BusinessMagazin

Blog

  • Top 5

    Fonduri de hedging (dupa valoarea activelor)

     

    SUA au avut anul trecut 241 de fonduri cu active de peste 1 mld. $, totalizand 1,2 trilioane $

     

    1. JP Morgan 34 mld. dolari (crestere de 75% fata de 2005);

    2. Goldman Sachs 32,5 mld. dolari (crestere de 48%);

    3. Bridgewater Associates 30,2 mld dolari, (crestere de 47%);

    4. DE Shaw Group 26,3 mld. dolari (crestere de 40%);

    5. Farallon Capital Management 26,2 mld. dolari (crestere de 59%).

     

    Sursa: Financial Times

     

     

    Fonduri de private equity (dupa valoarea sumelor atrase in 2006)

     

    1. The Blackstone Group – 23 mld. dolari

    2. Kohlberg Kravis Roberts & Co. – 21,6 miliarde de dolari

    3. The Carlyle Group – 18,3 miliarde de dolari

    4. Texas Pacific Group – 15,2 mld. dolari

    5. Bain Capital – 13 miliarde de dolari

     

    Sursa: Fortune Magazine

  • Cum sa pierzi un miliard

    Istoria recenta a fondurilor de hedging este la ani-lumina distanta de primul vehicul oficial de hedging – in valoare de 100.000 de dolari – pe care Alfred Jones il lansa in piata in 1949 ca sa exerseze plasamentele combinate pe crestere si scadere. Acum, pariurile financiare se castiga in miliarde de dolari. Dar tot in miliarde de dolari se si pierd. 

    • Bailey Coates Cromwell Fund, dizolvat in iunie 2005, dupa ce a pierdut 20% din portofoliul de 1,3 mld. dolari
    • Marin Capital, cu un capital de 1,7 mld. dolari, dizolvat in iunie 2005, dupa ce a pariat gresit pe General Motors.
    • Aman Capital, lansat in 2003 de traderi ai UBS, a ramas cu doar 242 mil. dolari in martie 2005 si s-a inchis in iunie 2005.
    • Tiger Funds, prabusit in 2000, dupa ce stransese 6 mld. dolari.
    • Long Term Capital Management, fondat in 1994, primul care a folosit modele computerizate de tranzactionare. In august 1998, pierderile au ajuns la aproape 4 mld. dolari.
    • Amaranth Advisors, prabusit in septembrie 2006. A pierdut 6 mld. dolari intr-o saptamana dupa ce traderul Brian Hunter a pariat ca preturile la gazele naturale vor creste (ca raportul intre pretul pe martie 2007 si aprilie 2007 se va mari; de fapt, s-a micsorat).

  • Undite contra rechini

    SUA. La 18 ianuarie 2007, Securities and Exchange Commission (SEC) a supus dezbaterii publice doua seturi de propuneri de reglementari pentru fondurile de investitii. In primul rand, le este permis sa investeasca in asemenea fonduri doar persoanelor care dispun de un venit net de 1 milion de dolari, impreuna cu familia (sau venituri anuale de 200.000 de dolari in fiecare din ultimii doi ani), si care, la momentul cand cumpara titluri in cadrul unei oferte private lansate de un astfel de fond, au deja angajate investitii de cel putin 2,5 milioane de dolari.  In plus, vehiculele de investitii va trebui sa fie total transparente si sa se inregistreze la SEC alaturi de investitori si de managerii fondurilor.  O serie de propuneri asemanatoare ale SEC au fost respinse in justitie in urma cu un an.

     

    CANADA. Statul canadian a anuntat tot la inceputul anului ca va propune, prin intermediul Canadian Securities Administrators – un grup de reglementare a pietei financiare – ca si managerii vehiculelor de investitii sa se inregistreze la autoritatea de reglementare.

  • Autostopisti pe autostrada

    Chiar a doua zi dupa ce discutasem cu Ionut despre necesitatea unui articol mai mare si bine fundamentat despre situatia politica din Romania si despre interactiunea dintre mediul de afaceri si politica, am citit, coincidenta, o buna explicatie a situatiei, oferita de Alvin Toffler.

