BusinessMagazin

Blog

  • AGRICULTURA: Rosii din nuci de cocos

    Serele romanesti si bulgaresti sunt ultimele din Europa care mai cultiva legume pe sol. Restul tarilor au trecut la productia pe substrat artificial, mai eficienta cantitativ, dar care ofera produse mai putin gustoase. Vor vrea producatorii romani sa ramana oaza naturala a Europei sau vor alege reteta mai productiva?

    Dintr-o camaruta aflata in vecinatatea biroului sau, Constantin Stanciu aduce un plic alb de nylon pe care il desface cu gesturi rapide. Dinauntru scoate o suprafata rectangulara, maronie si rugoasa, moale ca o bucata de lemn putrezit pe care o sfarama intre degetele lui.

    „E «cocopit»“, explica directorul serei Leoser Bucuresti, cel mai mare producator de legume din tara, cu o suprafata insumand aproape un sfert din suprafata serelor romanesti. „E facut din nuca de cocos. Se umfla cu apa, i se da de mancare ca unui copil, dar dupa calculator, se pun rasadurile pe el si cresc“, spune Stanciu. „Cocopitul“ e singura suprafata artificiala, alaturi de vata minerala („rockwool“) pe care producatorii de legume in sera mai produc in Europa. Eficienta sporita cu 50-75% a culturilor pe acest tip de suprafata i-a convins pe europeni sa renunte la gustul mai bun al legumelor cultivate natural. Mai mult, noua tehnologie simplifica munca producatorilor: daca solul trebuie tratat periodic, suprafata artificiala se inlocuieste pur si simplu dupa un an de zile.  „Gustul legumelor nu se compara cu cel al legumelor crescute pe sol, dar este mai eficient“, spune Stanciu. „Vom incerca si noi sa trecem la «cocopit», pentru ca n-o sa facem fata altfel in Uniunea Europeana. Cand ei obtin 400-500 de tone la hectarul de tomate, si tu obtii numai 220-300, normal ca esti obligat sa treci la o alta tehnica pentru a putea face fata“. Pe cele 90 de hectare detinute in Bucuresti, Leoser va implementa noua tehnica in etape, intr-un interval de 10-15 ani.

    Leoser nu e singura societate care va renunta la productia pe sol. O alta societate bucuresteana, Berser, va planta curand rasadurile pe suprafata artificiala.  „Mai ramanem un an pe sol, si de la anul preluam tehnologia“, spune Cristian Rusu, directorul general al firmei care detine 30 de hectare de sera incalzita in zona Berceni, in care cultiva tomate si castraveti. „In Bucuresti sunt toxine, amoniac, nu se poate cultiva ecologic. Iar pe substrat artificial vom putea fertiliza regulat, in conditiile comunitatii.“  Dar entuziasmul pentru tehnicile comunitatii de a cultiva nu este impartasit de toti proprietarii de sere din Romania. Vor continua sa existe culturi pe sol in tara si vor fi chiar profitabile pentru cei ce le vor avea, e de parere Maria Schutz, actionara majoritara a trei sere romanesti, ce insumeaza o suprafata de 160 de hectare: Codlea Brasov, Orser Oradea si Agroser Campia Turzii.

    „Personal n-am vrut sa trec pe substrat artificial, pentru ca singura noastra sansa este sa facem produse ecologice“, spune Schutz. „La noi totul este foarte natural, mai ales la Codlea. Inclusiv apa o aducem din rau. Sera este doar un acoperis.“ Schutz spune ca toata suprafata de 160 de hectare este atestata pentru productia ecologica, iar saptamana trecuta serele au fost auditate de firma germana Ecocert pentru a primi certificatul de productie ecologica. Astfel, serele Mariei Schutz ar putea deveni primele sere ecologice atestate din Europa. 

    Totusi, cum poate fi profitabila o sera care produce mai putin? Raspunsul e simplu, spune Schutz. Pretul in Europa este de trei ori mai mare pentru produsele ecologice. Iar diferenta de productivitate nu e atat de mare in favoarea productiilor pe sol artificial. „Productivitatea noastra e foarte mare: producem natural 200-300 de tone la hectar, in timp ce ei produc artificial 600-700 de tone. Suntem foarte pregatiti“, considera directoarea. Sansa serelor sale este aceea de a fi intr-o zona nepoluata, de cand „s-a inchis Colorom“. Dar Schutz nu a neglijat nici factorul timp: stiind ca un proces de acreditare dureaza trei ani, a luat-o din timp. Societati mai mici precum sera din Comanesti, Bacau, nu au inca o strategie bine definita. Toma Aichimoaie, unul dintre cei patru administratori ai serei privatizate in 2002, spune totusi ca inclina pentru produsele ecologice. „Cred ca o sa mergem pe ecologice ca sa putem exporta, pentru ca suntem intr-o zona fara desfacere. Dar nu ne-am interesat inca.“ Din cele 11 hectare istorice ale serei din Comanesti, astazi mai exista in picioare patru, dintre care unul singur e incalzit, pentru productia de spanac, salata si rosii. 

    Schutz exporta deja 30% din productie in Germania, Cehia si Ungaria, dar a inceput deja sa „pregateasca“ magazinele din Bucuresti pentru produsele ecologice. Indiferent de calea pe care au ales-o, societatile care au luat deja o hotarare par sa aiba un plan de afaceri fezabil, cu care pot supravietui dupa aderare. Problema e in curtea nehotaratilor, care, daca pastreaza solul pentru cultura dar nu vor avea atestatul de productie ecologica, nu vor putea vinde la preturi de trei ori mai mari, desi vor produce de doua ori mai putin. Iar riscul este mai ales al micilor producatori, spun marii producatori.

    „In ultimii doi ani am fost in Ungaria si anul trecut am avut deceptia sa constat ca, dupa aderare, cam toti micii producatori au dat faliment“, spune Stanciu de la Leoser. Falimentul micilor producatori din Ungaria  i-au adus lui Stanciu exporturi neasteptate. „Am avut export, in perioada Pastelui Catolic, de castraveti lungi de m-am speriat, cereau cate doua-trei camioane pe zi“, spune directorul. „Pana acum in Ungaria intrai foarte greu, pentru ca aveau productia lor.“

    Pentru a evita slabirea sectorului in care activeaza prin disparitia celor mici dar multi, Stanciu spune ca incearca impreuna cu alti colegi sa constituie o asociatie interprofesionala a culturilor protejate din Romania, dar pana acum initiativa a fost franata de reticenta micilor producatori. „Cred ca vrem sa-i colectivizam, ca vrem sa punem stapanire pe ei, noi trebuie sa-i invatam.“ Ce vrea Stanciu sa-i invete? „Tehnica pe care o folosesc ei in exploatare e rudimentara“, spune el. De exemplu, ei nu cunosc distanta la care trebuie plantate tomatele si planteaza 4 la metrul patrat, in loc de 2,4.  Iar eficienta sta in detalii. „Ei o sa-si dea seama in 2007 ca nu vor putea face fata cu productia pe care o fac acolo si cu cheltuielile pe care le vor avea.“ Indiferent de spaimele legate de agricultura din Romania si efectele integrarii in UE, se pare ca pentru proprietarii de sere este mai simplu – ei trebuie sa se decida daca raman agricultori sau se transforma in cococultori.

