Krautrock redivivus

Folosit initial peiorativ de britanici pentru a descrie muzica unor trupe germane de la sfarsitul anilor ‘60, Krautrockul revine acum „intr-o noua prezentare“, dincolo de Canalul Manecii.

Toti jurnalistii de muzica sunt rosi de o ambitie secreta. Ca si restul jurnalistilor, suntem o gasca de frustrati, care am prefera sa ne indeletnicim noi insine cu lucrul despre care trebuie sa scriem. Unii jurnalisti ar vrea sa faca politica in loc sa ia interviuri politicienilor, iar altii sa scrie romane care ajung bestseller-uri, in loc sa scrie doar despre ele. Noi, jurnalistii de muzica, stam insa mai prost decat altii. N-am putea scrie un cantec nici daca ne-ai incuia intr-o camera cu Burt Bacharach (cunoscut compozitor american – n.tr.) care sa ne incurajeze si cu un paznic nazist care sa nu ne dea drumul pana nu cream ceva vag ascultabil. Astfel incat suntem nevoiti sa ne vedem de pasiunea noastra de la distanta.

Stiind ca nu vom da niciodata lovitura in lumea muzicii, cea mai mare distinctie la care poate ajunge un jurnalist de muzica trebuie sa aiba de-a face cu cuvintele. Care e cel mai maret lucru pe care-l poti face din cuvinte fara sa compui un cantec? Poti da numele unui gen muzical. Acesta, prieteni, este Sfantul Graal pe care-l cautam noi, jurnalistii de muzica. Unii si-au dedicat intreaga viata acestui tel greu de atins; e un scop in viata care a distrus casnicii, a transformat oameni in niste palide ramasite a ceea ce erau candva si le-a provocat multora caderi nervoase. Toata lumea, serios vorbind, vrea sa denumeasca un gen muzical. Nu-mi prea aduc aminte care jurnalist muzical britanic a lansat termenul de „Trip-Hop“, folosit pentru a descrie muzica pe care o faceau Portishead & Co. in anii ’90. Sunt, totusi, destul de sigur ca extazul in fata realizarii sale a fost atat de greu de controlat, incat respectivul s-a lasat cuprins de emotie in timp ce scria legendarele cuvinte pentru prima oara. Pe de alta parte, se povesteste ca de fapt nu un jurnalist muzical, ci regretatul DJ John Peel ar fi fost cel care a inventat termenul de Krautrock.

Termenul in sine este, sau cel putin era, destul de peiorativ. Descrie muzica provenita din Germania spre sfarsitul anilor ‘60. Britanicii ii numesc pe nemti (sau cel putin asa stateau lucrurile inainte sa fi devenit prieteni buni) „Krauts“ de la Sauerkraut („varza acra“), chestia aia ciudata de varza care se serveste in Germania. Termenul de „Krautrock“ insa nu mai este considerat peiorativ (dupa cum ma asigura prietenii mei din Germania), ci descrie sound-ul introdus de trupe precum Can si Neu! In caz ca ati crezut ca ma entuziasmez prea tare fara sa fie cazul, sa stiti ca semnul de exclamare constituie o parte esentiala a numelui formatiei. Trupa e tare insa!

Astazi, in anul pamantean 2006, putem vorbi chiar despre o revenire a Krautrock-ului. Cei aflati in spatele sau nu sunt insa nemti, ci vin de pe cealalta parte a Canalului Manecii, din  Brighton. Fujiya & Miyagi ar putea suna a nume din Japonia, dar nu va lasati pacaliti, caci, asa cum zice si albumul lor, „Noi doar ne dam drept japonezi“. Ca sa incurce lucrurile si mai tare, sunt de fapt trei, nu doi.

Sound-ul Krautrock a fost definit de catre trupe rock a caror muzica suna de parca ar fi fost produsa electronic. Se bazeaza pe ritmuri repetate si sunete inspirate din muzica ambientala. De asemenea, isi tragea inspiratia din creatii precum cele ale lui Stockhausen, compozitor al uneia dintre cele mai dificile si „intelectuale“ muzici compuse vreodata.

Cu asemenea recomandari, nu e deloc de mirare ca melomanilor le-a placut intotdeauna Krautrockul. Totusi, in LP-ul „Transparent Things“, Fujiya & Miyagi demonstreaza cat de amuzant poate fi acest gen.

Piese gen „Collarbone“, care e de fapt un cantec pentru copii transpus pe un ritm de dans molipsitor, vor incanta garantat, iar albumul in sine este propulsat de un ritm Krautrock irezistibil, aflat undeva la jumatatea drumului dintre rock si muzica de dans. Suna ca un material clasic din 1971, an cu recolta excelenta pentru genul Krautrock.

Incerc cu disperare sa gasesc un nume usor de retinut si amuzant pentru un gen de muzica practicat de „trupe de Krautrock pretins japoneze din Anglia care suna ca si cum ar fi anul 1971“. Daca reusesc, viata mea de jurnalist muzical va fi implinita, iar eu ar trebui, probabil, sa fug in Maramures sa ma apuc de oierit. Daca reusesc sa inventez un gen potrivit, veti afla mai intai de aici. Fiti cu ochii pe aceasta pagina.

In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu