BusinessMagazin

Blog

  • VIP blogroll

    Tag: vedete

    Tag: politica

    Tag: sport

  • STRATEGIE: Hewlett-Packard pune cartuse noi pe teava si ocheste

    Hewlett-Packard a facut anul trecut un profit de peste 16 miliarde de dolari. Dar nu va asteptati ca banii sa fie investiti in dezvoltarea afacerii cu imprimante, pentru care e cunoscuta compania.

     

    Toate companiile din IT si Internet care azi impanzesc Silicon Valley, o mana de cateva orasele din California, au la baza un numitor comun. Un mic garaj din care in 1938 doi tineri studenti scoteau primul produs sub marca Hewlett-Packard, de la numele celor doi fondatori. Osciloscopul 200A, un instrument de testare a echipamentelor de sunet, avea sa fie primul produs „high-tech“ facut in California, iar garajul devenea locul de nastere al Silicon Valley, astazi un muzeu cu circuit inchis pe o strada linistita din Palo Alto.

    Acum, compania e intr-o cu totul alta faza a dezvoltarii, iar afacerea de „printing and imaging“, prin care HP a ajuns sa fie cunoscut ca fabricant de imprimante, a cedat locul calculatoarelor si apoi altor echipamente hardware, din punctul de vedere al contributiei la veniturile totale, dar si al viziunii despre produsele spre care sa se orienteze. Mai multi analisti sunt insa sceptici fata de viitorul afacerilor care nu fac parte din activitatea de baza, gandindu-se ca HP devine o companie prea complicata, cu prea multe directii simultane si cu concurenti pe prea multe paliere.

     

    Sediul in care Mark Hurd, CEO de azi al HP, isi are biroul se afla tot in Palo Alto, intr-o cladire din apropiere unde sunt cateva sali de prezentare din care iese in evidenta cea pentru sistemul de videoconferinta al HP numit Halo. In toata multimea de birouri HP din localitatea unde isi are sediul central, foarte putine lucruri vorbesc despre firma ca producator de imprimante. Nici macar despre linia de business a vanzarilor de PC-uri, cea care astazi aduce cele mai mari venituri, nu ai ce vedea prea multe. Cu toate acestea, compania a devenit la sfarsitul anului trecut cel mai mare producator de calculatoare personale din lume, depasind rivalul texan Dell.

     

    Pana acum, aceasta a fost cea mai importanta victorie a noului CEO. Dar foarte posibil nu si ultima, pentru ca prin extinderea activitatilor de baza, HP devine un concurent pentru companii care altadata faceau parte din industrii diferite. In special pentru regiunea EMEA, planurile declarate ale HP urmaresc cresterea segmentului vanzarilor de software si in general a gamei de produse destinate afacerilor de talie medie. Ultimul produs lansat in Romania, de pilda, este StorageWorks D2D, un dispozitiv de back-up al serverelor pentru companiile mici si mijlocii.

     

    Spre deosebire de HP, Dell a comis pacatul deja clasic:  si-a conservat strategia care i-a asigurat pana acum succesul, fara a-si dezvolta noi surse de crestere si profit. Dell a avut o evolutie atat de statica, incat Michael Dell, unul dintre fondatorii companiei, si-a asumat incepand cu 31 ianuarie pozitia de CEO, dupa 18 luni in care actionarii au primit vesti proaste. Ultima aparitie in fata investitorilor a marcat primul trimestru cu scaderi ale vanzarilor din ultimii cinci ani. Compania a anuntat ca vanzarile de calculatoare desktop au scazut cu 18%, iar cele de calculatoare au crescut cu doar 2%. Desi si-a marit gama de produse, nu a facut nimic cu profiturile uriase care ar fi putut fi investite in noi linii de business. „Dell este practic un studiu de caz pentru cresterea dupa un singur enunt: «Noi facem calculatoare ieftine. Asta e ce facem si o facem la scara mare»“, spune Jim Mackey de la Billion Dollar Growth Network, o companie de cercetare orientata spre companiile foarte mari.

     

    Studiind exemplele acestor companii, Billion Dollar Growth Network a vazut un tipar in spatele cifrelor. Companiile cu cresteri rapide („fast growing companies“) ajung intr-un punct al veniturilor undeva peste 50 de miliarde de dolari, dupa care urmeaza declinul. Secretul este sa te lansezi in noi linii de business cu mult inainte de a exista cerere pentru acele produse si sa gasesti metode de a crea aceasta cerere. Reteta pe care o aplica acum, ca dupa un manual, HP. Desigur, afacerile cu calculatoare si cele cu imprimante sunt in continuare sectoarele de unde provin majoritatea veniturilor. Dar nu si cele pe care HP pune cel mai mare accent.