  • Romania de sub sere

    Suprafata serelor din Romania este de 922 de hectare, din care circa 450 de hectare sunt sere incalzite. 

    PRIVATIZATE sunt peste 90% din societatile comerciale de sere.

    PRODUCTIA de legume de sera a fost de 65.306 de tone in 2004. Cantitatea de legume proaspete importata in 2004 a fost de 152.456 de tone.

    SUBVENTIONATE sunt doar productiile din serele incalzite. Dintr-un fond de 325 de miliarde de lei (9 mil. euro) pot fi subventionate in acest an 65 de mii de tone, cu cate 5 milioane de lei pentru o tona. 


    900.000 DE EURO     este costul unui hectar de sera fara utilitati. Marii producatori isi propun ca in urmatorii ani sa isi extinda serele.

    2,5 MIL. EURO este costul unei centrale termice care poate incalzi 25 de hectare de sera. Pretul caldurii din sere reprezinta 70% din costul final al produsului. In aceasta iarna, Constantin Stanciu spune ca a cheltuit un miliard de lei pe zi pentru energia termica. 


    A FOST ODATA In 1990, Romania dispunea de peste 1.450 ha de sere incalzite. Serele de la Isalnita, cu peste 200 de hectare, erau socotite cele mai mari din lume.

  • ROMANIA underground

    O mana de dansatori independenti de dans contemporan reprezinta Romania in strainatate in fiecare an, mai des decat o face presedintele tarii: de vreo 30 de ori pe an. Totusi, dansul contemporan nu are in Romania nici macar o scena, iar fondurile de la stat l-au ocolit cu constiinciozitate.

    Nici teatrele independente, nascute ca alternativa la repertoriul prafuit al teatrelor de stat, nu au fost incurajate in vreun fel, desi au plimbat si ele numele tarii peste hotare. Accesul companiilor private de teatru este limitat la scenele improvizate pe cont propriu si la fondurile adunate in acelasi fel.

    In Romania, sectorul independent nu reprezinta nici 20% din fenomenul cultural. Daca aruncam o privire peste granita, vom constata ca teatrul si dansul sunt cam peste tot predominant independente: Budapesta, o capitala cu 1,6 milioane de locuitori, are 80 de teatre particulare, iar Moscova – peste 100. Despre tarile occidentale nici nu mai discutam. In Romania, cifra companiilor de teatru si dans particulare nu sare de zece. Discrepanta vine din faptul ca sectorul independent in alte tari este puternic sprijinit financiar de stat, independenta fata de acesta situandu-se doar la nivel ideologic si administrativ. In Romania, independenta a fost perceputa de autoritati in primul rand ca independenta financiara.

    „Ministerul Culturii ne-a spus ca nu ne poate sprijini ca institutie pentru ca, daca ne sprijina, ne pierdem independenta“, spune Roxana Crisan, directorul executiv al Teatrului Act, primul teatru independent romanesc, fondat de Marcel Iures in 1998 in beciul unei cladiri de pe Calea Victoriei din Bucuresti. „Lucrul acesta ne-a infuriat teribil. Niciunde in lume nu se pune problema asa.“ Cum supravietuiesc, in acest context, cele cateva companii private de teatru si dans? Cu siguranta, nu din banii de bilete. 

    „Ce sa acopar din bilete, cand copiii mei iau sume fictive?“, intreaba retoric actorul Dan Puric, manager al trupei independente Passe-partout DP. „Din punct de vedere economic, trupa este un fals.“ Pentru piesa „Don Quijote“ la care lucreaza acum, Puric spune ca va avea de impartit 1.000 de euro la 24 de oameni. Bani din teatru nu se fac decat pe Broadway, singurul loc din lume unde oamenii platesc pe bilet pretul real. O spun chiar cei care au intemeiat teatrele independente in Romania. Din vanzarea de bilete, acestia isi acopera doar 10-15% din costurile de productie. Restul vine din sponsorizari accidentale, finantari din partea institutelor culturale straine si, eventual, inchirierea salii in cazul teatrelor care dispun de asa ceva. 

    In Romania, patru teatre independente dispun de sali: Teatrul Act, Teatrul Luni – un cafe-theatre in vecinatatea primului, Teatrul Arca, aparut in urma cu cateva luni in podul unui bar si Teatru 74 din turnul cetatii din Targu-Mures. Restul – si e un rest mic, de 3-4 – sunt companii independente care functioneaza pe unde se nimereste. In categoria aceasta intra Teatrul Imposibil din Cluj, Teatrul Fara Frontiere din Bucuresti si Compania de teatru Passe-Partout DP a actorului Dan Puric, care a reusit sa „acceseze“ salile unor teatre de stat. 

    Poate si mai marginalizat a fost dansul romanesc independent, exclusiv contemporan. Despre coregrafii si dansatorii Cosmin Manolescu si Mihai Mihalcea, ambii in varsta de 35 de ani, mai multe stiu strainii. 

    „Principala problema a dansului contemporan este ca se joaca mai mult in strainatate decat in Romania“, spune Manolescu, care se lupta cu Ministerul Culturii de 3-4 ani sa obtina finantare pentru o scena: „Nimeni nu ne-a ascultat. E stupid ca suntem artisti romani si nu avem contact cu publicul romanesc. Avem o carte de vizita internationala impresionanta, insa pe plan national nu putem face nimic“. O scena de dans contemporan ar necesita un planseu si lumini speciale. Chiar daca ar vrea sa dea un spectacol pe o scena obisnuita de teatru, dansatorii spun ca s-ar lupta cu morile de vant.

    „Desi legea institutiilor de spectacole s-a votat anul trecut, si multe dintre teatrele de stat ar trebui sa fie transformate in teatre-gazda sau teatre de proiecte, sa se deschida fata de orice forma de arta, ele au ramas teatre de repertoriu si nu avem acces la scene“, spune Mihalcea. Pentru a da un spectacol intr-un teatru, trebuie sa platesti minimum 1.000 de euro chiria pentru o seara, spun cei care au incercat sa inchirieze. Pentru Sala Mare a Teatrului National din Bucuresti, chiriasii platesc 2-3.000 de euro, spune Dan Puric.  In aceste conditii, cum de au aparut independentii? 

