BusinessMagazin

Blog

  • Hype s’asa

    Vreo doua zile m-am tot gandit cum sa fac un text mai mare pe seama hype-ului. Ideea zacea de mult in cimitirul terfeloagelor (expresia nu-i a mea, ci a unui poet), dar pana acum nu prea a fost momentul unei atare discutii. Nici acum nu e momentul.

    Expertii vorbesc despre hype in special in zona tehnologiei si de aici vine incurcatura mea. Sa ma explic: termenul deriva din hiperbola, tine de senzational si exagerare si a inceput sa fie intuit si folosit la inceputul deceniului trecut. Definitia personala ar fi cea de marketing in stare pura spre desantat – se ia un produs sau o noua tehnologie care urmeaza sa apara, sunt promovate fie agresiv, fie „discret“, rezultatul fiind acelasi: obtinerea unui grad maxim de asteptare din partea pietei, a consumatorilor, dar mai ales cresterea vanzarilor. Hype implica entuziasm si comunicare, dorinta si motivare, interes si energie umana. Poate avea efecte negative, daca asteptarile oamenilor sunt inselate. Imparte oamenii in doua noi categorii, a celor care adera si adopta promisiunile si a celor care rezista promisiunilor.

     

    Un exemplu clasic de hype este lansarea a ceea ce astazi este cunoscut sub denumirea de Segway. Inventatorul vehiculului, Dean Kamen, a tinut secret proiectul, botezat initial Ginger, dar povestile iscate au tinut atentia publicului treaza – se vorbea de mari nume ale businessului care au completat pe loc cecuri substantiale cand au vazut despre ce este vorba si de faptul ca este o inventie care va duce la prabusirea unor mari companii, ca va fi un lucru la fel de important ca inventarea nylonului sau a Internetului, in timp ce pe un site oamenii erau invitati sa ghiceasca despre ce este vorba.

     

    Dar un astfel de hype a fost parte si din promovarea unor jocuri pe calculator de anvergura, de genul Half Life 2, dar si din campaniile de promovare a placilor grafice produse de companiile Nvidia sau ATI, ca sa nu mai vorbim de procesoarele dual-core ale celor de la AMD sau Intel. Sau Sony. Adica PlayStation 3 fata in fata cu urmatoarea generatie de Xbox, consola de jocuri a Microsoft. Compania japoneza nu s-a sfiit sa anunte ca PS3 este de zece ori mai puternica decat un home PC (nu a precizat dotarea acestuia sau anul fabricatiei, pentru ca enuntul poate fi adevarat numai in cazul compararii cu un computer fabricat cu cativa ani in urma) sau ca „trucuri digitale“ au permis inginerilor sa randeze imaginile jocurilor la o calitate apropiata celei din filme. Trucuri? Imagine de film? Si cine sunt misteriosii ingineri? – se intreaba, pe buna dreptate, jurnalistul Keith Stuart. Compania de cercetare a pietei IT Gartner a conceput o imagine grafica a ciclului hype, divizat in cinci parti. Prima – technology trigger, declansatorul – e linia abrupt-ascendenta a asteptarilor initiale. Urmeaza varful inflatiei de asteptari, caderea la fel de brusca a asteptarilor neimpartasite, linia mult mai lin ascendenta a egalizarii asteptarilor cu realitatea tehnologica si continuarea la fel de lina in zona productiei si distributiei uzuale. Sa luam, pentru exemplicare, tot Segway. Perioada de pregatire a iscat curiozitati maxime, iar interesul oamenilor a ajuns la cote maxime. Prezentarea publica a stins curiozitatea, Segway intrand pe panta deziluziilor – e OK pentru un vehicul urban, poate reduce poluarea si transforma orasele in parcuri cu alei zumzaind de motorase electrice cu giroscop, dar (coboram abrupt) nu are viteza prea mare, nu are o autonomie foarte mare, isi lasa pasagerul in bataia vantului sau a ploii. Multe din aceste temeri au fost depasite de la data lansarii vehiculului si acesta poate fi deja vazut pe strazi. Uzual, hype are totusi un sens peiorativ, explicatiile, facile altfel, tinand atat de psihologia umana, cat si de aspectele financiare ale patimilor consumatorului.

     

    In Romania hype se practica, dar nu in zona tehnologiei (unde impactul este redus din cauza puterii de cumparare limitate), si de aici incurcatura de care vorbeam. Termenul poate fi usor extrapolat, trecerea din zona IT in cea politica sau in cea sociala fiind fireasca. Aici hype este pretutindeni, de la promisiunile politicienilor la o serie de campanii publicitare, dar este mai greu de dovedit. Pentru ca, spre deosebire de curbele si analizele celor de la Gartner, bazate pe un cumul de date concrete, masurabile – de la numarul de aparitii in articole de presa ale unei noi tehnologii pana la valori ale vanzarilor -, in zona politicului hype este mai greu de cuantificat. Si mai greu de analizat. Nu-i asa ca aveti impresia ca am insirat pana aici niste truisme, adevaruri la mintea cocosului? Trebuie sa spun, in acest caz, ca, in baza analizei Hype Cycle cei de la Gartner au fost in stare sa prezica, inca din vara anului 1999, prabusirea dot.com la bursa inregistrata in primavara anului 2000.

     

    Oricum, daca e sa scot termenul din samizdatul forumurilor tot se cheama ca am facut ceva. Nici adevar, dar nici minciuna, greu de descris si de definit, hype mai e si o sabie cu doua taisuri – cu cat generezi mai mult, cu atat produsul trebuie sa fie mai bun (sau promisiunile mai abitir respectate). Paradox romanesc: ai fenomenul, dar nu-l poti evidentia pentru ca nu se aplica unde trebuie.

  • Pesedisti, vi se pregateste ceva!

    Confuziile sunt precum greselile. Ba mai mult, fata de greseli confuziile prezinta unele avantaje. Daca n-as fi crezut asta, n-as fi inceput sa scriu acest text. As fi putut scrie, bunaoara, despre… fosta-planeta Pluto. Nu radeti, ca nu e de ras!

