BusinessMagazin

Tag: Dorin Oancea

  • Luati o broasca…!

    In plina epoca de aur a comediei mute, scenaristii regizorului si producatorului Mack Sennett au suferit cel mai ingrozitor accident – au ramas fara idei. Ritmul nebun in care se realizau filmele la studiourile Keystone si multitudinea de personaje ce populau peliculele regelui comediei – politisti nu prea inzestrati cu minte, frumuseti in costume de baie, vagabozi, indragostiti, soferi, pompieri, cowboy, preoti, constructori sau mecanici de locomotiva – au secatuit, paradoxal, imaginatia sarmanilor scriitori. Una din metodele de revigorare a ideilor a fost apelarea la serviciile unor nebuni si un istoric al filmului descrie scena: un ciopor de insi cu creioane si hartii in mana asteptand infrigurati in jurul sarmanului ins cu privire goala, tampa. O sclipire apare la un moment dat in privirea aluia, exclama: “…luati!…”, sclipirea da sa se stinga, cioporul freamata, licarul nu se stinge, insul continua: “…luati… o broasca…”; cioporul noteaza IDEEA si incep discutiile: “da, da, sa facem…, pe urma apare,… apoi se sperie, se lovesc…”; o noua comedie e pe cale sa se nasca.
     
    In plan economic, si in Romania si in lumea larga, broasca momentului este interventia statului, la care se adauga o frumoasa carapace de protectionism.
     
    Aceasta este, de altfel, si ideea care m-a inspaimantat cel mai mult in ultima vreme: aceea ca statul va trebui sa se implice in economie, si nu oricum, ci pentru o lunga perioada de timp. Ajutoarele acordate de guverne in toamna anului trecut bancilor cu probleme, nationalizarile, opinia, larg raspandita, ca majorarea cheltuielilor cu infrastructura ar putea repune in miscare roata volanta a economiei stau la baza acestei convingeri. Daca mai apar si lideri politici care sa se pronunte in mod explicit pentru nationalism comercial – nu mai are nicio importanta ca este vorba de otel, ca in cazul presedintelui american, sau de automobilul din productia interna, asa cum indemna presedintele roman – atunci raul este plenar.
     
    Planul anticriza al Guvernului roman, cuprins in proiectul de buget, este in aceste zile in discutia Parlamentului. El se bazeaza, daca e sa il luam in serios, pe cheltuieli cu infrastructura, cu energiile regenerabile, pe programul Rabla, pe recapitalizarea de institutii financiare, pe neimpozitarea, la un moment dat, a profitului reinvestit, pe compensari, plati si altele; cu totul, 13 miliarde de euro. Valoarea este importanta numai din punct de vedere psihologic; sincer, nu cred ca businessul romanesc va beneficia de prea multi din acesti bani. Masurile sunt de “inspiratie” europeana – majoritatea planurilor anticriza, indiferent de valoare, marseaza pe aceleasi fundamente – infrastructura, energie, recapitalizari, reduceri de taxe (si in general oamenii aceia chiar REDUC taxe), sprijinirea unor institutii financiare sau a industriei auto; in plus apar nationalizari (Fortis, Nothern Rock, Bradford & Bingley).
     
    Cu totul, sporirea, intr-adevar, a rolului statului in economie. Strategii guvernamentali care, in Romania, au facut copy – paste din programele europene (si nici macar nu cred ca au facut rau procedand asa) au dovedit, asa cum imi spunea un foarte bun analist economic si politic saptamana trecuta, o lipsa de idei.
     
    Pentru ca adevarata criza este, la noi, de idei, nu economica sau financiara. Adoptarea unui plan care sa creeze o economie romaneasca bazata in special pe productie si creativitate si implicare si mai putin pe consum si “tun”. Continuand asa, vesticii vor descoperi, iar noi, romanii, vom redescoperi, in curand, economia “pachetului de Kent” din Romania sau a “becului ars” din Rusia. Este vorba de un circuit economic, creator de PIB in esenta, dar cu fundament total aiurea. Economia pachetului de Kent – pacientul cumpara <o atentie> pentru medic, medicul plaseaza atentia unui intermediar – vanzator la chiosc sau bisnitar – care revinde pachetul de Kent unui alt pacient, care vine la medic, care medic…..
     
    Becul ars a fost la mare cautare in Rusia; becurile nu se gaseau in magazine, asa ca in cazul unui asemenea accident casnic rusii inlocuiau becuri functionale din fabrica sau intreprinderea la care lucrau; electricianul fabricii inlocuia, la randul sau, becurile arse cu altele fuctionale, dar pastra becul ars pentru a-l vinde ghinionistilor carora le explodau becurile sau care le spargeau din neatentie. Ciclul se relua la nesfarsit.
     