    Inchistarea institutiilor de stat ii impiedica sa se dezvolte, dar tot ea i-a si determinat sa apara. „Cand am iesit de pe bancile scolii in ‘88, am mers cu burse peste tot, am vazut si altceva si am zis ca singura solutie este sa cream lucruri in afara sistemului, in afara institutiilor de stat“, povesteste Mihalcea care fonda in 1992, impreuna cu Irina Costea Roncea, Cosmin Manolescu si Florin Fieroiu primul grup independent de dans contemporan din Romania postrevolutionara: „Marginalii“. Dar „dinozaurii mari“ si „inertia puternica“ i-au facut repede sa inteleaga ca „iti trebuie o viata sa lupti“. In ciuda mediului neprietenos, Cosmin Manolescu incearca din 1997 sa construiasca o piata pentru dansul contemporan. Intre 2001 si 2003, el a constatat ca in Romania, desi nu sunt scene si bani de productii, exista public. Cate 6.000 de romani s-au transformat in spectatori ai dansului contemporan in fiecare din acesti doi ani, cand Manolescu a organizat Bienala internationala de dans „BucurEsti.Vest“, fara sprijin de la Ministerul Culturii, insa cu sprijinul administratiei locale si al centrelor culturale straine sau al ambasadelor. Lipsa banilor si a unei sali l-au facut pe dansatorul-antreprenor sa renunte la editia din 2005. Bugetul minim pentru o editie a festivalului „BucurEsti.Vest“ ar fi un miliard de lei. „Cu banii festivalului «George Enescu» – 197 de miliarde de lei – s-ar putea face peste 100 de festivaluri independente“, spune Manolescu. 

    Mai putin dezvoltata decat piata show-biz-ului, pe care BUSINESS Magazin o analiza intr-un numar anterior, piata spectacolelor culturale in Romania nu se prea bucura de ajutorul impresarilor sau al managerilor specialisti. Exista trei impresari artistici mai importanti, mosteniti din timpul comunismului, care organizeaza turnee in tara deopotriva pentru productiile de teatru si pentru cele muzicale. Dar impresariatul nu a atins sectorul cultural independent. Chiar si in cel de stat e foarte putin dezvoltat.

    „Cel mult 5% dintre productiile de teatru au impresar“, spune Anghel Stoian, directorul Companiei Marilor Spectacole, cu o vechime in munca de 35 de ani. Ca atare, „eu imi aleg productiile pe care le impresariez, pentru ca ei au nevoie de mine“. Ce alege Stoian? „Comediile si piesele cu «ursi»: Radu Beligan, Dinica, Mitica Popescu“… Cu teatrele particulare nu colaboreaza pentru ca „pun in scena spectacole mai grele, drame care merg foarte greu in ziua de azi. Viata noastra fiind asa cum e, trebuie sa-i dai spectatorului comedie si piese cat mai usoare“. Artistii stiu insa ca fara impresari greu ajungi pe scenele teatrelor din tara. Teatrele nu ii contacteaza pe artisti pentru ca „apare rivalitatea cu trupa locala“, explica Dan Puric. Fortati de imprejurari, artistii independenti si-au devenit propriii manageri. „Creierul meu a fost obligat sa se specializeze pe lucruri cu care nu ar fi trebuit sa am treaba“, spune Dan Puric.

    Din 2004, Manolescu are chiar o agentie de consultanta si management cultural, Art Manager, prima de acest gen din tara. Nici Mihalcea nu a stat pe ganduri. Prin asociatia culturala Solitude Project, el isi manageriaza propriile proiecte, dar si pe cele ale lui Eduard Gabia – unul dintre cei mai tineri coregrafi romani.

    „Noi ne facem promovare, ne ocupam de comunicate de presa, purtam relatia cu partenerii, bancile, sponsorii“, spune dansatorul. „Pentru a fi artist in Romania, trebuie mai intai sa fii manager si mai apoi artist. Altfel, n-ai cum sa rezisti.“ Daca teatrele independente, fara pretentii la scene mari, au reusit sa se plimbe in turnee prin tara chiar fara impresari, dansatorii s-au limitat la Capitala si, in ultima vreme, la scenele straine.

    „E foarte greu sa ne facem loc pentru ca factorii de decizie nu pun foarte mare pret pe arta contemporana“, spune Manolescu. „Eu am jucat peste 12 spectacole in strainatate anul trecut si nici un spectacol in Romania.“ Manolescu si Mihalcea au participat la festivaluri importante precum cele de la Lyon, Roma, Dublin sau New York. Ei pot arata oricui topuri de reviste importante precum Paris Match sau Le Monde care au publicat articole laudative la adresa lor, dar „in tara nimeni nu da doi bani pe noi“, spune Mihalcea. Dansul contemporan exista doar cu titlul in Romania, prin doua institutii finantate de stat – Contemp si Orion Balet – care „n-au iesit inca din modernitate“, spune Mihalcea. 

    Cu lumea teatrului independent, romanii au avut un contact mai consistent. Aici a existat si un „an de boom“, cum il numesc supravietuitorii din sector: anul 2000. Atunci apareau in Bucuresti vreo zece companii de teatru independente, ca reactie la institutiile „artritice“ de stat, povesteste Roxana Crisan de la Act. „A fost cam cum am inteles noi libertatea in 1990: toata lumea a facut ce i-a pleznit prin cap.“ „Lumea“ erau de obicei tineri complet ignorati de sistemul de stat, absolventi de teatru fara vreo sansa de a juca. Dar lipsa crasa de bani pentru cultura in Romania, atat de la stat cat si din sectorul privat, a ingropat majoritatea companiilor independente, spune Crisan. Din cele zece companii bucurestene au ramas vreo cinci, dintre care numai trei au sediu. Pentru ca este scump sa-ti faci un sediu. 

    „Daca ai locatie si locatia nu mai are nevoie de nimic structural, te costa pe muchie 30 de mii de euro s-o faci functionala teatral“, estimeaza directorul executiv de la Act. La cheltuielile de comunicare (calculatoare, Internet, telefon) si de amenajare a salii (reflectoare, mixer de lumini, instalatie de sonorizare), se mai adauga cheltuielile de productie, cele de intretinere (numai pentru energia electrica Teatrul Act a platit anul trecut 200 de milioane de lei), gazul, salariile etc. De aceasta bataie de cap a scapat Chris Nedeea de la Teatrul Imposibil. In lipsa unui sediu, el isi plimba piesele prin subsoluri de muzeu, prin piete si curti interioare. „Desi lipsa de spatiu pare un handicap, din punct de vedere estetic este ofertant, trebuie sa fii mobil, flexibil, iar costurile sunt reduse“, spune regizorul-director de teatru.