     

    Ziceam noi, astia de la revista, ca este evidenta o detasare, in timp si spatiu, a mediului de afaceri de restul Romaniei. Companiile au invatat, cele mai multe dintre ele, fiecare in felul ei si platind pretul cuvenit (nu, nu spagi, o sa detaliez), sa lucreze intr-un mediu concurential si nu foarte prietenos. Sunt tot mai dese, in zona businessului, achizitiile in strainatate si lansarile de proiecte si noi produse, fara a mai vorbi de impulsionarea indicatorilor macro. In schimb, politicul pare tot mai pierdut in orgolii si mismasuri ieftine, ratand nu padurea (printre copacii careia tot ai mai avea loc sa te strecori), ci zidul in care cat de curand or sa dea cu capul.

     

    Zice Toffler asa: putem face o analogie intre ritmurile schimbarilor din societate si o autostrada. Pe autostrada lui Toffler ruleaza noua masini, cu viteze corespunzatoare ritmului de schimbare al institutiei respective. Prima masina, ce alearga cu 100 de mile pe ora, este compania, motorul multor schimbari in societate: tehnologice, financiare si sociale, toate izvorand din modul rapid in care firmele se adapteaza concurentei. Al doilea vehicul, cu 90 de mile pe ora, este cel al societatii civile – asociatii, ONG-uri, grupuri si cluburi, toate pro sau contra ceva. Cu 60 de mile alearga familia: a preluat la domiciliu activitati externalizate de companii, joaca la bursa, are site pe net, creeaza si se implica.

     

    Cu 30 de mile pe ora merg sindicatele, pietrificate in mentalitatile potrivite revolutiei industriale. Dupa sindicate vin, cu 25 de mile pe ora, birocratiile guvernamentale si agentiile de reglementare, iar motivele nici nu mai trebuie spuse: lente si greoaie, se tem sa nu greseasca, asa ca nu fac nimic.

     

    Sistemul scolar este asemuit de viitorolog cu o masina cu un cauciuc spart si cu aburi iesind din radiator, iar viteza este de zece mile pe ora. Functioneaza ca un monopol protejat intr-o lume a competitiei: scoala alege ce trebuie sa predea, fara sa fie interesata de rezultatul procesului de invatamant si fara sa se ingrijoreze de modul in care absolventul se integreaza in lume.

     

    Cu viteza si mai mica, de cinci mile pe ora, se misca guvernarea globala – de la ONU, FMI si Organizatia Mondiala a Comertului la puzderia de entitati transfrontaliere. Si mai lent, cu trei mile pe ora, „fug“ structurile politice, partide, parlament, guvern. Evident. Cel mai lent, cu doar o mila pe ora, se misca dreptul. Si mai evident.

     

    Mi se pare ca autostrada lui Toffler se regaseste si in Romania, nici nu ar putea fi altfel. Sunt tentat totusi sa schimb un pic ierarhiile din Romania: pastrez primul loc pentru companii, retrogradez societatea civila si urc familia pe locul doi si parca as inversa si locurile detinute de scoala si sindicate, dar ma mai gandesc. Mizez pe familie, pentru ca romanii au traditii mai puternice in aceasta zona, iar familia este in prezent un motor mai puternic, mai competitiv prin consumul pe care il realizeaza. Societatea civila cred, in schimb, ca are nevoie de mai mult timp pentru a se pune in miscare in mod real, aceasta insemnand resurse financiare si lepadarea de partizanate.

     

    Si as mai adauga o categorie, specifica Romaniei, cea a autostopistilor. Sunt romanii care au ramas in afara categoriilor insirate mai sus, multi, tacuti, folositi drept carne de tun, masa manevrabila si ignorata. Am si doua exemple practice pentru un curs de teoria autostrazii: cel al falimentelor si cel al laptopului de 100 de dolari.

     

    Falimentele sunt pretul de care vorbeam mai sus. Am vazut tot soiul de ingrijorari pe aceasta tema, pe care le consider nefondate; falimentul este, inainte de orice, o scoala si o primenire. Iar micii comercianti carora li se plange de mila astazi pentru caderea provocata de deschiderea supermarketului ar fi trebuit sa stie de pericole (dar scoala si societatea civila sunt prea lente) si sa se pregateasca pentru provocare – poate o activitate noua in servicii, poate mutarea.