    La o scara mai mare, in Romania, am tot plimbat intre noi terenuri, apartamente, case, masini sau cine stie ce altceva; s-a chemat ca facem PIB, pentru ca s-au rotit niste bani si s-au cheltuit altii; dar pana la urma rezultatul nu inseamna mai mult decat un pachet de tigari innegrit de multele maini prin care a trecut sau un bec spart. Initiativele reale, afaceri bune, bazate pe principii sanatoase, exista si au existat, dar sunt prea putine si in pericol sa se scufunde, trase de nepasarea si incompetenta generalizate.
     
    Statul n-ar trebui sa joace rolul electricianului sau pe cel al bisnitarului; statul ar trebui sa determine oamenii sa creeze si sa cumpere si sa se implice in productia becurilor. 
     
    Eu cred, sincer, in demersul guverna­mental, in faptul ca vrea sa ne salveze de criza. Dar de Guvern cine ne salveaza?

  • Un LP cu idioti folositori

    Mie tot entuziasmul legat de investirea lui Barack Obama m-a facut sa ma gandesc la doua lucruri. Primul este o expresie veche, rea, nedreapta, vicleana, dar cu atat mai actuala. Cea de-a doua este un concept modern, cel al miei de fani adevarati.
     
    Expresia veche, rea, nedreapta, vicleana, dar cu atat mai actuala este “idiotii folositori”. In general ii este atribuita lui Lenin, cu toate ca istoria nu s-a decis asupra acestui aspect; oricum, este vorba despre vesticii care s-au lasat vrajiti de marea revolutie socialista si care au dus ideile bolsevice in Occident. In timp, expresia a evoluat si acopera spectre mai largi de insi. Acestia se lasa vrajiti de o doctrina sau de o idee sau de un lider, in general idei de stanga si lideri populisti, care nu stau sa judece prea mult si care se constituie intr-o masa facila de manevra, ignorand, de cele mai multe ori, faptele, evidentele sau argumentele contrare.
     
    Sa ne intelegem, nu are nicio legatura cu bucuria milioanelor de americani veniti la ceremonie sau cu imaginea pe care Barack Obama a avut puterea sa si-o creeze in timpul campaniei electorale; acolo a fost strict problema lor si nu se cade sa o judec. Dar, la nivel de concept, orice adunare care depaseste un anumit numar de persoane si orice abdicare de la vreun principiu care insoteste adunarea imi induce un fel de scepticism. Sanatos, i-as spune: nu-mi aduc aminte de vreun purtator de sperante populare de o asemenea anvergura care sa nu capoteze (si Romania a trait, ba chiar de mai multe ori, stari asemanatoare de entuziasm, urmate de puternice deziluzii). Strict in cazul lui Obama, nu mi se pare corect ca un propovaduitor al cumpatarii si un critic acerb al cheltuielilor si bonusurilor corporatiste sa beneficieze de o ceremonie care sa coste 160 de milioane de dolari, de trei ori mai mult decat cea a predecesorului sau si aceasta intr-o perioada de criza economica. Ca sa fiu rautacios pana la capat, as aminti ca mesianismul adevarat a costat numai cinci paini si doi pesti, iar cu cele douasprezece cosuri cu firimituri s-ar fi putut rezolva si o eventuala criza economica a vremurilor biblice.
     
    Ideea cu cei 1.000 de fani adevarati am regasit-o la jurnalistul american Kevin Kelly si este continuarea conceptului Long Tail, dezvoltat de Chris Anderson, redactorul- sef al revistei americane Wired. Daca Long Tail va vara pe gat, alaturi de ultimul album al formatiei preferate, si alte doua CD-uri cu trupe obscure, mia de fani va asigura succesul in cazul in care sunteti un creativ, scriitor, pictor, sculptor sau muzician (sau – zambesc – editorialist?). Un fan adevarat conduce o multime de kilometri ca sa-si asculte idolul, ii viziteaza blogul de trei ori pe zi, isi cheltuie ultimul banut pentru a cumpara un roman, sta in ploaie pentru un autograf, vine la expozitii, cumpara tricouri sau cani. Daca fanul adevarat cheltuie intr-un an 100 de dolari pentru idolul sau, artistul in cauza are un venit anual de 100.000 de dolari, o suma frumusica. Sigur ca numarul 1.000 este cumva aleatoriu luat, un pictor are nevoie de numai cateva sute de fani adevarati, in timp ce un cineast de cateva mii.Reversul medaliei este ca fanii adevarati trebuie cultivati – adica trebuie sa le vorbesti, sa-i tii in priza, sa ii asculti, sa iti respecti promisiunile si sa le respecti preferintele.
     
