Dependenta de petrol

Valul democratic pe care administratia Bush a incercat sa-l dezlantuie dupa 11 septembrie 2001 in lumea arab-musulmana a avut drept rezultat, pana acum, venirea la putere a fundamentalistilor islamici si in Irak, si in teritoriile palestiniene si in Iran.

 

Daca o tinem tot asa, in cativa ani la putere vor fi peste tot clerici musulmani, din Maroc si pana la granita cu India. Dumnezeu sa binecuvanteze America. Dar sunt toate astea imputabile Americii? Nu chiar. Starea de fapt e produsul a 50 de ani de petrolism – sau politica bazata pe petrol – in lumea araba si musulmana.

 

Vina echipei Bush e de a fi crezut ca poate schimba asta – adica sa combata dependenta Orientului Mijlociu de autoritarism fara sa combata si dependenta Americii de petrol. Asta e iluzia. In lumea araba, petrolul si autoritarismul sunt inextricabil legate.

 

Cum asa? Sa incepem cu Regula de Fier Nr. 1 a vietii politice arabo-musulmane in acest moment: nu poti trece de la Saddam la Jefferson fara sa treci prin Khomeini – adica printr-o faza in care politica se face in moschee. De ce? Pentru ca o data ce un dictator sau un rege este alungat de la conducerea oricarui stat din Orientul Mijlociu incepe o cadere libera care sfarseste printr-un impact cu moscheea – asa cum au descoperit deja SUA in Irak. Intre palatul conducatorilor si moschee nu exista nimic.

 

Regimurile autocratice seculare, cum sunt cele din Egipt, Libia, Siria sau Irak, n-au lasat niciodata sa creasca altceva sub ele. Niciodata nu au permis aparitia unei justitii sau a unor mass-media cu adevarat independente, a unor partide seculare progresiste sau a unor formatiuni ale societatii civile – de la organizatii ale femeilor la uniuni comerciale.

 

Moscheea a devenit un centru alternativ de putere pentru ca a ramas singurul loc unde pumnul de fier al guvernantilor nu a putut patrunde pe deplin. A devenit, ca urmare, locul unde oamenii s-au putut asocia in mod liber, liderii locali s-au putut forma, ideologia de opozitie impartasita de acestia s-a putut naste. De aceea, islamistii au iesit in fata in momentul in care oricare dintre aceste tari arabe a organizat scrutinuri libere si corecte.

 

In Egipt, Fratia Musulmana a castigat 20% din mandate; Hamas a devenit din nimic direct o majoritate guvernamentala. In ambele societati, partidele seculare aflate la conducere – NDP (Partidul National Democratic, condus de presedintele Hosni Mubarak – n.r.) in cazul Egiptului si Fatah in cazul Autoritatii Palestinene – au fost respinse pe motiv ca ar fi excrescente corupte ale statului autoritar, ceea ce si sunt. 

De ce nu sunt mai multe partide de opozitie independente, seculare si progresiste care sa candideze in astfel de locuri?

 

Pentru ca liderii arabi nu le permit sa inmugureasca. Prefera ca singura alegere pe care popoarele lor sa o poata face sa fie cea intre partidele-stat si extremistii religiosi, astfel incat statul autoritar sa para mereu indispensabil. Cand Ayman Nour, un liberal independent din Egipt, a candidat impotriva lui Hosni Mubarak, a fost zvarlit in inchisoare de indata ce alegerile s-au incheiat: „Multumim ca te-ai jucat de-a democratia – acum poftim la inchisoare“.

 

Insa nu e peste tot asa. In Asia de Est, cand regimurile militare din Taiwan sau Coreea de Sud au sucombat, statele respective s-au indreptat rapid spre democratiile populare. De ce? Pentru ca aveau piete libere viguroase, cu centre independente de putere economica – si nu aveau petrol. Oricine era la putere trebuia sa dezvolte o societate care sa-i incurajeze pe cetatenii sai sa se educe si apoi sa creeze companii competitive la nivel global, pentru ca doar asa puteau prospera.

 

In lumea arabo-musulmana, insa, dictatorii mullahi din Iran si dictatorii seculari din alte parti s-au putut mentine la putere mult mai mult, fara sa o imparta vreodata cu poporul, fara sa permita vreodata partidelor progresiste sa se nasca, tocmai pentru ca au avut petrol sau un echivalent al acestuia: ajutorul masiv din strainatate.

 

De aici Regula de Fier Nr. 2: inlaturarea liderilor autoritari din aceasta lume, fie ea prin revolutie, invazie sau alegeri, e necesara pentru dezvoltarea unor democratii stabile – dar nu si suficienta. Singura solutie pentru ca noii lideri sa permita cresterea unor partide politice veritabile, institutii, presa libera, economii de piata libere si educatie adecvata – adica o societate civila – ar fi ca noi sa impingem in jos si pretul petrolului si sa facem ca reformele interne sa devina singura cale prin care aceste societati sa poata sta pe picioarele lor. Oamenii se schimba cand nu au incotro, nu cand le spunem noi sa o faca.

 

Daca inlaturi doar dictatorii si nu cobori pretul petrolului se ajunge la scenariul iranian – cu dictatori mullahi care-i inlocuiesc pe cei militari, folosind aceeasi bogatie din petrol pentru a-si reduce la tacere popoarele si pentru a se mentine la putere. Numai cand petrolul va reveni la 20$ barilul tranzitia de la Saddam la Jefferson nu se va impotmoli in „tara lui Khomeini“.

 

In Orientul Mijlociu, petrolul si democratia nu merg mana-n mana. Nu e o intamplare ca prima si singura democratie veritabila a lumii arabe – Libanul – nu a avut niciodata vreun strop de petrol.

 

Thomas Friedman este comentator la

The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer;

Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 22 februarie al BUSINESS Magazin.