     

    Iar criticii ideii cu laptopul sunt deplasati; unu, nu ofera o alternativa; doi, uita de 3 miliarde de dolari platiti pentru Bancorex si Banca Agricola, dar tipa pentru 200 de milioane pe laptopuri; trei, refuza un lucru care este undita si nu pestele. De acord, o multime de laptopuri vor fi vandute pe bautura, vor ramane nefolosite sau vor fi stricate. Dar daca milionul de aparate vor genera 10.000 de talente, din care 1.000 vor fi chiar oameni exceptionali, pretul merita platit.

     

    Este diferenta dintre a fi autostopist si alergator pe autostrada.

     

    Si mai cred ca fruntasii cursei ar trebui sa isi ia rolul in serios si sa ia autostopistii la drum: companiile sa devina constiente de rolul lor social si sa se implice, invatand oamenii sa fie actori ai lumii ce se schimba.

  • Ne va fi dor de Termoelectrica?

    Restructurarea pe care Ministerul Economiei a propus-o pentru producatorul cel mai scump de energie va duce in final la disparitia acestuia ca furnizor de sine statator.

     

    Aprobarea proiectului pentru fuziunea, de fapt inglobarea in Hidrolectrica a unei parti din Termoelectrica va crea cel mai mare producator detasat din piata energiei electrice si va aduce sansa relansarii sau, mai bine zis, a supravietuirii productiei termo (care este amenintata de ani de zile cu inchiderea din cauza grupurilor neperformante). Decizia, cu destule parti bune pentru ambii producatori, are intr-o prima faza o parte proasta pentru statul roman.

     

    Daca acesta va sacrifica aproape un miliard de euro in acest an pentru a scapa in anii urmatori de bilantul anual putin infricosator al datoriilor si al pierderilor de la Termoelectrica, Hidroelectrica va sacrifica, timp de cativa ani buni probabil, profitul obtinut pentru a aduce pe linia de plutire si noile grupuri pe care le va integra.

     

    Aceasta deoarece in proiectul de lege, care a primit aprobarea de la Consiliul Concurentei, este prevazut ca Hidroelectrica sa transforme „fostele sucursale ale Societatii Comerciale de Producere a Energiei Electrice si Termice Termoelectrica SA, respectiv CET Braila, CET Paroseni, CET Borzesti si CET Doicesti, de la stadiul la care se gasesc la data preluarii, in societati comerciale cu capital mixt impreuna cu investitorii privati“. Cu alte cuvinte, responsabilitatea pentru dezvoltarea centralelor de la Braila, Paroseni, Borzesti si Doicesti va reveni noului proprietar, celelalte filiale ale Termoelectrica vor fi redistribuite (unele catre principalii lor contractori, altele spre stat), iar cele nerentabile vor fi inchise.

     

    Aceasta va duce la disparitia ca producator de sine statator a Termoelectrica si la crearea celui mai mare furnizor de energie de pe piata, cu o putere instalata de peste 11.000 MW. Noua companie isi va permite sa jongleze mai mult cu pretul energiei de care va dispune (avand atat productie ieftina, dar si productie scumpa, va putea intra pe piata cu pret mixt). Un alt avantaj de care poate beneficia Hidroelectrica este ca termocentralele (in mod normal, capacitati „de rezerva“ din sistemul energetic) ii vor putea asigura productia in perioade de seceta. Cum ar fi, de exemplu, chiar acest an, pentru care Hidroelectrica se asteapta la o scadere cu 12% a cifrei de afaceri din cauza debitului mic al apelor.

     

    Pentru Termoelectrica, disparitia ca jucator de sine statator va fi de fapt un pas inainte, deoarece aceasta este una din putinele variante in care compania va reusi sa atraga credite, sa-si vanda mai avantajos energia sau sa negocieze mai bine cu investitorii care vor sa se implice in grupurile termo. Insa chiar si daca de la Termoelectrica vor trece la Hidroelectrica doar grupurile mari, de care ar fi interesati investitorii, e vorba de niste capacitati de productie costisitoare. Conform unor studii din piata de profil, din capacitatea totala de 15.000 MW a Romaniei, 80% din capacitatea termo si 40% din cea hidro au durata de viata depasita, iar investitiile necesare sunt de 800 de milioane de euro pe an, timp de cel putin trei ani.

