BusinessMagazin

Blog

  • Validat la Cannes

    Marele premiu al secTiunii „Un certain regard“ obtinut de filmul „Moartea domnului Lazarescu“ a adus, dupa patruzeci de ani, prima recompensa importanta acordata la Cannes unui lung metraj romanesc

    Desi initial nu a primit note de trecere in vederea obtinerii unei finantari din partea juriului Centrului National al Cinematografiei, productia „Moartea domnului Lazarescu“, regizata de Cristi Puiu, a avut, totusi, ultimul cuvant: marele premiu al sectiunii „Un certain regard“ la Cannes, decernat de presedintele juriului sectiunii, Alexander Payne (regizor al filmelor „Totul despre Sch-midt“ si „In Vino Veritas“).

    Cu mult timp inainte de a aparea pe ecran, productia lui Cristi Puiu s-a aflat in centrul atentiei. Declansase deja o serie de polemici, dupa respingerea scenariului la concursul organizat de Centrul National al Cinematografiei (CNC), unde primise note de 4 si 5. A fost insa introdus pana la urma pe lista titlurilor finantate de la buget dupa comentariile aparute in presa si la interventia ministrului culturii de atunci, Razvan Theodorescu. Dar o parte din membrii juriului au ramas fixati pe ideea ca scenariul e „mizerabil“, sustine Puiu. 

    Cu un astfel de scenariu, catalogat drept „mizerabil“, a fost filmul selectionat la cea de-a 58-a editie a Festivalului de la Cannes. Tot cu acest scenariu a strans, imediat dupa vizionarea de pe Croazeta, articole favorabile in presa internationala. Si a obtinut – cu o poveste inspirata de realitate, ce urmareste agonia de cinci ore a unui batran singuratic caruia i se face rau in apartamentul sau si e plimbat prin trei spitale – marele premiu „Un certain regard“, in fata altor 21 de productii internationale.

    Premiile acestei sectiuni se acorda din 1978, iar competitia e dedicata in fiecare an unui mare cineast, la editia aceasta fiind vorba de Jacques Poitrenaud, care a murit la inceputul lui aprilie. „Un certain regard“ se distinge in special prin faptul ca aduna o serie de productii atipice, in comparatie cu cele prezentate in sectiunea principala a festivalului, dar si prin faptul ca premiantul primeste din partea Fundatiei cinematografice GAN o suma de 30.000 euro pentru distributie. „Selectionarea la Cannes probeaza doua aspecte: o data ca filmul are valoare si a doua oara ca acei trei membri ai juriului CNC care au respins scenariul – Bogdan Dumitrescu, Florin Mihailescu si Ion Carmazan – nu au ce cauta acolo“, spune Cristi Puiu. Regizorul evita chiar sa invoce ca a castigat premiul principal la sectiunea in care a concurat. Selectionarea productiei „Moartea domnului Lazarescu“ la Cannes, spune el, e mult mai importanta decat premiul in sine. 

    „Filmele care ajung la Cannes sunt alese dintr-un numar foarte mare, iar selectia in sine e deja un premiu castigat. Te pune laolalta cu ceilalti mari regizori care au punctat cinematografia in anul respectiv“, spune Puiu. In plus, selectionarea la Cannes mai asigura un lucru: specificarea acestui amanunt pe afisul filmului la prezentarile ulterioare, eticheta ce-i garanteaza valoarea. 

    Dar „Moartea domnului Lazarescu“ se mai poate lauda cu ceva: cu cronicile aparute imediat dupa premiera in presa internationala, care, pentru Puiu, „denota clar ca filmul e unul foarte bun“. A doua zi dupa vizionarea oficiala, cotidianul Libération saluta filmul lui Puiu, anuntandu-l ca pe o mare surpriza. In articolul intitulat „Romania fara anestezie“, singurul film romanesc de la Cannes era descris ca fiind „nemilos fata de sistemul spitalicesc din Romania, dar in acelasi timp subtil, incarcat cu mii de detalii care fac fiecare situatie verosimila, amuzanta si patetica“.

    Chiar daca nu scapa ocazia sa atraga atentia ca e vorba despre un film romanesc de doua ore si jumatate in care publicul nu o sa recunoasca nici un actor, autorul articolului, Didier Peron, sublinia puterea filmului de a descrie izolarea unui bolnav care, ajuns in spital, constata ca-i deranjeaza pe medici. In final, Didier Peron puncteaza: dupa vizionarea filmului lui François Ozon, „Le Temps qui reste“, prezentat in aceeasi sectiune (in care personajul principal are acelasi destin, numai ca are norocul de a muri intr-un cadru mai romantic), „Moartea domnului Lazarescu“ „ne aduce cu picioarele pe pamant, la intretaierea organicului cu socialul, acolo unde murim lipsiti de glorie“. In revista Variety, autorul articolului remarca stilul naturalist al filmului si, chiar daca atrage atentia asupra celor doua ore si jumatate ale peliculei, nota textului e in mod evident pozitiva, apreciind umorul negru si replicile care fac vizionarea extrem de placuta. 

    Puiu recunoaste ca durata poate fi considerata un minus, „mai ales din punctul de vedere al distribuitorilor care considera ca o productie de doua ore jumatate e mai greu de lansat pe piata“. Insa spune ca „aceasta durata face filmul mai bun“. „Durata face parte din concept si realizeaza o legatura stransa cu spectatorul“. Aspect remarcat si in revista Screen International, care lauda filmul atat pentru performanta actorilor – filmul ii are in distributie, printre altii, pe Ion Fiscuteanu, Luminita Gheorghiu, Doru Ana, Dana Dogaru, Florin Zamfirescu, Gabriel Spahiu si Monica Birladeanu – cat si pentru umorul inteligent. Mai mult, Lee Marshall, autorul articolului, recunoaste ca asteapta cu nerabdare partea a doua a seriei de sase filme promise de Cristi Puiu. „Moartea domnului Lazarescu“ face parte dintr-un ciclu – „Sase povestiri de la periferia Bucurestiului“ – consacrat, potrivit regizorului, „iubirii in viitor, iubirii intre barbat si femeie, iubirii pentru copii, iubirii interesate, iubirii prietenesti si, in sfarsit, amorului carnal“. Insa regizorul nu vrea sa vorbeasca inca de proiecte, mai ales ca are nevoie de un buget de aproximativ 800.000 de euro pentru a merge mai departe.

    „Moartea domnului Lazarescu“ a costat in jur de 350.000 de euro, din care 270.000 de euro au reprezentat aportul CNC, iar restul – contributia unor investitori particulari. Puiu crede ca premiul face din aceasta investitie una sigura si ca va aduce bani pentru proiecte viitoare. Pana atunci, Cristi Puiu asteapta sa gaseasca un distribuitor in Romania si spera ca pana la toamna „Moartea domnului Lazarescu“ sa apara pe ecranele din tara. Cat priveste distributia peste hotare, e o problema deja rezolvata. Filmul a fost cumparat pentru vanzari pe plan international de compania The Coproduction Office a lui Philippe Bober care va dispune si de cei 30.000 de euro, suma asociata marelui premiu Un Certain Regard. Pe de alta parte, dupa premiul obtinut, filmul mai deschide un ciclu. „Premiul reprezinta un bun reinceput pentru filmul romanesc, e momentul in care dam timpul inapoi, in vremea in care Liviu Ciulei castiga, tot la Cannes, premiul pentru regie cu „Padurea Spanzuratilor“ in 1965 sau Mircea Muresan obtinea, un an mai tarziu, in acelasi festival premiul pentru debut cu „Rascoala“ spune regizorul. Puiu spera doar sa nu ramana un caz izolat, o exceptie. 

  • Comunismul, o capcana a istoriei

    Lucian Boia analizeaza atractia exercitata de ideologia comunista si prabusirea modelului de societate continuu revolutionara.

    Lucian Boia (n. 1944) a devenit, de ani buni, un serios reper intelectual in privinta demistificarilor istoriei. Profesor la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, este autor al unor volume traduse si comentate peste granite („Romania, o tara la frontiera Europei“, „Mitul democratiei“, „O istorie  a imaginarului“, „Istorie si mit in constiinta romaneasca“) si, desigur, din pricina viziunii putin magulitoare asupra destinelor romanesti, precum si a perspectivei mai degraba pesimiste asupra labirinturilor democratiei, un personaj controversat (vezi   www.cafeneaua.com/node/view/1122, unde se revarsa, alaturi de aprecieri, numeroase bufeuri nationaliste, iscate de inconfortabila atitudine „ireverentioasa“ a autorului).