     

    A facut ex-planeta capul de pagina a majoritatii gazetelor din tara si din strainatate? A facut! Newsweek-ul de acum doua saptamani avea pe coperta titlul „Epitaf Pentru o Planeta“ – o planeta cu, pardon, care ne obisnuiseram cu totii – o planeta, vorba unuia cu, pardon, care ne mandream. (Of, si sa mai zica, pardon, cineva ca Heidegger n-avea dreptate, atunci cand zicea ca nu noi ne vorbim limba, ci limba ne vorbeste pe noi.)

     

    Revenind (si lasand gluma la o parte), intregul scandal din jurul „decaderii“ planetei Pluto de la statutul de planeta „cu norma-ntreaga“ la cel de planeta-pitica (dwarf-planet) a izbutit sa faca vizibil ceea ce altminteri zeci de reviste pentru femei n-au izbutit: respectiv, sa ne demonstreze „stiintific“ ca suntem o turma de oi numai buna de sacrificiu. Re-etichetarea unui corp ceresc dintr-o categorie intr-alta a ajuns sa provoace nu doar isteria copiilor de gradinita sau cea a educatoarelor, ci si cea a intregii omeniri. Cum poti sa le distrugi celor mici imaginea unui sistem planetar compus din opt planete in loc de noua? Cine sa smulga a noua planeta de pe „cerul“ camerei copilului american? Ce se vor face planetariile nevoite sa-si schimbe software-ul? Dar astro-fizicienii – nu radeti, ca, din nou, nu e de ras – care muncesc de ani buni la trimiterea unei sonde pe Pluto? Ce congressman va mai avea tupeul de a iesi in fata electoratului militand pentru cheltuirea catorva sute de milioane de dolari pentru studierea unei planete pitice cata vreme pretul galonului de benzina depaseste doi dolari si jumatate?

     

    Si uite-asa, m-a luat gura pe dinainte. Am scris despre ceea ce voiam sa fie o simpla metafora de final – o gaselnita. Cum, insa, inapoi nu mai pot da, nu-mi mai ramane decat sa imping discursul inainte. Vorba unei iubiri din tinerete – „mai bine sa-ti fie rau decat sa-ti para rau“. Si rau mi-ar parea daca n-as apuca sa va impartasesc ceea ce cred despre ultimele evolutii ale partidului care, pana nu de mult, incerca sa ne controleze destinele – PSD. Ma intrebati ce are soarta PSD-ului de-a face cu soarta ingrata a ex-planetei Pluto? Pai atat intr-un caz, cat si in celalalt, asistam la consecintele, cat se poate de concrete a ceea ce s-ar putea numi o banala schimbare de eticheta. Magiunul din borcan e acelasi, dar faptul ca pe eticheta scrie „de prune“ in loc de „caise“ il face sa aiba un gust diferit. De parca n-am mai manca magiun, ci etichete. Iar noua „eticheta“ pe care atat Mircea Geoana, cat si grupul de la Cluj vor s-o impuna subconstientului electoral este cea a unui PSD curatat de dinozauri. Asa sa fie? Haideti sa ne lingem degetele si sa vedem.

     

    Scriam, hat, de multisor, ca soarta PSD-ului este cruda de-asta data. Marea lui ostire zace sfaramata, iar singura solutie pentru o eventuala resuscitare ar presupune masuri radicale. Pana aici s-ar parea ca am avut dreptate si ca asistam in aceste zile la o operatiune dureroasa, dar necesara – taierea in carne vie.

     

    Saptamana trecuta doi fosti ministri si alti doi demnitari si-au dat demisia din partid. Si, totusi, ceea ce pana la un punct era explicabil devine, dintr-o data, ciudat peste masura. Cum se face ca atatia dintre oamenii lui Iliescu parasesc, dintr-o data, partidul, fara de vreo remuscare a duhului launtric? Dan Ioan Popescu – barbat voinic, sigur pe milioanele sale de euro cata vreme nimeni nu le cauta provenienta; d-na Rodica Stanoiu, care – sunt sigur de asta – are impresia ca e victima fara sa stie foarte bine de ce s.a.m.d. Suspicios cum sunt din ‘89 incoace, suflu si-n magiun. O asemenea unire-n cuget si simtiri e de natura sa starneasca suspiciuni. De aici si confuzia de care pomeneam la inceput.

     

    In Morometii lui Preda exista un personaj – Cocosila – a carui expresie favorita e „pe ce te bazezi?“ O intrebare plina de bun-simt. Pe ce se bazeaza alde DIP sau Stanoiu atunci cand renunta la umbrela protectoare a partidului taman in momentul in care putina protectie politica ar putea reprezenta diferenta dintre puscarie si o pensie tihnita? Chiar daca – sa presupunem de dragul argumentatiei – noua conducere a PSD si-a „luat mana“ de pe ei, e limpede ca simpla apartenenta la principalul partid de opozitie ofera mai multa protectie decat statutul de independent. Si-atunci pe se bazeaza, totusi, acesti oameni atunci cand ii dau cu tifla lui Geoana? O posibila explicatie cred ca poate fi gasita in refuzul lui Ion Iliescu de a comenta aceste decizii. Si asta pentru ca, in ciuda defectelor sale, Iliescu e un politician de moda veche – adica unul care se face luntre si punte pentru a nu se afla in situatia in care, inghesuit intr-un colt, sa fie lipsit de optiuni.

     

    Politicienii de moda veche sunt precum vechii greci – trebuie sa te pazesti de ei atunci cand iti fac daruri. Faptul ca Ion Iliescu a inceput sa i se adreseze lui Mircea Geoana cu apelativul „domnule presedinte“ si ca, dupa alegerea lui Vasile Dancu in functia de vicepresedinte a  grupului PSD de la Senat, l-a invitat pe acesta la o cafea e de natura sa ma puna pe ganduri. Va mai amintiti grafitti-ul de pe zidul Universitatii din iarna lui ‘89? Scria acolo: „Romani, vi se pregateste ceva!“ Mircea Geoana de-as fi, as sufla si-n magiun.

  • Cum sa te imiti pe tine insuti

    Mintea individului contemporan a fost „fotografiata“ de unul dintre cele mai haotice, dar inovatoare creiere literare ale ultimilor 30 de ani: Bret E. Ellis. Da, a scris „American Psycho“, un roman care nu e mare lucru, dar si „Lunar Park“, un roman care e mare lucru.