     

    Chiar daca nu vor fi vandute, ci doar vor atrage investitori in parteneriat (fiind luate in calcul ambele variante), grupurile termo nu vor deveni mai putin atragatoare, in special pentru ca toate companiile care actioneaza in domeniul distributiei sau al furnizarii de energie isi doresc sa aiba in portofoliu oricat de putina productie, alocand in schimb pentru aceasta sume de ordinul miliardelor de euro.

     

    Aducerea sub acelasi acoperis a furnizorului de energie termo cu cel de energie hidro (varianta folosita de producatorii occidentali) poate fi privita si din alt punct de vedere: realizarea unui pret „de cos“ prin combinarea mai multor surse de energie cu preturi diferite de productie va face ca adaosurile comerciale pe care si le pun acum furnizorii privati care cumpara energie ieftina sa ramana in buzunarele Hidroelectrica.

  • Dizolvarea

    Dupa ce complexurile energetice din Oltenia au devenit companii de sine statatoare, Termoelectrica se dizolva de tot – la opt ani dupa ce fosta companie energetica de stat facea separarea intre companii producatoare, de furnizare si de transport.

  • Cine il poate invinge pe presedinte

    Avem trei presedinti postdecembristi si doua raspunsuri. Pe Ion Iliescu l-a invins Constitutia a carei litera impunea o limita de doua mandate pentru functia suprema in stat.

     

    Iliescu a interpretat legea fundamentala in spiritul propriu, iar supralicitarea s-a tradus printr-o concesie care i-a ingaduit sa se afle la putere de trei ori. Emil Constantinescu a fost invins de catre structuri, asa cum recunoastea intr-un discurs marcat deopotriva de neputinta si deznadejde. Sintagma a ramas adanc intiparita in memoria colectiva a unui electorat de dreapta incapabil sa internalizeze mesajul cu tenta mistica pe care il transmitea Emil Constantinescu la o ora de maxima audienta.

     

    Pentru Traian Basescu nu s-a gasit inca un adversar de calibru, fie si abstract, care sa-i ameninte suprematia. PSD si Mircea Geoana sunt pe cale sa definitiveze o procedura de suspendare a presedintelui care, paradoxal, ii va intari legitimitatea in fruntea statului. Plecam de la premisa conform careia referendumul de suspendare, daca va fi valid (prezenta de 50%A1 dintre cetatenii cu drept de vot), nu poate decat sa-l reconfirme pe Traian Basescu drept presedinte. Sondajele nu indica o degradare semnificativa a credibilitatii sefului statului, iar scenariul unui vot masiv impotriva lui Traian Basescu este fantezist, indiferent de cine il avanseaza. Argumentele nerostite ale social-democratilor sunt acelea ca, si in cazul unei reconfirmari a presedintelui, un vot impotriva de 30-40% ar insemna un reper de la care se poate continua sau reconfigura strategia anti-Basescu. In acceptiunea social-democratilor, ar putea fi considerat un semnal ca popularitatea presedintelui tinde sa se diminueze, iar presiunea asupra presedintelui ar creste constant. Un astfel de rationament este fals, iar contraargumentul este unul cat se poate de palpabil: daca PSD nu a reusit sa gestioneze politic o situatie favorabila precum victoria in alegerile parlamentare din 2004, cum poate convinge Mircea Geoana propriul electorat ca un referendum cu sanse infime de reusita va avea un efect negativ puternic asupra sefului statului? Social-democratii marseaza pe ideea referendumului anti-Basescu, invocand situatii discutabile in care seful statului ar fi incalcat Constitutia. Privit in ansamblu, demersul principalului partid de opozitie in scopul suspendarii presedintelui arata hazardarea politica a liderilor social-democrati. Una dintre regulile politice elementare pe care le incalca PSD este aceea a cunoasterii propriilor resurse si a propriului potential. Oare s-au intrebat social-democratii pe cine vor propune pentru functia de presedinte in cazul unei ipotetice demiteri a presedintelui Basescu?