    Acu sa asamblam puzzle-ul cu viniluri, Obama, criza si idiotii folositori. Cumparatorii de viniluri sunt ceea ce se cheama fani adevarati – ei respecta dulceata sunetului oferit de depasitele discuri si nu numai atat. Un disc este ceva personal, o cale directa de comunicare cu artistul; fragilitatea sa impune respect si atentie in manevrare, iar pentru aceasta audiofilul este rasplatit cu un sunet de calitate maxima. Fanii adevarati pot fi mult mai multi de 1.000, daca idealul lor este suficient de generos.
     
    Inclin sa cred ca multi dintre milioanele de oameni care au trait alaturi de Obama emotiile investirii sunt, la fel ca amatorii de discuri de vinil, fani adevarati. Au batut kilometri, au asteptat rabdatori, s-au asezat la cozi, s-au bucurat.
     
    Acum depinde de presedintele american daca ii va mentine in stadiul de fani sau ii va transforma, ii va reduce la statusul de idioti folositori. Este vorba, desigur, de actiunile lui Obama, de modul in care va combate criza economica, de rezultatele sale, de felul in care va respecta sperantele populare. Si tot acest puzzle este cat se poate de actual si de aplicabil si in Romania. “Si atunci de ce n-ai scris direct despre Romania?”, veti intreba.
     
    Pai in Romania nu face nimeni nimic. Nimic care sa iste respect si cu atat mai putin fani. Iar idiotii s-au separat de cei folositori. Si nimeni nu pare sa stie ce are de facut; in schimb idiotii devin din ce in ce mai fermi, iar cei folositori din ce in ce mai dezamagiti.  

  • Anul fara dorinte

    Dorinte benigne, adica, de exemplu, un balon cu aer cald, o chitara Gretsch White Falcon cu care sa cant “La Grange” sau o motocicleta Indian Chief (…Vintage daca se poate, domnu’, cu cauciucuri cu margine alba si saua si coburii din piele bej, domnu’…) – nicio sansa sa se implineasca, nicio sansa sa ma imbolnaveasca (ca sa fac si o poezie mica). Dar, repet, imi ofereau ceva de genul “…dar daca? Pai atunci….”, o alternativa la cenusiul romanesc pe care o recomand, impreuna cu un MP3 Player cu doi giga de blues adevarat, tuturor celor care nu stau pe un morman de cash. De ce asa si de ce nu dorinte mai omenesti de genul “…sa castig un milion de coco sau un Ferrari sau un abonament pe viata la cea mai buna masa din Bamboo”? Pai chestiile astea se distribuie/distribuiau in Romania in baza unei fel de scheme Madoff, un joc piramidal al bunastarii care imi este strain; relatia mea cu tipul acesta de fericire a fost ca in banc: “…pot sa zbor pe luna? …Poti, da’ inainte fa-ti lectiile…”
     
    Ce am scris pana aici se cheama literatura.
    Mai jos e analiza economica si sociala.
    Pe scurt, e groasa. Si nimanui nu-i pasa (ca sa mai fac o poezie). Si nu numai ca nu-i pasa nimanui, dar mai citesc, inca, aprecieri savante cum ca nu e criza, ci altceva si ca vom avea crestere economica si ca deficitele se vor indrepta si o sa fie foarte bine, daca nu chiar binisor. Iar preocuparile majore ale natiei, in aceste conditii, sunt ceva numiri de ministri, modificarea constitutiei si transformarea Capitalei in statiune balneara. Nu cursul, nu somajul, nu exportul, nu creditarea.
     
    Si aceasta este numai partea vizibila a aisbergului (ca sa folosesc si un sablon), cea mai invocata in analizele specialistilor si nespecialistilor. Partea cealalta, cea neinvocata inca, este cea care ma face pe mine sa renunt la dorinte; ea se compune din experienta, comunicare si mod de actiune. De fapt din lipsa acestora. Principala problema a Romaniei este, in prezent, nu criza, nu gazele, nu Guvernul, nu constitutia si cu atat mai putin izvoarele termale din nordul Bucurestiului, ci uriasa patura de incompetenta si de lipsa de experienta care ne acopera. Si am folosit cea mai eleganta exprimare posibila.
     
    Avem ceea ce in alte tari este definita drept o elita, din administratie, business, executivi, angajati sau lideri sociali, lipsiti, nu toti dar cei mai multi, de experienta capitalista si de puterea de a se adapta coborasurilor. Mediul de afaceri s-a obisnuit sa creasca si sa castige in orice conditii si cum orice afacere falimentara nu a lasat in Romania insi cu buzunarele goale dar plini de elan pentru o noua incercare, ci niste conturi pline si vacante prelungite, numitii traverseaza acum, simplu, o perioada de panica. Planul de actiune al Guvernului il voi prezenta in paranteza urmatoare (     ), iar in privinta partenerilor sociali, am vazut un document infiorator cu asa-zise solutii, de genul “Dezvoltarea spiritului de unitate nationala in situatii de criza”… “Valorificarea resurselor minerale utile pentru dezvoltarea industriei materialelor de constructii”… “Pachet de masuri care sa stimuleze achizitia de bunuri si servicii realizate in cea mai mare parte in Romania”… “Sprijinirea puterii de cumparare a populatiei prin masuri care sa imbunatateasca modul de functionare al pietelor”.
     