     

    O fraza obsedanta a scriitorului american amintit: „Reusesti sa te imiti pe tine insuti de minune“. Sa nu uitam ca personajele lui Ellis poarta tot timpul cu ele un meniu obligatoriu: linia de cocaina, alcoolul, reviste si ceva tabloide. Pare a fi fraza care i se poate atribui, prin excelenta, unui dependent care este doborat de viciu. Dar e ceva mai mult decat atat. E fraza care li se potriveste de minune, de exemplu, acelor intelectuali onorabili care au turnat candva la Securitate si acum isi recunosc greseala. Sau a vedetelor de televiziune care trebuie sa intretina figura onorabila in orice conditii, oricate ar afla presa de scandal despre ele. Mai mult, cuvintele lui Ellis arata cat de schematizata si de „retetizata“ a devenit atitudinea publica sau comportamentul social banal in lumea contemporana. Pana si indivizii haotici, incoerenti primesc imediat stampila de „loser“ sau „creativ“, dupa locul in care se afla. Obsesia avangardistilor de la inceputul secolului XX era cum sa-i epateze pe burghezi. Acum, aceasta obsesie nu e decat o alegere, un model comportamental, un soft. Cine reuseste cel mai bine „sa se imite pe sine“ are castig de cauza cam peste tot.

     

    Una dintre cele mai grave blasfemii in campul muncii moderne este sa fii imprevizibil. Adica sa fii trei zile serios, o zi glumet, doua ore furios etc. Cu alte cuvinte, cum suntem cam toti, de fapt. O alta mare blasfemie, de data asta nu in campul muncii, este sa nu fii imprevizibil in timpul liber. Pe masura ce se doreste robotizarea angajatului in orele de lucru, se doreste din ce in ce mai mult dezinhibarea lui in timpul liber. Nu ai voie sa fii plicticos cand iesi de la job. Trebuie sa-ti gasesti intotdeauna lucruri cel putin funny de facut, trebuie ce sa ai de povestit (la acelasi job plicticos, eventual). E o banalitate: viata imprevizibila inseamna consum. Asa se face ca devine din ce in ce mai evidenta o schizoidie perfecta a omului contemporan: din ce in ce mai obedient in munca, din ce in ce mai neastamparat in timpul liber. Tot ce are legatura cu loisir-ul se defineste in functie de imprevizibil: vedetele de cinema, muzica, TV trebuie tot timpul sa-si contruiasca vieti palpitante, sa se expuna, altfel sunt pierdute. Tot ce are legatura cu munca serioasa presupune o cat mai mare scortosenie, cat mai multe tabieturi, un limbaj cat mai uniformizat. Nu intamplator multi CEO practica sportul extrem. Nu e o defulare, cum pare, ci e o buna intelegere a retetei moderne de succes in viata, a schizoidiei succesului, de fapt. 

     

    Am mai scris, una dintre cele mai perfide gaselnite ale anilor ‘90 imi pare a fi sloganul „Be yourself“, un mesaj tipic pentru, sa-i zicem asa, generatia MTV. Spun „perfida“ pentru ca acest „be yourself“ e de fapt extrem de costisitor: inseamna nu sa-ti asumi o responsabilitate anume, o atitudine riscanta sau mai stiu eu ce, ci desemneaza mai degraba o lista de shopping. Nu prea poti sa fii „yourself“ fara niste marci sport asortate cu ceva accesorii surprinzatoare, fara sa cumperi o anumita muzica, anumite filme, fara sa vorbesti intr-un anumit fel (cu mult „cool“, eventual). „Be yourself“ este o forma subtila de a spune „fa precum ceilalti“. De aceea Bret Ellis foloseste cuvantul „a imita“. Nu poti sa te imiti pe tine, imiti intotdeauna pe altcineva. Schizoidia contemporana este rezumata intr-o fraza de geniu.

     

    Dar sa trecem la un scriitor mult, mult mai mare: Salinger. In „Dulgheri, inaltati grinda acoperisului“ un personaj spune la un moment dat o poveste orientala (habar n-am daca e chiar „orientala“ sau e inventata de scriitor). Expertul in cai al imparatului Chinei orbeste. Si ii recomanda imparatului sa apeleze la serviciile unui alt expert. Oamenii stapanirii merg la acesta din urma si-l roaga sa caute un cal deosebit pentru imparat. Dupa un timp de cautari, expertul le spune ca a gasit o iapa murga extraordinara. Imparatul ramane stupefiat cand vede insa ca „iapa murga“ era de fapt un armasar negru. Ii cere socoteala batranului orb care-i recomandase asa un expert jalnic. Acesta aude povestea si exclama uimit ca noul expert e de mii de ori mai bun decat se astepta si ca vede doar esente, nu mai e preocupat de amanunte precum culoarea sau sexul animalului. Pare o poveste filozofica, dar cred ca Salinger o foloseste mai ales pentru umorul ei grav si irezistibil. Imi place cu atat mai mult cu cat, de fapt, acel expert este imprevizibil la locul de munca. E altceva decat acel „«be yourself» dupa ce ai terminat programul de lucru“ al omului contemporan. E eroul perfect care nu imita, care nu are dependente fatale. Nu face eforturi sa se imite pe sine, nu are nevoie de defulari pentru a-si asigura senzatia de echilibru. Il prefer pe chinezul lui Salinger. Bret Ellis e prea „be yourself“ pentru gustul meu.

  • Adevarul central

    Daca ai asculta ultimele discursuri Bush-Cheney-Rumsfeld, ai crede ca cea mai mare problema a SUA in Irak e o minoritate violenta de „extremisti“ care sfideaza aspiratiile democratice ale irakienilor. As vrea sa fi fost asa.

     

    Daca-i asculti in continuare, ai crede ca cea mai mare problema interna a Statelor Unite e un grup de democrati gata sa intre in cea mai mare batalie totalitara a secolului al XXI-lea. As vrea sa fi fost asa. Din pacate, avem probleme in Irak acum nu din pricina ca exista extreme ale spectrului acolo – sau aici -, ci din pricina a ceea ce centrul a fost dispus sa tolereze sau n-a fost dispus sa schimbe in fiecare dintre cele doua tari. Avem, deci, „o problema de centru“.