     

    Celalalt adversar al presedintelui Basescu este premierul Tariceanu, alaturi de partidul pe care il conduce. Greseala liberalilor este aceea ca alimentarea constanta a conflictului cu Traian Basescu dilueaza implicit mesajul de tip european pe care primul-ministru incearca sa-l transmita in paralel. Prezenta pe ambele fronturi evidentiaza o discrepanta ce nu poate fi explicata intr-un mod credibil. Care este adevaratul Tariceanu si cand este el (mai) credibil? Atunci cand este mandatarul intereselor europene, manifestandu-si preocuparea responsabila fata de evolutia Romaniei sau atunci cand abdica de la sustinerea cauzei, angrenandu-se intr-un conflict fara menajamente cu seful statului? Este cert ca una dintre cele doua imagini nu cadreaza cu profilul premierului Tariceanu. Schimbul recent de replici dure intre Basescu si Tariceanu de la postul public de televiziune este dovada irecuzabila a disparitiei definitive a oricaror parghii de dialog institutional pe relatia presedinte-premier. Angajarea celor doi in atacuri desucheate va avea insa un efect negativ cert din perspectiva cetatenilor.

     

    Exista insa un adversar redutabil inclusiv pentru Traian Basescu: presa. Daca impotriva rivalilor politici poti lupta si poti castiga, un razboi deschis cu presa este calea sigura spre decadere. Iar declaratiile recente ale sefului statului referitoare la „mogulii“ din mass-media trebuie interpretate in profunzime, fiindca nu sunt simple atacuri la adresa patronilor de trusturi media. Prin acuzarea intereselor „mogulilor“, Traian Basescu vizeaza dihotomizarea presei, ceea ce i-ar permite sa evite expunerea la campanii indreptate impotriva sa. Intrebarea este ce anume va declansa acel declic astfel incat mass-media sa-l identifice pe Traian Basescu drept principala tinta, asa cum s-a intamplat cu Ion Iliescu, Emil Constantinescu sau Adrian Nastase? Pentru ca deocamdata, in ciuda derapajelor pe care le comite cu regularitate, presedintele Basescu gestioneaza eficient relatia cu mass-media.

     

    Seful statului are o calitate pe care adversarii fie o minimalizeaza din comoditate, fie nu o constientizeaza din ignoranta. El gaseste iesiri favorabile in situatii care par initial a fi impotriva sa. Traian Basescu n-a apelat inca la celebra sintagma „mai, animalule“, consacrata in spatiul public de Ion Iliescu. Cert este ca si atunci cand o va face, daca o va face, „animalul“ lui Traian Basescu va fi unul imblanzit si domesticit, adica mult mai tolerat de mass-media. Episodul „gaozarului“ este un exemplu care exprima pe deplin concesiile pe care presa este dispusa sa le faca in raport cu Traian Basescu. Ramane de vazut pana cand.

  • Un Disneyland pentru Grecia Magna

    Citesc in ziare si pe Internet ca la Albanella, la 20 km de templul din Paestum si 60 km de cel de la Velia, se va construi un parc arheologic cu numele de Megale Hellas (care inseamna Grecia Magna).

     

    In parc, care va costa 1,5 mld. de euro, va fi un templu fals, dar perfect, realizat in intregime din beton armat imbracat in travertin. Cei ce contesta initiativa spun ca la doar cativa kilometri distanta se gaseste un templu autentic din sec. IV-V i.Ch, dedicat Demetrei, si nimeni nu se gandeste sa-l scoata la lumina; cei ce o sustin se gandesc insa la un flux turistic mai mare decat cel permis de templele adevarate, toate putin cam darapanate, ca s-o spunem pe cea dreapta, si probabil ca au in minte Venetia reconstruita in Las Vegas, sau Partenonul din Nashville, sau poate chiar multiplele Disneyland-uri, toate – initiative despre care orice se poate spune, numai nu ca n-ar atrage vizitatori (si bani).

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare pe 4 aprilie.

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

     

     

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei 

  • Si disparitiile costa

    Pentru inlocuirea brandului Finansbank cu mai noul Credit Europe Bank, turcii planifica investitii de peste un milion de euro. Rebrandingurile, mai ales cand la mijloc sunt nume bine intiparite in mintea consumatorilor, nu sunt nici ieftine, nici simple.