    Urmeaza lipsa de comunicare, urmarea unui soi de pudoare economica. Din cauza careia conducerea unei companii nu comunica nici cu partenerii, nici cu angajatii. Cateodata un mail in care, cu cuvinte putine si simtite, se explica situatia nefericita, poate face minuni, iar o atitudine deschisa conteaza mai mult decat banii sau primele.
     
    Iar ceea ce cred eu ca este unul din pericolele majore in aceasta perioada este blocajul financiar, acumularea de arierate. Urmarea fireasca a panicii, a lipsei de comunicare si a experientei, acumularea de datorii catre furnizori sau buget sau clienti tinde sa intre din nou in actualitate, dupa ce a fost una dintre problemele majore ale deceniului trecut si a avut efecte pana in primii ani ai guvernului Adrian Nastase. In 2000 blocajul financiar reprezenta in jur de jumatate din PIB si afecta in special bugetul si companiile de stat, cu precadere furnizorii de utilitati – o perioada in care companiile prezentau frumoase profituri, dar numai pe hartie. Cresterea economica si privatizarea au redus importanta blocajului financiar, dar cred ca in urmatoarele cel mult doua luni tinerii ziaristi economici vor trebui sa se puna serios la punct cu subiectul. Extins, de asta data, in zona privata.
     
    Unii imi vor reprosa, poate, ca nu dau eu solutii. Nu-i treaba mea, cei ce dau solutii sunt votati si apar la programele de stiri. Treaba jurnalistilor este sa-i traga de maneca pe acestia; pe urma jurnalistii ar trebui sa-si cumpere cate un Gretsch White Falcon cu care sa zangane primele acorduri din “La Grange”.

  • So facem








    “Birds do it / Bees do it / Even educated fleas do it / Let’s do it.” Un refren vestit dintr-un cantec al lui Cole Porter, cu tente filozofice in ciuda simplitatii. Marturisesc sincer ca nu stiu suficient argou englezesc, daca de argou e vorba in cazul puricilor educati, asa ca am luat textul ca atare si am incercat sa-l traduc cu ajutorul utilitarului dedicat de Google acestui scop (este activ de putin timp si tin minte ca a prilejuit chiar olecuta de iures pe la noi). Am obtinut urmatoarele: “Pasari sa il / Albinuta sa il / Chiar fleas educati sa il / So facem”.




     

    De prisos sa mai spun ca am respectat grafia si punctuatia. M-am gandit ca ce naiba, la o companie asa de mare si cu angajati asa de fericiti si asa de inventivi? Pe urma, fara a sti realitatea, care, de altfel nici nu ma intereseaza, am scornit urmatoarea poveste: pentru Google, Romania nu conteaza foarte, foarte mult; de aceea de serviciul translate s-a ocupat cineva asa, de rang mai redus. Cinevaul a luat dictionare romanesti si manuale si tot ce a gasit in format electronic, poate si site-uri si bloguri si comentarii pe forumuri si tot asa, le-a mixat in blenderele soft googlelistice si a rezultat serviciul beta pe care l-am folosit, adica un fel de nou vorba cu nuante urmuziene. Este evident ca serviciul are minusuri si de aceea cinevaul acela, cu bun-simt de altfel, a introdus intr-un colt de pagina un indemn ca sa sugerezi o varianta mai buna a traducerii.

     

    Am studiat indelung traducerea pe care mi-a oferit-o motorul de cautare numarul unu al lumii si am conchis ca alta varianta mai buna nu exista. In acest moment trebuie sa explic ca avalansa de milioane de dolari de mai sus reprezinta cheltuielile administratiei americane pentru servicii de distrugere a documentelor. De altfel pe usaspending.gov pot fi gasite, in amanunt, nu numai valoarea cheltuielilor cu tocatorii de hartii, ci si multe alte amanunte: ce companii si ce agentii guvernamentale sunt in top, cu ce sume, ce state au beneficiat de sumele in cauza, ba un grafic detaliaza si in ce masura au fost respectate principiile competitivitatii. Pe langa latura oarecum funny, este un model de transparenta, de notat si de respectat.