     

    Pana acum 10 ani, lucrurile erau foarte clare – majoritatea profiturilor veneau din vanzarea de imprimante sau, mai exact, din marjele de profit imense pe care le aduceau cartusele consumabile pentru imprimante. Acum, vanzarile de cartuse pentru imprimante raman in continuare sectorul cu cea mai mare rata a profitului, dar chiar si afacerea cu calculatoare pentru companii, pana nu de mult un punct de pierderi in rapoartele financiare ale companiei, a adus 42% crestere in profit operational, cu o crestere a veniturilor de doar 4%, adica 4,7 miliarde de dolari in trimestrul patru. Alte doua puncte slabe ale HP, diviziile de PC si software, au adus venituri in crestere de 10%, respectiv 14%. „Sunt unele din cele mai echilibrate rezultate financiare pe care le-am obtinut in ultimii ani“, spunea multumit Mark Hurd. Toata afacerea HP a incasat 91,7 miliarde de dolari anul trecut, o crestere de 6% fata de anul trecut, cand Carly Fiorina ocupa pozitia de CEO. Iar compania are acum la dispozitie 16,4 miliarde de dolari cash, profitul obtinut in 2006.

     

    Cu Dell ramas in urma pe partea de PC-uri, HP are acum in fata noi tipuri de competitori, cum este IBM. In vreme ce vanzarile de sisteme de stocare din gama superioara si serverele bazate pe sisteme proprietare scad, compania o duce bine la vanzarile de servere „standard in industrie“, pe care majoritatea le prefera pentru ca sunt mai ieftine si au un consum de energie mai mic. Cupland mai multe produse intr-o singura oferta completa, servere, PC-uri, unitati de stocare, de imprimare si software, compania e privita de analisti drept un concurent care ar putea fura la un moment dat din cota de piata a IBM, companie care momentan se afla la kilometri inaintea HP pe produsele pe care concureaza si nici nu da semne ca si-ar reduce ritmul.

     

    Acum, cu numeroasele linii de business prin care HP a reusit pana acum nu neaparat sa aduca profituri foarte mari, dar macar sa nu mai genereze pierderi, Mark Hurd isi poate permite luxul de a conduce compania in alt stil. Pana la Hurd, conducerea companiei avea sarcina de a veni cu noi modalitati de a stoarce cat mai mult profit din vanzarea de cartuse, de exemplu, si nu de a investi in viitorul diviziei de imprimante. Era o metoda prin care se puteau compensa pierderile aduse de alte directii, pentru a reusi sa aduca bursei rezultatele promise.

     

    Una dintre afacerile pe care CEO-ul companiei pariaza acum este cea cu software. El spune ca in doi ani softurile vor aduce venituri de 2 miliarde de dolari, dupa ce in 2006 au contribuit cu 1,3 miliarde la veniturile totale si au adaugat inca 85 de milioane de dolari in dreptul profiturilor. Mai exact, vanzatorii HP vor sa impacheteze intr-o singura oferta catre companii servere, software si servicii de consultanta. Iar cerintele companiilor difera acum de cele pe care le aveau in trecut. „Acum cinci ani, daca ii spuneai sefului direct ca vrei sa te concentrezi pe eficientizarea consumului de electricitate al centrelor de date si nu pe cresterea performantei, riscai sa fii dat afara. Acum esti dat afara daca nu te gandesti la acest aspect“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Chandrakant Patel, HP Fellow.

  • Cei 7 HP

    Divizie

    Venituri nete 2006 (mld. dolari)

    Calculatoare personale

    29,166

    Imprimante si consumabile

    26,786

    Sisteme de stocare si servere

    17,308

    Servicii

    15,617

    Servicii financiare

    2,078

    Software

    1,301

    Corporate investments

    0,566

    Sursa: HP

  • Cele 61 de tipuri

    De la analize statistice complexe si pana la tehnici de „minerit in date“ combinate cu inteligenta artificiala, arsenalul informatic este pregatit pentru a ne analiza si a ne clasifica in rubricile unei tipologii.