    Preluarea Finansbank Turcia de catre grecii de la National Bank of Greece, care nu a inclus insa si filialele din Romania, Rusia, Olanda, Germania, Elvetia si Ucraina, aduce pe piata locala un nume nou. Cand au vandut banca, turcii de la FIBA International Holding au transferat bancii elene si brandul Finans, iar reteaua detinuta de ei in continuare (printre care si Finansbank Romania) isi va schimba numele in Credit Europe Bank. O schimbare care, cel putin pe piata romaneasca, impune investitii de mai bine de un milion de euro, dupa cum estima de curand vicepresedintele bancii, Omer Tetik – investitii concretizate intr-o ampla campanie de media, in presa scrisa, TV, outdoor, Internet si prin marketing direct. Odata cu banca, si celelate companii din grup isi vor pierde actualele denumiri: Finans Credit Ipotecar IFN, specializata in acordarea de credite ipotecare, devine Credit Europe Ipotecar, compania de credite de consum Finans Servicii Financiare va fi redenumita Credit Europe Servicii Financiare, iar Finans International Leasing va deveni Credit Europe Leasing.

    Sub noul sau nume, banca isi va pastra caracterul de institutie financiara universala, iar la finalizarea procesului de rebranding, produsele si serviciile oferite clientilor vor fi la fel ca in prezent, purtand insa noi denumiri. La fel, nimic nu se va schimba in organizarea interna a bancii, doar site-ul bancii va deveni, din finansbank.ro, crediteuropebank.ro. Agentia de publicitate care se va ocupa de rebrandingul Finansbank este Maximize Communications, cu care banca lucreaza in mod traditional.

    Schimbarea de identitate a unei banci (si nu doar) este in genere o procedura sensibila. Merita amintita experienta pe care in urma cu mai multi ani au trait-o clientii mexicani ai uneia dintre cele mai mari banci locale, Bital. Peste noapte, literalmente, brandul acesteia disparuse, iar toate filialele bancii cumparate de britanicii de la HSBC au fost transformate, fara niciun anunt sau vreo pregatire. In locul numelui institutiei financiare mexicane aparea cel al bancii britanice, insotit de logoul hexagonal al acesteia. O singura problema nu au anticipat britanicii: pentru vorbitorii de limba spaniola, initialele HSBC sunt greu de pronuntat, asa ca, dupa o vreme, au fost nevoiti sa afiseze pe cladirile din intreg orasul Mexico City afise imense, reprezentand un ghid de pronuntie: „Hache Ese Be Ce“.

    Evident, problemele de acest fel nu sunt dintre cele mai uzuale, dar rebrandingul este un proces de lunga durata, realizat in mai multe etape si sustinut de ample campanii de transmitere a noilor mesaje. Spre exemplu, americanii de la GE Money care au preluat anul trecut Domenia Credit, Motoractive si Estima Finance le vor schimba denumirile dupa cel al cumparatorului, dar in „cateva etape“, dupa cum explica William Cary, presedinte si CEO al GE Money pentru Europa, Orientul Mijlociu si Africa. Etapizarea procesului are o logica simpla: cele trei sunt deja binecunoscute publicului roman, iar disparitia lor brusca ar crea confuzie in randul clientilor. Intregul proces va fi sustinut de investitii evaluate de oficialii companiei la aproximativ 2,5 mil. dolari (aproximativ 1,9 mil. euro). Iar cum confuzia se poate traduce in pierderi de clienti – in contradictie cu strategiile si obiectivele agresive de vanzari ale oricarei institutii financiare locale la momentul de fata -, nimeni nu isi poate permite asa ceva. In ce o priveste, Credit Europe Bank vrea ca pana la finele anului sa detina 2% din piata (fata de 1,4% in 2006), iar in urmatorii doi ani sa intre in topul primelor zece banci din Romania.

  • Vedete necunoscute

    Sunt persoane publice, mereu pe sticla sau pe prima pagina a ziarelor. Mai nou si-au facut bloguri. De ce ar mai avea nevoie de jurnale online niste oameni care si-au obtinut deja notorietatea prin mass-media? Fiindca asa isi pot face PR mai bine sau doar fiindca e la moda sa-ti faci blog?

