BusinessMagazin

Blog

  • Invataturile lui Covey

    In peisajul pestrit al lumii speakerilor profesionisti – numiti de jurnalisti, cu o sintagma care a facut cariera, „business gurus“ -, dr. Stephen Covey, care va conferentia la Bucuresti pe 28 noiembrie, apartine unui elite.

     

    In 1996, Time l-a desemnat pe Stephen Covey – care va veni la Bucuresti intr-o conferinta organizata de ZF si Human Capital Solutions – drept una dintre cele mai influente 25 de personalitati ale vietii publice americane. Washington Speakers Bureau, agentia care detine drepturile exclusive de reprezentare pentru conferintele acestuia, il plaseaza in categoria celor cu onorarii minime, pentru o singura conferinta, de la 40.000 $ in sus. Conform unei statistici a National Speakers Association, doar 3% dintre vorbitorii profesionisti din SUA castiga peste 10.000 $ pe aparitie. Una peste alta, Covey e considerat o autoritate in domeniul trainingului si dezvoltarii de leadership. Cartea sa din 1989, „The 7 Habits of Highly Effective People“, a fost un bestseller mondial, fiind vanduta in 15 milioane de exemplare si tradusa in 38 de limbi. In 2002, Forbes a clasat-o in top 10 al celor mai influente carti de management din toate timpurile, iar un sondaj „Chief Executive Magazine“ ca volumul e unul dintre cele mai influente doua carti de business din secolul XX.

     

    Cele sapte principii profesate de Covey par de bun-simt; doar ca, asa cum spune o zicala englezeasca, „common sense is not that common“. El spune lucruri ca „fii proactiv“, „incepe avand in minte scopul final“, „ordoneaza-ti prioritatile“ sau „cauta mai intai sa intelegi, abia apoi sa te faci inteles“. Pe scurt, practica o morala traditionalista. Cum Stephen Covey e mormon, tata a noua copii, e perfect explicabil. Insa perspectiva lui asupra a ceea ce inseamna leadershipul e cumva diferita; pentru Covey, e o chestiune de optiune, nu rezultatul unei structuri organizationale. In esenta, Stephen Covey militeaza pentru organizatii care le insufla propriilor angajati dorinta de a-si asuma valorile companiei. Iar situatia de azi nu e neaparat roza; un studiu Harris Interactive a relevat ca doar 44% dintre angajatii americani spun ca au o idee clara asupra a ceea ce compania unde lucreaza incearca sa realizeze. Doar unul din cinci se simte atasat de obiectivele firmei si numai 10% le imbratiseaza fara rezerve. Astfel de perceptii si mindset-uri se schimba extrem de greu. Uneori, un manager inspirat poate gasi idei pentru a-si stimula angajatii la un seminar motivational. „Common sense is not that common“, nu?

     

    Stephen Covey s-a lansat in afaceri odata cu infiintarea, in 1980, a Covey Leadership Center Inc., care furniza servicii de training si consultanta. Sustinuta de succesul fenomenal al „The 7 Habits…“, firma a devenit rapid lider de piata in domeniu. In 1994, de pilda, jumatate din angajatii Conoco trecusera, intr-o forma sau alta, prin programele Covey Leadership Center, la fel ca si 8.400 de angajati ai producatorului american de automobile Saturn. Un articol din Time afirma ca, in acel an, Covey castigase din drepturile de autor (inclusiv cele pentru „The 7 Habits of Highly Effective Families“, urmatorul lui bestseller) si din onorariile pentru seminare, circa 70 mil. $ brut. Pasul urmator a fost facut in 1997, cand compania lui Covey a fuzionat cu o alta firma, FranklinQuest, la acea data lider de piata in solutii de management al timpului, luand astfel nastere compania FranklinCovey. „E ceva cu totul diferit cand treci prin o astfel de experienta decat atunci cand privesti lucrurile dintr-un turn de fildes academic“, declara in 1999 Covey pentru Business Week. Cu siguranta ca este – si experienta de la FranklinCovey s-a lasat, fara indoiala, cu multe invataminte. Probabil ca de atunci dr. Covey e si mai convingator cand vorbeste despre leadership.

  • SA AUZIM DE BINE

    Romtelecom planuieste sa-si creasca semnificativ incasarile din noi servicii; ponderea veniturilor din servicii traditionale ar urma sa scada de la 77% in prezent la 45% peste trei ani.

     

    Structura actuala a veniturilor Romtelecom

     

      

     

    * venituri B2B, provenite de la alti operatori;

    Sursa: compania

     

    Structura veniturilor Romtelecom peste trei ani

     

     

     

    * venituri B2B, provenite de la alti operatori;

    Sursa: compania

     

    In scadere

    Concurenta reprezentata de telefonia mobila, dublata de aparitia operatorilor alternativi de telefonie fixa, a condus in ultimii ani la scaderea accentuata a numarului de abonati Romtelecom.

    An

    Nr. de linii (mil.)

    2003

    4,33

    2004

    4,32

    2005

    3,95

    2006*

    3,77

    In crestere

    Chiar daca din business-ul central – cel de telefonie fixa – Romtelecom nu poate scoate mai multi bani, indicatorul EBITDA sta bine. Explicatia: reducerea costurilor.

    An

    EBITDA/venituri

    2003

    29%

    2004

    35%

    2005

    37%

    2006*

    37,8%

    *PRIMUL SEMESTRU DIN 2006; SURSA: ROMTELECOM

  • Si in cel mai mic orasel

    Desi piata ceha de retail se apropie de saturatie, mai ales in orasele mari, jucatorii importanti isi continua expansiunea, chiar daca in ritmuri mai scazute fata de anii trecuti. Expertii spun ca retailerii ar trebui sa se concentreze pe orasele a caror populatie nu depaseste 5.000 de locuitori. Din cele 1.300 de magazine din Cehia detinute de acestia, doar 20% din ele sunt amplasate in astfel de localitati. Aceasta desi aici locuieste 38% din populatia tarii.

     

    Tesco, al patrulea jucator de pe piata, detine in Cehia sase magazine universale, 43 de hipermarketuri, 29 de supermarketuri si sase statii de benzina. In acest an, a deschis cinci magazine noi si intentioneaza sa mai inaugureze sapte pana la sfarsitul anului. Anul viitor va mai deschide cateva zeci, dar reprezentantii grupului nu au dorit sa dezvaluie numarul exact al acestora. Cotidianul britanic The Times scrie ca Cehia va fi prima tara din Europa Centrala unde Tesco va deschide anul viitor zece magazine in noul format Express. Aceasta  pentru a contracara concurenta puternica din partea discounterilor, cum este lantul Lidl, parte a grupului Schwarz. Noile magazine vor permite Tesco sa aiba in orasele mici la aceleasi categorii de produse preturi similare cu cele din hipermarketuri. Pentru aceasta, ele se vor axa pe branduri mai ieftine sau pe marfuri vandute sub marca Tesco.   

     

    Primele zece lanturi de retail acapareaza 53% din piata ceha de FMCG, conform unui studiu realizat de compania Incoma Research. „Concentratia pe piata continua sa-si incetineasca ritmul. Comparativ cu Europa, unde procentul este de 90%, valoarea indicatorului este inca scazuta“, a spus Zdenek Skala de la Incoma Research.

  • LA CAPATUL FIRULUI

    Are sanse de supravietuire principalul operator de telefonie fixa intr-o Romanie cucerita de telefonia mobila si curtata de telefonia prin Internet? Oamenii Romtelecom au deja o strategie – iar rolul principal nu mai apartine telefoniei fixe, ci televiziunii si Internetului.

     

    Presedintelui UPC-Astral, Richard Anderson, i-au trebuit doua cuvinte pentru a descrie, in discutia pe care a purtat-o saptamana trecuta cu BUSINESS Magazin, Romtelecomul de azi. „Gigantul adormit“, cum numea Anderson operatorul care inca-si mai contempla statutul de fost monopol, incepe sa dea insa semne de trezire – iar printre motive se numara acela ca somnul i-a fost tulburat de perspectiva unui viitor in care tot ce inseamna business de comunicatii in Romania ii strica linistea.