     

    Este aproape imposibil sa nu fi auzit despre celebra triada „urbanul, corporatistul si cocalarul“. A circulat intens prin Internet si am incercat in zadar sa-i gasesc originile. In esenta, e vorba de un text amuzant care descrie trei tipologii urbane (bucurestene mai precis, dar aplicabile in oricare oras mare), la care s-au mai adaugat, prin diverse bloguri sau forumuri, alte cateva: gospodarul, familistul etc. Ceea ce este interesant in aceasta mostra de sociologie folclorica este faptul ca diferentierea nu se face doar pe criterii culturale – de fapt se descriu niste subculturi – ci atinge si cateva tipare comportamentale in privinta consumului. De pilda, in materie de tehnologie, urbanul este caracterizat mai degraba de iPod si Mac, in vreme ce pentru corporatist laptopul este obligatoriu. O intrebare se ridica imediat: sunt oare valoroase aceste tipologii din perspectiva marketingului?

     

    Cu siguranta, chiar daca nu in termenii anecdotici, de folclor urban, care fac deliciul acestui pseudo-studiu. E vorba nu doar de subculturi, ci si de grupuri tinta destul de corect delimitate, iar exemplul tehnologic pe care

    l-am propus (urbanul prefera Apple) poate fi extins cu usurinta in diverse domenii. Este insa destul de greu de segmentat clientela dupa aceste criterii care, desi corecte, sunt suficient de vagi. Un aspect notabil este ca desi se specifica locurile unde intalnesti exponentii tipurilor, nu se spune nimic despre locul unde locuiesc, ceea ce sugereaza faptul ca segregarea sociala pe zone rezidentiale nu furnizeaza inca criterii suficiente de diferentiere. In schimb, o plimbare prin Londra (de exemplu) poate releva exact contrariul: pentru fiecare zona poti sa intuiesti destul de precis „tipul“ rezidentilor. Abia aici intervine tehnologia: bazandu-se pe volume imense de date provenind din surse diverse (incepand de la cele de recensamant si trecand prin diverse alte baze de date publice), o firma britanica numita Experian a produs o clasificare completa din perspectiva socio-demografica a tuturor celor 1,6 milioane de zone din Marea Britanie identificate prin coduri postale. Avand in vedere ca o astfel de zona cuprinde in medie cam 20 de gospodarii, se poate spune ca dimensiunea geografica adaugata datelor este foarte precisa.

     

    Ceea ce da insa o imensa valoare comerciala acestor date este identificarea tipurilor de consumatori. Pe baza a circa 400 de variabile, s-a ajuns la o clasificare in 61 de tipuri distincte, plasate in 11 grupuri. Grupurile sunt oarecum generice – de genul „simboluri ale succesului“, „familii fericite“, „inteligenta urbana“ sau „limita bunastarii“ – dar tipurile sunt foarte precis descrise in termeni demografici, sociali, economici si mai ales ca tipare de consum. Cele peste 200 de pagini care le descriu sunt, intr-un fel, o imagine extrem de sugestiva a tarii, iar produsul care exploreaza aceasta informatie – Mosaic reprezinta baza de date si diverse softuri conexe – furnizeaza o multitudine de posibilitati de segmentare. Este evident ca marketingul beneficiaza la maximum de posibilitatile deschise de Mosaic (practic, fiecare cod postal este asociat unuia dintre cela 61 de tipuri), dar aplicabilitatile sunt multiple. De exemplu, un studiu privind criminalitatea realizat de profesorul Tom Williamson releva o multime de aspecte care altfel ar fi imposibil de pus in evidenta, cum ar fi raportul dintre delincventi si victime in termeni sociali si plasarea pe harta a zonelor problematice din aceasta perspectiva. Pe de alta parte, Mosaic este o resursa extrem de pretioasa pentru politicieni, care au sansa sa-si focalizeze mesajul asupra tipologiilor pe care le considera permeabile la un anumit mesaj si sa nu risipeasca resurse in zone nepotrivite.

     

    Este oarecum neplacut sa te stii considerat un simplu „consumator“ si, cu atat mai mult, sa te stii clasat intr-un tip. Va trebui insa sa ne obisnuim, pentru ca puterea computerelor de a extrage sens din volume imense de date va creste si, inevitabil, vom fi mereu monitorizati si clasati. Daca astazi clasarea se poate face pe coduri postale, se apropie vremea cand datele privind activitatea noastra in Internet (ce situri vizitam, ce programe urmarim, ce produse cumparam etc.) se vor agrega si ne vor sintetiza un portret care va fi cu siguranta plasat intr-un sofisticat repertoriu de tipuri. Nu vom afla daca suntem „urbani“ sau „cocalari“ decat din continutul miilor de oferte care ne vor invada cutiile postale si inbox-urile.