     „Istoria, spune Lucian Boia, nu este nici logica, nici aberanta. Ea este, pur si simplu. Trebuie sa incercam sa o intelegem.“  Ca nu este logica si nici aberanta, pare lesne de priceput. Ca „este, pur si simplu“ ramane sa descoperim, dincolo de propaganda si manipulare, de procesul de cosmetizare sau de acela, cotidian si nesistematic, alimentat de orgoliile patriotarde. Iar Lucian Boia asta face, in prezentul volum dedicat mitologiei stiintifice a comunismului: citeste fiecare eveniment istoric sau text de fundamentare teoretica (Marx, indeobste), in plina lumina, incercand sa desluseasca mesajul prim, cel peste care s-au adaugat straturi succesive de istorii scrise „dupa dictare“. Precum in recent descoperitul pergament pe care, sub rugaciunile scrise in secolul al XIII-lea de un calugar obisnuit mai mult cu genuflexiunile decat cu ecuatiile, se ascundea „Tratatul despre metoda“ al lui Arhimede  (lucrare disparuta inca din Antichitate), tot asa, sub mormaiala religioasa inaltata idealului de Om Nou, Boia descopera goliciunea descurajanta a modelului de societate continuu revolutionara, mrejele ideologiei sale, precum si geneza mitologiei comuniste.

    Cum a fost posibil ca sistemul, pus atat de bine la cale de catre „parintii fondatori“ (Marx, Engels, Lenin, Stalin), sa aiba un asemenea succes, desi era intemeiat pe teroare, pe dezintegrarea individualitatii, pe necroza valorilor adevarate? „Dumnezeu a fost inlocuit prin ideea de Progres si prin legile Istoriei, factori care au beneficiat, in plus, de arsenalul bine dotat al Stiintelor si tehnologiilor. (…) Toate fantasmele mitologiei milenariste traditionale si ale religiei stiintifice moderne au fuzionat intr-o sinteza exploziva care a oferit omenirii ceea ce omenirea astepta.“ Consemnand esecul ulterior al orandurii comuniste si al mitologiei pe care a fost esafodata, Lucian Boia revine in prezentul imediat si afirma ca societatile ex-comuniste trebuie sa se desparta de limbajul duplicitar, sa reinvete lumea adevarata si sa traiasca inlauntrul dureroasei concluzii potrivit careia insanatosirea mentala, morala si economica va mai dura un timp.  

    Lucian Boia, Mitologia Stiintifica a comunismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005

  • Comunismul, o capcana a istoriei

    Lucian Boia analizeaza atractia exercitata de ideologia comunista si prabusirea modelului de societate continuu revolutionara.

    Lucian Boia (n. 1944) a devenit, de ani buni, un serios reper intelectual in privinta demistificarilor istoriei. Profesor la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti, este autor al unor volume traduse si comentate peste granite („Romania, o tara la frontiera Europei“, „Mitul democratiei“, „O istorie  a imaginarului“, „Istorie si mit in constiinta romaneasca“) si, desigur, din pricina viziunii putin magulitoare asupra destinelor romanesti, precum si a perspectivei mai degraba pesimiste asupra labirinturilor democratiei, un personaj controversat (vezi   www.cafeneaua.com/node/view/1122, unde se revarsa, alaturi de aprecieri, numeroase bufeuri nationaliste, iscate de inconfortabila atitudine „ireverentioasa“ a autorului).

     „Istoria, spune Lucian Boia, nu este nici logica, nici aberanta. Ea este, pur si simplu. Trebuie sa incercam sa o intelegem.“  Ca nu este logica si nici aberanta, pare lesne de priceput. Ca „este, pur si simplu“ ramane sa descoperim, dincolo de propaganda si manipulare, de procesul de cosmetizare sau de acela, cotidian si nesistematic, alimentat de orgoliile patriotarde. Iar Lucian Boia asta face, in prezentul volum dedicat mitologiei stiintifice a comunismului: citeste fiecare eveniment istoric sau text de fundamentare teoretica (Marx, indeobste), in plina lumina, incercand sa desluseasca mesajul prim, cel peste care s-au adaugat straturi succesive de istorii scrise „dupa dictare“. Precum in recent descoperitul pergament pe care, sub rugaciunile scrise in secolul al XIII-lea de un calugar obisnuit mai mult cu genuflexiunile decat cu ecuatiile, se ascundea „Tratatul despre metoda“ al lui Arhimede  (lucrare disparuta inca din Antichitate), tot asa, sub mormaiala religioasa inaltata idealului de Om Nou, Boia descopera goliciunea descurajanta a modelului de societate continuu revolutionara, mrejele ideologiei sale, precum si geneza mitologiei comuniste.

    Cum a fost posibil ca sistemul, pus atat de bine la cale de catre „parintii fondatori“ (Marx, Engels, Lenin, Stalin), sa aiba un asemenea succes, desi era intemeiat pe teroare, pe dezintegrarea individualitatii, pe necroza valorilor adevarate? „Dumnezeu a fost inlocuit prin ideea de Progres si prin legile Istoriei, factori care au beneficiat, in plus, de arsenalul bine dotat al Stiintelor si tehnologiilor. (…) Toate fantasmele mitologiei milenariste traditionale si ale religiei stiintifice moderne au fuzionat intr-o sinteza exploziva care a oferit omenirii ceea ce omenirea astepta.“ Consemnand esecul ulterior al orandurii comuniste si al mitologiei pe care a fost esafodata, Lucian Boia revine in prezentul imediat si afirma ca societatile ex-comuniste trebuie sa se desparta de limbajul duplicitar, sa reinvete lumea adevarata si sa traiasca inlauntrul dureroasei concluzii potrivit careia insanatosirea mentala, morala si economica va mai dura un timp.  

    Lucian Boia, Mitologia Stiintifica a comunismului, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005

  • Cineromanul

    • CINEROMANUL 

    Niste fenomene stranii se produc, din ce in ce mai frecvent, la Opera Garnier din Paris. Un urias candelabru se prabuseste in timpul unei reprezentatii, iar un masinist este gasit spanzurat. In spatele tuturor aceste tulburari, oamenii intrevad umbra monstruoasa a unei fiinte care nu pare sa apartina lumii acesteia. In curand, comitetul director al Teatrului liric primeste, din partea unei asa-zise „fantome“, cererea unei plati lunare de 20.000 de franci precum si pretentia ca loja cu numarul 5 sa-i fie in permanenta rezervata.

    Acestea sunt faptele consemnate de legendele pariziene ale celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, de la care a pornit  Gaston Leroux in urzirea unei povesti care avea sa devina, la randul sau, legenda: in 1870, Christine Daaé nu este decat o simpla figuranta, care, insa, ajunge sa o inlocuiasca intr-un rol de succes pe marea diva Carlotta. Publicul cade in extaz, iar undeva, in loja, un misterios personaj cu masca se indragosteste nebuneste de ea.  

     Gaston Leroux, Fantoma de la Opera, Editura Leda, Bucuresti, 2005 

     

    • ATLANTIDA DE GHEATA

    La jumatatea anilor ‘80, Serge Brussolo se lanseaza in peisajul SF al literaturii franceze. Scriitor prolific, isi creeaza rapid un constant public de admiratori. Noua perspectiva pe care o aduce SF-ului este aceea a a nebuniei si a lipsei de masura. Incarcate de idei, romanele sale exploreaza  consecintele unor ipoteze aiuritoare ce duc la dezvoltarea unor societati traznite, in care situatia cea mai banala devine rapid un cosmar.

    „Bulevardul banchizelor“ infatiseaza, cumva intre Jules Verne si Stephen King, straniul peisaj al insulei Gotterdhal, un soi de Venetie etern inzapezita si incercuita de aisbergurile nordului, „un fragment de secol XIX conservat in gheata“, unde oamenii inca se bat in dueluri aristocratice si unde, printr-un decret imemorial, este strict interzisa folosirea luminii dupa caderea noptii. In aceasta cetate crepusculara ajunge Sarah, o romanciera pariziana in cautare de subiecte de senzatie.  

    Sege Brussolo, Bulevardul banchizelor, Editura Lucman, Bucuresti, 2005

  • Cineromanul

    • CINEROMANUL 

    Niste fenomene stranii se produc, din ce in ce mai frecvent, la Opera Garnier din Paris. Un urias candelabru se prabuseste in timpul unei reprezentatii, iar un masinist este gasit spanzurat. In spatele tuturor aceste tulburari, oamenii intrevad umbra monstruoasa a unei fiinte care nu pare sa apartina lumii acesteia. In curand, comitetul director al Teatrului liric primeste, din partea unei asa-zise „fantome“, cererea unei plati lunare de 20.000 de franci precum si pretentia ca loja cu numarul 5 sa-i fie in permanenta rezervata.

    Acestea sunt faptele consemnate de legendele pariziene ale celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, de la care a pornit  Gaston Leroux in urzirea unei povesti care avea sa devina, la randul sau, legenda: in 1870, Christine Daaé nu este decat o simpla figuranta, care, insa, ajunge sa o inlocuiasca intr-un rol de succes pe marea diva Carlotta. Publicul cade in extaz, iar undeva, in loja, un misterios personaj cu masca se indragosteste nebuneste de ea.  

     Gaston Leroux, Fantoma de la Opera, Editura Leda, Bucuresti, 2005 

     

    • ATLANTIDA DE GHEATA

    La jumatatea anilor ‘80, Serge Brussolo se lanseaza in peisajul SF al literaturii franceze. Scriitor prolific, isi creeaza rapid un constant public de admiratori. Noua perspectiva pe care o aduce SF-ului este aceea a a nebuniei si a lipsei de masura. Incarcate de idei, romanele sale exploreaza  consecintele unor ipoteze aiuritoare ce duc la dezvoltarea unor societati traznite, in care situatia cea mai banala devine rapid un cosmar.