     

    Sa ma explic: suntem intr-un blocaj in Irak nu din cauza unor critici marginali care au spumegat impotriva razboiului, ci din cauza felului in care echipa Bush, centrul politicii americane, a abordat Irakul de la bun inceput. In vreme ce eu am spus publicului – corect, dupa parerea mea – ca a construi un exemplu de societate toleranta, pluralista, democratica, in inima lumii arabo-musulmane e un lucru important in mai largul razboi de idei impotriva radicalismului islamic, administratia a actionat ca si cum acest lucru era usor de facut si nu presupunea sacrificii.

     

    Bush-Cheney-Rumsfeld ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre impotriva unui nou fascism islamic, asa ca e bine sa avem o reducere de taxe fara precedent in vreme de razboi si sa ne micsoram fortele armate. Ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre impotriva noului fascism islamic, dar ca e bine sa trimitem trupe suficiente doar pentru a-l da jos pe Saddam – nu si pentru a controla granitele Irakului, depozitele de munitii si jefuitorii. Ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre, dar in loc sa aduca impreuna democratii si republicanii intr-o coalitie nationala de razboi, au socotit ca e mai bine sa foloseasca razboiul drept tema pentru a-i pune in incurcatura pe democrati, pentru a-i inspaimanta pe alegatori si pentru a castiga alegerile. Ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre impotriva noului fascism islamic – care e finantat tocmai din achizitiile noastre de petrol -, dar ca e mai bine sa nu facem nimic serios pentru a scapa de dependenta de petrol. Donald Rumsfeld ii demonizeaza pe cei care critica razboiul, acuzandu-i de „confuzie morala“.

     

    Dar tocmai „confuzia morala“ din inima politicii administratiei Bush – confuzie care apare intre scopurile importante pe care si le propune si mijloacele insuficiente pe care le aloca – ne-a facut sa ne impiedicam de la bun inceput. Ma stupefiaza cu adevarat faptul ca un presedinte care pariaza atat de mult pe mostenirea pe care o va lasa prin acest proiect n-a facut niciodata tot ce putea mai bine si a tolerat atat de multa incompetenta. Ne-a convocat la ziua debarcarii din Normandia si ne-a oferit echivalentul moral al penibilei noastre invazii din Panama.

     

    Dar probleme nu sunt doar in centrul politicii americane. Esuam in Irak si din cauza a ceea ce siitii si sunitii in general – si nu gruparile marginale ale acestora – tolereaza. Democratia esueaza cand fortele de centru nu se opun extremistilor si incearca sa foloseasca violenta de care acestia sunt raspunzatori pentru a-si atinge propriile scopuri.

     

    Scurta istorie a razboiului arata ca sunitii din Irak – si cei din statele arabe invecinate – au refuzat sa accepte conceptul de „un om, un vot“ tocmai pentru ca asta insemna aducerea majoritatii siite la putere in Irak pentru prima data. Sunitii obisnuiti, si nu cei extremisti, cred ca siitii sunt mai putin musulmani si nu trebuie sa aiba dreptul de a-i guverna niciodata pe suniti. La inceputul razboiului, un proeminent lider sunit mi-a spus, intre patru ochi: „Thomas, sa stii ca acesti siiti nu sunt musulmani adevarati“.

     

    De doi ani, „centrul“ siit din Irak a incasat barbarele violente ale sunitilor impotriva moscheilor si a pietelor lor – violente pe care Statele Unite nu le-au putut impiedica pentru ca nu aveau destui soldati acolo si din cauza ca „centrul“ sunit din interiorul tarii si din afara  le-a sprijinit tacit.

     

    Dar in cele din urma siitii s-au saturat, si-au format propriile comando-uri ale mortii, au cerut Iranului sprijin militar si s-au concentrat mai mult sa supravietuiasca decat sa faca democratia sa functioneze. Azi avem in cabinet partide sunite si siite, dar care au propriile lor militii – exact cum se intampla in Liban in actualul razboi civil. Asa ca nu mai e deloc clar unde se opreste „centrul“ si unde incepe extremismul violent.

     

    Lupta dominanta din Irakul de astazi, scrie analistul iraniano-american Vali Nasr in provocatoarea sa carte, „Renasterea Shia“, nu e „lupta libertatii impotriva opresiunii, ci mai degraba aceeasi lupta veche de secole dintre cele doua jumatati ale Islamului, siitii si sunitii. Acesta este conflictul pe care Irakul l-a resuscitat si acesta e conflictul care ii va determina viitorul“.

     

    Inainte de a ne lua mainile de pe Irak, de ce nu am incerca sa facem presiuni pentru a produce un acord mai solid intre siiti, suniti si kurzi pe tema impartirii puterii in tara? Ori a demobilizarii militiilor? Inca nu avem o astfel de intelegere in „centrul“ politicii irakiene. Poate nu vom reusi sa producem un asemenea acord, dar fara el cu siguranta nu vom avea o democratie unitara, care sa stea pe propriile picioare.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 27 septembrie al BUSINESS Magazin.

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Banii sau filmul

    Statul roman inca tine in maini o avere despre care rareori se vorbeste in limbaj de afaceri: cinematografele si gradinile de vara mostenite de la regimul comunist. O avere a carei valoare contabila depaseste 132 de milioane de euro si din care statul va scoate la vanzare o mare parte in aceste saptamani. Se ofera cineva?

     

    Un afis alb-negru – pe care stau inghesuite nu mai putin de sase titluri de film – sta lipit cu grija la intrarea cinematografului Europa de pe Calea Mosilor din centrul Bucurestiului. Inauntru, liniste. Daca nu ai vedea casiera stand de vorba cu cele doua persoane aflate langa ea – foarte probabil plasatoarea si paznicul – ai putea crede ca ai intrat intr-o cladire parasita. Undeva in dreapta, pe jos, stau neglijent niste bannere cu numele a doua companii (una din domeniul finantelor, cealalta din telecomunicatii), posibil sponsori si / sau parteneri ai Romaniafilm, regia de stat care administreaza cinematograful respectiv.