  • Virusi cu garantie

    Autorii de virusi software din Rusia au inceput sa ofere contracte de garantare a eficientei si update-uri pentru produsele distribuite.

    Modelul de tarifare si service seamana puternic cu cel pentru programele software care sunt facute pentru a creste eficienta companiei si nu pentru a le distruge pe cele concurente. Poti cumpara o licenta de virus si apoi sa primesti urmatorul update gratuit sau pentru un pret mai mare; toate dezvoltarile ulterioare sunt gratuite. Cand e vorba de un virus sau de amenintari informatice ca troieni, programe spyware sau programe key logger, update-ul e mult mai important decat pentru un produs software obisnuit. Odata scoasa la iveala artileria de virusi, ea va reusi sa-si atinga scopul poate doar prima oara. Pentru ca in minutele urmatoare, armata de programatori angajati ai companiilor producatoare de software antivirus va descoperi amenintarea, o va izola, analiza si in cele din urma ii va gasi un leac – un update la solutia antivirus. Asa incat si virusii au nevoie de update-uri corespunzatoare. Preturile pentru astfel de virusi imbunatatiti incep de la 200 de euro doar pentru programul software si pot ajunge la 3.000 pentru versiunea completa, care contine update-uri nelimitate si functionalitati specifice, ca de exemplu puterea de a trece de sistemele de securitate ale procesatorilor de plati online.

    Mark Sunner de la compania americana de securitate informatica Message Labs a remarcat primul ca site-uri rusesti promovau, spre exemplu, troianul Bespoke specializat in furtul de informatii si proprietate intelectuala, garantand efectul. In prezentare se vorbea despre faptul ca acest troian va fi regandit si programat special pentru a ataca o anumita companie si ca vor fi furnizate update-uri dupa ce sistemele de securitate il vor detecta. Se pare ca tintele acestor virusi cu certificat de garantie nu sunt marile corporatii blindate cu antivirusi, ci afacerile medii sau mici fara un buget IT prea mare. „Evolutia in Internetul de astazi se departeaza de ideea veche, prin care creatorii de virusi lucrau doar pentru a face rau. De ce sa faci rau doar de dragul distractiei, cand poti sa faci milioane de dolari?“, remarca Natalie Lambert de la Forrester Research, citata de Internetnews.com.

  • Pe sticla monitorului

    „Atat de multe programe TV si nimic de urmarit“ a inceput sa devina o replica valabila si pentru site-urile care difuzeaza clipuri video facute de amatori.

    Dar odata cu Divvio, lucrurile promit sa se schimbe. Serviciul este un echivalent al ghidurilor cu programe TV aplicat la Web 2.0, care aduce pe micul monitor clipuri publicate pe site-uri ca YouTube, orientate dupa preferintele declarate ale fiecarui utilizator inscris. „Nu  vrei sa mergi din site in site pentru a gasi ceea ce te intereseaza“, spune Hossein Eslambolchi, CEO al Divvio. Pe ecranul fiecarui vizitator al site-ului vor aparea canale la fel ca in cazul televiziunii prin cablu, grupate in functie de temele de interes ale fiecaruia. De exemplu, daca sunteti un fan al Rapidului, in canalul alocat vor aparea clipuri postate pe site-uri care ii au ca protagonisti pe fotbalisti sau secvente din ultimele meciuri disputate. Cu o minima conditie, aceea ca motorul de cautare al Divvio sa includa in cautarile sale prin tot Internetul site-urile unde acele clipuri apar.

    In prima perioada de dupa lansare, Divvio va cauta „doar“ prin 750.000 de site-uri unde sunt postate videoclipuri facute de amatori, o fractiune totusi din numarul total al site-urilor. Ca la orice alt motor de cautare, software-ul pe baza caruia functioneaza Divvio va „calatori“ prin tot Internetul, indexand paginile care au continut video nu doar dupa titlu, ci si dupa marimea fisierului, dupa durata si mai mult de 10 alte atribute care sa-i dea o idee cat mai clara despre continutul filmului. Site-ul va folosi o aplicatie web proprietara care va permite vizitatorilor sa vizioneze orice tip de format din noua generatie a televiziunii, de la mp3 la Quicktime. S-ar putea spune ca Divvio apare la momentul potrivit.