    Totusi, lipsa unui spatiu propriu inseamna repetitii pe holuri, prin bai si subsoluri, se plange Dan Puric. „Toate spectacolele din Teatrul National le-am repetat pe culoar si in veceu sau prin foaier.“ 

    Daca teatrele independente au rezolvat problema chiriei destul de ieftin, inchiriind de la stat (Act si Teatru 74) sau impartin-  du-si cheltuielile cu barul in incinta caruia functioneaza (Luni si Arca), problema cheltuielilor de productie e o spaima permanenta. Teatrul Luni nu a sarit cu aceste cheltuieli de suma de 500 de euro (limita inferioara fiind 50 de euro), dar nici nu percepe bilet de intrare, doar o consumatie minima obligatorie la bar. Productiile teatrelor mai mari precum Arca si Act costa circa 10.000 de euro, ale Teatrului 74 – 1.500 – 2.500 de euro, iar ale Teatrului Imposibil din Cluj, intre 300 de euro si 15.000 de euro. Incasarile pe seara rareori depasesc 10 milioane de lei din vanzarea biletelor. Ca atare, sponsorizarile sunt baza, iar teatrele si-au constituit asociatii sau fundatii pentru a beneficia de astfel de fonduri. Dar sponsorizarile sunt atrase cu greu in cultura, iar legea romaneasca a sponsorizarii nu incurajeaza oricum acest sistem. „Suma pe care o da sponsorul se scade din baza lui de impozitare, dar banii aia au ramas dati si atat“, spune Victor Scoradet, directorul Teatrului Arca. „Legea a fost data tocmai ca sa descurajeze sponsorizarea, iar cultura sa fie controlata in continuare de minister.“ Scoradet, alaturi de ceilalti reprezentanti ai teatrelor particulare, spune ca asteapta ca ministrul culturii Mona Musca sa modifice legea cat de curand. Poate asa vor putea creste si onorariile actorilor, care sunt inca de 30 de ori mai mici decat in Occident.

    Productiile spectacolelor de dans au ajuns la sume mai importante, cu precizarea ca fondurile erau externe. Astfel, spectacolul „Stars High in Amnesia’s Sky“ al lui Mihalcea s-a bucurat de increderea si finantarea a cinci institutii europene importante. „Cred ca a fost primul spectacol care a beneficiat de un buget de 45 de mii de euro“, spune dansatorul. Acest lucru nu este insa neaparat pozitiv, pentru ca „ultimele mele spectacole, ultimele mele turnee, tot ce am avut au fost in strainatate si toate au fost produse din bani europeni“. 

    Teatrele particulare cu sedii proprii nu angajeaza actori, ci ii platesc pe contract de colaborare pe proiect. Onorariile actorilor pe spectacol variaza destul de mult, de la un minim de un milion de lei la Teatrul Act, la un maxim demn de invidia actorilor angajati la stat. „Daca spectacolul e bun si se joaca de trei-patru ori pe luna, un onorariu de aici ar putea ajunge mai mare decat salariul la un teatru de stat“, spune Roxana Crisan de la Act. La Teatrul Imposibil din Cluj, onorariile sunt de regula de 150 de euro, conform directorului teatrului Chris Nedeea, adica atat cat castiga actorii respectivi in- tr-o luna la teatrul de stat care i-a angajat. Dar un onorariu poate ajunge si la 500 de euro. Cand Teatrul Act gazduieste productiile altor companii de teatru, nu are obligatia de a plati onorarii. Incaseaza o chirie pentru spatiul oferit, iar ulterior imparte frateste castigul din vanzarea biletelor la spectacolul gazduit. Teatrul Luni gazduieste si el alte productii, dar nu percepe nici un fel de chirie, iar Teatrul Arca se pregateste si el sa-si deschida portile pentru altii.

    Multi artisti independenti traiesc mai degraba din onorariile obtinute in turnee internationale. Dan Puric spune ca a reusit cu greu sa-si „faca pretul“ in strainatate, pentru ca artistii din est sunt priviti cu scepticism. Totusi, pretul lui „afara“ e destul de bun: 2-3.000 de euro. Dar nu-i incaseaza decat de vreo patru ori pe an. Acesti bani ii completeaza salariul de societar al Teatrului National din Bucuresti de 12 milioane de lei net, „acum ca mi l-au marit“.  

    Dansatorii si coregrafii Cosmin Manolescu si Mihai Mihalcea nu au primit in Romania mai mult de 2-3 milioane de lei pentru prestatia de interpreti intr-un spectacol profesionist. Dar in afara tarii au castigat si 2.000-2.500 de euro. Pentru a ajunge in strainatate, trebuie sa iei legatura cu un impresar strain, povesteste Dan Puric. Acesta iti va lua 6%, „dar daca mai dai si peste un intermediar roman, iti mai ia si el 10%“. Puric povesteste cu placere despre turneul pe care l-a facut in Germania, Elvetia si Luxembourg, cu un impresar din Germania. „Mi-au dat harta, masina, sofer, hotel. Se stia totul: la ce hotel stau, care este distanta hotelului de sala, care este timpul de montare, care este banul pe care il iau eu si ce impozit se plateste.“ Totusi, un artist nu poate zabovi prea mult in strainatate, pentru ca fiecare piata isi apara productiile in fata concurentei. „Te lasa sa faci valva si pe urma te trimit acasa. Estul, ca forta artistica, ii nenoroceste“, spune Puric.

    Toate teatrele independente intervievate de BUSINESS Magazin spun ca produc anual cel putin la fel de multe productii ca un teatru de stat. Turneele prin tara si strainatate nu le sunt straine unora, iar altii organizeaza in acest an primul festival international de teatru independent din Romania (Teatrul Imposibil). Ambitiile independentilor sunt mari, iar, de cand cu noua guvernare, si sperantele au crescut. Daca fondul ministerial destinat ONG-urilor culturale era pana in prezent impartit in functie de „relatiile personale si telefonul politic“, este pentru prima data cand procesul de selectie a proiectelor ONG-urilor se desfasoara transparent, spune Cosmin Manolescu. Consilierul Valentina Rodinceanu de la Ministerul Culturii a confirmat ca „se stie“ cum erau alocati banii pana acum. In acest an, 200 de ONG-uri dintr-un total ce depaseste mia isi dau concursul pentru 21 de miliarde de lei, si totul „e transparent“, spune Rodinceanu.   O alta speranta a independentilor se leaga de „Noul“ Fond Cultural National, functional din vara acestui an dupa modelul unguresc si bulgaresc. 

    La acest fond se spune ca vor avea acces egal atat institutiile de stat, cat si ONG-urile. Insa cele 63 de miliarde, adunate in acest fond prin contributia tuturor companiilor, nu le dau mari sperante independentilor. „Cred ca a fost creat mult prea rapid, fara consultarea operatorilor culturali“, spune Cosmin Manolescu de la Art Manager. „E clar ca un teatru national este intr-o competitie neloiala cu un ONG care  n-are nici un birou, nici un fond si n-are aceeasi echipa. As fi vazut acest fond ca pe unul special destinat sectorului independent si artei contemporane.“

    De cateva luni, in mediul cultural se vorbeste despre infiintarea unui Centru National al Dansului Contemporan finantat de stat, cu sediul la etajul 4 al Teatrului National din Bucuresti. Mihai Mihalcea este deja angajat al acestui centru inca nefunctional si fara vreun buget aprobat. De cand a auzit promisiunea Monei Musca de dupa alegeri de a echilibra balanta intre traditie si arta contemporana, viseaza ca va renova spatiul si va inaugura chiar acolo o scena de dans. 