     

    Biletul de intrare nu costa mult (50.000 de lei vechi), dar usorul miros de mucegai al incaperii si faptul ca mai sunt mai bine de doua ore pana la urmatorul film – „Intreaba praful“, cu incepere de la orele 19,00 – te imping sa faci cale intoarsa. La cateva strazi mai incolo – pe Bulevardul Ferdinand – sta de ani de zile ceea ce pe vremuri era Cinematograful Aurora. Intrarea de odinioara a cinematografului e blocata de un lacat mare cat toate zilele, iar in stanga lui se ghiceste, prin geam, o incapere sumar mobilata: cateva birouri, doua-trei scaune, telefoane. Dupa afisul de afara, pare sa fie vorba de o firma de paza si securitate (acum ceva vreme aici isi avea sediul una din filialele Partidului Noua Generatie).

     

    Europa si Aurora sunt doua dintre cele peste 300 de cinematografe aflate in proprietatea statului roman, administrate de Regia Autonoma a Distributiei si Exploatarii Filmelor – Romaniafilm (RADEF a fost infiintata in 1991 printr-o hotarare de guvern, in urma careia regia a preluat administrarea salilor de cinematograf la nivel national). Este vorba de un patrimoniu nascut sub vechiul regim din motive ce tineau mai degraba de propaganda comunista decat de popularizarea celei de-a saptea arte, dar care in anii ‘90 – inainte ca fenomentul televiziunii sa ia amploare – s-a dovedit obuna vaca de muls pentru stat. In timp insa, odata cu indepartarea romanilor de cinema din cauza exploziei de canale TV, a cresterii consumului de produse audio-video in spatiul domestic si a pirateriei, numarul intrarilor la cinema a scazut drastic: de circa 17 ori anul trecut fata de 1994, estimeaza oficialii Romaniafilm.

     

    Numai ca, in tot acest interval, cheltuielile de administrare si de intretinere au mers mai departe, iar Romaniafilm a trebuit sa gaseasca solutii sa faca fata. Cu atat mai mult cu cat din 1991 si pana in prezent regia nu a primit nici un ban de la bugetul de stat, intareste Mihail Tintea, directorul general al regiei. Cea mai buna solutie? Inchirierea unor spatii – cinematografele inchise, nerentabile – catre diversi comercianti / organizatii, majoritatea prin licitatii publice. Asa se face ca acolo unde odinioara rulau filme acum se afla discoteci, restaurante, depozite sau sedii de firma, respectiv de partid (cum a fost cazul Aurora, adus in discutie).

     

    „Cand s-a inceput inchirierea, procedura a fost avizata inclusiv de Curtea de Conturi si prevedea ca nivelul chiriei perceput de Romaniafilm sa nu depaseasca sumele incasate de primarii (in situatii asemanatoare – n.r.),“ a spus Tintea intr-un interviu acordat BUSINESS Magazin, mentionand ca la ora actuala Romaniafilm incaseaza lunar circa 4,5 miliarde de lei din chirii de pe urma celor 160 de contracte de inchiriere aflate in derulare (atat pentru proiectie de film, cat si pentru alte destinatii, printre care se numara cele mentionate anterior).

     

    Asa se explica de ce regia care administreaza cinematografele de stat se descurca binisor la capitolul finante: anul trecut Romaniafilm spune ca a inregistrat un profit de 628.000 RON (adica circa 173.000 de euro), dintr-un total de venituri atrase de 13.125.000 RON (peste 3,6 milioane de euro, cu 20% mai putin fata de 2004, spune Tintea). Un profit oarecum neobisnuit pentru o regie a carei activitate de baza este exploatarea de film si ale carei venituri din aceasta activitate au scazut cu aproximativ 45% anul trecut fata de 2004, conform oficialilor regiei.

     

    In acelasi context, vine firesc si intrebarea urmatoare: daca numarul spectatorilor de cinema scade vizibil de la un an la altul (statisticile arata ca in 2005 numarul spectatorilor de film s-a redus la jumatate fata de acum patru ani) atunci in ce masura privatizarea salilor Romaniafilm este fezabila, dat fiind ca statul conditioneaza aceasta vanzare de pastrarea activitatii de exploatare a filmului timp de zece ani?

     

    „Dupa parerea mea, nu o sa cumpere nimeni“, spune Tintea vehement. „O astfel de sala, ca sa o renovezi, sa-i schimbi scaunele, mochetele, sa pui aer conditionat, sa schimbi structura si sa o transformi in trei sau patru sali, sa o antifonezi si tot asa… asta costa pe putin 2 sau 3 milioane de euro sau de dolari. Or, eu nu vad niciun nebun din Romania care sa bage atatia bani si sa isi recupereze investitia – daca si-o recupereaza – peste 25 de ani. Eu nu stiu astfel de oameni de afaceri in Romania. Poate cine va vrea sa puna mana pe sali si va face cu totul altceva acolo… pentru ca in Romania portite se gasesc peste tot. Exista si aceasta posibilitate“, sugereaza Tintea, care conduce Romaniafilm de circa patru ani.

     

    Dar este plauzibil scenariul ca investitorii sa cumpere strict pentru potentialul imobiliar al acestor sali si gradini de peste zece ani? Intrebarea pleaca de la o estimare apartinand lui Tintea insusi: intre 60 si 75% din salile potential vandabile se afla in locatii „bune de muls“ prin prisma terenurilor pe care se afla. „Nu cred ca va cumpara cineva pentru a vinde peste 10 ani (cand expira termenul impus la privatizare – n.r.), pentru ca nu renteaza cheltuielile de exploatare de film in tot acest interval“, crede el.

     

    Daca Tintea este pesimist fata de aceasta privatizare – care va demara de indata ce va iesi hotararea de guvern cu privire la aceasta – atunci cum vede acest proiect Ministerul Culturii, care patroneaza Romaniafilm? Vor fi salile de cinema de stat atractive pentru investitori? Ioan Onisei, secretarul de stat din Ministerul Culturii care este direct implicat in acest proces, spune ca nu ar folosi cuvinte gen „pesimist“ sau „optimist“. „As folosi un alt cuvant: sunt usor sceptic“, a spus Onisei, mentionand in acelasi timp interesul unor investitori straini pentru aceste sali.