    „Bulevardul banchizelor“ infatiseaza, cumva intre Jules Verne si Stephen King, straniul peisaj al insulei Gotterdhal, un soi de Venetie etern inzapezita si incercuita de aisbergurile nordului, „un fragment de secol XIX conservat in gheata“, unde oamenii inca se bat in dueluri aristocratice si unde, printr-un decret imemorial, este strict interzisa folosirea luminii dupa caderea noptii. In aceasta cetate crepusculara ajunge Sarah, o romanciera pariziana in cautare de subiecte de senzatie.  

    Sege Brussolo, Bulevardul banchizelor, Editura Lucman, Bucuresti, 2005

  • Fabrica de muzica

    Trupa in voga a momentului, The Bravery, produce o muzica democrata, accesibila si creata pentru toata lumea, cu accent pe melodii pe care le poate fredona si bunica, iar fetitele le pot folosi pe post de tonuri de apel.

    Intr-o lume a productiei de masa totul se rezuma la autenticitate. Elita citadina din ziua de azi, spre deosebire de corespondentul sau mai putin stilat din anii ‘80, nu se multumeste cu vinul Blue Nun si cu fondue ca dovada a rafinamentului. Vrea pantofi Adidas Micropacer pentru care plateste o caruta de bani ca sa-i cumpere de pe eBay. Vrea telefoane mobile create de catre studiouri la moda din Tokio specializate in design si produse in editii limitate de doar cateva sute de exemplare. Si mai vrea si muzica facuta de artisti la moda, cum ar fi White Stripes, care isi inregistreaza creatiile cu ajutorul unor echipamente analoage de studio, vechi de aproape jumatate de veac, restaurate cu dragoste de pasionatii de electronica. Ce nu vrea elita sunt „trupele fabricate“, muzica produsa pe banda rulanta pentru turmele de consumatori fara discernamant. 

    Aceasta abordare cu ochelari de cal a muzicii fabricate nu e tocmai in regula. Chiar daca majoritatea fanilor nu recunosc acest lucru, imaginea unei trupe atat de autentice ca White Stripes este la fel de riguros controlata de catre cineva, ca si in cazul celor de la Backstreet Boys. Toate trupele sunt fabricate, intr-o oarecare masura. Echipe de purtatori de cuvant, analisti de marketing si moguli din industria muzicala investesc o groaza de bani si timp pentru a transmite imaginea de baza a unei trupe ca White Stripes. Problema apare atunci cand imaginea pe care produsul tau o transmite publicului incepe sa se fisureze. Tocmai aceasta problema de credibilitate afecteaza una dintre cele mai tari trupe noi ale momentului, The Bravery. Afisand un machiaj in stilul New Romantics si freze à la Morrisey, The Bravery au adus o oarecare doza de stralucire obraznica lumii murdare de garage rock and roll, populata de formatii ca The Libertines.

    Lumea a inceput chiar sa le zica „Noii Duran Duran“. Cu un sound aflat la intersectia dintre Strokes si New Order, The Bravery au imbinat genul electro propulsat de sintetizator al anilor ‘80 cu indie-ul celor de la Franz Ferdinand. Pare sa fie o abordare de tip identikit (set de instrumente folosite de politie pentru a crea portretul robot al unui infractor din elemente disparate) a modului in care se alcatuieste o trupa, combinand cele mai la moda elemente de pe scena muzicala. Probabil asa si este. De la cei din industria muzicala din New York s-au ales cu porecla de „The Bribery“. Umbla zvonul ca trupa a fost in intregime fabricata de catre casa de discuri, in incercarea de a profita de pe urma succesului inregistrat de cei de la The Killers, care au dat in mod neasteptat lovitura de ambele parti ale Atlanticului. Si, culmea penibilului, vocalistul lor a fost anterior membru al unei trupe Ska, ce purta amuzantul nume de Skabba the Hut, pana in momentul in care stilistii din industria muzicii i-au refacut imaginea in forma curenta. Chiar si The Killers s-au lasat prinsi in conflict, caracterizandu-i pe cei de la The Bravery drept „imitatori oportunisti“. Incep sa aduca oarecum cu un echivalent  indie rock al Take That. S-ar putea ca The Bravery sa se aleaga cu credibilitatea sifonata zdravan, dar chiar conteaza asta pana la urma? Albumul lor de debut, care poarta tot numele de The Bravery, merita ascultat si se pare ca va deveni un soundtrack foarte bun pentru vara. Au cateva piese superbe, chiar daca am putea crede ca li s-a dat ceva mai mult decat o mana de ajutor la compunerea lor decat ne-am fi inchipuit. 

    La fel ca eroii povestii de succes de anul trecut, Franz Ferdinand, The Bravery fac muzica pop. A sustine contrariul inseamna sa 

    nu-i intelegi rostul. E o muzica democrata, accesibila si creata pentru toata lumea, cu accent pe melodii pe care le poate fredona si bunica, iar fetitele de sapte ani le pot folosi pe post de tonuri de apel. Aceste caracteristici fac muzica pop atat de placuta. Iar faptul ca trupe ca Franz Ferdinand au si avantajul de a fi acceptate drept „cool“ e doar un plus pentru ele. In orice caz, moda trupelor Garage formate din tineri cu fanfaronada newyorkeza si simt britanic al ironiei a devenit complet previzibila. Faptul ca o casa de discuri poate forma o trupa care sa se conformeze modelului de cool Garage rock indica faptul ca scena muzicala a devenit mai conservatoare, prinsa in capcana propriilor sale reguli si conventii acceptate. The Bravery sunt primele semne ale unei posibile stagnari in domeniu. Descoperirea urmatorilor Franz Ferdinand (sau urmatorilor Bloc Party, pentru cei dintre voi care chiar sunteti la curent. „Franz sunt deja depasiti.“) a devenit deja o treaba in care cautatorii de talente s-au implicat total. Iar cautarea lor pare ca-i va duce la dezamagire. Cea mai noua chestie grozava vine mereu din directia din care nu te-astepti. Eu unul prevad o revenire a Happy Hardcore. Pana atunci, The Bravery par sa ofere o alternativa viabila. 

  • Fabrica de muzica

    Trupa in voga a momentului, The Bravery, produce o muzica democrata, accesibila si creata pentru toata lumea, cu accent pe melodii pe care le poate fredona si bunica, iar fetitele le pot folosi pe post de tonuri de apel.

    Intr-o lume a productiei de masa totul se rezuma la autenticitate. Elita citadina din ziua de azi, spre deosebire de corespondentul sau mai putin stilat din anii ‘80, nu se multumeste cu vinul Blue Nun si cu fondue ca dovada a rafinamentului. Vrea pantofi Adidas Micropacer pentru care plateste o caruta de bani ca sa-i cumpere de pe eBay. Vrea telefoane mobile create de catre studiouri la moda din Tokio specializate in design si produse in editii limitate de doar cateva sute de exemplare. Si mai vrea si muzica facuta de artisti la moda, cum ar fi White Stripes, care isi inregistreaza creatiile cu ajutorul unor echipamente analoage de studio, vechi de aproape jumatate de veac, restaurate cu dragoste de pasionatii de electronica. Ce nu vrea elita sunt „trupele fabricate“, muzica produsa pe banda rulanta pentru turmele de consumatori fara discernamant. 

    Aceasta abordare cu ochelari de cal a muzicii fabricate nu e tocmai in regula. Chiar daca majoritatea fanilor nu recunosc acest lucru, imaginea unei trupe atat de autentice ca White Stripes este la fel de riguros controlata de catre cineva, ca si in cazul celor de la Backstreet Boys. Toate trupele sunt fabricate, intr-o oarecare masura. Echipe de purtatori de cuvant, analisti de marketing si moguli din industria muzicala investesc o groaza de bani si timp pentru a transmite imaginea de baza a unei trupe ca White Stripes. Problema apare atunci cand imaginea pe care produsul tau o transmite publicului incepe sa se fisureze. Tocmai aceasta problema de credibilitate afecteaza una dintre cele mai tari trupe noi ale momentului, The Bravery. Afisand un machiaj in stilul New Romantics si freze à la Morrisey, The Bravery au adus o oarecare doza de stralucire obraznica lumii murdare de garage rock and roll, populata de formatii ca The Libertines.