     

    La randul lui, un middle manager din Romtelecom folosea, descriind anii care vor urma, doi termeni nejustificati in aparenta pentru viitorul unei companii ale carei venituri au continuat in ultima vreme sa creasca: „disparitie“ sau „supravietuire“. Intr-adevar, veniturile Romtelecom au crescut, dar astfel de cifre nu arata dramatica scadere a numarului de abonati pentru un serviciu care inca mai reprezinta inima business-ului fostului operator de stat. Ar fi vorba de circa un milion de abonati pierduti in doar doi ani, 2005 si 2006 – cifra va fi stiuta cu exactitate abia la sfarsitul lui decembrie. Iar ritmul galopant al dezabonarilor arata ca e doar o chestiune de timp pana cand incasarile din telefonie vor deveni si mai putin relevante. Asa ca, in conditiile in care centrul de greutate al incasarilor Romtelecom sta in telefonia fixa, e intelept, totusi, sa se pronunte si termeni ca „disparitie“ si „supravietuire“. La sfarsitul lui 2005, de exemplu, abonatii rezidentiali inca mai reprezentau 92% din numarul total al abonatilor Romtelecom, generand 55% din veniturile totale ale companiei. Procentul a scazut – dezabonarile au continuat in acelasi ritm si anul acesta – pentru ca, odata cu piata si cu tehnologia, s-a schimbat si comportamentul asa-numitilor „abonati rezidentiali“, cei care in urma cu mai bine de un deceniu asteptau saptamani in sir sa se bucure de favoarea de a deveni clienti Romtelecom.

     

    Mai intai, la sfarsitul anilor ‘90, apareau primii operatori GSM – azi, dupa mai putin de zece ani, exista deja peste 14 milioane de utilizatori de telefonie mobila la o populatie totala de aproape 22 de milioane.

     

    Catalin Dima de la Romtelecom estimeaza ca spre telefonia mobila migreaza circa 50% din sutele de mii de romani care se dezaboneaza anual. Si vor continua sa migreze – e o concluzie pe care fiecare o poate trage fie si daca incearca doar sa compare numarul convorbirilor lunare de pe telefonul fix cu cel de pe telefonul mobil. Iar daca adaugam aici competitia dintre operatorii de telefonie mobila – argument invocat si de actionarul majoritar, OTE – care se bat in oferte tot mai ieftine si mai bine adaptate pietei, diminuarea cu circa 10% a bazei de clienti ai Romtelecom intre iunie 2005 si august 2006 nu are nimic surprinzator.

     

    In afara de operatorii de telefonie mobila, batai de cap dau Romtelecom si „alternativii“. Confortul monopolului Romtelecom pe telefonie fixa a inceput sa se destrame la 1 ianuarie 2003, cand piata a fost liberalizata – au inceput sa apara, atunci, primii operatori alternativi care au tintit mai intai convorbirile internationale, pentru care Romtelecom practica tarife mari tocmai pentru a subventiona convorbirile locale. Incetul cu incetul, operatorii alternativi au intrat si pe convorbirile locale. E vorba, in principal, de cele doua mari grupuri care furnizeaza televiziune prin cablu, RCS & RDS si UPC-Astral, care s-au miscat repede si bine: fata de inceputul anului trecut, cota de piata a „alternativilor“ a crescut impresionant, de la 4% la 20%, cat estima in august Dan Georgescu, presedintele Autoritatii Nationale de Reglementare in Comunicatii (ANRC), ca va fi ajunge aceasta la sfarsitul lui 2006. Cifrele „alternativilor“ au evoluat, deci, spectaculos – dar furnizori de telefonie fixa precum RCS & RDS si UPC-Astral sunt totusi departe de a face un business din asta. RCS & RDS, de exemplu, are 550.000 de clienti in aceasta zona, dar isi promoveaza serviciul oferindu-l gratuit la inceputul contractului.

     

    Iar telefonia mobila si „alternativii“ nici macar nu sunt singurii magneti de clienti – altadata captivi – ai Romtelecom. Lumea se schimba, comunicatiile de asemenea. Incepe deja sa fie desuet sa platesti pentru servicii de telefonie fixa – intr-o lume in care exista Skype si Yahoo! e suficienta o conexiune internet. Restul e gratuit. In aprilie, de exemplu, Skype – o companie fondata in 2002 si cumparata anul trecut de eBay cu 2,6 miliarde de dolari – anunta ca are deja 100 de milioane de utilizatori de telefonie prin internet, (Voice over Internet Protocol – VoIP). Reiese, deci, ca nu merita sa dai bani pentru un abonament de telefonie fixa – si numarul celor vor ajunge la aceasta concluzie va creste direct proportional cu numarul celor care au acces la Internet in Romania.

     

    Migratia clientilor Romtelecom spre telefonia mobila si spre ceea ce The Economist numea intr-un articol de luna aceasta „VoIP-ocalipsa“ nu e singurul motiv de ingrijorare din Romtelecom. Rebalansarea tarifelor este un alt „cui al lui Pepelea“ pentru structura de venituri-cheltuieli a companiei. Daca inainte de liberalizarea pietei, la 1 ianuarie 2003, operatorul de telefonie fixa isi subventiona tarifele locale din tarifele practicate la convorbiri internationale si interurbane, acum nu mai poate face asta. Liberalizarea pietei a adus concurenta pentru Romtelecom exact pe zona de convorbiri internationale (unde marjele de profit erau mai mari), ceea ce i-a impiedicat pe managerii Romtelecom sa mai practice subventionarea incrucisata. Cresterea tarifelor pentru convorbiri locale a facut ca si acest serviciu sa devina necompetitiv din perspectiva pretului, mai ales ca pe piata exista permanent oferte atragatoare ale operatorilor de telefonie mobila. Singura solutie pentru Romtelecom: cresterea tarifelor la abonamente, care insa se poate face doar cu pipeta, conform unui grafic ce trebuie avizat de Autoritatea Nationala de Reglementare in Comunicatii (ANRC). Una peste alta, abonamentele nu acopera nici acum costurile de operare.

     

    Si inca ceva: in prima jumatate a anului, veniturile Romtelecom s-au diminuat cu aproape 6% fata de perioada similara a anului trecut. In afara de scaderea numarului de linii fixe, o alta cauza care a dus la o performanta negativa e scaderea veniturilor din serviciile wholesale (contracte cu alti operatori – de interconectare sau de trafic international) cu 16,2%. Si asta in ciuda faptului ca traficul generat de terti in reteaua Romtelecom a crescut cu un procent de 16%. Cum e posibil? E posibil, pentru ca desi traficul operatorilor alternativi in reteaua operatorilor nationali a crescut, tarifele de interconectare au scazut cu circa 25% ca urmare a reglementarilor ANRC. De altfel, ANRC – arbitrul pietei liberalizate a telefoniei – e inamicul nr. 1 al Romtelecom in acest moment, conducerea operatorului plangandu-se in ultima vreme de suprareglementare. Catalin Dima, directorul juridic si de relatii publice al Romtelecom, imputa ANRC faptul ca scaderea tarifelor de interconectare – taxa platita de un operator pentru convorbiri in alta retea – ar fi cauzat companiei pierderi de peste 3,5 milioane de euro. Reactia ANRC, prin vocea presedintelui Dan Georgescu, a fost de non-combat: „ANRC nu isi permite sa alimenteze un razboi al declaratiilor de presa sau sa intre intr-o disputa publica cu Romtelecom“, a declarat la un moment dat Georgescu, citat de Ziarul Financiar.

     

    Punand cap la cap astfel de elemente, poate nu e exagerat sa ne imaginam ca va veni o vreme in care sloganul Romtelecom, „Sa auzim de bine“, ar putea fi pretext de glume ori jocuri de cuvinte daca operatorul nu-si va schimba – urgent si in mod esential – filozofia. Dar e exagerat, totusi, sa glumim azi pe seama acestui slogan – chiar nu e deloc exclus sa mai auzim si de bine.

     

    „Gigantul adormit“ de care vorbea Anderson de la UPC-Astral are, deja, un plan de supravietuire. Mai exact spus un plan de reinventare, pentru ca supravietuirea Romtelecom in formula actuala e oricum o utopie si pentru mari operatori internationali al caror core-business a fost decenii de-a randul telefonia fixa.

     

    Vom putea auzi de bine din tabara Romtelecom numai dupa ce vom fi asistat la o schimbare radicala: furnizorul traditional de telefonie fixa va deveni un operator de comunicatii, deci va furniza si altceva decat telefonie fixa. „Singura noastra sansa de supravietuire este sa dezvoltam o retea noua, performanta, care sa permita un transfer simultan de voce, televiziune si Internet la viteze superioare“, spunea middle managerul Romtelecom amintit mai devreme.

     

    Metamorfoza Romtelecom, daca va fi una reusita, va modifica, evident, raporturile de forte de pe piata. Va fi „un concurent periculos“, socoteste Anderson de la UPC-Astral – cel mai mare furnizor de comunicatii prin cablu, care ofera si servicii de Internet, si de telefonie -, un concurent care are deja in mana mai multe atuuri, „principalul avantaj fiind cota sa de piata semnificativa“.

