvoltarea unor noi zone, neexploatate, in care preturile sunt inca suportabile, declarau recent pentru BUSINESS Magazin reprezentantii unor firme de dezvoltare imobiliara. Dar toatea astea nu inseamna neaparat ca nu mai exista si dezavantaje. Si aici cresc preturile.

     

    „Preturile terenurilor din Bucuresti si din jurul acestuia, pe o raza de 10-30 km, au crescut in medie, de la inceputul anului, cu 30-50%“, remarca analistii agentiei imobiliare Euroest. Mai mult, cei care vor sa profite inca de preturi mai mici nu au decat varianta stabilirii intr-o zona inca nedezvoltata, dar risca sa repete experienta primilor temerari din anii de dupa revolutie. Adica sa-si faca o casa in mijlocul campului, fara acces la utilitati, asteptand ca autoritatile locale sa dezvolte si acolo retele.

     

    Dar, chiar si asa, situatia s-a mai schimbat fata de cea din deceniul trecut. Acum se discuta intens despre zona metropolitana, ceea ce va presupune, probabil, si dezvoltarea mai rapida a infrastructurii. Totusi, remarca analistii imobiliari, autoritatile locale trebuie sa ia masuri pentru a impiedica dezvoltarea haotica. „Autoritatile resimt o presiune puternica asupra planurilor urbanistice din cauza scumpirii terenurilor“, spune Vlad Sabadus de la compania imobiliara Asco Properties.

     

    Vorbim apoi de inca doua autostrazi, care vor mai descongestiona traficul din localitatile apropiate de Bucuresti, de al doilea inel de centura, de extinderea primului inel. Toate acestea ar putea face – cand si daca vor fi terminate – ca drumul cu masina din Snagov pana in Piata Victoriei sa dureze mai putin decat cel din Tineretului pana in aceeasi Piata a Victoriei. „Dupa deschiderea autostrazii catre Ploiesti, ne asteptam ca traficul pe DN1, intre Bucuresti si Ploiesti, sa scada cu 50%“, apreciaza Vlad Sabadus. El spune ca a observat o evolutie similara dupa inaugurarea partiala a A2 (autostrada Bucuresti-Constanta), cand traficul pe DN3 intre Bucuresti si Lehliu a scazut cu 70%.

     

    Daca planurile autoritatilor se vor materializa, in cativa ani vecinatatile Bucurestiului vor fi de nerecunoscut. Iar numarul locuintelor noi construite in zona metropolitana va creste exponential. De fapt, la fel ca si in trecut, dezvoltarea imobiliara va atrage dupa ea si extinderea retelelor de utilitati. Si dat fiind noile evolutii de pe piata imobiliara, este foarte probabil ca infrastructura sa nu tina pasul cu constructorii de case.

  • Ce se mai cauta

    Piata terenurilor rezidentiale din afara orasului s-a dezvoltat semnificativ in ultimii ani. Nordul ramane in top, dar alte zone, ca cea de sud, vin puternic din urma.

     

    RAVNITE: Corbeanca, Otopeni, Snagov, Mogosoaia, Pipera-Tunari.

     

    PRETURI IN TOP: In zona de nord, potrivit companiei imobiliare Euroest, terenul pentru loturi individuale (400-1.000 mp) costa 100-300 euro/mp. Pentru construirea de ansambluri rezidentiale de dimensiuni mici (1-5 ha) se platesc 50-250 euro/mp, iar pentru complexurile mari (10-50 ha), terenurile se achizitioneaza cu 20-40 euro/mp.

     

    IN URCARE: Cerere mai redusa, dar constanta, se inregistreaza si pentru zonele Cernica (est), Popesti-Leordeni (sud), Domnesti (sud-vest), Branesti (est), Stefanesti (nord-est). In aceste zone, preturile variaza intre 10 si 70 euro/mp, conform Euroest.

     

    DIFICULTATI: O buna parte dintre locatii, in special cele din zonele inca nedezvoltate, nu au toate utilitatile, dar analistii cred ca autoritatile locale vor rezolva aceasta problema, cu ajutorul finantarilor de la Uniunea Europeana.          