    Acum o luna insa, cand ministrul culturii si-a prezentat prioritatile in fata Camerei Deputatilor, „nu a pomenit un cuvant de arta contemporana, dar a vorbit iarasi de Biblioteca Nationala, patrimoniu, traditie“, povesteste Mihalcea, aproape descurajat. Totusi, el spera ca in acest an visul de a avea o scena se va concretiza. Cu masina de cusut a mamei, el a cusut draperiile unei „cutii negre“ in care sa poata da pana atunci reprezentatii in fata invitatilor sai straini care l-au sprijinit de-a lungul anilor.

  • De stat vs. independent

    Teatrele independente si dansatorii „free-lanceri“, celule de baza ale culturii in tarile civilizate, par exotisme pentru Romania, unde cultura apartine aproape exclusiv statului. Totusi, si in Romania exista un sector independent, iar cele cateva teatre independente aparute dupa 1998 se diferentiaza de cele de stat prin cateva elemente de management:

    REPERTORIUL: La teatrul de stat nu se depaseste modernismul, in cazul teatrului independent se joaca exclusiv dramaturgie contemporana.

    MECANISMUL TEATRAL: Teatrul de repertoriu este sistemul in care functioneaza teatrele de stat, in timp ce teatrele independente se autointituleaza „teatre de proiect“ si „teatre-gazda“.

    RESURSE UMANE: Un teatru de stat are peste 30 de angajati, in timp ce teatrul independent lucreaza cu colaboratori pe proiecte.

    FINANTARE: Teatrele de stat sunt finantate in proportie de 98% din bugetul statului si din vanzari de bilete; cele independente se bazeaza pe sponsorizari si finantari (in general de la centrele culturale straine si de la consiliile locale), biletele recuperand doar circa 10% din cheltuieli.

     

  • OCCIDENTUL EXEMPLAR

    GERMANIA

    Companiile sau artistii independenti sunt urmariti de stat timp de trei ani de la momentul infiintarii. Daca in acest timp reusesc sa supravietuiasca si nu au datorii la sfarsit de an, statul german incepe sa ii asiste financiar, pe procente care cresc de la an la an. Germania aloca aproape 5% din PIB culturii (in Romania, doar 0,15% din PIB merge catre cultura)

    MAREA BRITANIE

    Statul englez a hotarat ca un mare procent din profiturle loteriei nationale sa fie investite in actiuni de caritate, iar un alt mare procent, in acele activitati care nu aduc profit, dar aduc imagine statului britanic, cum sunt cultura, artele, invatamantul si cercetarea. Loteria nationala engleza a fost infiintata acum zece ani, e cea mai tanara loterie din lume, dar si una dintre cele mai profitabile. In Anglia exista un institut de marketing cultural care auditeaza pe banii statului activitatea solicitantilor de fonduri.

    FRANTA

    Statul francez ii plateste pe artisti chiar si intre proiecte. Anul trecut, festivalul de la Avignon – cel mai mare eveniment teatral al Europei – nu s-a mai tinut pentru ca artistii francezi au intrat in greva, afland ca statul vrea sa reduca drastic aceasta asistare.

  • Dependenta de petrol

    Valul democratic pe care administratia Bush a incercat sa-l dezlantuie dupa 11 septembrie 2001 in lumea arab-musulmana a avut drept rezultat, pana acum, venirea la putere a fundamentalistilor islamici si in Irak, si in teritoriile palestiniene si in Iran.

     

    Daca o tinem tot asa, in cativa ani la putere vor fi peste tot clerici musulmani, din Maroc si pana la granita cu India. Dumnezeu sa binecuvanteze America. Dar sunt toate astea imputabile Americii? Nu chiar. Starea de fapt e produsul a 50 de ani de petrolism – sau politica bazata pe petrol – in lumea araba si musulmana.

     

    Vina echipei Bush e de a fi crezut ca poate schimba asta – adica sa combata dependenta Orientului Mijlociu de autoritarism fara sa combata si dependenta Americii de petrol. Asta e iluzia. In lumea araba, petrolul si autoritarismul sunt inextricabil legate.

     

    Cum asa? Sa incepem cu Regula de Fier Nr. 1 a vietii politice arabo-musulmane in acest moment: nu poti trece de la Saddam la Jefferson fara sa treci prin Khomeini – adica printr-o faza in care politica se face in moschee. De ce? Pentru ca o data ce un dictator sau un rege este alungat de la conducerea oricarui stat din Orientul Mijlociu incepe o cadere libera care sfarseste printr-un impact cu moscheea – asa cum au descoperit deja SUA in Irak. Intre palatul conducatorilor si moschee nu exista nimic.

     

    Regimurile autocratice seculare, cum sunt cele din Egipt, Libia, Siria sau Irak, n-au lasat niciodata sa creasca altceva sub ele. Niciodata nu au permis aparitia unei justitii sau a unor mass-media cu adevarat independente, a unor partide seculare progresiste sau a unor formatiuni ale societatii civile – de la organizatii ale femeilor la uniuni comerciale.

     

    Moscheea a devenit un centru alternativ de putere pentru ca a ramas singurul loc unde pumnul de fier al guvernantilor nu a putut patrunde pe deplin. A devenit, ca urmare, locul unde oamenii s-au putut asocia in mod liber, liderii locali s-au putut forma, ideologia de opozitie impartasita de acestia s-a putut naste. De aceea, islamistii au iesit in fata in momentul in care oricare dintre aceste tari arabe a organizat scrutinuri libere si corecte.

     

    In Egipt, Fratia Musulmana a castigat 20% din mandate; Hamas a devenit din nimic direct o majoritate guvernamentala. In ambele societati, partidele seculare aflate la conducere – NDP (Partidul National Democratic, condus de presedintele Hosni Mubarak – n.r.) in cazul Egiptului si Fatah in cazul Autoritatii Palestinene – au fost respinse pe motiv ca ar fi excrescente corupte ale statului autoritar, ceea ce si sunt. 

    De ce nu sunt mai multe partide de opozitie independente, seculare si progresiste care sa candideze in astfel de locuri?

     

    Pentru ca liderii arabi nu le permit sa inmugureasca. Prefera ca singura alegere pe care popoarele lor sa o poata face sa fie cea intre partidele-stat si extremistii religiosi, astfel incat statul autoritar sa para mereu indispensabil. Cand Ayman Nour, un liberal independent din Egipt, a candidat impotriva lui Hosni Mubarak, a fost zvarlit in inchisoare de indata ce alegerile s-au incheiat: „Multumim ca te-ai jucat de-a democratia – acum poftim la inchisoare“.

     

    Insa nu e peste tot asa. In Asia de Est, cand regimurile militare din Taiwan sau Coreea de Sud au sucombat, statele respective s-au indreptat rapid spre democratiile populare. De ce? Pentru ca aveau piete libere viguroase, cu centre independente de putere economica – si nu aveau petrol. Oricine era la putere trebuia sa dezvolte o societate care sa-i incurajeze pe cetatenii sai sa se educe si apoi sa creeze companii competitive la nivel global, pentru ca doar asa puteau prospera.