     

    Conceptul pe care-si construieste Romtelecom strategia e cel de „triple-play“ – voce, Internet si televiziune prin acelasi cablu. Deocamdata, Romtelecom ofera doar „double play“ – voce si servicii de Internet – dar are in plan sa-si imbogateasca oferta cu un al treilea serviciu. La inceputul anului viitor, Romtelecom intentioneaza sa intre pe piata de servicii de televiziune prin satelit de tip Direct to Home (DHT), spune Georgios Argentopoulos, directorul executiv de operatiuni. De altfel, televiziunea nu este o noutate absoluta pentru Romtelecom.

    Compania a oferit servicii de televiziune prin cablu (CATV) prin Cable Vision of Romania (CVR) – companie vanduta catre Astral Telecom in primavara lui 2005 pentru 8,5 milioane de dolari. CVR avea, in momentul tranzactiei, 50.000 de abonati, iar decizia de vanzare a fost luata in contextul in care americanul James Hubley se instala la conducerea Romtelecom in 2003, hotarand sa se concentreze pe serviciile de baza. Era anul in care Hubley primea ca mostenire, pe langa un operator monopolist cu o schema de personal supradimensionata, si o locomotiva, ramasa nu se stie cum printre activele companiei.

     

    Dupa DTH, Romtelecom planuieste sa lanseze, prin reteaua de telefonie fixa, si servicii IPTV (Internet Protocol Television – serviciu de televiziune prin tehnologie IT care permite interactivitate din partea utilizatorului) „cel mai probabil la sfarsitul anului viitor“, dupa cum declara pentru BUSINESS Magazin George Argentopoulos. E un proiect mai vechi, pe care oficialii Romtelecom incearca acum sa-l resuscite, si care e legat de o investitie deja initiata „de circa 500 de milioane de euro intr-o retea de generatie noua – Next Generation Network“, dupa cum se arata in raportul financiar al actionarului majoritar OTE privind rezultatele financiare pe al doilea trimestru. George Argentopoulos confirma ca proiectul e demarat, adaugand ca deocamdata e in faza testelor de compatibilitate ale noilor echipamente.

     

    Asadar, managementul Romtelecom e pus pe fapte mari – dar de ce planurile s-au conturat atat de tarziu? Si oare nu e, totusi, prea tarziu? „Nu este prea tarziu, chiar daca au existat sperante ca Romtelecom ar fi putut sa lanseze mai devreme serviciile ADSL (Internet in banda larga – n.r.) si de televiziune prin satelit. Ar fi mult mai bine daca cele doua oferte ar fi venit anul viitor“, crede Daniel Weissman, country manager al TASC Strategic Consulting, o companie internationala de consultanta in managementul strategic. „Nu e niciodata prea tarziu“, raspunde Argentopoulos aceleiasi intrebari, argumentand ca, de pilda, serviciul de televiziune va fi probabil primit cu bucurie de clienti tocmai pentru ca va sparge monopolul zonal de facto al companiilor care furnizeaza televiziune prin cablu, in principal RCS & RDS si UPC-Astral. Ce ironie – oamenii Romtelecomului mizeaza acum tocmai pe spargerea monopolului zonal al viitorilor competitori.

     

    Si totusi, de ce nu s-a miscat mai repede Romtelecom? Directorul de operatiuni, Argentopoulos, care lucreaza in companie din 2001, recunoaste ca inainte de momentul in care OTE a preluat controlul majoritar, pana la 54%, in Romtelecom nu s-a intamplat nimic cu adevarat semnificativ. „Dupa a doua privatizare, din 2003, am facut reorganizari din punct devedere financiar si operational“, explica el. Reorganizarile se vad bine in statisticile privind numarul de angajati: daca in 2001 Romtelecom avea 45.000 de angajati, in 2003 numarul a scazut la 18.000, iar acum s-a ajuns la mai putin de 12.000 de salariati.

     

    Continuandu-si argumentatia, Argentopoulos vorbeste si de rezultatele: „Atunci rezultatele erau proaste. Acum sunt bune“. Intr-adevar, in 2003 compania avea o pierdere neta de 395 mil. euro la venituri totale de 830 mil. euro, iar anul trecut, operatorul a avut profit net de 77 mil. euro, raportat la venituri de 927 mil. euro. Nota bene: in 2002, anul de dinaintea liberalizarii pietei de telefonie, veniturile companiei au fost de 948 mil. euro. Cat despre datoria neta, aceasta a scazut de la 395 mil. euro in 2003 la 52 mil. euro anul trecut. Indicatorul asupra caruia ii place lui Argentopoulos sa atraga atentia – si pe care il considera predicitibil – este EBITDA (profitul inainte de plata dobanzilor, taxelor si inainte de scaderea deprecierii sI amortizarii). In 2005, EBITDA a crescut pana la 37%.

     

    Datele financiare arata ca Romtelecom isi construieste noua strategie pe un teren solid. Dar terenul solid nu reprezinta, catusi de putin, o garantie ca metamorfoza operatorului de telefonie fixa in operator de comunicatii va fi sfarsi cu bine. Grosul veniturilor Romtelecom vine, acum, din retail, in special din clientii rezidentiali – ceea ce inseamna ca operatorul e inca vulnerabil in fata valului de dezabonari pe nici macar nu are cum sa-l opreasca, pentru ca se inscrie intr-o tendinta naturala care se manifesta deopotriva in Romania si peste granite. Romtelecom trebuie sa incerce, simultan, sa nu se scufunde si sa se transforme in altceva decat e acum. Adica sa se resemneze in fata scaderii veniturilor din servicii traditionale (telefonie fixa in special) si, in acest timp, sa le creasca pe cele din servicii noi, cum sunt Internetul si televiziunea. Argentopoulos vorbeste de un plan pe trei ani, conform caruia serviciile noi vor trebui sa aduca 35% din cifra de afaceri, fata de 8% cat reprezinta acestea acum. Planul e bun, insa mai trebuie si aplicat. „Romtelecom trebuie sa-si improspateze serviciile si sa si le extinda, urmand sa se recomande ca un furnizor de servicii telecom, nu doar ca un furnizor de telefonie fixa“, crede si Weissman de la TASC.

     

    Si pe langa metamorfoza in sine, care presupune destula bataie de cap, Romtelecom trebuie sa inainteze, pentru prima data, pe un teren cu competitori care si-au exersat deja abilitatile in business-urile pe care fostul operator de telefonie fixa le ataca. Richard Anderson de la UPC-Astral recunoaste ca cei 3,7 mil. clienti pe care Romtelecom inca ii mai avea la jumatatea anului inseamna totusi cu un milion mai mult decat bazele de clienti cumulate ale celor mai mari doi furnizori de CATV, UPC-Astral si RCS & RDS. Iar UPC-Astral si RCS & RDS trebuie, si ele, sa se reinventeze pentru a-si multumi deopotriva clientii si actionarii. Cum? Tot mizand pe conceptul magic „triple-play“ – pentru ca si cele doua companii au atins o anume saturatie care le impiedica sa creasca semnificativ in business-ul de baza, televiziunea prin cablu. Asadar, si UPC-Astral, si RCS & RDS au in plan sa-si asigure cresterea din servicii de voce si Internet, care are si avantajul unor rate de profit superioare. Cablistii s-au gandit din timp ca ar putea ajunge in impas cu cresterea veniturilor din cablu. Vezi achizitiile de furnizori de Internet facute de Astral de la inceputul anilor 2000 ori achizitiile recente de retele de cartier care furnizeaza Internet facute de RCS & RDS – de fapt achizitii ale unor baze de clienti. Revenind la Romtelecom, acesta nu e inca pregatit sa ofere servicii TV, deci nu-i ramane decat sa joace pe cartea Internetului. Lansarea serviciilor ADSL (broadband) in primavara anului trecut a fost, de altfel, unul dintre primele semne ca Romtelecom si-a propus sa se reinventeze: a lansat serviciul, adresat in special companiilor, iar la sfarsitul lui august 2006 compania avea 70.000 de abonati, veniturile din ADSL generand 50% din totalul banilor veniti din Internet – estimate la peste 25 mil. euro in 2006.