    Lumea a inceput chiar sa le zica „Noii Duran Duran“. Cu un sound aflat la intersectia dintre Strokes si New Order, The Bravery au imbinat genul electro propulsat de sintetizator al anilor ‘80 cu indie-ul celor de la Franz Ferdinand. Pare sa fie o abordare de tip identikit (set de instrumente folosite de politie pentru a crea portretul robot al unui infractor din elemente disparate) a modului in care se alcatuieste o trupa, combinand cele mai la moda elemente de pe scena muzicala. Probabil asa si este. De la cei din industria muzicala din New York s-au ales cu porecla de „The Bribery“. Umbla zvonul ca trupa a fost in intregime fabricata de catre casa de discuri, in incercarea de a profita de pe urma succesului inregistrat de cei de la The Killers, care au dat in mod neasteptat lovitura de ambele parti ale Atlanticului. Si, culmea penibilului, vocalistul lor a fost anterior membru al unei trupe Ska, ce purta amuzantul nume de Skabba the Hut, pana in momentul in care stilistii din industria muzicii i-au refacut imaginea in forma curenta. Chiar si The Killers s-au lasat prinsi in conflict, caracterizandu-i pe cei de la The Bravery drept „imitatori oportunisti“. Incep sa aduca oarecum cu un echivalent  indie rock al Take That. S-ar putea ca The Bravery sa se aleaga cu credibilitatea sifonata zdravan, dar chiar conteaza asta pana la urma? Albumul lor de debut, care poarta tot numele de The Bravery, merita ascultat si se pare ca va deveni un soundtrack foarte bun pentru vara. Au cateva piese superbe, chiar daca am putea crede ca li s-a dat ceva mai mult decat o mana de ajutor la compunerea lor decat ne-am fi inchipuit. 

    La fel ca eroii povestii de succes de anul trecut, Franz Ferdinand, The Bravery fac muzica pop. A sustine contrariul inseamna sa 

    nu-i intelegi rostul. E o muzica democrata, accesibila si creata pentru toata lumea, cu accent pe melodii pe care le poate fredona si bunica, iar fetitele de sapte ani le pot folosi pe post de tonuri de apel. Aceste caracteristici fac muzica pop atat de placuta. Iar faptul ca trupe ca Franz Ferdinand au si avantajul de a fi acceptate drept „cool“ e doar un plus pentru ele. In orice caz, moda trupelor Garage formate din tineri cu fanfaronada newyorkeza si simt britanic al ironiei a devenit complet previzibila. Faptul ca o casa de discuri poate forma o trupa care sa se conformeze modelului de cool Garage rock indica faptul ca scena muzicala a devenit mai conservatoare, prinsa in capcana propriilor sale reguli si conventii acceptate. The Bravery sunt primele semne ale unei posibile stagnari in domeniu. Descoperirea urmatorilor Franz Ferdinand (sau urmatorilor Bloc Party, pentru cei dintre voi care chiar sunteti la curent. „Franz sunt deja depasiti.“) a devenit deja o treaba in care cautatorii de talente s-au implicat total. Iar cautarea lor pare ca-i va duce la dezamagire. Cea mai noua chestie grozava vine mereu din directia din care nu te-astepti. Eu unul prevad o revenire a Happy Hardcore. Pana atunci, The Bravery par sa ofere o alternativa viabila. 

  • RAZBUNAREA PETROLULUI

    In Romania exista zone ale mediului de afaceri care te maculeaza, indiferent de cat de curat esti: petrolul, alcoolul, anumite zone din agricultura si industria alimentara, comertul cu deseuri metalice. Retinerea omului de afaceri Dinu Patriciu este ultimul dintr-un sir de cazuri de impotmoliri in mlastina petrolului romanesc.

    Phil Stephenson, directorul general adjunct de la Rompetrol, se afla vineri, 26 mai, in Kazahstan, pentru afaceri. Un demers normal pentru unul dintre sefii unei mari companii petroliere. A aflat, dimineata devreme, ca a intrat in atentia Parchetului si s-a intors, rapid, in Romania. Seful si partenerul sau, Dinu Patriciu, fusese deja retinut, dupa aproape 18 ore de audieri. 

    Cazul Petromidia cumuleaza in prezent toate elementele unei intrigi hollywoodiene, o infruntare intre politicieni, afaceristi si autoritati, fiecare cu punctul sau de vedere si cu dreptatea sa. 

    Dreptatea lui Dinu Patriciu capata o forma cuantificabila: cele cateva sute de milioane de dolari care reprezinta, conform calculelor facute de cei de la Rompetrol, prejudiciul creat de retinerea presedintelui companiei. 

    Rompetrol a suferit o alterare a imaginii, s-a confruntat cu o scadere drastica a pretului actiunilor si cu neincrederea agentiilor de rating internationale (Standard & Poor’s a plasat ratingul pe termen lung acordat Rompetrol sub supraveghere, cu perspectiva negativa) si poate avea probleme pentru obtinerea de fonduri pe termen mediu. La toate acestea se adauga si costurile efective legate de plata avocatilor. 

    Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie spune ca a descoperit fapte penale – evaziune fiscala, spalare de bani, inselaciune. Oficialii institutiei cred ca au procedat corect si resping orice amestec al politicului in actiunea lor.

    In declaratiile sefilor de la Rompetrol revine cu insistenta numele lui Ioan Talpes, fost consilier prezidential. Dinu Patriciu a sustinut, intr-o conferinta de presa, dupa eliberare, ca Talpes se afla la baza problemelor sale: una dintre piesele centrale ale pledoariei in fata instantelor internationale va fi o scrisoare adresata lui Richard Burt, fost demnitar american si fost colaborator al lui Patriciu, de catre fostul consilier prezidential pe probleme de aparare si siguranta nationala. Scrisoarea este datata iulie 2004, adica dupa memorandumul intocmit de Departamentul Securitatii Nationale al Administratiei prezidentiale pe tema privatizarii Petromidia – material care a stat la baza primului set de acuzatii aduse oficialilor Rompetrol.

    „Ultimele acuzatii nu sunt cuprinse in memorandum, dar sunt cuprinse in scrisoarea generalului Talpes (…) Au fost preluate cuvant cu cuvant din acea scrisoare, nu pot sa nu fac legatura“, a afirmat Patriciu. Scandalul retinerii lui Patriciu este abia la inceput, iar autoritatile romane se pot astepta la un proces in care valoarea despagubirilor cerute ar putea fi considerabila – probabil cele cateva sute de milioane de dolari mentionate de sefii de la Rompetrol.  Dar astfel de scandaluri au marcat periodic petrolul romanesc in ultimii 15 ani. 

    RECAPITULARE: Istoria post-decembrista a petrolului a inceput printr-o separare: toate entitatile din domeniu au devenit societati comerciale – 12 rafinarii, o regie de explorare si exploatare a titeiului, retelele de distributie PECO, plus o suma de alte companii de servicii. Pentru ca prisoseau birocratii, sistemului i s-a pus o „caciula“ – Rafirom, companie care actiona ca un soi de centrala, pentru ca oficialii din domeniu nu prea erau obisnuiti sa lucreze in conditii de piata libera. 

    CENTRALIZAREA: Rafirom nu a trait mult, dar nevoia de centralizare s-a mentinut, pentru ca s-a infiintat, pe langa Petromul primordial, adica acea entitate care cauta si extragea titeiul, Compania Romana de Petrol. 

    Acuzatii de monopol si un proces celebru pe acesta tema, intentat de o entitate privata care se ocupa tot de petrol, companii straine nemultumite de prestatia CRP si, mai ales, datoriile de sute de milioane de dolari acumulate la Bancorex, cu un rol major in prabusirea bancii si plimbate ulterior prin tot felul de acte normative si discutii in Parlament au marcat activitatea copilului ciudat al petrolului romanesc.

    EVOLUTIA: Infiintarea, in 1997, a Societatii Nationale a Petrolului Petrom, prin fuziunea defunctei CRP cu regia Petrom a mai linistit apele, cu toate ca nasterea nu a fost usoara: publicul si jurnalistii au facut cunostinta, in perioada conceperii SNP Petrom, cu firma de consultanta Bechtel, care avea o viziune despre viitorul petrolului romanesc; viziunea oficialilor din ministere si din sector diferea oarecum, asa ca iata o noua tema pentru presa. Pana la urma au invins americanii, poate pentru ca aveau dreptate, poate pentru ca aveau in spate si greutatea unor institutii financiare internationale. Fosta intreprindere de stat Rompetrol s-a infiintat in 1974, fiind entitatea care actiona pe plan international pentru industria de petrol si gaze a regimului comunist. S-a privatizat prin metoda MEBO in 1994 si este cumparata de Dinu Patriciu si de Sorin Marin in 1998. In 1999 Rompetrol achizitioneaza Rafinaria Vega, in 2000 compania de servicii Petros si in 2001 rafinaria Petromidia. 

    OAMENII: Nu numai companiile din petrol au avut o existenta agitata, ci si oamenii din spatele lor. In 1996 un afacerist timisorean, Teodor Ioan Vostinaru, infiinta Societatea Nationala de Petrol si Gaze Petrogaz SA, cu 30 de membri fondatori, printre care societatile comerciale General Trade and Investment SA (vehiculul lui Vostinaru), holdingul General Consulting and Procurement al lui George Constantin Paunescu, Ana Electronic, rafinaria Rafo Onesti si Bancorex. Compania isi propunea sa prelucreze sau sa comercializeze o parte din productia interna de titei si gaze naturale, dar activitatea sa s-a redus la blocarea activitatii Companiei Romane de Petrol, acuzata de monopol, in urma unei actiuni in instanta. Dupa numai o luna, in decembrie 1996, judecatorii Curtii de Apel reveneau asupra deciziei si aduceau CRP in legalitate. 