     

    In lumea arabo-musulmana, insa, dictatorii mullahi din Iran si dictatorii seculari din alte parti s-au putut mentine la putere mult mai mult, fara sa o imparta vreodata cu poporul, fara sa permita vreodata partidelor progresiste sa se nasca, tocmai pentru ca au avut petrol sau un echivalent al acestuia: ajutorul masiv din strainatate.

     

    De aici Regula de Fier Nr. 2: inlaturarea liderilor autoritari din aceasta lume, fie ea prin revolutie, invazie sau alegeri, e necesara pentru dezvoltarea unor democratii stabile – dar nu si suficienta. Singura solutie pentru ca noii lideri sa permita cresterea unor partide politice veritabile, institutii, presa libera, economii de piata libere si educatie adecvata – adica o societate civila – ar fi ca noi sa impingem in jos si pretul petrolului si sa facem ca reformele interne sa devina singura cale prin care aceste societati sa poata sta pe picioarele lor. Oamenii se schimba cand nu au incotro, nu cand le spunem noi sa o faca.

     

    Daca inlaturi doar dictatorii si nu cobori pretul petrolului se ajunge la scenariul iranian – cu dictatori mullahi care-i inlocuiesc pe cei militari, folosind aceeasi bogatie din petrol pentru a-si reduce la tacere popoarele si pentru a se mentine la putere. Numai cand petrolul va reveni la 20$ barilul tranzitia de la Saddam la Jefferson nu se va impotmoli in „tara lui Khomeini“.

     

    In Orientul Mijlociu, petrolul si democratia nu merg mana-n mana. Nu e o intamplare ca prima si singura democratie veritabila a lumii arabe – Libanul – nu a avut niciodata vreun strop de petrol.

     

    Thomas Friedman este comentator la

    The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer;

    Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 22 februarie al BUSINESS Magazin.

  • Comedia erorilor

    Ministrul de finante Ionut Popescu a recunoscut ca este posibila o majorare a TVA si a accizelor pentru a aduce mai multi bani la buget, dar si o crestere a impozitului pe tranzactiile imobiliare si a impozitului pe dobanzile bancare, masuri pe care autoritatile nu le avusesera in vedere pana acum. In plus, desi ministrul muncii daduse ca sigura o reducere a CAS de la 1 ianuarie 2006, ministrul finantelor a spus ca aceasta reducere va fi amanata, in conditiile in care va fi nevoie de 14-15 luni pentru ca efectul introducerii cotei unice sa fie amortizat. In fine, desi vicepremierul Adriean Videanu anuntase ca dividendele incasate de populatie pe exercitiul financiar 2004 vor fi impozitate ca si anul trecut, cu 5%, Ministerul Finantelor a precizat ca li se va aplica un impozit majorat la 10%.

    FMI determina Guvernul sa accepte o crestere peste nivelul convenit cu UE a accizelor la carburanti, tutun si bauturi alcoolice, cresterea la 6.500 a numarului de salariati concediati in industria miniera (cu 1.400 mai mult decat era dispus Guvernul sa accepte) si injumatatirea sumei alocate in 2005 pentru recalcularea pensiilor (ceea ce va insemna o economie de 7-8.000 de miliarde de lei). In plus, premierul Tariceanu a declarat ca este posibil ca liberalizarea contului de capital, prevazuta pentru 1 aprilie, sa fie amanata, pentru ca presiunile inflationiste rezultate din aplicarea cotei unice ar putea impiedica scaderea dobanzilor pana la un nivel suficient ca sa descurajeze intrarea excesiva de fonduri speculative din strainatate.

     

    In discutiile cu Fondul au reaparut cateva idei de suplimentare a veniturilor la buget: majorarea TVA, introducerea unor taxe pe importuri sau pe mosteniri si impingerea spre 19% a plafonului de cota unica. Deocamdata, ordonanta de urgenta pentru modificarea Codului fiscal va contine alte noutati: renuntarea la scutirile de TVA pentru companiile de media si divertisment si pentru importurile de bunuri primite ca donatii (de la anul se va renunta si la TVA redusa pentru medicamente), respectiv si plata accizelor pentru 2005 la cursul valutar de la sfarsitul lui 2004 (ceea ce ridica inca de la 1 aprilie la nivelul din UE unele din preturile produselor accizate). Din cauza discutiilor cu FMI, Guvernul a anuntat insa ca noile impozite, care ar fi urmat sa intre in vigoare la 1 aprilie, ar putea fi amanate cu inca o luna.

     

    De la 1 aprilie, pe langa accizele la autovehicule, benzina, motorina, alcool si tutun, cresc si accizele la o serie de produse de lux, majorarea medie fiind de circa 5%. La acestea se adauga intrarea in regim de acciza a unor noi produse: autoturismele de mic litraj (tot de la 1 aprilie), energia electrica, gazele naturale si pacura (de la 1 iulie). Anulate la 1 ianuarie, accizele pentru camerele digitale foto si video sunt reintroduse. Intre timp, rectificarea bugetara e impinsa spre sfarsitul lunii aprilie, pana dupa negocierile cu FMI, care la randul lor urmeaza sa fie influentate de statistica incasarilor la buget pe primul trimestru.

     

    Codul fiscal e adoptat cu modificari importante in Parlament. Impozitul majorat pe tranzactiile de pe piata de capital nu va fi introdus decat de la 1 ianuarie 2006 (in cota de 16%), in timp ce impozitul pe tranzactiile imobiliare va intra in vigoare de la 1 iunie 2005, dar in cota de 10%. Cea mai mare surpriza este insa ca accizele pentru camere digitale si alte aparate electronice, reintroduse la sfarsitul lui martie dupa ce au fost eliminate la 1 ianuarie, dispar din nou. Rectificarea bugetara se amana din nou pana la sfarsitul lui iunie, cu justificarea (la fel ca si in lunile precedente) prin dorinta de a demonstra FMI ca incasarile la buget urca in mod constant si ca, deci, nu e nevoie nici de o crestere a TVA de la 19% la 21%, nici de o crestere a cotei unice de impozitare de la 16% la 19%.

     

    Dupa cateva zile de totala confuzie, in care nimeni nu poate spune daca noile impozite intra sau nu in vigoare de la data de 1 ale lunii, Codul fiscal este trimis de urgenta prin fax presedintelui Traian Basescu la Tokio, care il promulga de acolo. Pentru a impiedica Parlamentul sa-i modifice si restul de initiative fiscale, Guvernul prefera sa includa noile impozite pe terenurile agricole si forestiere (care ar urma sa se aplice de la anul) in pachetul legislativ pentru care si-a asumat raspunderea. Intre timp iau sfarsit negocierile cu FMI, iar ministrul finantelor anunta, repede sanctionat de Emil Boc (PD) si Cristian Boureanu (PNL), o posibila crestere a TVA din 2006. In compensatie, premierul Tariceanu da ca sigura o reducere a CAS, tot din 2006, cu nu mai putin de cinci procente.