    In fiecare zi 100 de milioane de videoclipuri sunt descarcate si privite de oameni din toata lumea si zeci de mii de statii radio emit online. Cu fiecare nou site, mediul devine mai bogat, dar si mai haotic si greu de urmarit. Iar CEO al Divvio, iranianul Eslambolchi, are toate sansele sa puna lucrurile in ordine. Pe cand era „chief transformation officer“ la AT&T, acum cea mai mare companie mondiala din telecomunicatii, el a fost cel care a schimbat vechea si ineficienta infrastructura a companiei cu o singura retea bazata pe tehnologia IP (Internet Protocol). Acum are o jucarie mult mai mica, dar la fel de interesanta. Zece angajati si 3 milioane de dolari la dispozitie pentru un ghid TV al Internetului.

  • Bomboane de la inima dam

    Incasarile pentru „Take, Ianke si Cadir“, piesa cu cel mai mare succes din istoria Teatrului National din Bucuresti, au depasit 1,5 milioane de lei. Care este secretul unui astfel de succes comercial al unei piese care a avut premiera in 1932?

     

    Ora 19.00 si gongul din Sala Mare a Teatrului National anunta ridicarea cortinei. In lumina reflectoarelor, Marin Moraru (Take), Radu Beligan (Ianke) si Gheorghe Dinica (Cadir). Replicile se succeda rapid intre Take si Ianke, iar dialogul este sustinut de aparitia Saftei (Silvia Tanase) si a lui Strul (Valentin Uritescu). Apar pe rand Mihai Calin si Monica Davidescu, iar piesa ajunge la punctul culminant. Un domn corpolent la vreo cincizeci de ani aplauda si rade zgomotos, iar o tanara imbracata intr-un costum business zambeste larg, fermecata de jocul actorilor. Radu Beligan, la cei 89 de ani ai sai, rosteste replica dupa replica, iar Marin Moraru (70 de ani) si Gheorghe Dinica (73 de ani) se misca pe scena de parca ar fi la prima tinerete. La final, sala se ridica in picioare si aplauda ca la o premiera.

     

    Spectacolul se joaca saptamanal din 2001 si a avut pana acum peste 360.000 de spectatori. Piesa scrisa de Victor Ion Popa continua sa faca sali pline, desi nu are niciun sambure de scandal sau un subiect de actualitate si, in plus, se sprijina pe umerii unor actori a caror varsta combinata este de aproape un sfert de mileniu. Seria pieselor care se joaca inca de la premiera cu casa inchisa a fost inaugurata in 1995 de „Puricele“ dupa Georges Feydeau, in regia lui Horatiu Malaele – la Teatrul Nottara – si a continuat cu „Sase personaje in cautarea unui autor“ de Luigi Pirandello, la Teatrul Bulandra, respectiv „Egoistul“ de Jean Anouilh sau „Inima de caine“ dupa Mihail Bulgakov, la Teatrul National.

     

    Totusi, se pare ca in teatru nu neaparat valoarea aduce incasari ridicate, cel putin asa sustin criticii. „Nu cred ca se poate stabili o relatie intre valoarea incasarilor si calitatea piesei. In cazul «Take, Ianke si Cadir», valoarea piesei este sub nivelul incasarilor, dar lumea nu merge la teatru in functie de ceea ce spun criticii, ci de alte criterii (de exemplu, ceea ce aud de la prieteni)“, spune Magdalena Boiangiu, cronicar de teatru. „E o piesa placuta, nu anunta niciun conflict grav, se termina cu bine, ceea ce e pe placul omului venit la teatru sa se relaxeze“, crede Boiangiu, care reproseaza insa lipsa de ritm a spectacolului.

     

    Criticii recunosc ca, in cazul spectacolului cu „Take, Ianke si Cadir“, prezenta trioului Beligan-Moraru-Dinica este ceea ce transforma reprezentatia piesei intr-un eveniment. „Marele atu al piesei sunt cei trei mari actori, care joaca minunat, «ca pe vremuri», cum se spune“, apreciaza Magdalena Boiangiu.