     

    Fost consilier pana acum cativa ani al directorului general Romtelecom, Nicolae Oaca remarca faptul ca ADSL s-a pozitionat de la inceput ca un serviciu scump. „Au vrut sa ia caimacul, orientandu-se in special catre companii“, spune Oaca, in prezent analist telecom independent. El crede ca Romtelecom ar trebui, cu serviciul broadband, sa se adreseze maselor – dar ca pentru asta ar trebui sa reduca tarifele, chiar daca nu ar mai oferi largime de banda garantata. Oaca estimeaza numarul clientilor de broadband pe care operatorul i-ar putea atrage in doi ani la aproximativ un milion. Totusi, Romtelecom are o oferta si pentru publicul larg: e vorba de ClickNet Start, un serviciu dial-up care avea in august 2006 circa 100.000 de clienti. Un alt segment de servicii noi cu valoare adaugata mare de la care managerii Romtelecom asteapta cresteri e cel al retelelor virtuale private (VPN) – piata pe care compania are deja o activitate semnificativa: operatorul furnizeaza asemenea solutii de telecomunicatii pentru circa 30% din institutiile financiar-bancare, restul pietei fiind detinut de Equant. Volens nolens, Romtelecom e obligat practic sa-si creasca baza de clienti din zona de date, pentru ca scaderea numarului de abonati de telefonie fixa si, implicit, a veniturilor e ireversibila.

     

    Si mai e ceva. Statul roman inca mai are la Romtelecom un pachet semnificativ, de 45,9% – dar e pe punctul de a scapa de povara administrarii acestor actiuni, proces care are loc prin intermediul Ministerului Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei (MCTI). Pachetul de actiuni care apartine statului urmeaza a fi listat atat pe Bursa de Valori Bucuresti cat si pe o bursa straina, dupa cum a spus in cateva randuri ministrul Zsolt Nagy – bursa straina urmand a fi aleasa in functie de recomandarile consultantului, printre variantele vehiculate numarandu-se bursele din Londra si Atena.

     

    E de asteptat ca vanzarea actiunilor Romtelecom sa fie un record pentru piata de capital romaneasca, data fiind dimensiunea tranzactiei – ministrul Nagy estima valoarea pachetului detinut de stat la Romtelecom la circa un miliard de euro. Listarea va fi coordonata de o divizie a Credit Suisse, care va lucra impreuna cu societatea romaneasca de brokeraj IEBA Trust, in actionariatul careia se afla si cetateni greci. Zsolt Nagy, citat de ZF, declara ca prin listare statul urmareste sa obtina „cea mai buna suma posibila“. Desi listarea era asteptata pentru 2006, cel mai probabil oferta publica va avea loc la anul. Raspunsul investitorilor la oferta publica initiala va fi, insa, si o prima evaluare a sanselor de succes pe care planul de reinventare a Romtelecom le are.

     

    Ceea ce va fi cu adevarat interesant la aceasta listare – al carei moment va fi ales in functie de conjuncturile pietei (cel putin asa spun bancherii de investitii angajati) – e insa altceva: va fi cu adevarat o oferta publica? Analistii se intreaba daca OTE, actionarul majoritar, are optiuni de cumparare in aceasta oferta. Pentru ca in cazul in care OTE are optiunea de a cumpara la un anumit pret, e de asteptat sa nu creasca foarte mult cursul actiunilor. Cert e ca dupa listare increderea investitorilor in planul de reinventare a Romtelecom va putea fi masurata zilnic. Cotatiile bursiere vor inlocui globul de cristal.

  • Veniti de luati credite

    De
    cand un premiu Nobel pentru pace il rasplateste pe un economist
    care imprumuta bani la saraci? Juriul a avut insa viziune: saracii
    de azi nu-s decat clientii de maine ai bancilor, ultimii asezati la
    masa unei globalizari care cu cat ii invita mai devreme, cu atat
    are mai mult de castigat de pe urma lor.

    Fotbalistul francez Zinédine Zidane va sosi luna viitoare in
    Bangladesh, invitat de proaspatul castigator al Premiului Nobel
    pentru Pace, bancherul Muhammad Yunus. Zidane vine ca sa
    inaugureze, undeva intr-un oras din nordul tarii, fabrica de
    lactate Grameen Danone Food Factory, operata de o societate mixta
    pe care grupul francez Danone a infiintat-o impreuna cu banca lui
    Yunus, Grameen Bank.

    Valoarea investitiei, un milion de dolari, nu inseamna nimic in
    raport cu veniturile anuale de 16 miliarde de dolari ale Danone.
    Nu-i impresionant nici faptul ca aceasta e de fapt prima dintr-un
    lant de 50 de fabrici de lactate care urmeaza sa fie deschise in
    Bangladesh in anii urmatori, cu o investitie totala de peste 50 de
    milioane de dolari. Mai curand ar putea sa trezeasca interesul
    faptul ca acelasi Yunus, musulman de fel, a fost amenintat acum
    zece ani de o serie de grupari islamice conservatoare cu o fatwa
    impotriva-i, pe motiv ca strica familiile musulmane pentru ca
    imprumuta bani femeilor si le ajuta astfel sa ajunga independente
    financiar de soti. Dar, cum bancherul din Bangladesh n-a patit
    nimic dupa atata vreme, nici macar incidentul respectiv nu mai pare
    sa aiba vreo importanta.

    Decizia juriului norvegian de a-i acorda lui Yunus Premiul Nobel
    pentru Pace si cele 1,36 milioane de dolari aferente a starnit
    criticile saptamanalului financiar The Economist, care a recomandat
    ca data viitoare mai bine sa nu fie acordat premiul, in loc sa se
    duca la cine nu trebuie si pe niste criterii asa de neclare. Sau
    sa-l dea in mod generic unei actiuni pentru pace, cum s-a mai
    intamplat – ca de pilda eforturilor pentru pace in Irlanda de Nord.
    Fiindca laureatul de anul acesta, spune The Economist, e un
    admirabil promotor al campaniei antisaracie, dar ar fi o
    extrapolare ciudata sa fie numit luptator pentru pace. Mai ales
    cand pe lista candidatilor se gaseau figuri mult mai strans legate
    de cauza pacii, incepand cu clasicii Bob Geldof si Bono de la U2 si
    terminand cu favoritul – fostul presedinte finlandez Marti
    Ahtisaari, cel ce a mediat anul trecut negocierile de pace intre
    guvernul din Indonezia si gruparile separatiste, dupa treizeci de
    ani de conflict sangeros.

    Or, ce demers spectaculos pentru pace a facut bancherul din
    Bangladesh? Sa fi fost un merit in sine faptul ca omul e musulman,
    ceea ce ar releva o predilectie anume a juriului de Nobel, care ii
    premia anii trecuti pe seful Agentiei pentru Energie Atomica,
    egipteanul Mohamed El Baradei, sau pe iranianca Shirin Ebadi?
    Prezentarile care i s-au fa-cut au pus accent pe faptul ca Yunus a
    ajutat peste 6,6 milioane de cetateni din Bangladesh, din care 97%
    femei, sa iasa din saracie, oferindu-le, din 1976 pana acum,
    credite marunte in valoare totala de 5,72 miliarde de dolari. Banca
    lui Muhammad Yunus, Grame-en („Banca Rurala“), al carei sediu din
    Dhaka e cea mai inalta cladire din oras, e acum un soi de simbol al
    tarii: in 2000, presedintele american Clinton, primul care a
    vizitat Bangladeshul, s-a oprit in vizita la Yunus, iar afacerea
    bancherului s-a transformat intr-un conglomerat in toata legea, cu
    investitii in agricultura, pescarii, telefoane mobile, proiecte de
    energie regenerabila, ba chiar si cu propria casa de moda, Grameen
    Uddog. In acelasi timp, cam jumatate din cei 144 de milioane de
    locuitori din Bangladesh traiesc in continuare cu mai putin de un
    dolar pe zi.

    Pentru cine ar crede insa ca povestea cu Zidane si Danone e o
    simpla actiune de imagine merita spus insa ca metoda de
    microcreditare patentata de Yunus a castigat treptat teren in Asia
    si in general in lumea a treia datorita eficientei ei. In total,
    Grameen Bank a reusit de-a lungul existentei sale sa primeasca
    inapoi 98,5% din banii imprumutati, ceea ce e o performanta demna
    de invidiat pentru orice bancher comercial, mai ales atata vreme
    cat banca din Bangladesh n-a avut niciodata la dispozitie vreun
    mecanism juridic care sa-i garanteze ca-si va recupera creditele.
    Foarte simpla, metoda se bazeaza pe raspunderea de grup si pe
    incredere: banii, indiferent ca e vorba de 10 sau de 100 de dolari,
    sunt dati unui grup de cel putin cinci solicitanti, codebitori,
    care actioneaza inclusiv ca un soi de giranti unii pentru ceilalti.
    Atras de o asemenea inovatie economica, ex-guvernatorul de
    Arkansas, Bill Clinton, l-a luat inca din anii ‘80 drept consultant
    pe Yunus, cu ideea ca un astfel de mecanism de creditare ar fi
    perfect pentru saracii din SUA.