     

    In aceste conditii, daca si regia, si Ministerul Culturii par sceptice vizavi de succesul acestei privatizari, atunci de ce tine statul cu dintii de o strategie care pare din start sortita esecului?  Intrebarea se pune cu atat mai mult cu cat destinul patrimoniului Romaniafilm a tot fost plimbat in ultima perioada ca o minge de ping-pong de la o hartie legislativa la alta: la inceputul lui mai guvernul anunta semnarea unui memorandum cu AVAS, prin care RADEF-Romaniafilm trecea in administrarea AVAS, in vederea privatizarii.

     

    „Reprezentantii Ministerului Culturii vor pregati un act normativ prin care regia autonoma Romaniafilm se va transforma in societate comerciala, astfel incat sa poata intra in portofoliul AVAS-ului“, se arata intr-un comunicat oficial la inceputul lunii mai. „Autoritatea va avea de privatizat aproximativ 300 de cinematografe aflate in patrimoniul RADEF (…). Executivul a stabilit ca 50% din sumele obtinute de AVAS in urma privatizarii acestor companii sa suplimenteze bugetul Ministerului Culturii si Cultelor, in vederea finantarii unor proiecte culturale“, arata aceeasi sursa.

     

    Numai ca la nici doua luni de la acest anunt al guvernului, facut in iulie, soarta RADEF avea sa se schimbe cu 180 de grade, printr-o ordonanta de urgenta: regia nu se mai transforma in societate comerciala si nu mai intra in portofoliul AVAS. Romaniafilm ramane regie autonoma, iar cinematografele in administrarea ei urmeaza sa fie privatizate dupa o strategie intocmita de Ministerul Culturii (in pachete de 3-5 cinematografe, care sa fie transformate in sali multiecran).

     

    De ce aceasta intorsatura? Care este, pana la urma, miza in aceasta privatizare? Din spusele lui Tintea – care vedea mai realizabila varianta transformarii Romaniafilm in societate comerciala si privatizarea acesteia pe de-a intregul decat vanzarea la pachete mici a salilor de cinema -, dar si din scepticismul sau si al secretarului de stat Onisei cu privire la cooptarea unor investitori gata sa arunce cu milioane de euro pentru un canal care atrage tot mai putini spectatori – s-ar putea specula ca guvernul a optat in mod special pentru aceasta strategie, astfel incat salile sa mai ramana o bucata buna de vreme in ograda de stat. Miza ar putea fi accesul pe care Romania il va avea, odata cu intrarea in UE, la fondurile europene pentru finantarea audio-vizualului, in valoare de sute de milioane de euro, pentru tarile UE.

     

    Fonduri care nu vizeaza numai productia de film european, ci si exploatarea acestuia. Distributia, cu alte cuvinte. Sa explicam: rationamentul de business l-ar impinge pe eventualul cumparator al unui lant de sali de la RADEF sa difuzeze filme cu priza la public, respectiv productii hollywoodiene, si nu (co)productii europene: statisticile arata ca anul trecut peste 2,4 mil. romani au mers sa vada filme americane, fata de 211.000 care au fost la filme europene. Or, daca privatizarea ar avea loc cu succes in perioada imediat urmatoare, statul roman ar pierde milioane bune de euro de la UE pentru exploatarea de film european.

     

    „Tarile din UE vor sa-si protejeze si sa-si relanseze productia cinematografica. Pentru ca sub raport concurential fata de americani, suntem zero“, explica Ioan Onisei. La randul lor, surse din Centrul National al Cinematografiei dau de inteles ca interesul pentru aceste fonduri este mult mai mare pentru a putea fi scapate printre degete. „Statul roman, sub presiunea Consiliului Europei, va adopta o politica de coproductii audio-vizuale europene“, au spus surse din CNC. Iar aceste coproductii au nevoie si de distributie. Industria de film este, la o adica, o industrie ca oricare alta, care are nevoie de o piata de desfacere – iar Romania poate fi una dintre cele mai mari in regiune.

  • Radiografie

    La ora actuala, Romaniafilm administreaza 306 cinematografe aflate in proprietatea Ministerului Culturii. Iata care este situatia acestora:

    • INCHISE: 109 cinematografe*
    • ALTCEVA: 99 cinematografe au destinatia schimbata (restaurante, baruri, depozite, sedii de firma etc.). De notat ca acestea nu sunt supuse privatizarii, contractele de inchiriere fiind inca in derulare. Ce se va intampla cand va expira contractul de inchiriere? Se prelungeste, spun surse oficiale din Ministerul Culturii.
    • FILM: 60 de cinematografe sunt inchiriate cu obligatia de a difuza film.
    • ALE REGIEI*: 38 de cinematografe se afla in exploatarea efectiva a regiei.
    • RETROCEDABILE: Romaniafilm spune ca din cele 306 de cinematografe, 115 sunt retrocedabile, iar jumatate deja au fost retrocedate.
    • VALOARE: Romaniafilm spune ca valoarea contabila a patrimoniului pe care il administreaza este dupa cum urmeaza: cladirile – cca. 286 de milioane de RON (aprox. 81 mil. euro); terenurile – 183 de milioane de RON (51,8 mil. euro). Rezulta un total de peste 132 de milioane de euro.

  • Tot mai putini spectatori in salile de cinema

    In patru ani, numarul de sali de cinema din Romania a scazut de peste trei ori, iar frecventa cu care romanul merge la film este de doua ori mai mica.

