BusinessMagazin

Blog

  • Give me a break (brake)

    Downshifting-ul este un concept care defineste retragerea individului catre o viata mai simpla, un fel de incetinire a ritmului activitatilor zilnice. I se poate spune si pauza sau, mai plastic, frana de motor. Ma pot inscrie undeva pentru un downshifting de vreo doua saptamani?
    Trecem printr-un golf cu nume grecesc: 35o N, 25o 38′ E. Nicio adiere de vant si niciun tipat de pescarus nu mai tulbura vasul, care pluteste lenes pe apa stravezie. Deodata, un glas sparge tacerea si zeci de capete bronzate se ingramadesc spre parapet: “Dolphins! Dolphins!”. Intr-adevar, patru delfini inoata la cateva sute de metri distanta si inainteaza cu repeziciune, paralel cu barca noastra. Din cand in cand, pasagerii fluiera si aplauda, iar delfinii raspund cu cate o dorsala lucitoare care se ridica in soare, spre deliciul celor de pe vas.
    Asa imi amintesc de primul contact cu un iaht, si asta se intampla cu ceva ani in urma, in apele Mediteranei. Nu am avut nici rau de mare, nici vreo urma de alta senzatie neplacuta, ci dimpotriva, o curiozitate acuta sa inteleg cum croieste capitanul drum prin intinderea albastra si cum o fi sa stai agatat de catarg si sa tragi cu atata forta de parame. Tot in aceeasi perioada am traversat si Bosforul si m-am minunat de cum se pot inghesui puzderie de vaporase, unele cu panze, altele fara, intr-un soi de “lighean” cochet numit stramtoare, care pune la grea incercare puterile matelotilor. Dupa voiajul de atunci m-am intors pe uscat cu multe intrebari ramase fara raspuns si cu o dorinta nestavilita de a ma intoarce pe apa.
    Nu stiu prin ce intamplare am ajuns, la numarul 13 al revistei TARGET, sa editez un coverstory profund marin, intesat cu istorioare marinaresti, ai carui protagonisti sunt oameni de afaceri cu multe milioane de gestionat zilnic, dar temerari cand se afla la carma propriilor vase. Am vorbit cu Radu Tudorache, seful distribuitorului de medicamente Montero, care tocmai a platit 35.000 de euro pentru un velier cu care se avanta pe mare, dar si cu Bogdan Andriescu, managerul Eos Risq, care e pe punctul de a-si cumpara si el o ambarcatiune pentru a-si exersa veleitatile de navigator, sau cu Razvan Jianu, proprietarul gelateriei Il Gelato Italiano, care deja planuieste un voiaj pe mare in Turcia. Ce au in comun acesti oameni? Ei sunt liderii de business din Romania care au ridicat hobby-uri precum iahtingul la rangul de pasiune in care sunt dispusi sa investeasca in ea sume cu multe zerouri.
    Un altfel de pasiune, dar o la fel de mare dedicare am intalnit-o si la Radu Lucianu, managerul Eurisko, pentru care adrenalina meseriei de broker imobiliar a devenit insuficienta. Asa a inceput Lucianu sa se viseze aviator si sa mearga si la cursuri de zbor pentru a-si urma visul. Dar povestea intreaga este relatata in paginile din sectiunea Leaders a revistei. Tot acolo, un seic arata ce inseamna sa investesti o avere in cai, si sa cumperi un avion privat pentru transportul celor mai pretioase exemplare cabaline din herghelie.
    Tot un pasionat este si Nelson Rockefeller, a carui biografie este disponibila pe DVD, impreuna cu acest numar al TARGET. Politicianul, personaj emblematic al Americii anilor ’70, se dezvaluie ca omul care a continuat cu obstinatie traditia familiei de a construi si a schimba la fata New Yorkul, a construit muzee, a condus statul din pozitia de vicepresedinte si a facut opere caritabile.
    Finalmente, fiind vorba de numarul de vara, am indraznit sa intrebam managerii, mai pe sleau, la ce folosesc messengerul si cam cate ore pe zi il folosesc pentru comunicare. Surpriza! Dezbaterea s-a dovedit mai aprinsa decat am crezut, pentru ca, se pare, un messenger poate fi la fel de bine instrumentul de distractie nr. 1 din birou, dar si cea mai scurta cale a unui raport de vanzari intre doua departamente. Si, se pare… lista de opinii va ramane deschisa.
    In schimb, iata ca ma vad aproape de sfarsit si tot nu am reusit sa ma hotarasc cat anume vreau sa incetinesc, daca ma voi duce la pescuit sau doar sa citesc o carte intr-un hamac. Voi in ce viteza lucrati vara aceasta?