     

    Radu Beligan este Ianke, evreul ironic si intelept, iar Marin Moraru il intruchipeaza pe negustorul roman bland si cu umor. Gheorghe Dinica il intruchipeaza pe turcul Cadir, un adevarat maestru al combinatiilor, mereu in prim-plan si mereu cu ceva de comentat. Cei doi spun povestea unei prietenii care nu tine cont de religie. Intr-o lume a reinterpretarilor si a viziunilor de avangarda, montarile traditionale inca au succes. „Exista o traditie realist-poetica in teatrul romanesc, calcata in picioare de unii dintre regizorii noi, si care isi dovedeste forta. Cel mai greu este sa ajungi acolo unde poti sa transmiti bataile inimii tale“, sustine Radu Beligan.

     

    La randul sau, Gheorghe Dinica crede ca piesa este foarte bine scrisa si de aceea a prins atat de bine la public. Conflictul este general-uman, iar dialogurile tin de firescul vietii de zi cu zi de pe strada din orice mahala, desi raportul intre generatii nu mai are nici pe departe atata ceremonial ca in prima jumatate a secolului trecut.

     

    Pregatirea piesei a durat in jur de doua luni. Grigore Gonta, regizorul, isi aminteste de inceputurile spectacolului: „Ideea a venit din partea lui Dinu Sararu (fostul director al Teatrului National din Bucuresti – n.red.) care a vrut sa-si deschida directoratul cu o piesa clasica romaneasca. Eu am mai montat piesa prin 1990, in mare in aceeasi distributie, dar atunci am facut o greseala, pentru ca am pastrat textul integral, ceea ce ducea la un spectacol de trei ore si ceva – prea mult pentru publicul din zilele noastre“.

     

    Se pare ca regizorul Gonta a invatat din experienta traita de insusi autorul, Victor Ion Popa, care a avut un esec rasunator in 1932, cand a pus pentru prima data piesa in scena la Teatrul Ventura. Constrans de Maria Ventura, proprietara teatrului, Popa a lucrat cu o distributie care nu-i era deloc pe plac si a dat gres din cauza atmosferei tensionate de la repetitii. Insa in cazul variantei din 2001 se pare ca lucrurile s-au potrivit. „A fost o intalnire fericita de distributie, muzica, scenografie, lumini. S-a gasit o solutie scenografica interesanta, care capteaza publicul“, sustine Gonta. Mihai Madescu a imaginat o casa care se roteste, astfel incat decorurile sa se schimbe rapid. Regizorul spune ca se afla in permanenta in culise – „mai trebuie sa intervii, sa vezi daca lumina intra la momentul potrivit, daca recuzita corespunde. Nu vreau ca spectacolul sa aiba riduri si il pastrez machiat in permanenta“.

     

    Varianta „cosmetizata“ a piesei a reusit sa atraga un segment de public la care realizatorii nici nu visau. „Ne gandeam ca piesa va atrage nostalgicii, dar s-au umplut salile cu tineri. O asemenea epoca, asemenea oameni ne fac sa visam“, spune Radu Beligan.

     

    Tinerii nu numai ca sunt interesati de piesa, dar stau la coada si isi fac rezervari cu cateva saptamani inainte. Unii chiar le cumpara prin Internet, de pe okazii.ro. „Am vazut spectacolul de doua ori in ultimii doi ani si tin minte ca prima data am asteptat o luna pana sa gasesc bilete. Dar mi-am propus sa il vad in fiecare an cat timp se va mai juca, avand in vedere varsta actorilor principali“, spune Adrian Popescu, student in anul IV la Academia de Studii Economice.

  • Bonjour, Simone!

    O trupa de fete cu nume cu sonoritati frantuzesti porneste din Brooklyn sa cucereasca lumea, depasind statutul de underground cultivat de trupele twee pop.

     

    A sosit timpul sa lansez iar niste previziuni cu privire la cei pe care-i vom asculta si vedea pe MTV peste cateva luni. Cum reputatia mea de jurnalist este in joc, ar fi bine sa pariez pe ceva sigur, iar toate pariurile se indreapta in acest moment spre Au Revoir Simone, care par gata sa devina ceva super.