      

     

     

     

     

     

     

  • Industria de pacalire a ochiului

    La doi ani dupa ce a trecut de la productia de tevi de cupru si alama pentru sistemul de incalzire prin pardosea la productia de tevi din inox, compania suedeza Thermotech a economisit 965.000 de dolari din costurile de fabricatie, vanzarile crescand totodata anul trecut cu 40%.

     

    Exemplul a fost ilustrat in Franta, in cadrul unei recente conferinte pe tema importantei designului in cresterea profitului. Din pacate, exemplul Thermotech nu este inca urmat si constientizat la scara larga. Potrivit rezultatelor unui sondaj pentru care au fost intervievati aproape 4.000 de manageri europeni din mai multe sectoare industriale, designul nu pare sa conteze mai deloc pentru a obtine o afacere de succes, scrie revista Business Week.

     

    Cu toate acestea, cateva studii recent intreprinse de agentii europene de design au scos la iveala faptul ca impactul componentei de design este semnificativ pentru profitabilitatea unei afaceri. In Norvegia, de exemplu, 63% din companiile care au integrat metode de design in afacerile lor au raportat profituri tot mai mari pentru ultimii patru ani, scrie revista. Iar in Spania, 40% din managerii intervievati cred ca designul are un rol semnificativ in vanzari.

     

    Studiul prezentat in conferinta a mai aratat ca inovatia in sectorului serviciilor va fi cheia succesului in afaceri de acum inainte. Pentru moment insa, in timp ce jumatate dintre companiile chestionate investesc in design, numai intre 6 si 20% (in functie de tara) aloca bani pentru imbunatatirea serviciilor.

  • Cat de „Taranisti“ sunt liberalii?

    Atunci cand au avut de a face pentru prima oara cu Alianta PNL-PD, cei din PSD au cautat un punct slab. E un CDR rebotezat, au spus. Liderii Aliantei au incercat din rasputeri sa nu se procopseasca cu aceasta imagine. Disputele din ultima vreme pun acum PNL si PD in fata pericolului de a experimenta cea mai mare slabiciune a fostei Conventii: certurile interne purtate in fata micilor ecrane.

    Crearea Aliantei PNL-PD poate fi considerata cea mai iscusita mutare politica a ultimilor cinci ani. O constructie aparent imposibila, intre doua partide incompatibile, conduse de doi lideri (Traian Basescu si Theodor Stolojan) incompatibili, intr-o perioada in care PSD parea de neclintit.  Prima incercare majora la care a fost supusa soliditatea Aliantei a fost retragerea lui Stolojan din cursa prezidentiala. S-a spus atunci ca, ramas singur, Basescu va derapa si, in orice caz, isi va pierde credibilitatea. Noul tandem, Basescu-Tariceanu, parea o constructie bizara. 

    A fost insa un proiect castigator. E acceptat deja faptul ca, fara vointa politica a lui Basescu si fara decretul de gratiere a lui Miron Cozma semnat de Ion Iliescu, Calin Popescu-Tariceanu n-ar fi ajuns premier al unui guvern PNL-PD-UDMR-PC (PUR). Dar nici Basescu presedinte, fara sustinerea noastra, spun acum liberalii. 

    Harta conflictelor din coalitia guvernamentala poate fi impartita in doua: cele dintre Alianta si partenerii UDMR si PUR (acum PC), respectiv cele din interiorul Aliantei, dominata acum de tandemul Tariceanu-Boc. 

    „Meciurile“ dintre Alianta si parteneri au avut o constanta: „solutia imorala“ PUR (numita asa de catre presedintele Traian Basescu) la care trebuie renuntat prin alegeri anticipate. La inceput, lansarea acestei idei a fost vazuta mai mult ca un fel de a santaja UDMR si PUR care incercau sa-si maximizeze prezenta la guvernare prin obtinerea cat mai multor posturi la nivel central si in teritoriu si care incercau sa pastreze o portita deschisa si catre PSD. Desi somat adeseori sa o faca, partidul lui Dan Voiculescu nu s-a grabit sa-si probeze loialitatea fata de noii parteneri si a intarziat cat a putut orice decizie legata de schimbarea presedintilor celor doua Camere, Adrian Nastase si Nicolae Vacaroiu. Chiar daca nu explicit ca PC, nici UDMR n-a pus umarul la eforturile Aliantei de a prelua definitv puterea (teza Boc), decat, eventual, la nivel teritorial. Protocolul coalitiei nu a rezolvat aceste probleme si nici altele, precum sustinerea in Parlament a anumitor initiative ale guvernului. Abia la motiunea de cenzura partidele din coalitie au votat previzibil.

    In conditiile lipsei de incredere in partenerii de coalitie, ideea anticipatelor a aparut a fi o solutie logica (mai ales ca principalul partid de opozitie, PSD, traversa o degringolada nemaiintalnita). Daca UMDR si PC au fost constant impotriva anticipatelor (care le-ar fi putut lasa in afara Parlamentului), PNL si PD au schimbat rolurile. La inceput, liberalii pareau mai doritori de anticipate; in ultima vreme, democratii sunt cei care le cer mai tare. Cotitura s-a produs dupa ce Traian Basescu a spus ca PNL poate avea oricand un „port-drapel electoral“ in Theodor Stolojan. Imediat s-a spus ca Stolojan, acum consilier prezidential, e pregatit de Basescu pentru a-i lua locul lui Tariceanu. „Fitilul“ aruncat de Basescu inainte de a pleca la Washington, intr-un moment in care coalitia parea sa se aseze, a aparut atunci ca o invitatie la galceava in interiorul Aliantei. A urmat prima luare de pozitie mai raspicata a lui Tariceanu care a afirmat ca prioritatea Romaniei e indeplinirea angajamentelor care sa faca posibila aderarea la UE, si nu anticipatele. A fost prima divergenta publica dintre premier si presedinte. Atunci, Basescu a suspendat discutiile despre anticipate pana dupa semnarea Tratatului de aderare. Premierul a castigat batalia, trimitand eventualele anticipate pana cel mai devreme dupa raportul de tara din octombrie. 

    Daca nu anticipate, atunci macar remaniere, a fost urmatoarea mutare a lui Basescu: „Nu spune nimeni ca toti ministrii sunt perfecti… guvernul nu este un monolit, un guvern foarte bine sudat… Mai e de lucru la echipa“. Remanierea se face atunci cand considera primul-ministru, a raspuns Tariceanu, avansand si o posibila data: la inceputul lunii iulie, cu ocazia prezentarii raportului primelor sase luni de guvernare. 

    Intre timp, ca sa se asigure si mai mult de acea majoritate confortabila, liderul PNL ar fi acceptat, s-a spus, racolarile de parlamentari. In orice caz, zestrea PNL a crescut, in ultima perioada, prin acceptarea in partid a unor deputati sau senatori din PSD si PRM. „E o solutie imorala, care se plateste“, a spus din nou Basescu. Ce-i drept, si PD si-a apropiat gruparea Ciontu, desprinsa din PRM. Toate aceste „solutii imorale“ au dus la o majoritate in Parlament mult mai confortabila, lucru vazut la respingerea motiunii de cenzura.