    Pledoariile lui Clinton pentru metoda lui Yunus au fost socotite
    nebunesti in campania electorala din 1992. Totusi, Banca Mondiala a
    luat lucrurile in serios, cofinantand trei ani mai tarziu fondarea
    Grameen Trust Fund, institutie care s-a ocupat sa introduca
    microcreditarea in Burkina Faso ori Arabia Saudita, dar si in SUA,
    Norvegia sau Australia. Sub influenta unor experti economici
    convinsi de importanta acestui gen de finantare, poate in primul
    rand a lui Stanley Fischer, fost economist-sef al Bancii Mondiale
    si actual guvernator al bancii centrale a Israelului, Fondul ONU
    pentru Dezvoltare a decretat anul 2005 „Anul International al
    Microcreditarii“, pornind o campanie insistenta de promovare a
    metodei in randul institutiilor financiare si al guvernelor. Iar
    acum, imediat dupa ce Yunus a fost declarat castigator al Premiului
    Nobel pentru Pace, una din concurentele lui la acelasi premiu,
    disidenta chineza Rebiya Kadeer, i-a cerut bancherului asiatic
    sprijin pentru a introduce programe asemanatoare de microcreditare
    pentru minoritatea uigurilor musulmani din China.

    Cum se explica o astfel de evolutie, de la un experiment izolat la
    un concept la moda, un „buzzword“? Pe de o parte, ultimii ani au
    inmultit incercarile liderilor mondiali si ale economistilor de a
    determina cea mai buna solutie de scoatere din saracie a Africii si
    a unei intinse parti din Asia. Cand, la inceputul anului trecut,
    premierul britanic Tony Blair vorbea despre problema saraciei ca de
    una din cele mai presante probleme pe care ar trebui s-o rezolve
    marile puteri, e posibil ca multi sa fi privit asta drept un simplu
    gest demagogic, tocmai pentru ca in general astfel de lucruri sunt
    neinteresante pentru presa si opinia publica din tarile dezvoltate,
    iar teza legaturii directe intre saracia extrema si pornirile
    teroriste a fost indelung combatuta dupa examinarea biografiei lui
    Bin Laden. Doar ca, intre timp, atentatele si tentativele de
    atentate din Marea Britanie, puse la cale de tineri provenind din
    familii ale unor imigranti extrem de saraci din Asia, au reorientat
    discutia spre relatia dintre saracie si terorism.

    In acelasi timp, afluxul de imigranti ilegali, in special din
    zonele subdezvoltate ale Africii, creeaza o problema sociala greu
    de administrat de catre guvernele din tarile dezvoltate, in special
    din Europa. Mai toti liderii europeni au ajuns la discutia despre
    ce ar trebui facut pentru a-i determina pe acesti imigranti sa
    nu-si mai doreasca sa plece din tarile lor de origine, numai ca
    pana nu de mult, unicul raspuns a parut sa fie legat de stergerea
    datoriilor externe ale tarilor din lumea a treia si eventual de
    investitii straine sau actiuni caritabile private ale unor companii
    ori indivizi din statele bogate.

    Toate acestea sunt insa actiuni „de sus in jos“, care nu pot si
    nici nu-si propun sa schimbe din temelii situatia. Prezenta in
    Nigeria a multinationalelor petroliere, de pilda, n-a ajutat cu
    nimic la ridicarea standardului de viata pentru populatia tarii,
    iar stergerea datoriilor pentru o serie de tari din lumea a treia,
    demers promovat cu succes indeosebi de acelasi Tony Blair, a avut
    mai mult un efect simbolic in societatile de acolo.

    In schimb, sustine economistul Stanley Fischer, ceea ce face ca
    microfinantarea sa fie o idee atat de atractiva este faptul ca
    „ofera posibilitatea oamenilor sa-si amelioreze situatia prin
    propriile eforturi“. Presa indiana sustine estimarea potrivit
    careia 58% din cei care au luat credite de la Grameen Bank au
    reusit sa depaseasca pragul de saracie. In ceea ce il priveste pe
    Muhammad Yunus, acesta spune ca o abordare a saraciei de pe
    principii comerciale va fi intotdeauna mai eficienta decat una
    bazata pe caritate. „Ca sa eliminam saracia trebuie doar sa facem
    cateva schimbari in institutiile si politicile noastre si/sau sa
    cream unele noi. Filantropia nu e un raspuns la saracie; ea doar
    ajuta saracia sa se perpetueze, creeaza dependenta si rapeste
    initiativa indivizilor de a-si depasi conditia. Eliberarea energiei
    si a creativitatii in fiecare fiinta umana este modul corect de a
    contracara saracia. Fiindca toti oamenii sunt intreprinzatori –
    numai ca multi nu au ocazia s-o afle“, spune bancherul scolit la
    universitatea Vanderbilt, Tennessee. Si parerea lui despre viitorul
    microfinantarii e mai mult decat optimista: „La ritmul in care
    evolueaza lucrurile, vom reduce rata saraciei in lume la jumatate
    pana in 2015. Iar in 2030 o sa infiintam un muzeu al saraciei“.

    Comentatorii au observat ca demersul lui Yunus se bazeaza pe o
    abordare pro-capitalista si pro-piata a chestiunii saraciei,
    inclusiv pentru ca modul cum clientii microcreditelor folosesc
    banii probeaza, in societatile din lumea a treia, ca meritul si
    munca pot inlocui, ca mijloc de ascensiune in societate, originea
    sociala, relatiile de familie sau activitatile frauduloase. Aceasta
    a si explicat, de fapt, dificultatile intampinate intr-o serie de
    tari: in Afganistan, unde microcreditele le-au permis taranilor sa
    aiba o sursa de bani alternativa la veniturile din vanzarea de
    seminte de mac pentru opiu, traficantii de droguri l-au ucis pe
    seful unei retele locale de microfinantare. In Bangladesh si India,
    fundamentalistii islamici au atacat sediile bancilor care aveau
    microcredite in oferta, pe motiv ca nu se cuvine ca femeile
    musulmane sa manuiasca bani. „Sotii s-au considerat insultati de
    faptul ca nevestele lor capata bani, iar mullahii au decretat ca a
    lua bani de la Grameen Bank e impotriva religiei. Noi le-am spus
    ca, in istoria Islamului, femeile au fost luptatori si oameni de
    afaceri – uitati-va la prima sotie a Profetului!“, comenteaza acum
    Muhammad Yunus.

    Pe de alta parte, voga actuala a microfinantarii e legata de
    impactul ei asupra institutiilor care ofera acum microcredite, in
    speta asupra bancilor comerciale, chiar daca institutiile
    guvernamentale sau organizatiile non-profit au fost pionierele in
    domeniu. Anul trecut, The Economist scria ca pentru o serie de
    banci din tarile in curs de dezvoltare, microcreditarea s-a dovedit
    sansa relansarii financiare, dand exemplul bancii indoneziene BRI,
    o fosta institutie de credit rural, care in 1984 a fost
    transformata in banca pentru saraci, incepand sa dea posibilitatea
    clientilor sa-si deschida depozite fara limita minima. Rezultatul a
    fost peste asteptari, iar la nivelul lui 2005, BRI avea 30 de
    milioane de conturi de economii. Studiile economistilor arata ca
    saracii sunt puternic motivati sa-si constituie conturi de economii
    sau sa incheie asigurari, iar atunci cand au
    posibilitatea sa ia credite, sunt la fel de atrasi de ele ca si
    cetatenii cu venituri medii sau mari.

    Astfel incat in joc au intrat si grupuri financiare importante, de
    talia Citigroup, Deutsche Bank, Commerzbank, HSBC, ING sau ABN
    Amro. Chiar la inceputul lui octombrie, Citigroup a anuntat un
    program de credite in valoare de 100 de milioane de dolari pentru
    132 de institutii de microfinantare din 39 de tari. Deutsche Bank
    este creatorul si administratorul Global Commercial Microfinance
    Consortium, un fond de investitii cu active de 75 de milioane de
    dolari destinat finantarii institutiilor de microcreditare din
    diverse tari ale lumii, avand printre investitori institutii
    financiare ca Merrill Lynch sau Munich Re. Toamna trecuta, imediat
    dupa infiintare, fondul avea deja plasamente de 30 de milioane de
    dolari in institutii de microcreditare din Peru, Kosovo, Nicaragua,
    Azerbaidjan, India sau Columbia. Intrarea pe piata microfinantarii
    a unor grupuri financiare cunoscute, sustin analistii, a fost de
    natura sa creasca in timp credibilitatea, transparenta si
    disciplina contabila a institutiilor locale de microcreditare.