     

    Pentru ca in doua secunde poti gasi destinatia banilor contribuabilului in orice forma imaginabila, pe categorii de activitati, pe institutii sau pe companii. Sunt convins ca usaspending ascunde destule contracte cu cantec, chiuvete de 5.000 de dolari si cauciucuri de masina de un milion; pe de alta parte, nu pot sa nu remarc faptul ca americanului de rand i se ofera, de catre politicieni dedicati, cu scoala si background, iluzia extrem de realista a implicarii si controlului asupra actului de guvernare. Si ca niste capete chiar se sparg incercand sa faca iluzia respectiva cat mai realista.

     

    La noi nimeni nu face vreun efort in privinta numitei iluzii: in materie de cheltuieli guvernamentale trebuie sa sapi, serios si rabdator, prin mii de pagini de pdf-uri ca sa te lamuresti asupra destinatiei banului public, si mai trebuie sa cunosti si o tara de contabilitate. Iar orice nelamurire se pierde in hatisul dilemei “este sau nu informatie publica?”.

     

    Care este legatura cu versurile lui Cole Porter? E simplu, la ei pasarile, albinutele si puricii educati fac ceea ce se pricep ei mai bine, iar indemnul “let’s do it” se refera, in graiul smecheresc al lui Porter (cantecul a fost scris in pudicul an 1928), strict la ce ce stiu pasarile si albinutele.

     

    Spre deosebire de Porter si albinutele sale, la noi toata lumea pare a se pricepe la orice. Si atunci, nu cred ca dupa modelul Google, dar in aceeasi maniera oricum, se iau varii personaje si situatii, se amesteca bine, si ta-da, obtinem candidati-politicieni pentru colegii, si ta-da, obtinem o noua clasa politica, ba mai mult, ta-da, vom avea o noua Romanie, mai buna.

     

    Numele pentru uninominal si colegii sunt alese in functie de notorietate, de priza la public, de numarul de minute petrecute pe ecranele televizoarelor sau de numarul milioanelor de euro castigate. Sforarii din spatele lor sunt niste persoane rudimentare, care nu se mai obosesc sa se gandeasca nici macar la iluzia pe care ar trebui sa mi-o ofere; nu mai spun cum cred eu ca isi imagineaza ei ca sunt.

     

    Se comporta cam cum s-a achitat de sarcina cinevaul acela de la Google: nu te obosesti sa definesti un serviciu de prima clasa pentru un public pe care il categorisesti de mana a doua.

     

    Mi-ar fi placut ca in locul persoanelor publice fluturate pentru candidaturi in Romania sforarii sa fi luat ilustri seminecunoscuti, ca Barack Obama, pe care sa-i propulseze in prima linie dupa toate regulile jocului, fara sa-mi accentueze starea de lehamite si fara sa ma categoriseasca necuvenit.

     

    Asta pentru ca in lume pasarile ar trebui sa pasareasca, gazele sa gazeasca, iar puricii sa se preocupe de educatie si sa sara cat mai sus.

    In regula, so (sic!) facem si o sa vedem ce iese.




  • Sa-l tragem pe Videanu. La sorti




    Unele au fost si au ramas improbabile. De exemplu, cea in care munca la computer este etichetata drept toxica sau aceea cu fabricantii de lenjerie barbateasca care vor realiza, intr-un tarziu, diferentele anatomice dintre un mascul si altul.








    Pe de alta parte, o predictie m-a facut sa ridic sprancenele (nu pot numai una, am exersat): oamenii ar deveni asa de rezervati in privinta procesului electoral, incat participarea la vot scade sub doua procente; in final procesul democratic de participare la vot este abandonat in favoarea unui soi de loterie.

    Foarte buna idee, nu? Intr-o lume murphyanista, trasul unui biletel, al unui pai sau datul cu banul se pot dovedi actiuni mult mai intelepte decat sfatul oricarui consultant, pentru ca divinitatea divinatiei este, fundamental, echilibrata si altruista. Si oricum campania electorala nu-ti prezinta toate fatetele unui candidat, asa ca, in loc de dispute sterile de genul “cine are dreptate si cine este idiot”, mai bine un oftat de “…ghinion, poate tura urmatoare”.

    Ma gandeam la toate astea citind comentariile multe ale cititorilor editorialului de saptamana trecuta, scris de Cristi Hostiuc. Oamenii au reactionat, unii violent, altii blazat, altii sfatosi, la probleme comune, ce tin de dezvoltarea Romaniei sau de traiul in Bucuresti – salarii, imobiliare, comert, trafic, spatii verzi. Toata lumea a ignorat, insa, din cauza grabei, a reflexului umoral pe care ti-l trezeste simpla evocare a unui nume sau a unei situatii, au ignorat sau au atins tangential, ziceam, fundamentele situatiei.