     

    Desi, dupa nume, Au Revoir Simone par sa provina din Franta, membrele sale, Annie, Erika si Heather, sunt de fapt din Brooklyn, chiar daca pretinsa origine franceza ar putea face parte dintr-un plan istet. Daca ai vrea sa creezi o formatie, ai putea adopta o solutie mai proasta decat folosirea tiparului dupa care au fost create Au Revoir Simone: se iau niste fete dragute, le pui sa cante un pop visator in stilul anilor saizeci, pui si niste gene fluturande, o lingurita de Tinkerbell, amestecate cu o insinuare foarte fina ca acestea ar putea fi lesbiene (cat sa-i starnesti pe fanii de sex masculin) si voilr! Pachetul castigator. Fetele nu numai ca puncteaza la toate capitolele importante, ci si reusesc sa-i faca pe oamenii importanti sa le acorde atentie. David Lynch (cunoscut pentru „Twin Peaks“ si „Mulholland Drive“) este fan al lor, numindu-le „trupa (lui) preferata“. Conform d-lui Lynch, acestea sunt „inocente, super si noi“. Nu exista publicitate mai buna pentru o trupa decat cea oferita de un cineast atat de respectat ca Lynch. De cand Lynch a trecut in tabara lor, Internetul s-a umplut de publicitate la adresa formatiei.

     

    Daca ar exista un echivalent al acestei trupe in lumea filmului, acesta nu ar fi Lynch, ci Sofia Coppola. Toate videoclipurile celor de la Au Revoir Simone par scene taiate la montaj din „Sinuciderea fecioarelor“ („Virgin Suicides“) sau orice alt film semnat de tanara Coppola – rochite usoare, plimbari prin campuri de porumb, parul despletit in bataia vantului, alergarea intr-o stare de visare prin padure, in timp ce o lumina diafana … Ma scuzati. M-a cam luat valul. Intelegeti stilul.

     

    Desi au o baza de fani destul de „indie“, trupa nu foloseste nicio chitara. Fetele canta la clape, la care se adauga niste drum machines, ceea ce confera muzicii lor un sound „synth-pop“ visator. Cea mai buna comparatie ar fi aceea cu formatia Belle and Sebastian din Glasgow, care la randu-i creeaza un pop visator in stilul anilor saizeci, cu versuri melancolice. Daca tineti neaparat sa stiti, pe baza acestei muzici s-a creat un gen intreg – „twee pop“. „Twee“ este un cuvant incredibil de greu de descris in limba engleza si aproape imposibil de tradus – Dictionarul Oxford il defineste drept ceva „excesiv sau afectat de dragut sau sentimental“. O descriere destul de exacta a muzicii lor. (Exemplu de vers: „Tell me a sad song… I want you to make me cry.“ – „Spune-mi un cantec trist… vreau sa ma faci sa plang“.) „Twee-pop“ este in general popular printre adolescentii studiosi insingurati si idealisti, exact genul de oameni care se vor indragosti de Au Revoir Simone.

     

    Ca sa nu credeti ca am alunecat intr-o vulgaritate inutila atunci cand am facut aluzia la lesbianism, sex-appeal-ul formatiei pare sa le ajute la vanzari. Umbla vorba ca la concertele lor abia daca te poti misca printre randurile de barbati care saliveaza la vederea trupei. Cea mai buna caracterizare pentru ele ar fi, probabil, aceea de alternativa la Pussycat Dolls, chiar daca e vorba de o alternativa care ii are ca tinta pe barbatii care citesc poezie.

     

    In vreme ce majoritatea artistilor twee-pop se mandresc cu statutul lor underground, gasind o placere perversa in a concerta in fata catorva fani inraiti, Au Revoir Simone par gata sa atinga un public mai larg. Piesele lor au aparut deja in serialul TV american de succes „Grey’s Anatomy“, ceea ce indica clar faptul ca vor ajunge mari. Cu un album intitulat „The Bird of Music“, ce va iesi pe 15 mai, toata aceasta publicitate pozitiva este facuta la momentul potrivit. Fiti atenti: vor fi pe MTV inainte sa va dati seama.

     

    In romaneste de Loredana FrATilA-Cristescu

  • Nebunii care ne innebunesc

    In opinia multor specialisti in comunicare si relationare interpersonala, Dr. Albert J. Bernstein este un fel de Buffy. Spaima vampirilor, evident.