    Astfel se explica de ce acestea izbutesc sa se capitalizeze nu
    numai de la institutii internationale, din donatii private si din
    rambursarea imprumuturilor acordate de ele, ci si de pe piata de
    capital. Grameen Foundation USA impreuna cu doua fonduri de
    investitii au lansat in 2004 o emisiune de obligatiuni de 40 de
    milioane de dolari pe sapte ani, pentru sustinerea
    microfinantarilor din noua tari, prima de acest fel din lume. Drew
    Tulchin, responsabil de programele Grameen Foundation USA pentru
    piata de capital, aprecia la acea data ca din totalul finantarilor
    pentru institutiile de microcreditare, circa 20% provin din sursa
    comerciala, nu caritabila, iar proportia va creste odata cu piata
    microcreditarii, estimata la 2,5 miliarde de dolari la nivelul
    aceluiasi an 2004.

    „Atata vreme cat institutiile de microcreditare raman marginale pe
    piata finantarilor si nu devin afaceri profitabile, nu vor putea
    ajunge la acea masa critica pentru a schimba realmente situatia
    saraciei in lume“, sustine Asad Mahmood, directorul Community
    Development Group, companie infiintata de Deutsche Bank pentru a
    administra primul fond de investitii al bancii germane creat
    special pentru acest segment in 1998 – Deutsche Bank Microcredit
    Development Fund (MDF). Deocamdata, cert e ca lumea financiara
    recunoaste microfinantarea ca o clasa distincta de active: in mai
    anul acesta, Gray Ghost Microfinance Fund din SUA impreuna cu Gates
    Foundation (fundatia caritabila a lui Bill Gates de la Microsoft)
    si Omidyar Network (fundatia altui miliardar din IT – Pierre
    Omidyar, initiatorul eBay) au lansat MicroRate, un standard pentru
    ratingul institutiilor si al fondurilor de microfinantare. Cat
    despre Omidyar Network, aceasta a decis sa sustina numai companii
    comerciale de microfinantare, nu si institutii non-profit, anume ca
    sa-si demonstreze increderea in viitorul microcreditarii ca
    afacere.

    Partea proasta a faptului ca microfinantarea a ajuns o idee la moda
    consta, previzibil, in tendinta de supraestimare a virtutilor ei.
    Criticii au remarcat ca exista foarte putine studii de impact al
    microfinantarii, inclusiv din cauza dificultatii de a cuantifica
    modul cum un microcredit a ajutat fiecare familie beneficiara sau
    cat de eficient a fost in raport cu resursele angajate de
    institutia care l-a acordat. Mai apoi, daca microcreditul este
    rambursat la timp, daca ajuta cativa intreprinzatori, iar altora le
    imbunatateste un pic viata, dovedeste oare aceasta o reducere a
    saraciei mondiale? Caci a vinde orez sau scaune de bambus, a ramane
    intr-o activitate care asigura doar subzistenta unei familii, nu-i
    un business in adevaratul sens al cuvantului si nu are capacitatea
    sa ridice economia unei tari sarace. In fine, microcreditul nu-i
    singura forma de finantare la care au acces cei ce altfel nu se
    califica pentru un imprumut bancar clasic: in lumea a treia exista
    sisteme informale de credit, asociatii de credit sau pur si simplu
    rude care lucreaza in orasele bogate ori in strainatate si trimit
    bani acasa.

    Mai mult inca, tocmai aceia care ar putea folosi cu succes un
    microcredit pentru o afacere in sensul propriu al cuvantului, adica
    cei ce au deja un mic capital de pornire, nu mai sunt eligibili,
    pentru ca biblia microcreditarii spune ca solicitantul trebuie sa
    fie foarte sarac. Prin urmare, ar trebui sa vedem in premierea lui
    Muhammad Yunus un efect nu numai al ideii ca pacea in lume depinde
    direct de reducerea saraciei in lume, ci si al ideii ca reducerea
    saraciei depinde direct de existenta microcreditelor. Faptul ca
    Yunus a castigat Nobelul in fata lui Bono si Bob Geldof, adepti ai
    combaterii saraciei prin donatii si stergerea datoriei externe a
    tarilor din lumea a treia, dovedeste ca paradigma gandirii
    economice s-a schimbat in cercurile liderilor G8. Cu alte cuvinte,
    zece dolari dati cu imprumut unei satence care vrea sa vanda fructe
    la piata par sa conteze mai mult decat gesturile zgomotoase si
    stralucitoare ale unor vedete, de genul spectacolelor Live8. Cu cat
    sunt mai eficienti insa cei zece dolari de la Grameen decat cele 50
    de miliarde de dolari pe an pana in 2010 pe care liderii
    occidentali s-au angajat sa-i ofere Africii, inclusiv dupa
    staruintele unor Bono si Geldof? Muhammad Yunus zice ca in 2030 o
    sa expuna saracia mondiala la muzeu. Vom vedea atunci daca si cine
    o sa aiba ocazia sa taie panglica.

  • Small is beautiful

    Teoria microfinantarii pleaca de la constatarea ca in multe din tarile in curs de dezvoltare, majoritatea cetatenilor isi castiga existenta nu ca salariati cu venituri constante, ci pe cont propriu, in sectorul economiei informale. The Economist si Organizatia Internationala a Muncii estimeaza ca aproape 60% din forta de munca ocupata in afara sectorului agricol in America Latina si doua treimi din cea corespunzatoare a Africii lucreaza in economia informala. In India, noua din zece lucratori sunt in economia informala. Aceasta categorie formeaza urmatoarea tinta pe termen lung pentru piata creditului, dupa o perioada de tranzitie in care microfinantarile oferite de institutii de credit ar trebui sa-i ajute pe respectivii noi clienti sa depaseasca situatia de trai la limita subzistentei.

     

    MICROFINANTARE: Cel mai folosit termen pentru a desemna serviciile financiare pentru populatia saraca din tarile subdezvoltate si in curs de dezvoltare, care altfel nu ar intruni conditiile de a obtine un imprumut bancar obisnuit. Microfinantarile includ microcredite (mici sume de bani imprumutate pentru finantarea unor afaceri pe cont propriu), oferta de depozite bancare, transferuri de bani (de la lucratori catre familiile lor aflate in alte zone sau in alte tari decat ei), microasigurari si alte servicii financiare.

     

    MECANISM: Conceptul de microfinantare are la baza experimentul economistului Muhammad Yunus, care a fondat in Bangladesh Grameen Bank („Banca Rurala“) in anii ‘70. Modul cum a conceput el activitatea de microfinantare diferentiaza clar acest mod de creditare de creditarea clasica, prin notiunea de responsabilitate comuna: intotdeauna, creditele sunt acordate unui grup de indivizi care formeaza o asociatie pentru a se imprumuta. In India, de pilda, grupurile se numesc „Self Help Groups“. Toti membrii grupurilor sunt supusi unor programe de instruire asupra sistemului de finantare, iar sumele care revin unuia din membrii grupului sunt aprobate de ceilalti membri, ceea ce atrage responsabilitatea comuna pentru rambursare.

     

    MICROINTREPRINDERI: Capitalul asigurat de microcredite alimenteaza de obicei mici afaceri, de la vanzarea pe piata a unor produse din propria gospodarie ori ferma pana la artizanat sau servicii de lustragerie. In tarile subdezvoltate si in curs de dezvoltare, ponderea populatiei ocupate in microintreprinderi este de 30-80% din total, o piata considerabila pentru serviciile de microfinantare. Sume mici, de ordinul a 50-300 $, pot face diferenta intre saracia absoluta (un venit de mai putin de 2 $/zi conform standardului Bancii Mondiale) si existenta unei afaceri suficient de rentabile incat sa-i asigure intreprinzatorului un venit decent.

     

    MAMA SI TATA: In afara de deschiderea unor mici afaceri, microfinantarile servesc comunitatile si in alte moduri. Studiile arata, de pilda, ca aproape toate fetele din familiile cliente ale bancii Grameen merg la scoala, fata de 60% in familiile care nu sunt cliente ale bancii. In alte cazuri, microcreditele sustin cheltuielile pentru sanatate, atata vreme cat o familie africana cu un venit sub 250 $ / an nu-si poate permite sa cumpere un vaccin antimalarie de doar 2-5 $. Epidemiile de malarie costa Africa in fiecare an 12 mld. $ in pierderi de productivitate a muncii.