    In 1997, Teodor Vostinaru are o serie de probleme cu Politia din Timisoara, fiind acuzat de contrabanda. Scenariul este rocambolesc: afaceristul este arestat preventiv, internat la spitalul Gheorghe Marinescu din Bucuresti, fuge din spital, arestat din nou, eliberat, judecat in stare de libertate, retinut din nou… Numele lui Vostinaru mai apare pe tapet in 2003, cand are probleme cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare. AVAB incerca sa recupereze o creanta de 22 de milioane de dolari, bani acordati de Bancorex companiei GTI.

    Schimbarea de regim de la finele anului 1996, venirea la putere a Conventiei Democrate si razboiul declarat coruptiei de fostul presedinte Emil Constantinescu l-a propulsat pe prima pagina a ziarelor, in ianuarie 1997, pe Aurel Bacila, directorul general al Petrolexportimport, companie care actiona drept comisionar pentru importurile de titei ale rafinariilor romanesti. O perchezitie la biroul si la domiciliul acestuia si o convocare la sediul Inspectoratului General al Politiei pentru clarificari legate de documentele ridicate de politisti au fost primele elemente ale cazului. Si ultimele. 

    Pentru ca, repede iscat, cazul Bacila a fost si repede uitat. Scenarita romaneasca a functionat si in acest caz, pentru ca au fost voci care au remarcat faptul ca scandalul a izbucnit in ziua in care Petrolexportimport urma sa semneze, cu o importanta banca occidentala, contractul privind un credit sindicali-zat pentru aprovizionarea cu titei. Contractul a fost semnat cu o saptamana de intarziere, iar cazul Bacila a sfarsit in anonimat. 

    SERIA CONTINUA: In iunie 2000 a venit randul lui Ion Popa, directorul general al Petrom la acea vreme. Parchetul de pe langa Tribunalul Braila a emis un mandat de adu-cere pentru seful Petrom. Acuzatia: Popa ar fi aprobat, in 1999, livrarea de produse petroliere catre firma Insula Mare a Brailei, desi compania avea o datorie de aproape un miliard de lei la Sucursala Petrom Braila. Prejudiciul adus Petrom de decizia lui Popa ar fi fost de peste 16 miliarde de lei (aproape 750.000 de dolari). Modul in care s-a derulat aducerea la interogatoriu a lui Ion Popa a starnit nemultumirea mai multor oficiali de la acel moment, printre care si Radu Berceanu, ministrul de atunci al industriei. Operatiunea parea rupta dintr-un scenariu de film. Popa a fost ridicat de politistii braileni din mijlocul unei sedinte de la sediul Petrom din Bucuresti. Transportat, apoi, in mare graba, la Braila. Directorul Petrom a ajuns la Parchetul Braila „palid, transpirat si timorat de situatia in care era pus“, dupa cum scriau ziarele la vremea respectiva. Popa a fost audiat timp de sapte ore, dupa care s-a emis mandatul de arestare pentru abuz in serviciu in forma calificata. Toata „afacerea“ s-a desfasurat in mare secret. Nimeni, nici macar Radu Berceanu, seful direct al lui Popa, nu a fost anuntat de decizia luata de prim-procurorul Parchetului de pe langa Tribunalul Braila, Gheorghe Ivan. 

    Directorul Petrom a fost eliberat, dupa doua zile de arest, cand s-a dovedit ca livrarea produselor petroliere fusese facuta legal, clientii oferind garantii materiale pentru carburantii primiti. In ancheta a fost implicat si un pensionar de 70 de ani, al carui nume semana cu cel al directorului Petrom. El a fost adus, initial, la Politie si pus sa semneze declaratii legate de Petrom.

    Povestea arestarii lui Popa a fost considerata, in unele medii, drept o incercare de slabire a pozitiei Petrom tocmai cand se discuta privatizarea companiei. Afacerea nu a ramas fara urmari. 

    Radu Berceanu spunea chiar ca arestarea directorului general al Petrom a dus la intreruperea temporara a legaturii dintre companie si investitorii straini: trei dintre cele cinci firme care se aratasera interesate de privatizarea SNP au trimis scrisori in care propuneau amanarea discutiilor. 

    „SNP nu a cuantificat pierderile de imagine sau concrete suferite ca urmare a arestarii directorului general. Acestea sunt insa mult mai mari decat suma pentru care a fost incriminat Ion Popa“, spunea atunci Berceanu.

    Directorul Petrom pare sa-si fi invatat lectia. La aproape trei ani de la ancheta, el si-a dat demisia de la SNP, invocand probleme de sanatate. S-a mutat la guvern, ocupand functia de consilier al lui Adrian Nastase, primul-ministru de atunci. 

    Demisia lui Popa a fost legata, de unele surse, de datoriile de 1.500 de miliarde de lei (45 de milioane de dolari) pe care rafinaria Rafo Onesti le avea la Petrom. Chiar in momentul cand se discuta preluarea acestor datorii de catre Tender, Popa a parasit Petrom. El a negat legatura dintre demisie si creante. 

    „Din punctul de vedere al Petrom, este o modalitate de a recupera datoria. Acest tip de operatiune s-a mai facut si in alte cazuri“, spunea Popa. Directorul Petrom a plecat din companie si o data cu el s-a incheiat capitolul anchetelor la cea mai mare firma petroliera romaneasca. Rezultatele acestora au ramas necunoscute, cel putin pentru presa.

    GAURA NEAGRA: Nimic nu poate egala odiseea rafinariei Petromidia, considerata la un moment dat a fi o veritabila „gaura neagra“ a economiei romanesti, cu datorii de peste 300 de milioane de dolari in iunie 1997.       

    Petromidia a fost infiintata in anul 1975 si este formata dintr-o rafinarie si o uzina petrochimica. Rafinaria a fost proiectata pentru a prelucra o cantitate de 3,5 milioane de tone de titei sulfuros anual, capacitate ce a fost extinsa prin modernizare la 5,3 milioane de tone anual. Povestea privatizarii Petromidiei incepe in iunie 1997, cand Fondul Proprietatii de Stat scoate la vanzare 69,991% din actiunile combinatului petrochimic. Prin privatizare, autoritatile au vrut sa salveze Petromidia de la faliment, din moment ce, doua luni mai devreme, societatea se regasea pe lista primilor zece agenti economici propusi pentru lichidare. In august, incep negocierile cu Petromidia USA Inc., un grup de investitori privati constituit special pentru a cumpara rafinaria. Despre Petromidia USA, fostul presedinte al FPS, Sorin Dimitriu, declara ca este o firma neserioasa, cu actionariat labil. Cu toate acestea, negocierile cu firma americana sunt suspendate abia in februarie 1998, declansand astfel cel de-al doilea episod, si cel mai controversat, din privatizarea Petromidiei: mariajul cu firma turceasca Akmaya.      

    FPS semneaza, pe 25 ianuarie 1999, cu firma turca Akmaya contractul de privatizare a rafinariei Petromidia, pentru suma de 725 mil. dolari, reprezentand cel mai mare contract semnat de FPS din punct de vedere al valorii tranzactiei.

    Primele probleme legate de contract apar in luna martie, cand, o data cu adoptarea legii bugetului pe 1999, sunt suspendate facilitatile la taxe vamale si TVA valabile la data semnarii contractului. In luna iulie, pe fondul unor negocieri dure cu Banca Mondiala si Fondul Monetar International, guvernul respinge acordarea de facilitati firmei Akmaya. In replica, Akmaya nu plateste prima rata pentru actiunile FPS, reprezentantii firmei turcesti afirmand ca suspendarea facilitatilor le-ar fi provocat pierderi de 40 mil. dolari. Tot in aceeasi luna, pentru ca Akmaya nu a platit prima rata, FPS notifica firmei din Turcia executarea scrisorii de garantie si rezilierea contractului.

    Ca raspuns la initiativa FPS, Akmaya da in judecata fondul, dar Camera de Arbitraj International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei decide rezilierea contractului. Potrivit presedintelui FPS, Radu Sarbu, scrisoarea de garantie, in valoare de 7 milioane de dolari, a fost, in sfarsit, executata, dupa luni bune de tergiversari si un proces care s-a desfasurat in Turcia.

    Episodul Akmaya nu se sfarseste, insa, aici, pentru ca in luna septembrie 1999, la punctul de frontiera Vama Veche sunt retinute o serie de documente cu caracter secret ale rafinariei Petromidia. Un angajat al firmei Akmaya este arestat pentru incalcarea legii privind siguranta nationala, fiind acuzat ca a incercat sa scoata din tara planurile de amplasare a societatii Petromidia si a portului Midia, dosarul elaborat de FPS in vederea privatizarii, precum si anumite mentiuni tehnice si rapoarte zilnice de operare a rafinariei. Angajatul Akmaya, Sezgin Hagioglu, a fost condamnat, in 2001, de Curtea Suprema de Justitie, la patru ani de inchisoare si expulzarea din Romania, dupa executarea pedepsei.