     

    DATE GENERALE

    2001

    2002

    2003

    2004

    2005

    Cinematografe in functiune

    259

    230

    191

    155

    85

    Locuri

    110.861

    98.480

    86.889

    70.496

    50.220

    Spectatori

    5.726.248

    5.316.388

    4.527.054

    4.002.349

    2.829.563

    Incasari totale (RON)

    15.415.730

    20.122.042

    22.451.582

    24.872.000

    24.423.454

    Frecventa pe locuitor

    0,26

    0,24

    0,21

    0,19

    0,13

    Pret mediu bilet (RON)

    2,69

    3,78

    4,95

    6,21

    8,6

     

    SURSA: CENTRUL NATIONAL AL CINEMATOGRAFIEI


     

    Ce filme vor romanii

     

     

    2001

    2002

    2003

    2004

    2005

    Romanesti

    285.817

    626.232

    177.719

    197.966

    134.825

     

    5,0%

    11,8%

    3,9%

    5,0%

    4,8%

    Europene

    220.605

    362.390

    359.891

    242.031

    211.700

     

    3,9%

    6,8%

    7,9%

    6%

    7,5%

    Americane

    5.120.505

    4.279.391

    3.930.591

    3.539.595

    2.454.360

     

    89,4%

    80,5%

    86,9%

    88,4%

    86,7%

    Alte tari

    99.321

    48.375

    58.853

    22.757

    28.678

     

    1,7%

    0,9%

    1,3%

    0,6%

    1%

    Total

    5.726.248

    5.316.388

    4.527.054

    4.002.349

    2.829.563

     

    SURSA: CENTRUL NATIONAL AL CINEMATOGRAFIEI

  • Calculatoare la marginea drumului

    „Forta PC-urilor fie cu voi!“. Dar, atentie!, v-ar putea avertiza specialistii, odata la 18 luni, in medie, puterea calculatoarelor personale se dubleaza. De unde si dilema companiilor care vor sa fie la zi cu tehnologia: ce sa faci cu PC-urile de odinioara?

     

    Mult amanata lansare a noului sistem de operare al Microsoft a tras deja un semnal de alarma printre utilizatori – daca vor vrea sa-si instaleze Windows Vista pe PC-uri, e foarte probabil sa aiba nevoie de un upgrade de hardware. Daca nu chiar de calculatoare noi.

     

    Dar ce poti face cu un calculator care nu-ti mai trebuie? Desigur, pentru un utilizator individual problema e, de fapt, o falsa problema. In cazul companiilor, insa, raspunsurile nu sunt chiar la-ndemana, mai ales daca ai de inlocuit cateva zeci sau sute de computere. Multe dintre optiunile standard de odinioara pentru scoaterea la pensie a PC-urilor nu doar ca nu mai sunt valabile, dar si implica atat riscuri financiare cat si de natura legislativa sau de securitate a datelor. Inainte de orice, a disparut optiunea de a le arunca pur si simplu la groapa de gunoi. Cel putin din punctul de vedere al prevederilor in vigoare, conform carora PC-urile trebuie sa fie scoase din uz intr-un mod care sa nu dauneze mediului inconjurator.

     

    Potrivit unei directive din ianuarie 2003 a Uniunii Europene – Waste Electrical and Electronic Equipment (WEEE) – intrata in vigoare in statele membre in august 2005, producatorii de echipamente electrice sau electronice sunt considerati direct responsabili pentru „impactul ecologic“ al propriilor produse. Mai exact, organizatiile care desfac pe piata produse electronice si electrocasnice sunt obligate sa organizeze si finanteze reciclarea produselor al caror ciclu de viata s-a incheiat. Practic, producatorii au obligatia sa pastreze un registru al vanzarilor si sa plateasca o „taxa de mediu“ proportionala cu cota de piata detinuta. Procesul in sine prin care materialele vor fi reciclate poate fi insa delegat organismelor specializate. O norma despre care analistii din piata spun ca, intr-o prima instanta, va ridica cu cel putin cativa euro pretul calculatoarelor incepand de anul viitor, cand va fi aplicata si in Romania.

     

    O posibila  varianta a prelungirii duratei de viata a PC-urilor ar putea fi donarea acestora catre scoli sau organizatii non-profit; o optiune valida, insa, doar in cazurile in care procedura nu sufera din cauza birocratiei si tehnica de calcul in cauza nu este complet depasita moral. Apropo de uzura morala: luna trecuta, cu ocazia implinirii a 25 de ani de la lansarea pe piata a revolutionarului model IBM PC 5150, cei de la Intel au organizat un concurs care a dus la descoperirea, foarte probabil, a celui mai vechi calculator din Romania inca in stare de functionare. Cu o „respectabila“ varsta de 16 ani, acesta era folosit pentru realizarea evidentelor contabile ale unei societati comerciale din Tarnaveni. Mai putin respectabile sunt caracteristicile tehnice ale componentelor de sub carcasa: procesor de 6 MHz si un hard disk de 8 MB.

     

    Greu de crezut ca acest calculator ar mai trezi interesul cuiva, cu exceptia faptului in care ar urma sa fie expus ca piesa de muzeu. Pentru comparatie, cea mai ieftina varianta a lui IBM PC 5150, de 1.565 de dolari, era dotata cu un procesor Intel 8088 ce rula la 4,77 MHz si avea o memorie de 16 kilobyte. Pe de alta parte, renuntarea la calculatoarele vechi ale companiei, indiferent ca este vorba despre donarea sau vanzarea lor catre o alta organizatie implica un mare risc: acela al scurgerii de informatii. Nu mai e un secret pentru nimeni ca hard disk-urile, componenta calculatorului pe care sunt stocate informatiile, sunt foarte usor de „decriptat“ prin programe speciale care ajuta la recuperarea integrala a datelor pe care le-au avut stocate, chiar si dupa ce acestea au fost sterse prin procedeele obisnuite.

     

    Un prim exemplu: in jur de 23.000 de tone de deseuri de aparatura electronica, cifra in care sunt incluse si aproximativ 750.000 de calculatoare, ies anual de pe teritoriul Regatului Unit avand ca destinatie tari ale lumii a treia, potrivit Agentiei Britanice de Mediu.

     

    Toate aceste calculatoare ajung pe piata second-hand a unor tari precum Nigeria, unde majoritatea calculatoarelor reprezinta donatii din partea altor state sau companii care prefera aceasta varianta reciclarii. Castigul de imagine prin implicarea sociala in tehnologizarea unor zone subdezvoltate digital are un rol hotarator in luarea deciziei, pe langa faptul ca astfel companiile sunt scutite de bataia de cap cu reciclarea lor. Dar, pot aparea probleme atunci cand un cunoscator ajunge in posesia unui hard disk si recupereaza informatiile stocate de fostul proprietar. „Odata ce iti donezi calculatorul, asa-numitul calculator personal nu mai este deloc personal, ci devine cat se poate de public“, spune un activist pentru mediu, citat de BBC.