  • Principiile lui Yunus

    Microcreditarea, asa cum a fost si este practicata de Grameen Bank din Bangladesh, banca infiintata si condusa de actualul laureat al Premiului Nobel pentru Pace, Muhammad Yunus, se bazeaza pe alte reguli decat cele ale creditarii traditionale. Fata de creditarea clasica, potrivit lui Yunus, Grameen opereaza dupa urmatoarele principii:

    • Promoveaza creditul ca o componenta a drepturilor omului, nu al eligibilitatii pentru creditare in functie de venituri
    • Segmentul-tinta sunt familiile care vor sa scape de saracie, in special femeile, considerate a avea simt gospodaresc mai sigur in tarile din lumea a treia
    • Creditele nu se bazeaza pe existenta unor colaterale sau contracte, ci pe incredere si pe presiunea sociala creata de contractantii creditelor unii fata de ceilalti
    • Creditele nu sunt acordate pentru consum, ci pentru dezvoltarea unor afaceri pe cont propriu si pentru constructia de locuinte pentru saraci
    • Ofera servicii „la domiciliu“ saracilor, pe principiul ca nu oamenii trebuie sa se duca la banca, ci banca trebuie sa-i caute pe potentialii clienti
    • Ca sa obtina un credit, solicitantul trebuie sa constituie impreuna cu alti solicitanti un grup a carui raspundere fata de banca va fi solidara
    • Creditele pot fi obtinute in succesiune (odata ce un credit a fost rambursat, clientul poate lua altul), dar un solicitant poate lua mai multe credite simultan
    • Toate creditele trebuie sa fie achitate in rate (saptamanale sau bisaptamanale)
    • Creditele sunt insotite de programe de economisire pentru solicitanti
    • Rata dobanzii la credit trebuie mentinuta pe cat posibil aproape de dobanda de pe piata practicata in mod obisnuit de bancile comerciale.

  • Studiu de caz: FINCA

    FINCA (Foundation for International Community Assistance), agentie nonprofit infiintata in 1994 de un grup de economisti si oameni de afaceri americani, este cunoscuta pentru pionieratul in materie de „village banking“ – microcreditare in mediul rural. La ora actuala, FINCA acorda microfinantari in peste 20 de tari, numai in zona Eurasiei (fostul spatiu sovietic plus Afganistanul si Kosovo) avand 130.000 de clienti.

    • „Village banking“ se bazeaza pe recrutarea unui grup de 10-50 de membri ai comunitatii, de obicei mame de familie – contractantul colectiv al finantarilor – care se intalnesc o data pe saptamana sau la doua saptamani ca sa controleze modul cum sunt folosite microcreditele (inclusiv de 50 sau de 100 de dolari), sa administreze situatia economisirilor si pe cea a rambursarilor. Garantia oferita de grup (membrii garanteaza unii pentru altii rambursarea) este necesara atata vreme cat debitorii nu pot oferi garantia niciunor active pentru banii capatati. Grupurile au liderii lor, scriptele lor contabile si propriile standarde in privinta penalizarii celor ce nu sunt in stare sa achite la timp imprumuturile.
    • FINCA nu acorda niciodata finantari nerambursabile, ci numai credite. Pe de o parte e vorba de implicarea debitorului, care va fi astfel stimulat sa scoata bani din propria sa afacere, pe de alta parte ca sa asigure circuitul fondurilor: un credit este contractat, investit, rambursat, dupa care banii sunt folositi pentru alta afacere, a altui debitor. In plus, observatiile economistilor arata ca in special primele credite luate de o familie sunt folosite cu precadere pentru consum (cumpararea de mai multe alimente, de exemplu), astfel incat stimulentul furnizat de faptul ca e vorba de sume care trebuie inapoiate creditorului conteaza pentru comportamentul de mai tarziu al beneficiarilor de finantare.
    • Cele mai multe din programele de creditare ale FINCA implica dobanzi de 3-4% pe luna, iar rata de rambursare ajunge la 97% pe luna. Pana acum, programele genereaza suficiente castiguri ca sa-si acopere toate costurile in tari ca Armenia, Georgia, Rusia, Tanzania, Congo, El Salvador, Honduras, Mexic si Nicaragua, in timp ce in Ecuador, Uganda si Kirgizstan s-au transformat deja in institutii financiare de sine statatoare, care capteaza depozite. In privinta surselor de fonduri, FINCA se finanteaza din dobanzile la creditele acordate, din imprumuturi de la bancile comerciale si din donatii de la USAID, Departamentul de Stat al SUA pentru Agricultura, donatii private.

  • Cineva care sa nu…

    Ora destul de tarzie a serii. Nevasta mea, abia intrata in casa, prinde finalul stirii despre posibila legatura a lui Varujan Vosganian cu Securitatea. Asculta cinci secunde si imi spune: „…auzi, in afara de noi (se opreste un moment, ma scruteaza atenta, continua)…nu, in afara de mine o mai fi cineva care sa nu?…“

     

    Am ras, dar marturisesc ca un pic manzeste; de o bucata de vreme ma tot chinui sa-mi aduc aminte ce hartii am semnat la viata mea, pentru ca nu se stie niciodata, chiar daca eu zic sus si tare ca pot privi in ochi, linistit, pe oricine. Ma rog, nu-i locul/momentul sa va povestesc spaimele mele. Reformulez, nu-i locul sa va povestesc spaimele mele.

     

    Una ramane, pentru ca mi se pare importanta: dar daca nu exista nimeni care sa nu…? Nu in sensul extrem de concret al frazei, pentru ca sunt convins ca astfel de oameni de fapt exista, numai ca nu vor sau nu li se ofera prilejul sa iasa in fata.

     

    Sa luam chiar cazul Varujan Vosganian. Nu am nimic cu domnia sa si zic, privind in ochi pe oricine, ca n-am nicio problema cu colaborarea sa, reala sau inventata. Sau cine, cum, de ce si cu cat a fost finantat sau sustinut. Sau cat de cunoscut este domnia sa in Europa sau aiurea. Si nici Varujan Vosganian ca persoana nu mai este important acum. De capatai este, in acest moment, exemplul pe care-l ofera Romaniei domnia sa si lectia pe care romanii trebuie s-o invete din refuzul cu care l-a tratat José Barosso.

     

    Sa recapitulam: am fost o vreme nevolnici dar cu coada pe sus. Ceva timp dupa 1989 am crezut ca inlaturarea lui Ceausescu ne spala indeajuns de pacate si ca restul lumii ne va iubi si ajuta numai pentru asta. Raspunsurile au venit rapid si au fost dezamagitoare, asa ca am ales un soi de izolationism cu staif. O clasa politica cocolosita, adulatii, o naivitate careia i s-a raspuns cu suficienta, cu populism ieftin. Cand notele de plata au inceput sa cada de pe coltul mesei, de multe ce erau, am facut schimbari care n-au modificat nimic esential.

     

    In tot acest timp a existat o mica Romanie conectata. Putini indivizi in intregul lor, mai degraba particele de puzzle dispersate in grupuri. Bine si-asa, viziunea lor a fost suficient de contagioasa incat sa ofere iluzia unei Romanii in miscare, angrenata, particicica a ceea ce va fi devenind lumea.

     

    Indivizii conectati au creat companii, au facut piete, au stabilit contacte. Pe baza contactelor lor, roti inamolite au prins a se misca. Pe baza miscarii rotilor foste inamolite, baietii destepti au avut parte de un aflux suplimentar de sange in anumite parti ale corpului si au crezut ca iluziile pot tine loc de realitate. Cu venele ingrosate, s-a putut renunta, de exemplu, la acordul cu FMI, actiune laudabila in sine dar care a creat alte iluzii, cum ca ce tari suntem acuma. O crestere economica care, apropo, nu poate fi revendicata de niciun guvern de dupa anul  2000 a amplificat sentimentul politicienesc al tariei, iar admiterea in NATO, desi era datorata unor cu totul alte motive decat eroismul dovedit la Rovine sau Marasesti. Pe acest sentiment al tariei s-a bazat si alegerea lui Varujan Vosganian; pe iluzia ca europenii, daca ne-au acceptat asa, cu toate problemele noastre, in Uniune, vor continua sa inghita nemestecata oferta romaneasca de toamna si unicitatea noastra latino-balcanica.