    INTRA IN SCENA DINU PATRICIU: Patriciu a infiintat in 1990 prima firma din Romania, Alpha. A fost apoi activ pe piata de capital prin intermediul fondului de investitii Romania Moldova Direct Fund (RMDF), implicat ca actionar in multe alte afaceri.

    Tot de numele RMDF se leaga si Rompetrol. „La 20 noiembrie 1998, am preluat compania Rompetrol, care avea atunci o cifra de afaceri de 6,6 mil. $ si pierderi de 1,5 mil. $. Cand am intrat eu in industria petroliera, toata era la stat. Am cumparat prima rafinarie din Romania. Principalul risc de atunci era, ca si acum, ingerinta statului in economie“, spune Patriciu.

    In 1998, Patriciu desenase deja pe hartie strategia de a crea un jucator regional sub numele de Rompetrol, pe care l-a prezentat la Washington celor de la Romania Moldova Direct Fund. „Cand le-am vorbit ca trebuie sa cumparam Vega, apoi Petromidia si sa facem din Rompetrol un jucator regional, ma priveau circumspecti“, isi aminteste Patriciu.

    In timp, Patriciu si oamenii sai au restructurat activitatea rafinariei si au transformat gaura neagra intr-o afacere de succes. Acum, principalul punct de pe agenda cosmopolitei echipe a lui Dinu Patriciu este sa isi dovedeasca nevinovatia.

  • RAZBUNAREA PETROLULUI

    In Romania exista zone ale mediului de afaceri care te maculeaza, indiferent de cat de curat esti: petrolul, alcoolul, anumite zone din agricultura si industria alimentara, comertul cu deseuri metalice. Retinerea omului de afaceri Dinu Patriciu este ultimul dintr-un sir de cazuri de impotmoliri in mlastina petrolului romanesc.

    Phil Stephenson, directorul general adjunct de la Rompetrol, se afla vineri, 26 mai, in Kazahstan, pentru afaceri. Un demers normal pentru unul dintre sefii unei mari companii petroliere. A aflat, dimineata devreme, ca a intrat in atentia Parchetului si s-a intors, rapid, in Romania. Seful si partenerul sau, Dinu Patriciu, fusese deja retinut, dupa aproape 18 ore de audieri. 

    Cazul Petromidia cumuleaza in prezent toate elementele unei intrigi hollywoodiene, o infruntare intre politicieni, afaceristi si autoritati, fiecare cu punctul sau de vedere si cu dreptatea sa. 

    Dreptatea lui Dinu Patriciu capata o forma cuantificabila: cele cateva sute de milioane de dolari care reprezinta, conform calculelor facute de cei de la Rompetrol, prejudiciul creat de retinerea presedintelui companiei. 

    Rompetrol a suferit o alterare a imaginii, s-a confruntat cu o scadere drastica a pretului actiunilor si cu neincrederea agentiilor de rating internationale (Standard & Poor’s a plasat ratingul pe termen lung acordat Rompetrol sub supraveghere, cu perspectiva negativa) si poate avea probleme pentru obtinerea de fonduri pe termen mediu. La toate acestea se adauga si costurile efective legate de plata avocatilor. 

    Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie spune ca a descoperit fapte penale – evaziune fiscala, spalare de bani, inselaciune. Oficialii institutiei cred ca au procedat corect si resping orice amestec al politicului in actiunea lor.

    In declaratiile sefilor de la Rompetrol revine cu insistenta numele lui Ioan Talpes, fost consilier prezidential. Dinu Patriciu a sustinut, intr-o conferinta de presa, dupa eliberare, ca Talpes se afla la baza problemelor sale: una dintre piesele centrale ale pledoariei in fata instantelor internationale va fi o scrisoare adresata lui Richard Burt, fost demnitar american si fost colaborator al lui Patriciu, de catre fostul consilier prezidential pe probleme de aparare si siguranta nationala. Scrisoarea este datata iulie 2004, adica dupa memorandumul intocmit de Departamentul Securitatii Nationale al Administratiei prezidentiale pe tema privatizarii Petromidia – material care a stat la baza primului set de acuzatii aduse oficialilor Rompetrol.

    „Ultimele acuzatii nu sunt cuprinse in memorandum, dar sunt cuprinse in scrisoarea generalului Talpes (…) Au fost preluate cuvant cu cuvant din acea scrisoare, nu pot sa nu fac legatura“, a afirmat Patriciu. Scandalul retinerii lui Patriciu este abia la inceput, iar autoritatile romane se pot astepta la un proces in care valoarea despagubirilor cerute ar putea fi considerabila – probabil cele cateva sute de milioane de dolari mentionate de sefii de la Rompetrol.  Dar astfel de scandaluri au marcat periodic petrolul romanesc in ultimii 15 ani. 

    RECAPITULARE: Istoria post-decembrista a petrolului a inceput printr-o separare: toate entitatile din domeniu au devenit societati comerciale – 12 rafinarii, o regie de explorare si exploatare a titeiului, retelele de distributie PECO, plus o suma de alte companii de servicii. Pentru ca prisoseau birocratii, sistemului i s-a pus o „caciula“ – Rafirom, companie care actiona ca un soi de centrala, pentru ca oficialii din domeniu nu prea erau obisnuiti sa lucreze in conditii de piata libera. 

    CENTRALIZAREA: Rafirom nu a trait mult, dar nevoia de centralizare s-a mentinut, pentru ca s-a infiintat, pe langa Petromul primordial, adica acea entitate care cauta si extragea titeiul, Compania Romana de Petrol. 

    Acuzatii de monopol si un proces celebru pe acesta tema, intentat de o entitate privata care se ocupa tot de petrol, companii straine nemultumite de prestatia CRP si, mai ales, datoriile de sute de milioane de dolari acumulate la Bancorex, cu un rol major in prabusirea bancii si plimbate ulterior prin tot felul de acte normative si discutii in Parlament au marcat activitatea copilului ciudat al petrolului romanesc.

    EVOLUTIA: Infiintarea, in 1997, a Societatii Nationale a Petrolului Petrom, prin fuziunea defunctei CRP cu regia Petrom a mai linistit apele, cu toate ca nasterea nu a fost usoara: publicul si jurnalistii au facut cunostinta, in perioada conceperii SNP Petrom, cu firma de consultanta Bechtel, care avea o viziune despre viitorul petrolului romanesc; viziunea oficialilor din ministere si din sector diferea oarecum, asa ca iata o noua tema pentru presa. Pana la urma au invins americanii, poate pentru ca aveau dreptate, poate pentru ca aveau in spate si greutatea unor institutii financiare internationale. Fosta intreprindere de stat Rompetrol s-a infiintat in 1974, fiind entitatea care actiona pe plan international pentru industria de petrol si gaze a regimului comunist. S-a privatizat prin metoda MEBO in 1994 si este cumparata de Dinu Patriciu si de Sorin Marin in 1998. In 1999 Rompetrol achizitioneaza Rafinaria Vega, in 2000 compania de servicii Petros si in 2001 rafinaria Petromidia. 

    OAMENII: Nu numai companiile din petrol au avut o existenta agitata, ci si oamenii din spatele lor. In 1996 un afacerist timisorean, Teodor Ioan Vostinaru, infiinta Societatea Nationala de Petrol si Gaze Petrogaz SA, cu 30 de membri fondatori, printre care societatile comerciale General Trade and Investment SA (vehiculul lui Vostinaru), holdingul General Consulting and Procurement al lui George Constantin Paunescu, Ana Electronic, rafinaria Rafo Onesti si Bancorex. Compania isi propunea sa prelucreze sau sa comercializeze o parte din productia interna de titei si gaze naturale, dar activitatea sa s-a redus la blocarea activitatii Companiei Romane de Petrol, acuzata de monopol, in urma unei actiuni in instanta. Dupa numai o luna, in decembrie 1996, judecatorii Curtii de Apel reveneau asupra deciziei si aduceau CRP in legalitate. 

    In 1997, Teodor Vostinaru are o serie de probleme cu Politia din Timisoara, fiind acuzat de contrabanda. Scenariul este rocambolesc: afaceristul este arestat preventiv, internat la spitalul Gheorghe Marinescu din Bucuresti, fuge din spital, arestat din nou, eliberat, judecat in stare de libertate, retinut din nou… Numele lui Vostinaru mai apare pe tapet in 2003, cand are probleme cu Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare. AVAB incerca sa recupereze o creanta de 22 de milioane de dolari, bani acordati de Bancorex companiei GTI.

    Schimbarea de regim de la finele anului 1996, venirea la putere a Conventiei Democrate si razboiul declarat coruptiei de fostul presedinte Emil Constantinescu l-a propulsat pe prima pagina a ziarelor, in ianuarie 1997, pe Aurel Bacila, directorul general al Petrolexportimport, companie care actiona drept comisionar pentru importurile de titei ale rafinariilor romanesti. O perchezitie la biroul si la domiciliul acestuia si o convocare la sediul Inspectoratului General al Politiei pentru clarificari legate de documentele ridicate de politisti au fost primele elemente ale cazului. Si ultimele. 