    Un alt moment delicat fost cel al inundatiilor, cand Traian Basescu l-a criticat in public pe Calin Popescu-Tariceanu ca nu s-a asezat in fruntea unei celule de criza, asa cum a facut el in cazul ostaticilor din Irak. Chiar daca ministrul administratiei, democratul Vasile Blaga, ar fi fost cel obligat sa coordoneze celula de criza, balbaielile din criza inundatiilor s-au contabilizat la liberali.

    PNL incepea sa scada in sondaje, in vreme ce PD crestea. Liberalii vor avea soarta taranistilor, se auzea tot mai mult. Mai ales ca unul dintre liderii democrati, Radu Berceanu, declara cu subinteles: „Si in guvern, si in tot felul de alte institutii, noi am impartit responsabilitatile si, daca PNL are un plus, trebuie sa astepte sa aiba unul si in ceea ce priveste efectele negative“. Neincrederea reciproca devenea suparatoare.  Discutiile despre fuziunea PNL-PD au fost influentate, si ele, de sondaje. Doua au fost, de la inceput, neintelegerile majore: cele legate de compatibilizarea doctrinara, respectiv proportia de reprezentare in viitoarele structuri de conducere. In vreme ce liberalii doreau un raport de 1,3:1 in favoarea PNL, democratii mergeau pe ideea lui 1:1. Intre timp, s-a pierdut undeva pe drum ideea fuziunii; in schimb, „partile“, in special PD, au inceput sa lucreze tot mai mult la „imbunatatirea“ acestui raport. Si sa refuze, in ultima vreme, sa mai discute despre fuziune. Relatia buna PNL-PD, care fusese unul dintre atuurile importante ale Aliantei, era tot mai deteriorata. Dupa episodul Patriciu, cand unii liberali au acuzat Cotroceniul de implicare in retinerea magnatului, si un grup de fruntasi PNL l-au insotit pe acesta la PNA, a venit momentul TVR-SRR, primul in care cele doua partide s-au plasat vadit de o parte si de alta a baricadei. 

    Bomba a aruncat-o tot Basescu, care a anuntat ca Presedintia nu va propune pe nimeni in consiliile de administratie ale SRR si TVR, pentru ca nu i se pare normala politizarea acestor institutii. Iar fitilul a fost aprins de liderul PD, Emil Boc, care a retras candidatii propusi de democrati, sugerand tuturor partidelor din coalitie sa faca acelasi lucru si sa numeasca o conducere interimara pana la schimbarea legii de functionare a televiziunii publice si a radioului public. „Am acceptat acest proces, continuam la acest proces si participam la finalizarea lui“, a fost replica purtatorului de cuvant al PNL, Eugen Nicolaescu. „Nu e corect ca unii sa se erijeze in campionii depolitizarii media.“ Si asa a rezultat un consiliu de administratie in care PSD e majoritar. Liberalii s-au suparat apoi pe declaratiile lui Emil Boc („sper ca PD sa fie capabil sa castige de unul singur viitoarele alegeri si sa fie partidul care coordoneaza viata politica romaneasca“). Bocaneste, ca e in campanie electorala, a fost replica lui Nicolaescu. Iar unul dintre cei mai vehementi liberali, Ludovic Orban, a avut declaratii dure si neprincipiale la adresa presedintelui Basescu si a colegilor din Alianta.

    In fine, ideea crearii unei Comunitati Nationale de Informatii, o suprastructura care sa coordoneze activitatea tuturor asa-numitelor servicii secrete, pare sa fi intrunit acordul coalitiei. Exista insa dispute mai mult sau mai putin fatise in legatura cu in- stitutia careia ar trebui sa i se subordoneze aceasta suprastructura. PD sustine ca aceasta ar trebui sa tina de Cotroceni, pentru ca presedintele are cea mai mare autoritate si este fara apartenenta politica (Mihai Stanisoara, presedintele comisiei pentru siguranta nationala din Camera Deputatilor). Liberalii spun ca suprastructura de informatii trebuie sa tina de guvern, intrucat Executivul este beneficiarul a 70% din informatiile produse de serviciile secrete (Radu Stroe, PNL, presedintele Comisiei de control al SRI). In fine, cei din PC si UDMR spun ca normal ar fi un control parlamentar asupra acestei suprastructuri.

    Cel mai neplacut a fost momentul in care democratii i-au lasat in ofsaid pe liberali in problema TVA, dupa ce Ionut Popescu s-a grabit sa vesteasca posibila majorare de la 19 la 22%. Unii ministri democrati, de exemplu Vasile Blaga, au declarat ca „nu este o masura buna“, iar Emil Boc a spus ca modificarea TVA nu a facut obiectul dezbaterilor in coalitie si ca, in orice caz, nu e oportuna atat timp cat nu e corelata cu alte masuri. In consecinta, liberalii au fost nevoiti sa iasa pe piata cu promisiunea ca vor scadea contributiile la asigurarile sociale.

    La scurt timp, si un ministru democrat a fost prins in ofsaid. Titularul Muncii, Gheorghe Barbu, a sustinut reducerea alocatiilor pentru cresterea copiilor. Reactiile vehemente ale opiniei publice au dus la replierea rapida a PD, liderul partidului, Emil Boc, iesind in fata camerelor de luat vederi pentru a cere renuntarea la aceasta masura. In acest moment, exista riscul ca lucrurile sa degenereze. Lucru sesizat de liberali, care au dat un comunicat prin care cauta sa linisteasca spiritele: PD este un partener de nadejde, Alianta si-a dovedit functionalitatea si eficienta, iar esecul motiunii de cenzura „anti-Europa“ a dovedit soliditatea Aliantei, se arata in comunicat: excludem o sciziune a Aliantei si orice fel de intelegere cu PSD. 

    Fostul lider liberal, Valeriu Stoica, dadea zilele trecute cel mult inca doua luni convietuirii dintre PNL si PD. Mingea e in terenul celor doua partide, undeva intre tandemul Tariceanu-Boc.

  • CONDITII PENTRU MANAGEMENT

    Conducerea unei banci trebuie sa fie asigurata, conform legii bancare, de cel putin doua persoane, care trebuie sa indeplineasca anumite conditii:

     

    AVIZARE: Banca centrala trebuie sa isi dea avizul pentru numirea persoanelor din cele doua functii de conducere.

    LIMBA ROMANA: Cel putin unul dintre conducatorii unei banci trebuie sa ateste cunoasterea limbii romane.

    STUDII: Conducatorii de banci trebuie sa fie licentiati in unul dintre domeniile economic, juridic ori in alt domeniu care se circumscrie activitatii financiar-bancare si/sau sa fi absolvit cursuri postuniversitare in unul dintre aceste domenii.

    EXPERIENTA: Pentru conducatorii de banci este obligatorie o experienta de minimum 7 ani in domeniul financiar-bancar, care sa fie relevanta pentru specificul si volumul activitatii desfasurate de banca.

     

    SURSA: BNR