     

    Sursa: Companiile

  • MARKETING: Cosmote se reaseaza confortabil in culoarea verde

    De la 1 noiembrie, Cosmote se va reaseza confortabil in culoarea verde, renuntand la galben. Cu aceasta miscare se pune punct unui an de ping-pong coloristic care s-a dovedit extrem de costisitor.

     

    Ce s-a intamplat in ultimul an in brandingul de telecom din Romania poate servi drept studiu de caz oricarui consultant de management al afacerilor. Este vorba despre lansarea brandului Cosmote sub o culoare aproape identica – verde crud – celei pe care Connex o imbracase nu demult, o data cu rebrandingul marcii. Acest lucru nu a facut decat sa bulverseze consumatorii si chiar afacerile celor doi operatori. „Nu de putine ori veneau oamenii la Connex (actualmente Vodafone – n.r.) sa cumpere cartele sau sa se aboneze la un serviciu de care aflasera din reclamele Cosmote“, povestea prin primavara pentru BUSINESS Magazin un apropiat al industriei, care insa a dorit sa isi pastreze anonimatul. Aceeasi sursa mai era de parere ca, din cauza acestei suprapuneri coloristice, Cosmote se alegea la vremea respectiva cu o „lipsa de identitate puternica si, de ce nu, de clienti; iar Connex pierdea timp pentru explicatii si chiar prestigiu, inducand dezamagire in randul celor interesati de oferta din reclame“.

     

    Astfel, introducerea culorii galben in paleta vizuala a Cosmote nu a fost intamplatoare (in primavara, cand s-a intamplat acest lucru, Connex-Vodafone inca mai avea nevoie de timp pentru inrosirea marcii). In termeni financiari, aceasta ingalbenire a marcii s-a tradus prin cheltuieli neprevazute in bugetul de marketing initial. Numai costurile de neutralizare a panourilor publicitare (demontarea panourilor verzi existente) si productia unei noi serii de billboard-uri sau mesh-uri (panouri din panza de mari dimensiuni) s-au ridicat, estimativ, la cateva sute de mii de euro. Daca la acestea se mai adauga tot atat pentru reluarea procesului de inverzire completa a marcii incepand cu noiembrie, suma rezultanta nu este deloc neglijabila. Dimpotriva, e vorba de bani de care un advertiser de talie medie ar dispune pentru o campanie punctuala in toata regula (ca o paranteza, trebuie notat ca trecerea din nou la verde se face pentru alinierea la platforma de brand a Cosmote). Desi nu ofera cifre, Costas Kapetanopoulos, director de marketing al companiei, spune ca aceste costuri de tranzitie nu au fost „asa de mari, raportate la dimensiunea bugetului de marketing“. „De pilda, nu toate magazinele au fost branduite cu aceasta asociere de culori“, exemplifica el.

     

    Imbracat in verde simplu sau si cu galben, acest lucru pare sa nu conteze pentru marca – da de inteles Serban Alexandrescu, director de creatie la Headvertising, cu experienta in dezvoltarea de campanii publicitare in domeniul telecom. „Businessul de telecom e mai putin despre culori – si mai mult despre semnal, oferte si EBITDA“, spune acesta. Tocmai de aceea, Alexandrescu nu crede ca perceptiile consumatorilor despre brand mai pot fi modificate dupa „o noua schimbare de penaj“, dupa cum se exprima el in contextul discutiei despre reinverzirea completa a marcii. „Vorba aceea, marca isi schimba parul, dar naravul, ba“, spune el, sustinandu-si astfel punctul de vedere exprimat de-a lungul timpului pentru BUSINESS Magazin, in acelasi context.

     

    De acord este si Cristina Oncescu, account director la TBWA/Merlin, de asemenea citata anterior pe marginea aceluiasi subiect. „Nu cred ca mai are o importanta foarte mare daca e verde cu galben sau doar verde. Deja s-a format o imagine in capul consumatorilor asupra marcii Cosmote – e asociata preturilor mici si unui logo cu litere rotunde“. Si atunci, de ce alte sute de mii de euro cheltuite pentru reinverzire? E o chestiune de aliniere, ar spune manualele de specialitate.