    Pentru ca, repede iscat, cazul Bacila a fost si repede uitat. Scenarita romaneasca a functionat si in acest caz, pentru ca au fost voci care au remarcat faptul ca scandalul a izbucnit in ziua in care Petrolexportimport urma sa semneze, cu o importanta banca occidentala, contractul privind un credit sindicali-zat pentru aprovizionarea cu titei. Contractul a fost semnat cu o saptamana de intarziere, iar cazul Bacila a sfarsit in anonimat. 

    SERIA CONTINUA: In iunie 2000 a venit randul lui Ion Popa, directorul general al Petrom la acea vreme. Parchetul de pe langa Tribunalul Braila a emis un mandat de adu-cere pentru seful Petrom. Acuzatia: Popa ar fi aprobat, in 1999, livrarea de produse petroliere catre firma Insula Mare a Brailei, desi compania avea o datorie de aproape un miliard de lei la Sucursala Petrom Braila. Prejudiciul adus Petrom de decizia lui Popa ar fi fost de peste 16 miliarde de lei (aproape 750.000 de dolari). Modul in care s-a derulat aducerea la interogatoriu a lui Ion Popa a starnit nemultumirea mai multor oficiali de la acel moment, printre care si Radu Berceanu, ministrul de atunci al industriei. Operatiunea parea rupta dintr-un scenariu de film. Popa a fost ridicat de politistii braileni din mijlocul unei sedinte de la sediul Petrom din Bucuresti. Transportat, apoi, in mare graba, la Braila. Directorul Petrom a ajuns la Parchetul Braila „palid, transpirat si timorat de situatia in care era pus“, dupa cum scriau ziarele la vremea respectiva. Popa a fost audiat timp de sapte ore, dupa care s-a emis mandatul de arestare pentru abuz in serviciu in forma calificata. Toata „afacerea“ s-a desfasurat in mare secret. Nimeni, nici macar Radu Berceanu, seful direct al lui Popa, nu a fost anuntat de decizia luata de prim-procurorul Parchetului de pe langa Tribunalul Braila, Gheorghe Ivan. 

    Directorul Petrom a fost eliberat, dupa doua zile de arest, cand s-a dovedit ca livrarea produselor petroliere fusese facuta legal, clientii oferind garantii materiale pentru carburantii primiti. In ancheta a fost implicat si un pensionar de 70 de ani, al carui nume semana cu cel al directorului Petrom. El a fost adus, initial, la Politie si pus sa semneze declaratii legate de Petrom.

    Povestea arestarii lui Popa a fost considerata, in unele medii, drept o incercare de slabire a pozitiei Petrom tocmai cand se discuta privatizarea companiei. Afacerea nu a ramas fara urmari. 

    Radu Berceanu spunea chiar ca arestarea directorului general al Petrom a dus la intreruperea temporara a legaturii dintre companie si investitorii straini: trei dintre cele cinci firme care se aratasera interesate de privatizarea SNP au trimis scrisori in care propuneau amanarea discutiilor. 

    „SNP nu a cuantificat pierderile de imagine sau concrete suferite ca urmare a arestarii directorului general. Acestea sunt insa mult mai mari decat suma pentru care a fost incriminat Ion Popa“, spunea atunci Berceanu.

    Directorul Petrom pare sa-si fi invatat lectia. La aproape trei ani de la ancheta, el si-a dat demisia de la SNP, invocand probleme de sanatate. S-a mutat la guvern, ocupand functia de consilier al lui Adrian Nastase, primul-ministru de atunci. 

    Demisia lui Popa a fost legata, de unele surse, de datoriile de 1.500 de miliarde de lei (45 de milioane de dolari) pe care rafinaria Rafo Onesti le avea la Petrom. Chiar in momentul cand se discuta preluarea acestor datorii de catre Tender, Popa a parasit Petrom. El a negat legatura dintre demisie si creante. 

    „Din punctul de vedere al Petrom, este o modalitate de a recupera datoria. Acest tip de operatiune s-a mai facut si in alte cazuri“, spunea Popa. Directorul Petrom a plecat din companie si o data cu el s-a incheiat capitolul anchetelor la cea mai mare firma petroliera romaneasca. Rezultatele acestora au ramas necunoscute, cel putin pentru presa.

    GAURA NEAGRA: Nimic nu poate egala odiseea rafinariei Petromidia, considerata la un moment dat a fi o veritabila „gaura neagra“ a economiei romanesti, cu datorii de peste 300 de milioane de dolari in iunie 1997.       

    Petromidia a fost infiintata in anul 1975 si este formata dintr-o rafinarie si o uzina petrochimica. Rafinaria a fost proiectata pentru a prelucra o cantitate de 3,5 milioane de tone de titei sulfuros anual, capacitate ce a fost extinsa prin modernizare la 5,3 milioane de tone anual. Povestea privatizarii Petromidiei incepe in iunie 1997, cand Fondul Proprietatii de Stat scoate la vanzare 69,991% din actiunile combinatului petrochimic. Prin privatizare, autoritatile au vrut sa salveze Petromidia de la faliment, din moment ce, doua luni mai devreme, societatea se regasea pe lista primilor zece agenti economici propusi pentru lichidare. In august, incep negocierile cu Petromidia USA Inc., un grup de investitori privati constituit special pentru a cumpara rafinaria. Despre Petromidia USA, fostul presedinte al FPS, Sorin Dimitriu, declara ca este o firma neserioasa, cu actionariat labil. Cu toate acestea, negocierile cu firma americana sunt suspendate abia in februarie 1998, declansand astfel cel de-al doilea episod, si cel mai controversat, din privatizarea Petromidiei: mariajul cu firma turceasca Akmaya.      

    FPS semneaza, pe 25 ianuarie 1999, cu firma turca Akmaya contractul de privatizare a rafinariei Petromidia, pentru suma de 725 mil. dolari, reprezentand cel mai mare contract semnat de FPS din punct de vedere al valorii tranzactiei.

    Primele probleme legate de contract apar in luna martie, cand, o data cu adoptarea legii bugetului pe 1999, sunt suspendate facilitatile la taxe vamale si TVA valabile la data semnarii contractului. In luna iulie, pe fondul unor negocieri dure cu Banca Mondiala si Fondul Monetar International, guvernul respinge acordarea de facilitati firmei Akmaya. In replica, Akmaya nu plateste prima rata pentru actiunile FPS, reprezentantii firmei turcesti afirmand ca suspendarea facilitatilor le-ar fi provocat pierderi de 40 mil. dolari. Tot in aceeasi luna, pentru ca Akmaya nu a platit prima rata, FPS notifica firmei din Turcia executarea scrisorii de garantie si rezilierea contractului.

    Ca raspuns la initiativa FPS, Akmaya da in judecata fondul, dar Camera de Arbitraj International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei decide rezilierea contractului. Potrivit presedintelui FPS, Radu Sarbu, scrisoarea de garantie, in valoare de 7 milioane de dolari, a fost, in sfarsit, executata, dupa luni bune de tergiversari si un proces care s-a desfasurat in Turcia.

    Episodul Akmaya nu se sfarseste, insa, aici, pentru ca in luna septembrie 1999, la punctul de frontiera Vama Veche sunt retinute o serie de documente cu caracter secret ale rafinariei Petromidia. Un angajat al firmei Akmaya este arestat pentru incalcarea legii privind siguranta nationala, fiind acuzat ca a incercat sa scoata din tara planurile de amplasare a societatii Petromidia si a portului Midia, dosarul elaborat de FPS in vederea privatizarii, precum si anumite mentiuni tehnice si rapoarte zilnice de operare a rafinariei. Angajatul Akmaya, Sezgin Hagioglu, a fost condamnat, in 2001, de Curtea Suprema de Justitie, la patru ani de inchisoare si expulzarea din Romania, dupa executarea pedepsei.

    INTRA IN SCENA DINU PATRICIU: Patriciu a infiintat in 1990 prima firma din Romania, Alpha. A fost apoi activ pe piata de capital prin intermediul fondului de investitii Romania Moldova Direct Fund (RMDF), implicat ca actionar in multe alte afaceri.

    Tot de numele RMDF se leaga si Rompetrol. „La 20 noiembrie 1998, am preluat compania Rompetrol, care avea atunci o cifra de afaceri de 6,6 mil. $ si pierderi de 1,5 mil. $. Cand am intrat eu in industria petroliera, toata era la stat. Am cumparat prima rafinarie din Romania. Principalul risc de atunci era, ca si acum, ingerinta statului in economie“, spune Patriciu.

    In 1998, Patriciu desenase deja pe hartie strategia de a crea un jucator regional sub numele de Rompetrol, pe care l-a prezentat la Washington celor de la Romania Moldova Direct Fund. „Cand le-am vorbit ca trebuie sa cumparam Vega, apoi Petromidia si sa facem din Rompetrol un jucator regional, ma priveau circumspecti“, isi aminteste Patriciu.

    In timp, Patriciu si oamenii sai au restructurat activitatea rafinariei si au transformat gaura neagra intr-o afacere de succes. Acum, principalul punct de pe agenda cosmopolitei echipe a lui Dinu Patriciu este sa isi dovedeasca nevinovatia.

