Adevarul central

Daca-i asculti in continuare, ai crede ca cea mai mare problema interna a Statelor Unite e un grup de democrati gata sa intre in cea mai mare batalie totalitara a secolului al XXI-lea. As vrea sa fi fost asa. Din pacate, avem probleme in Irak acum nu din pricina ca exista extreme ale spectrului acolo – sau aici -, ci din pricina a ceea ce centrul a fost dispus sa tolereze sau n-a fost dispus sa schimbe in fiecare dintre cele doua tari. Avem, deci, „o problema de centru“.

Sa ma explic: suntem intr-un blocaj in Irak nu din cauza unor critici marginali care au spumegat impotriva razboiului, ci din cauza felului in care echipa Bush, centrul politicii americane, a abordat Irakul de la bun inceput. In vreme ce eu am spus publicului – corect, dupa parerea mea – ca a construi un exemplu de societate toleranta, pluralista, democratica, in inima lumii arabo-musulmane e un lucru important in mai largul razboi de idei impotriva radicalismului islamic, administratia a actionat ca si cum acest lucru era usor de facut si nu presupunea sacrificii.

Bush-Cheney-Rumsfeld ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre impotriva unui nou fascism islamic, asa ca e bine sa avem o reducere de taxe fara precedent in vreme de razboi si sa ne micsoram fortele armate. Ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre impotriva noului fascism islamic, dar ca e bine sa trimitem trupe suficiente doar pentru a-l da jos pe Saddam – nu si pentru a controla granitele Irakului, depozitele de munitii si jefuitorii. Ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre, dar in loc sa aduca impreuna democratii si republicanii intr-o coalitie nationala de razboi, au socotit ca e mai bine sa foloseasca razboiul drept tema pentru a-i pune in incurcatura pe democrati, pentru a-i inspaimanta pe alegatori si pentru a castiga alegerile. Ne-au spus ca luptam pentru vietile noastre impotriva noului fascism islamic – care e finantat tocmai din achizitiile noastre de petrol -, dar ca e mai bine sa nu facem nimic serios pentru a scapa de dependenta de petrol. Donald Rumsfeld ii demonizeaza pe cei care critica razboiul, acuzandu-i de „confuzie morala“.

Dar tocmai „confuzia morala“ din inima politicii administratiei Bush – confuzie care apare intre scopurile importante pe care si le propune si mijloacele insuficiente pe care le aloca – ne-a facut sa ne impiedicam de la bun inceput. Ma stupefiaza cu adevarat faptul ca un presedinte care pariaza atat de mult pe mostenirea pe care o va lasa prin acest proiect n-a facut niciodata tot ce putea mai bine si a tolerat atat de multa incompetenta. Ne-a convocat la ziua debarcarii din Normandia si ne-a oferit echivalentul moral al penibilei noastre invazii din Panama.

Dar probleme nu sunt doar in centrul politicii americane. Esuam in Irak si din cauza a ceea ce siitii si sunitii in general – si nu gruparile marginale ale acestora – tolereaza. Democratia esueaza cand fortele de centru nu se opun extremistilor si incearca sa foloseasca violenta de care acestia sunt raspunzatori pentru a-si atinge propriile scopuri.

Scurta istorie a razboiului arata ca sunitii din Irak – si cei din statele arabe invecinate – au refuzat sa accepte conceptul de „un om, un vot“ tocmai pentru ca asta insemna aducerea majoritatii siite la putere in Irak pentru prima data. Sunitii obisnuiti, si nu cei extremisti, cred ca siitii sunt mai putin musulmani si nu trebuie sa aiba dreptul de a-i guverna niciodata pe suniti. La inceputul razboiului, un proeminent lider sunit mi-a spus, intre patru ochi: „Thomas, sa stii ca acesti siiti nu sunt musulmani adevarati“.

De doi ani, „centrul“ siit din Irak a incasat barbarele violente ale sunitilor impotriva moscheilor si a pietelor lor – violente pe care Statele Unite nu le-au putut impiedica pentru ca nu aveau destui soldati acolo si din cauza ca „centrul“ sunit din interiorul tarii si din afara  le-a sprijinit tacit.

Dar in cele din urma siitii s-au saturat, si-au format propriile comando-uri ale mortii, au cerut Iranului sprijin militar si s-au concentrat mai mult sa supravietuiasca decat sa faca democratia sa functioneze. Azi avem in cabinet partide sunite si siite, dar care au propriile lor militii – exact cum se intampla in Liban in actualul razboi civil. Asa ca nu mai e deloc clar unde se opreste „centrul“ si unde incepe extremismul violent.

Lupta dominanta din Irakul de astazi, scrie analistul iraniano-american Vali Nasr in provocatoarea sa carte, „Renasterea Shia“, nu e „lupta libertatii impotriva opresiunii, ci mai degraba aceeasi lupta veche de secole dintre cele doua jumatati ale Islamului, siitii si sunitii. Acesta este conflictul pe care Irakul l-a resuscitat si acesta e conflictul care ii va determina viitorul“.

Inainte de a ne lua mainile de pe Irak, de ce nu am incerca sa facem presiuni pentru a produce un acord mai solid intre siiti, suniti si kurzi pe tema impartirii puterii in tara? Ori a demobilizarii militiilor? Inca nu avem o astfel de intelegere in „centrul“ politicii irakiene. Poate nu vom reusi sa producem un asemenea acord, dar fara el cu siguranta nu vom avea o democratie unitara, care sa stea pe propriile picioare.

Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 27 septembrie al BUSINESS Magazin.