     

    In teorie, nu dorinta de crestere a popularitatii personale este motivul de a scrie un blog, adica un jurnal personal, un loc unde sa-ti asterni gandurile pentru a le citi apoi intr-un orizont oarecare de timp ori pentru a le impartasi cu cativa prieteni. Noul val de bloggeri – oameni deja bine cunoscuti din viata reala – vad insa in jurnalele online o baza pentru viitoare campanii online de imagine, in cazul unora inclusiv pentru campanii electorale.

     

    „Acesta este un jurnal pe care incerc, in masura timpului liber, sa-l scriu in fiecare zi“ – o replica obisnuita pentru debutul unui scriitor de blog. Ceea ce iese din sfera obisnuitului aici este ca intre ghilimele stau cuvintele Altetei Sale Radu, principe de Hohenzollern-Veringen. Princeradublog.ro este un blog „de sange albastru“ care, incepand cu 5 februarie, publica regulat descrieri ale vizitelor membrilor familiei regale, pareri, fotografii si scrisori electronice primite de la simpatizanti sau cititori. Blogul functioneaza ca un soi de birou al Casei Regale de relatii cu publicul, atata vreme cat principele sustine ca citeste absolut toate comentariile primite, iar in zilele de week-end raspunde la o parte dintre ele.

     

    Sa nu fie suficienta deci toata industria de comunicare prin mass-media traditionale? Sau doar fiindca au vazut cum bloggingul ii scoate pe multi din anonimat, o serie de persoane publice au adoptat aceasta noua forma de comunicare? „Blogul reprezinta o platforma de a-mi expune gandurile, asupra careia pastrez controlul“, spune singurul ministru blogger, Zsolt Nagy. In traducere, ministrul vrea sa spuna ca are la dispozitie o forma de comunicare nemediata, nefiltrata de presa, prin care e sigur ca la public ajunge exact ceea ce vrea el sa spuna; singura cenzura e cea pe care si-o impune singur, „pentru ca pozitia nu imi permite sa expun orice fel de subiect“.

     

    Intrarea pe piata blogging-ului, daca se poate spune asa, a unor astfel de figuri corespunde cresterii de audienta a blogurilor in general: de la cateva mii de pasionati de comunicarea virtuala, jurnalul personal a ajuns o moda in toata legea, un fenomen de masa, popularizat in presa si devenit cea mai noua expresie a acesteia. Nu e ciudat deci ca poate cea mai importanta categorie de persoane publice care si-au adaugat terminatia „.ro“ la sfarsitul numelui este reprezentata chiar de oameni care lucreaza in mass-media. Catalin Tolontan, cunoscutul jurnalist sportiv, scrie din august anul trecut, aproape zilnic, si primeste uneori chiar si mii de comentarii la articolele de pe blog. De altfel, asa isi si justifica Tolontan aparitia blogului: a vrut sa afle opinia cititorilor la temele puse in discutie si sa stimuleze exercitiul dezbaterii. „Va invit pe acest blog ca sa ne schimbam unii pe altii“, zice Tolo.ro.

     

    Iar blogul este tentant nu doar pentru jurnalisti, ci si pentru institutiile de presa, care incearca sa ajunga astfel la un public ce a evadat din zona mass-media clasice in cea a informatiilor citite pe diverse bloguri. De aceea, mai multe grupuri de presa isi stimuleaza angajatii sa deschida bloguri, iar in unele cazuri le grupeaza sub numele publicatiei, asa cum au procedat Gazeta Sporturilor, Hotnews, Cotidianul, Mediafax.

     

    O parte dintre cei care se bucura de notorietate in viata publica au reusit sa-si aduca publicul si pe blogul personal. Altii nu. Altii sunt asteptati s-o faca. Competitia anuala a celor mai apreciate pagini de jurnal online, Roblogfest, incheiata acum cateva zile, a avut o rubrica speciala, care a premiat personalitatea romaneasca cea mai asteptata sa-si faca blog. Pe lista celor 31 de persoane propuse s-au aflat nume ca Adrian Nastase, Andreea Esca, Marian Vanghelie, Corneliu Vadim Tudor sau Horia Roman Patapievici. Din 31 de propuneri, opt sunt pentru oameni politici. Si exista politicieni carora nu le este strain blogging-ul. „Nu sunt un scriitor si, sincer, nu mi-e deloc usor sa astern cuvinte, atat din punct de vedere al talentului cât si al timpului; dar e un atu de care e bine sa ne folosim“, marturiseste pe blogul personal Zsolt Nagy, actualul ministru UDMR al comunicatiilor si tehnologiei informatiilor. Adrian Nastase are o parere diferita. Desi acum cateva luni a afirmat cu ocazia unui congres al partidului ca intentioneaza sa-si lanseze un blog, spunand ca i se pare o idee atragatoare, intre timp a renuntat la acest plan. „Segmentul mic al celor care sunt interesati de bloguri nu cred ca ar justifica momentan timpul si resursele pentru transmiterea mesajelor pe aceasta cale“, este de parere Adrian Nastase, care isi pastreaza insa aceasta optiune pentru ceva mai incolo.