     

    Grupul de presa britanic a facut chiar un experiment. A cumparat 17 hard disk-uri la mana a doua din Nigeria si cu ajutorul catorva specialisti a reusit sa dea de urma fostilor proprietari englezi. Au fost gasite adresele lor de acasa, numarul conturilor la banca, parole, e-mail-uri trimise si alte informatii confidentiale. Noile reglementari privind calculatoarele iesite din uz obliga producatorii sa asigure variante pentru scoaterea din circuit a echipamentelor IT. Un studiu realizat de IBM in randul managerilor IT in 2005 a aratat ca doua treimi dintre repondenti sunt de parere ca reciclarea calculatoarelor este importanta si 80% dintre companiile pentru care lucreaza au prevazute politici speciale pentru eliminarea calculatoarelor vechi. Dar foarte putini dintre ei stiau ca producatorii le pot oferi ajutor suplimentar in reciclarea calculatoarelor. Studiul IBM, realizat in randul a 176 de manageri IT de la companii americane cu mai mult de 5.000 de calculatoare pe inventar, a aratat ca metodele folosite variaza de la companie la companie. Putin mai mult de 50% dintre ele folosesc serviciile unor companii de reciclare specializate si 40% doneaza calculatoarele organizatiilor de binefacere. Pe de alta parte, 23% dintre companiile in cauza au recunoscut ca folosesc ca metoda dezasamblarea si aruncarea la gunoi a componentelor de calculator.

     

    O a doua directiva, privind impiedicarea raspandirii substantelor periculoase (Restriction of Hazardous Substance Directive – RoHS), interzice fabricarea aparatelor electrice sau a echipamentelor electronice care depasesc limitele maxime de substante toxice periculoase stabilite cu aceasta ocazie. Si aceasta directiva a intrat in vigoare tot in acest an. Pe termen lung, unul dintre efectele de bumerang ale normelor deja amintite va fi cresterea preturilor la calculatoare. Producatorii vor fi nevoiti sa isi transfere cheltuielile suplimentare implicate de procesul de reciclare in pretul de raft al produselor.

     

    O abordare originala au avut-o cei de la Apple. Costul pentru reciclarea calculatoarelor era recuperat doar din buzunarele posesorilor care trimiteau Mac-ul vechi la sediul companiei (contra unei taxe, computerelor le era asigurata scoaterea din circuit in mod ecologic). „Au avut-o“, pentru ca anul trecut mai multe organizatii ecologiste americane au organizat demonstratii de proportii in fata sediului central din orasul californian

     

    Cuppertino, „verzii“ criticand eforturile minime de protejare a mediului ale companiei. Incepand cu anul acesta, proprietarul fiecarui Mac scos din uz va fi scutit de taxa de ecologizare si va primi chiar un voucher cu reduceri pentru produsele Apple. In baza acestor reactii diferite din partea producatorilor, analistii din industrie apreciaza ca, pana la sfarsitul anului, va avea loc o crestere a comenzilor de calculatoare pentru a evita pretul ulterior, marit, al acestora. Altii considera, dimpotriva, ca un efect mai puternic va fi reprezentat de cresterea duratei medie de viata a calculatoarelor care sunt deja in functiune. Cert este ca, peste cativa ani, piata va functiona astfel incat sa faca loc si celor mai noi membri ai „familiei“: firmele si organizatiile de reciclare a computerelor.

  • PC-uri toxice

    Un grup de cercetare al ONU a recomandat statelor membre sa reduca impactul ecologic generat de producerea calculatoarelor sau renuntarea la cele vechi.

     

    PERICOL PUBLIC: Conform unor studii ale ONU, deseurile de calculatoare pot fi considerate mai periculoase chiar decat noxele produse de autoturisme, date fiind substantele periculoase pe care le contin si durata relativ scurta de functionare, care genereaza munti de computere abandonate.

     

    RESURSE: Folosirea ne-eficienta a resurselor naturale incepe chiar cu fabricarea calculatoarelor. Estimarile ONU spun ca, pentru a produce 24 kg. de componente, inclusiv monitorul, este necesara o energie echivalenta cu cea produsa de 240 kg. combustibil fosil, 22 kg. substante chimice periculoase si 1,5 tone de apa.

     

    OTRAVURI: PC-ul contine substante toxice ca bromurile sau metale grele precum cadmiul. Teoretic, PC-ul odata ajuns la groapa de gunoi, aceste substante se pot infiltra in panza freatica, amenintand sanatatea populatiei din zona. In Marea Britanie au fost chiar mai multe procese intentate de lucratori in fabrici de semiconductori care pretindeau ca exista o legatura intre mediul de lucru si incidenta crescuta a cancerului si a malformatiilor la nou-nascuti.

  • Microsoft vs. Microsoft

    Puterea sistemului de operare trebuie adaptata la componentele hardware ale calculatorului. Un software prea complex poate face inutilizabil un computer vechi, in timp ce PC-urile noi pot face uz de toate functiile suplimentare ale sistemului de operare.

     

    „Low power“

    • La mijlocul lunii iulie Microsoft a prezentat un sistem de operare cu mai putine pretentii decat Windows XP, pe baza caruia a fost construit.
    • Cunoscut pana la acea data sub numele de cod Eiger, Windows Fundamentals este, in esenta, o varianta simplificata a XP, cu toate programele care solicita viteza sau spatiu importante accesibile de pe un server.
    • Lansarea comerciala a fost anuntata pentru aceasta luna. In anuntul oficial, Microsoft spune ca programul este realizat special pentru calculatoarele vechi, dar care sunt inca in stare de functionare si care vor putea fi astfel folosite o perioada mai mare de timp.

     

    „Full power“

    • Ca viitorul Windows Vista va pretinde mai multa putere de la calculatoare era de asteptat. Dar la momentul cand au fost anuntate oficial cerintele Vista nu putini au ramas uimiti.
    • Microsoft a venit cu doua concepte. Cu eticheta Vista Capable vor fi inscriptionate PC-urile care respecta cerintele minime de sistem – procesor de 800 MHz, 512MB RAM, 20 GB HDD si un procesor grafic DirectX9.
    • Pentru varianta completa, care include si o interfata grafica spectaculoasa, se califica doar calculatoarele premiante. Vista Premium Ready cere procesor single sau dual core de 1GHz, 1 GB RAM si o placa grafica de cel putin 128 MB.