    Fundamentele sunt, de fapt, unul singur: in ultimele doua decenii Romania a avut parte de o administrare asa de rahitica, incat si daca recurgeam la solutia lui Brian Eno cu trasul la sorti, cred ca rezultatele ar fi fost mai bune. Iar cu cei care cred ca politicienii sunt oglinda natiei, incompetenti generati de incompetenta populara nu sunt de acord, pur si simplu pentru ca, personal, cred ca multi oameni au un simt al ridicolului, o buna-cuviinta mult mai dezvoltate decat altii.

    Stiti cum a fost in Romania, asa ca nu insist; as vrea insa sa dau cateva exemple de ceea ce cred eu ca inseamna conducere, administrare responsabila.

    Din ianuarie si pana in iunie 2008 Slovenia a asigurat presedintia Uniunii Europene. Este ceva ce i se intampla unei natiuni odata la un deceniu si jumatate, intr-o Europa cu 27 de membri. Pregatirile slovenilor au inceput insa din 2005: organizare, resurse umane, finantare, logistica, contacte la nivel politic pentru stabilirea prioritatilor si a aliantelor necesare. Cum administreaza Romania relatia cu Uniunea si cum se pregateste, cu cat timp inainte, nu pentru presedintie, ci pentru reuniunile uzuale, vedem cu totii.

    Sa trecem oceanul si sa contabilizam: in New York sunt un milion de elevi. Din milionul de elevi pomenit, 37% nu termina liceul. Jumatate din cei 37% sunt minoritati. In randul minoritatilor sunt mai multi tineri in puscarii decat in licee sau scoli generale. In plus, avem de-a face cu o generatie idiot-tehnicizata, cum ii spun eu, care comunica pe internet, dar este lipsita de abilitati practice si care crede ca mancarea apare singura in frigider.

    Departamenul pentru Educatie s-a aliat, in aceste conditii, cu Verizon si cu Samsung si au iscat programul “Million”, un experiment care isi propune sa atraga tinerii de partea luminoasa a fortei folosind un accesoriu drag tinerilor, telefonul mobil. Tinerii primesc un telefon special conceput, care devine un instrument de comunicare intre elevi si profesori, folosit pentru lucrul la teme si pentru testarea cunostintelor elevilor, totul ambalat intr-un program cu recompense in puncte sau mesaje de la rapperi cunoscuti. Programul poate avea sau nu rezultate favorabile; important este ca oamenii aceia au incercat. Din acest punct de vedere newyorkezii au tras paiul cel bun.

    In alte parti oamenii orbesc. In India, de exemplu, tara care in urma cu doua decenii a aplicat ceea ce se numeste Revolutia Verde, un program de eficientizare a agriculturii bazat pe irigatii, tratamente si selectionarea soiurilor de plante; rezultatul a fost inzecirea productiei de orez intre 1968 si 1998 si triplarea productiei de cereale, cresteri care au eliminat orice temeri de foamete. Mai tarziu autoritatile au deveni mai preocupate de alte domenii, renuntand la sustinerea irigatiilor sau a creditarii fermierilor undeva spre finele deceniului opt. Rezultatul: foametea se face iar simtita, aceasta si pe fondul temerilor de criza alimentara aparute pe plan international. New York Times vorbeste de reducerea suprafetelor cultivate si de sinucideri in randul fermierilor coplesiti de datorii.

    Guvernarea responsabila inseamna sa eliberezi si nu sa ingradesti, sa sustii si nu sa impovarezi, sa anticipezi si nu sa astepti miracole. Suna banal, dar la fel de banal pe cat este si realitatea: mancarea nu creste in frigider, iar comunicarea inseamna mai mult decat un schimb de SMS-uri.

    Cristi a denumit textul sau “Nu trageti in Videanu pentru ca aveti salarii mai mari”; titlul meu a ramas in aceeasi zona, dar este numai strategie de marketing.

     

  • Ce ziceau baietii de la Pantera

    Sigur ca actorii sunt cei mai frumosi si realizatorii TV cei mai destepti, iar producatorii de showuri sunt si frumosi si destepti, pentru ca ei vin cu banii; chestia e ca in spatele celor frumosi si destepti stau cei urati, dar mai destepti decat desteptii, pentru ca ei isi imagineaza replici spumoase si situatii amuzante si intamplari emotionante, adica suma lucrurilor care ii fac pe actori si producatori sa defileze mandri pe covorul rosu.

    Vorbesc de covorul rosu pentru simplul fapt ca scriu acest text inainte de Oscaruri, dar nu premiile academiei americane de film ma preocupa, ci puterea. Mi se pare cel mai potrivit subiect in vremuri de recesiune economica, de Kosovo si de afisare vulgara a puterii, cum ziceau baietii aceia de la Pantera*.