     

    Psiholog, editorialist la cateva reviste de business si de psihologie (dar si de „Business Psychology“), Bernstein s-a facut cunoscut prin niste carti motivationale cu titluri socante („Neanderthalienii la lucru“, „Cum sa negociezi cu personalitatile explozive“ sau „Creiere de dinozaur“), dar a devenit cu adevarat un nume de prima talie odata cu „Vampirii energetici“, un volum care analizeaza, in cele mai marunte si revelatorii detalii, personalitatile distructive din jurul nostru, oamenii care ne secatuiesc de vlaga si de resurse psihice, care ne perturba echilibrul interior, impiedicandu-ne sa ne realizam pe plan social sau profesional. Din fericire, Bernstein nu este doar un fin diagnostician, ci si un terapeut de prima mana, care furnizeaza retete ideale si solutii optime pentru a face fata diferitelor tipuri de semeni periculosi: narcisisti atotmeritorii, paranoici extenuanti, dramatici exagerati sau antisociali.

     

    Toate leacurile pe care autorul ni le pune la indemana sunt oferite impreuna cu o bine calculata doza de umor, ceea ce usureaza lectura. Iata cum incepe capitolul 1: „Vampirii te urmaresc chiar in acest moment. Pe strada, sub luminile fluorescente de la birou sau poate chiar acasa. Misuna pretinzand ca sunt oameni normali, pana cand nevoile lor ii transforma in bestii pradalnice. Ei nu iti sug sangele, ci energia emotionala“. Devine autorul insusi paranoic? Nu, pentru ca iata ce declara cateva randuri mai la vale: „Vampirii energetici nu au insa nimic supranatural. Metafora melodramatica nu e altceva decat psihologie clinica imbracata in costum de Halloween“.

     

    Fiecare dintre tipurile de vampiri identificate nu sunt ilustrate de oameni suficient de deranjati ca sa poata fi diagnosticati oficial cu tulburari de personalitate, dar felul in care gandesc si se comporta corespunde cu modelele descrise in manualul de diagnostice. Pe de alta parte, ei au, obligatoriu, si caracteristici pe care cei din jur le gasesc atractive

     

    Prin sfaturi practice, menite sa ne ajute sa-i identificam, cu o perspectiva psihologica profesionista, autorul ne ofera o serie variata de strategii de actiune care ne indeamna nu sa infigem tarusul de argint in inima „creaturilor noptii“, ci doar sa aflam metodele prin care sa-i facem inofensivi.

     

    Dr. Albert J. Bernstein, „Vampirii energetici“,

    Editura Amaltea, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Friducha

    Daca veti avea curiozitatea sa cautati pe Amazon.com, la categoria „carti“, volume cu titlul „Frida“, veti avea surpriza sa vedeti aparand o avalansa de biografii, romane, memorii, albume tematice sau monografice avand-o in centrul atentiei pe unica, salbatica si suava Frida Kahlo. Artista mexicana rebela, sotie a incantatorului nebun Diego Rivera, autodidacta de geniu, suprarealista din vocatie, cea care cu cativa ani in urma a devenit personajul principal al unui film care a facut furori („Frida“, in regia lui Julie Taymor, cu Salma Hayek si Alfredo Molina) si care, in fine, a tesut in jurul ei o adevarata mitologie. In dara de spuma a acestui trend inca viguros, editura Tritonic a publicat un roman care ii va face fericiti pe adoratorii artistei, un roman despre viata incandescenta a Fridei (Friducha, cum ii spunea in clipele de tandrete Diego, ingerul si demonul ei), despre numeroasele personalitati care i-au stat in preajma, un roman tradus deja in 14 limbi si devenit imediat dupa aparitie, in 2001, bestseller international.

     

    Barbara Mujica, „Frida“,

    Editura Tritonic, Bucuresti 2007

     

     

    Cine sunt scriitorii?

    Margaret Atwood este, la ora actuala, unul dintre cele mai reprezentative nume ale literaturii canadiene contemporane si, cu siguranta, cea mai tradusa scriitoare a acestui spatiu nord-american (inclusiv in farsi, japoneza, islandeza sau turca). „Negocierea cu moartea“ cuprinde o suita de texte privind conditia scriitorului, actul si placerea scrisului, mitologiile create in jurul figurii scriitorului. Care este deci rolul acestuia? De profet? De inalt preot al artei? De bufon la Curte? Sau de martor al lumii reale? Margaret Atwood analizeaza metaforele pe care scriitorii de fictiune si poetii le folosesc ca sa-si explice (sau sa-si scuze) activitatile, analizeaza rolurile pe care acestia aleg sa le joace si costumatiile pe care le poarta.

     

    Margaret Atwood, „Negocierea cu moartea. Scriitorul despre scriitura“,

    Editura Tritonic, Bucuresti, 2007