     

    Alte doua exemple cunoscute sunt cele ale lui Ioan Mircea Pascu si Gabriela Cretu, reprezentanti PSD si membri in Parlamentul European. „Cred ca nu e o intamplare faptul ca amandoi scriu si bloguri, tine de o orientare europeana si e un mijloc normal de legatura cu publicul“, spune Zsolt Nagy. Fiindca blogul reprezinta pentru politicieni si un mijloc de a raspunde adversarilor politici sau controverselor in care sunt implicati. Ministrul comunicatiilor isi expune parerea personala in cazul acuzelor ce au planat asupra lui in scandalul spionajului, Gheorghe Copos da replica unor articole din presa sportiva si lui Gigi Becali.

     

    La fel, Gabriela Cretu se apara printr-un comunicat de presa postat pe blog la acuzele cum ca afisele care promovau un concurs pentru Bruxelles si care ii contineau fotografia ar fi fost lipite in scoli cu scopul de a-si face campanie de imagine. Motivele scandalului au fost relatate de cateva publicatii, insa aproape nici una nu a publicat un articol care sa reproduca reactia deputatei, prin comunicatul de presa. Astfel, comunicatul de presa ignorat de presa ajunge sub ochii publicului sub forma articolului pe blog. Iar cu aceasta ne intoarcem la ceea ce spunea Zsolt Nagy despre accesul nemediat la public: presa traditionala isi impune propriul filtru in raport cu subiectele care i se ofera si cu tratarea lor, in timp ce blogul ocoleste acest filtru.

     

    Iar ca un astfel de blog de PR personal sa nu ajunga un jurnal necitit, trebuie sa respecte un set de reguli, scop in care de obicei se apeleaza la serviciile unor persoane calificate. Pentru blogul principelui Radu, bunaoara, conceptul grafic a fost facut de agentia de grafica si design media Anagrama. Gabi Dumitru, managing partner la Anagrama, spune ca sarcina sa a fost „de a aduce la zi reprezentarea vizuala a ceea ce inseamna Casa Regala“. Pentru blogul sau, Gabriela Cretu a apelat la serviciile lui Bobby Voicu, unul dintre cei mai „vizibili“ bloggeri din Romania, care a venit cu conceptul paginii si care orchestreaza metodele ce permit ca blogul sa apara intre primele rezultate la cateva cautari specifice pe motoarele de cautare. Prin natura activitatii sale, ministrul IT&C spune ca nu a simtit nevoia de a apela la ajutorul altor persoane pentru realizarea blogului. Pe site-ul lui Zsolt Nagy, numarul vizitatorilor a ajuns acum la 80-110 in fiecare zi, dar ministrul spune ca in viitor va avea si o campanie de popularizare a acestuia. Modelul sau sunt blogurile unor cunoscuti – prim-ministrul ungar si ministrul comunicatiilor din Italia.

     

    La ultimele alegeri, campania candidatului Traian Basescu a avut o pronuntata componenta online. Alegerile viitoare vor fi insotite, previzibil, de bloguri, ca mod suplimentar de promovare a unor candidaturi. Este de asteptat, deci, ca in perioada urmatoare sa-si faca debutul in blogosfera si alte persoane publice. La Roblogfest, personalitatea cea mai asteptata sa isi faca blog a fost presedintele Romaniei. Deocamdata insa, declaratiile de intentie pe tema potentialelor lansari de bloguri se lasa asteptate. Intrebarile BUSINESS Magazin adresate purtatorului de cuvant al Presedintiei despre cum se vede la Cotroceni ideea de blog n-au primit niciun raspuns.