    Puterea celor urati si mai destepti decat desteptii, care uite ca, daca vor, le pot face pe frumoasele lumii sa poarte, figurat vorbind, rochia de anul trecut pe pomenitul covor rosu. Puterea celor umili carora, intr-un 2008 al alegerilor generalizate, la noi, la americani, la rusi sau la spanioli sau aiurea, li se cerseste, mai mult ca niciodata, atentia. Puterea celor ce-si inchipuie ca pot crea natiuni din nimic. Puterea celor ce-si inchipuie ca pot pastra granite trasate aiurea. Puterea celor ce mai cred in granite si a celor ce nu mai respecta nicio limita.

    Guy Kawasaki, un guru al afacerilor, a deschis o discutie in acest sens, pe care v-o propun.

    El imparte puterea asa:

    • Puterea 1.0 – muschi si arme
    • Puterea 2.0 – bani, cota de piata, gandire
    • Puterea 3.0 – mai amabil, mai bland, mai bun

    Initial mi-a sunat ca dictonul crestin cu oferitul celuilalt obraz sau ca zicerea aceea, discutabila, care ne asigura ca sabia nu taie capul plecat. Pe urma a intelepciune budista transferata in lumea occidentala (de regula asemenea transferuri se fac intr-un mod cel putin nefericit, de genul «pune-ti clopotei de vant la intrare si trage o dunga rosie in stil feng shui si o sa te umpli de bani», chiar daca nu faci nimic pentru asta).

    Asa ca am incercat sa ma dumiresc. Kawasaki se bazeaza pe un articol al profesorului Dacher Keltner de la Universitatea Berkeley, „The Power Paradox“, care lanseaza urmatorul concept: puterea este abilitatea de a influenta oamenii sa isi atinga scopurile si interesele, folosindu-ti propriile abilitati intr-un mod responsabil.

    Paradoxul este ca puterea deterioreaza numitele abilitati. Ca sa terminam cu teoria, profesorul de la Berkeley mai invoca trei mituri ale puterii in lumea moderna. Primul este ca puterea inseamna cash, voturi si muschi, al doilea ca un individ definit drept machiavelic va castiga oricum in jocul puterii si al treilea ca puterea este dobandita in urma aplicarii unei strategii.

    Fiecare din aceste mituri este demontat, cu exemple practice ce merg de la puterea tipatului copilului ce vrea o bomboana asupra parintilor la ierarhiile din dormitoarele universitatilor, unde modestia este la mare pret, sau la manifestarile executivilor de la Enron. In esenta puterea adevarata are nevoie, in opinia lui Dacher Keltner, de modestie si empatie, nu de forta si de teama de pedeapsa; dar ceea ce vor cu adevarat oamenii de la liderii lor, asa-numita inteligenta sociala, este distrusa de experienta puterii.

    Fostul director executiv de la Enron Jeffrey Skilling definea puterea astfel: „Tot ceea ce conteaza sunt banii… cu bani cumperi loialitate. Nici o emotie nu este mai importanta decat banii“. Bazandu- se si pe astfel de credinte, Enron a fost puternica: sase ani la rand a fost categorisita una din cele mai inovatoare companii in topul Fortune, New York Times credea ca este un model pentru noua cultura a muncii din SUA, iar Kenneth Lay, predecesorul lui Skilling, era desemnat drept unul din cei 25 de manageri de top din 2000.

    Cel mai la indemana exemplu de putere pe care o cunosc se bazeaza, machiavelic, tocmai pe crearea de temeri si pe identificarea de vinovati. Mai mult, avem de-a face cu o serie de mantre care ni se recita constant, periodic, fara ca misionarii sa oboseasca si fara ca bastinasii de convertit sa incerce sa le analizeze sau sa le verifice: rusii si gazele, ungurii si separatismul, romanii si productivitatea, valabilitatea relatiei dintre invatatura si reusita in viata sau dintre munca si avere.

    Discursul meu despre putere nu are nici o morala, pentru ca jocul puterii nu poate fi demontat; totdeauna se va gasi cineva dispus sa insele si cineva dispus sa se lase inselat. Dar mi se pare cel mai potrivit subiect in vremuri de recesiune economica, de Kosovo si de afisare vulgara a puterii, cum ziceau baietii aceia de la Pantera.

    * PANTERA – grup american de heavy metal; In 1992 au lansat albumul VULGAR DISPLAY OF POWER

  • Poetul si conductele in anul sobolanului

    Inainte de orice, un anunt: am intrat in Anul Sobolanului, conform calendarului chinezesc. Anuntul in cauza l-am facut pentru ca am bagat de seama ca aproape toti colegii mei editorialisti (spun asta numai pentru a comite o parafraza) s-au vazut obligati sa anunte, in varii texte si deosebit de intelepte formulari, schimbarea calendaristica. I-am inteles, pentru ca „Anul Sobolanului“ suna mult mai mai vandabil, mai editorialistic decat prozaicul „An al Porcului“, nu? Si in plus nu se putea ca tocmai eu, nascut intr-un an al sobolanului, sa ratez momentul.