  • La inceput a fost retail-ul

    Doua modele de afaceri. Intr-unul, cheia este sa vinzi produsele tale in mod direct, „sarind“ peste comercianti. Cel de-al doilea se bazeaza tocmai pe un lant extins de magazine in care poti sa vinzi propriile tale produse. Dar de ce sa nu faci ca toata lumea si sa vinzi ce produc altii?

    La mijlocul anilor ‘80, studentul american Michael Dell fonda Dell Computers Corporation cu 1.000 de dolari si doua idei clare de afaceri. Vanzarea produselor in mod direct, fara a mai apela la lanturile de retail, a fost o inovatie in lumea afacerilor. Cea de-a doua idee, de a configura calculatoarele dupa cerintele fiecarui client in parte, a echivalat cu o revolutie in lumea IT-ului. Doua idei care au facut din Dell Computers producatorul numarul unu mondial de PC-uri de azi.

    Ideile lui Dell au dat sperante si mai apoi satisfactii fiecarui producator local de PC-uri care a copiat modelul Dell. Azi, nu exista regiune mai dezvoltata pe glob care sa nu aiba unul sau mai multe branduri locale de computere. Dar se poate si invers? Adica sa ai o retea extinsa de retail si apoi, profitand de cota de piata, sa te apuci de productie. Pe un segment cu care, aparent, nu ai nici o legatura. 

    Modelul de business dezvoltat de Altex este exact opusul celui elaborat de Dell. Comparatia, pastrand proportiile, fireste, sta in picioare. Asta pentru ca in primele trei luni de cand Altex a inceput comercializarea calculatoarelor personale sub brandul propriu Davio, vanzarile acestora au atins 24.000 de unitati. 

    Ceea ce a propulsat Davio pe prima pozitie a vanzarilor de PC-uri de pe piata romaneasca, in ultimul trimestru al anului trecut, conform IDC. La fel cu televizoarele Teletech, produse de Altex in parteneriat cu turcii de la Vestel, furnizorul numarul unu european de produse si componente pentru aparatura electronica si electrocasnica.  Logica succesului e simpla. Atunci cand ai o retea de 130 de magazine Altex si Media Galaxy la nivel national, poti sa produci si ata de cusut. Prin forta imprejurarilor ajungi vanzatorul numarul unu de ata de cusut. Dar nu e un model riscant? Poti produce si vinde chiar orice, avand o retea de asemenea dimensiune in spate? Nu prea…

    Dan Ostahie, presedintele Altex, spune ca nu numai numarul de magazine conteaza pentru a promova un produs propriu. Ci si ce fel de produs e acesta, daca are sau nu legatura cu imaginea ta de marca. „In cazul televizoarelor am analizat piata si am constatat ca exista un numar mare de marci din clasa de mijloc, care aveau peste 30% din piata, dar nu mai mult de 5% fiecare“ isi motiveaza el decizia de a intra exact pe segmentul asa-numit „de clasa B“ al televizoarelor. „Ca si cum am fi avut un Parlament format din 20 de partide mici. Am intrat pentru ca sa coagulam piata si sa o crestem.“ In cazul in care ar fi ales sa se bata cu producatorii din clasa A, nume mari, sau cei din categoria entry-level, poate ca ar fi avut un oarecare succes, dar nu intr-o asemenea masura. Altex isi propune pentru acest an depasirea cotei de 10% pe segmentul vizat, la vanzarile de televizoare.

    In cazul computerelor personale, Ostahie spune ca a simtit ca piata merge catre IT&C in detrimentul vanzarilor de electrocasnice. „Computerul tinde sa devina partea centrala a locuintei. Nu am dezvoltat gama de computere catre segmentul de business sau servere, cum fac alti producatori, ci catre cel pentru acasa, prin Davio Media Center. Asta pentru ca Altex este, prin definitie, o companie care vinde produse pentru acasa.“ 

    Si Ostahie e decis sa mearga si mai departe cu productia. Dupa televizoare, DVD playere, hote de bucatarie,  computere si accesorii vor urma si altele pe aceeasi linie – produse pentru acasa. TV-uri cu ecrane cu plasma si cu cristale lichide (LCD) si ceea ce se numeste promovarea conceptului de „casa inteligenta“ sunt pasii urmatori. „Vom cauta solutii in parteneriat cu constructorii de locuinte pentru a oferi casa digitala la cheie. Cand o cumperi, mai trebuie doar sa conectezi aparatura, infrastructura de comunicatii exista deja“.

    Dar, stati putin! Pana la urma, ce cauta un vanzator de electrocasnice si electronice pe segmentul productiei? Nu e mai profitabil sa procedezi la fel ca toata lumea, sa vinzi ce fabrica altii? De ce sa investesti in productie, marketing si publicitate pentru produse proprii?

    „Pentru ca e mai profitabil“, spune Ostahie. „Cand vinzi pe spatii mari sau ai un numar mare de magazine, costurile de marketing si promovare pe un produs se reduc foarte mult“.

    Si mai exista motive. Cand deschizi magazin dupa magazin in ritm alert, poti avea probleme cu aprovizionarea. „Ne-am confruntat cu o limitare de la furnizori. Asa ca am decis sa producem noi computerele pe care le vindem“, mai spune Ostahie. In plus, cand ai inceput sa te extinzi masiv, nu mai ai cale de intoarcere. Daca pui piciorul pe frana, ai cazut. „Magazinele pe care le deschizi incep sa vanda imediat. Asa ca trebuie sa mentii ritmul, astfel incat dinamica cresterii vanzarilor sa nu fie ajunsa de cea a costurilor“, afirma Ostahie. 

    In retail exista o regula. La 500 de euro vanzari lunare pe metru patrat sau 400 de euro pentru spatiile mari, esti in graficul optim. Daca vinzi mai putin, treci pe pierderi. Daca ai mai mult, foarte bine, iti intra mai multi bani in buzunar, dar e semn ca poti sa vinzi si mai mult, sa te extinzi, pentru a atinge din nou cei 500 de euro vanzari pe metru patrat, dar la volum mai mare. 

    Odata aflat in expansiune, trebuie sa vinzi tot mai mult. Ca sa vinzi mai mult, s-ar putea sa fii nevoit sa produci. Ce sa produci? Ceea ce se cere in magazinele tale sau ce stii ca se va cere. Simplu, nu? 

    Pana la urma vei vinde cota ta de piata – ceea ce in cazul Altex a ajuns la 25% din vanzarile de electronice si electrocasnice – in cazul in care un nume mare a pus ochii pe tine. „Marile lanturi de retail vor pune ochii pe Romania cand piata va atinge un miliard de euro“, crede Ostahie. Daca reteaua de comercializare din spatele productiei nu e cel mai important lucru, cum sustine Ostahie – si cum demonstrat Michael Dell –  totusi, in ce masura conteaza ea? 

    Se poate risca o apreciere, sub rezerva relativitatii datelor furnizate de IDC. Daca in trimestrul patru al anului trecut PC-urile Davio au atins pozitia numarul unu in topul vanzarilor, „in primul trimestru al acestui an Davio s-a situat cam pe locul trei, dar datele sunt provizorii“, spune Laurentiu Popescu, analist de piata la IDC. Unul dintre motivele acestei evolutii ar fi ca in ultimul trimestru al anului, Altex si Media Galaxy au fost cuprinse de febra cumparaturilor de sfarsit de an. Consumatorul care intra intr-un magazin specializat in vanzarea produselor electronice si electrocasnice mai poate „agata“ si un computer, „la pachet“ cu televizorul, DVD-ul sau combina muzicala. Odata trecuta perioada sarbatorilor, producatorii de PC-uri perceputi pana acum ca traditionali, precum Flamingo, UltraPro sau Romsoft (Depozitul de Calculatoare) au revenit in top. 

    Explicatia nu e una absoluta, dar tendinta de a cumpara „la pachet“ produse IT si multimedia nu a fost neglijata nici de Altex. Care a impachetat un computer personal, un DVD si CD player, un radio si o statie TV la un loc, sub aceeasi carcasa, Davio Media Center, concept realizat in parteneriat cu compania suedeza Welton Way, Microsoft si Intel. 

    Peste ocean, Michael Dell priveste insa de ceva vreme spre electronice. In Vest, vanzarea de PC-uri nu mai e o afacere chiar asa spectaculoasa. Dupa marca Dell de televizoare, la care s-au adaugat plasmele, imprimantele si MP3 playerele Dell, n-ar fi exclus ca producatorul de computere sa ne surprinda cat de curand cu un brand propriu de aparate foto. Sau, de ce nu, cu frigiderele Dell cu acces la Internet. Semn ca granita dintre computer si bunurile de folosinta indelungata se subtiaza pe zi ce trece, daca asa simte cel care a reinventat comertul cu computere. Si, ca sa vorbim de modele de business, nici acestea nu mai sunt ceea ce au fost. Retailerii incep sa produca, iar vanzatorul numarul unu de PC-uri incepe sa vanda ceea ce concurentul lui cel mai puternic, HP, vinde de o viata: imprimante.