     

    Problema e ca la Bruxelles, asa mi se pare mie si nu cred ca gresesc, sunt mai multi oameni normali si mai putini diplomati care stiu sa certe cu fraze politicoase si formulate impecabil, care unora le pot parea chestii de bine. Iar reactia lor a fost a unor oameni normali. Dar, la urma urmei, noi nu puteam trimite acolo un tip OK, caruia nimeni sa nu-i poata reprosa ceva? Oamenii par a fi, acolo, ceva mai mult decat un certificat de buna purtare de la CNSAS, un costum elegant, o alura sportiv-dezinvolta sau un cumul de diplome. Daca n-avem asa ceva, de ce nu i-am pregatit? Daca-i avem, de ce nu-i scoatem la iveala? Toata aceasta tevatura s-a ivit in momentul in care ma pregateam sa scriu un articol de bine despre Tariceanu. Nu zambiti, mi s-a parut ca omul a luat destule suturi, intr-un fel sau altul, in ultima perioada si mi s-a parut „fair“ sa evidentiez macar un lucru bun pe care l-a facut, faptul ca a lasat mediul de afaceri si economia in pace. N-a fost sa fie si Tariceanu a ramas fara laude; dupa unele gafe politice si dupa recentele miscari de cadre prin ministere si institutii, cu atat mai putin. In final, chiar n-avem nici un ac care sa nu poata fi stirbit de barossoul european?

  • Si gulasul mai explodeaza

    Stiam dinainte ca ungurii au cea mai mare rata de sinucideri din lume. Ceea ce nu stiam insa e ca aceasta „vocatie a sinuciderii“ – ca altfel nu stiu sa-i zic – se aplica intocmai si in sfera politicii.

     

    Si nu, nu ma refer acum la declaratiile cu iz secesionist facute recent de catre Marko Bela. Pentru orice om cu scaun la cap, astea fac parte din regula jocului: UDMR incearca sa-si scape pielea, pastrandu-si, pe de o parte, electoratul. Pe de alta parte, cu acelasi drum, le ofera si „colegilor“ de guvernare prilejul de a mai incasa niste prezumtive puncte electorale, dand declaratii la fel de „belicoase“ si de intransigente“. E cam ca munca pe vremea comunistilor: noi ne prefacem ca muncim, ei se prefac ca ne platesc. Pana la un punct, tine. Dar numai si numai pana la un punct. Iar punctul cu pricina a fost de multisor depasit. Obraznicia de care a dat dovada in ultimele saptamani UDMR in discutarea proiectului legii de infiintare a ANI – o agentie conceputa, teoretic macar, tocmai pentru verificarea averilor demnitarilor miroase a sinucidere politica. Orice politician cu scaun la cap ar intelege ca o astfel de lege are, pentru electorat, o importanta deosebita, mai cu seama in conditiile in care imaginea parlamentarilor corupti este bine insurubata in mintea tuturor. Ei, as!

    Bazandu-se, probabil, pe fidelitatea constanta a electoratului maghiar, parlamentarii UDMR s-au incapatanat, pentru a doua oara, sa „castreze“ legea de orice bruma de eficienta. Au acceptat, ce-i drept, modificari de genul inlocuirii expresiei „in perioada“ cu expresia „in timpul“, „sunt nule“ cu „nu vor fi luate in considerare“ – probabil pentru a demonstra stapanirea subtilitatilor limbii romane (si, uite-asa, a ajuns ungurul mai roman decat romanul). Altminteri, proiectul a ramas, dupa a doua trecere prin Comisia juridica, neschimbat: proiectata Agentie NU va avea in continuare dreptul sa le controleze averile si va ramane sub controlul… – ati ghicit! – Parlamentului. Cu alte cuvinte, conform proiectului, parlamentarii se vor „controla“ pe ei insisi! Nu va convine? Vi se pare o impertinenta? Stati, nu va infierbantati cu asupra de masura, ca inca nu ati auzit toata povestea. I-auzi doua: „Haideti sa facem ceva care este de principiu. Politica se face de catre partide, societatea civila poate doar sa ma (sic!) atentioneze, daca societatea civila vor (sic!) sa faca politica, isi fac (sic!) un partid si intra in politica, dar nu poate sa spuna cum sa votezi, pentru ca votul imperativ este interzis“. Perla cu pricina ii apartine deputatului Mate Andras si se vroia o replica adresata ONG-urilor care cerusera rediscutarea legii in Comisia juridica. Stai si te scarpini in crestet, nedumerit: cum altfel sa-i zici decat sinucidere politica? Eutanasie? Cata vreme UDMR se mandreste cu o disciplina de partid iesita din comun, nu poti crede ca Andras a vorbit de capul sau, fara voie de la „stapanire“. Si-atunci pe ce se bazeaza, vorba lui Cocosila, UDMR-ul? Pe fidelitatea electoratului sau impinsa pana-n panzele albe? Pai ungurii din Romania nu mai citesc si ei ziarele din Ungaria? N-au vazut ce s-a intamplat (si inca se mai intampla) acolo dupa o replica plina de cinism a premierului ungar? Nu vad ca si gulasul unguresc poate, la o adica, exploda, dupa modelul mamaligii mioritice, taman cand ti-e lumea mai draga?

     

    Stiu, pana acum am vorbit numai de unguri, de parca ei ar fi capul tuturor rautatilor legate de viitoarea ANI. N-am facut-o insa pentru ca as fi sovin, xenofob, sau mai stiu eu cum. Am facut-o tocmai pentru ca de la celelalte partide sustinatoare ale proiectului in varianta castrata – PSD, PC si PRM – n-aveam pretentii de niciun fel. Electoratul PC e sublim, dar lipseste cu desavarsire, asa ca nimeni nu se sinchiseste de el. Cel al PRM e – cum s-o formulez mai eufemistic? – fericit de felul sau si, oricum, s-a obisnuit demult cu schizoidia lui „una zicem, alta fumam“, iar cel al PSD, redus de pe acum la nucleul dur, s-ar fi ingrijorat, poate, in cazul unei pozitii contrare: pai ce fel de tara e aia in care nici parlamentarul nu mai poate fura nestanjenit? S-a intors lumea cu susul in jos? Vorba unui prieten: razi tu, da’ nu-i rasul tau!“ Si nu e. In realitate, mai ca ma podideste plansul, mai cu seama cand imi imaginez armatele de parlamentari PNL si PD rasufland usurate ca pot scoate castanele ANI din focul luptei anticoruptie cu mainile altora. Mai mult – imi pare rau ca si Andras are, in felul sau sucit, dreptate. Nu atunci cand ii cere societatii civile „sa-si faca partid“ daca nu-i convine (imaginati-va, pentru o clipa, o replica de genul asta in gura unui congressman dintr-un sistem bipartinic) – ci cand, fara sa realizeze, arata cu degetul una dintre marile „bube“ ale asa-zisei societati civile romanesti: formate si sprijinite dupa criteriul tamp „societate civila a ONG-uri“, multe dintre organizatiile non-guvernamentale din Romania au ajuns sa se (auto) identifice (si sa fie identificate) cu societatea civila. Bisericile, asociatiile de locatari, cluburile de filatelisti, fun-cluburile, consiliile parohiale, breslele de avocati, medici, arhitecti, notari sau mai stiu eu ce – cele nascute, iar nu facute, par a fi fost, pentru moment, date uitarii.

     

    Vor politicienii societate civila? Pai, haideti sa le dam societate civila! ONG de-as fi, as trimite in aceste zile e-mail-uri (scrisorile sunt scumpe) tuturor grupurilor romanesti de pe Yahoo! (Google sa traiasca!), as accesa baza de date a tuturor partidelor sau m-as da peste cap in piata – numai pentru a convinge alegatorii sa-si contacteze „alesul“ prin e-mail, scrisoare, telefon sau tras-de-maneca, pentru a-i spune ca el, Ion sau Gyury, si ea, Maria sau Ildiko nu-l(i) mai voteaza data viitoare daca legea ANI nu se modifica in urma dezbaterilor din plenul parlamentului. Atat. De unele singure, ONG-urile din Romania nu pot face mare branza, in ciuda excelentelor intentii.

     

    Storcand insa cate o singura lacrima de la fiecare votant, pot provoca un potop. Vom fi fiind si noi, romanii, si ei, ungurii, prosti, dupa standardele politicienilor. Dar macar suntem multi.

     

    P.S. Le reamintesc cititorilor acestei pagini ca nu e nevoie sa astepte indemnuri de la ONG-uri. Acces la internet banuiesc ca au, iar multumita lui Google pot afla, in cateva minute, adresa oricarui demnitar.