    Nu-i vorba ca data fiind importanta tot mai mare a Chinei in economia si politica lumii, anul chinezesc va deveni, in scurt timp, si calendar Pirelli, lucru de care sunt absolut sigur. La fel de sigur sunt si de faptul ca Francis Fukuyama a gresit cand a anuntat sfarsitul istoriei. Nu o spun nici din perspectiva filozofului Jacques Derrida sau a politologului Samuel P. Huntington, unii dintre cei mai importanti critici ai formularii, ci mai degraba a presedintelui venezuelean Hugo Chavez, care critica ideea in cauza in urma cu doi ani, in plenul ONU.

    Toata filozofia de mai sus mi-a venit in minte in timp ce citeam relatarile de la ultima conferinta de presa a poetului rus Vladimir Putin. Nu sunt ironic, sa fim bine intelesi, poetii si presedintii rusi sunt subiecte prea serioase, pe care trebuie sa le relatezi sau sa le comentezi cuminte; dar mie, pur si simplu, din cele patru ore de discutii cu jurnalistii mi-a placut cel mai mult declaratia de avere a lui Putin, care s-a denuntat a fi cel mai bogat nu din Europa, ci din intreaga lume, pentru ca a adunat nu bani, ci emotii. Va inchipuiti ceva mai poetic decat a fi in clasorul cu emotii presate al lui Vladimir Putin? Cum inca presedintele rus a precizat ca a muncit din zori pana tarziu in noapte, nici n-am facut mari eforturi sa mi-l imaginez la masa de lucru, studiind atent o emotie bine fixata in penseta.

    Pe urma obiectul studiului e fixat de o foaie pe care scrie „emotie europeana de cand le-am taiat gazul“ sau „emotie ucraineana de cand am carmit rachetele“. Si mai are Vladimir Putin o emotie, romaneasca. Ma rog, are mai multe (o sa le amintesc pe cea a tezaurului sau pe cea basarabeana), dar o sa ma opresc cu precadere la una, care revine, periodic, in discursul si interesul public romanesc, emotia conductei. Asemeni cumparatorilor de chitare londonezi, o mare parte din publicul romanesc stie patru acorduri simple: „sa treaca si pe la noi o conducta“.

    Un refren deja enervant, pentru ca nu conteaza a cui este, ce transporta ea si de unde; este o idee abstracta, o conducta care vine de nicaieri, duce spre niciunde si are numai calitatea, suficienta, de a trece prin Romania. Aducand belsug si bunastare, desigur. Iar Vladimir Putin este, in mintea acelei mari parti a publicului romaneasc, unul din motivele pentru care cele patru acorduri de chitara ies distonante. Acest lucru poate fi adevarat. Nu, la nivel de principiu este adevarat.

    Francis Fukuyama a crezut ca disparitia comunismului ca ideologie de stat si universalizarea democratiei si a capitalismului reprezinta finalul istoriei asa cum o citim in manuale, uitand faptul simplu ca atat timp cat suntem, ca oameni, „noi“ si „ei“, nu are cum sa fie asa. Noi, adica cei apropiati, orasul, zona, natia, prietenii sau cercul de pasionati si ei, adica „aia de la patru“, sau cei de la compania rivala sau regatenii sau moldovenii sau rusii sau cine mai stie cine. In acest context, renuntarea la refrenul conductei si un set de actiuni logice, cursive legate de energetica romaneasca, fara a mai vorbi de o politica externa coerenta ar fi ceea ce trebuie.

    Adica sa lasam conductele ce ne ocolesc si sa speculam ceea ce avem, concentra ndu-ne pe resurse energetice alternative, pe atragerea de investit ii in domeniu, pe furnizarea de servicii, pe formarea de specialisti. Anul sobolanului ar trebui sa fie un an al belsugului si, daca am administra intelept ceea ce avem, chiar am obtine bunastarea conductei, fara conducta. Oamenii, inchei filozofic, vin si se duc, iar pana la urmatorul an al sobolanului, poetul care si-a facut bilantul va ramane doar o amintire.

    Mizez aici, trebuie sa recunosc, si pe orgoliul lui Medvedev, care, daca va ajunge presedinte, nu cred ca se va lasa prea mult eclipsat de premierul sau, fie el si un colectionar de emotii. Ce bine o sa fie cand si la noi presedintii si premierii se vor fi lasat de colectionat emotii si vor trece la treaba.