  • Stapanul domeniilor

    Kevin Ham este unul dintre mogulii dotcom, dar unul dintre mogulii necunoscuti publicului larg. Maestrul domeniilor web a reusit sa construiasca un imperiu de 300 de milioane de dolari fara sa-si doreasca sa iasa din anonimat.

    Kevin Ham sta aplecat, cu ochii inchisi si incepe sa tasteze in aer. Ham este asezat in partea din spate a ballroom-ului hotelului Venetian din Las Vegas. In fata, o persoana care conduce licitatia citeste o lista de nume de domenii pe Internet, producand o incantare atat de mare printre participanti de parca ar fi fost o licitatie de automobile vintage. Pe masura ce apar nume care il intereseaza pe Ham, degetele lui incep din nou sa schiteze gestul scrisului la tastatura. Gata. Asta este ultima achizitie.

    Cand Ham doreste un domeniu, se apleaca si incepe sa dea discret instructiuni unui asociat de-al sau pentru a licita in numele lui. Lui Ham ii plac numele care contin cuvantul wedding (nunta – n.r.), asa ca reprezentantul sau ridica paleta alba si cumpara Weddingcatering.com pentru 10.000 de dolari. Greeting.com nu este la fel de bun precum pluralul sau, Greetings.com, dar Ham pune mana si pe acest domeniu, pentru 350.000 de dolari.

    Ham este un crestin devotat, astfel incat el da 31.000 de dolari pentru a adauga si Christianrock.com in colectia sa, care include deja atat God.com, cat si Satan.com. Spre final, Ham se plimba tacticos pana la masa situata langa iesire si scrie un cec de 650.000 de dolari. A scapat ieftin in dupa-amiaza aceasta.

    De la medic la “domainer”
    Kevin Ham ar fi trebuit sa fie medic de familie, dar a lasat medicina deoparte cand a descoperit comorile Web-ului. Din 2000 si pana in prezent, Ham a adunat peste 300.000 de domenii care, combinate cu alte companii pe care detine, i-au adus lui Ham venituri de 70 de milioane de dolari anual.

    Lucrand de obicei pe cont propriu, Ham a analizat si a exploatat fiecare unghi – a si inventat cateva – pentru a-si extinde compania. Inca de la inceput, a scris software care il ajuta sa puna mana pe domenii cat erau inca ieftine. Ham a fost printre primii care au profitat de o fisura in sistem ce dadea posibilitatea oamenilor de a inregistra un nume si a-l returna fara niciun cost dupa o incercare gratuita, ocazie de a pune mana pe sute de mii de domenii dintr-o singura lovitura.

    Ceea ce putina lume stie este ca tot Ham profita cel mai tare din greselile browser-elor de Internet: milioane de oameni care tasteaza din greseala “.cm” in loc de “.com” la sfarsitul unui nume de domeniu ii fac trafic si ii alimenteaza conturile. Oricine incearca sa scrie terminatia “.cm” la orice website va fi redirectionat spre Agoga.com, un site plin de publicitate.

    Ham face bani ori de cate ori cineva apasa pe un ad – la fel cum face si partenerul sau din aceasta aventura a numelor, tara vest-africana Camerun. Ce legatura are Camerun in toata povestea? Are norocul neasteptat de a detine .cm ca si cod al tarii pe Internet – asa cum Germania detine toate numele a caror terminatie este “.de”. Diferenta este ca e putin probabil ca fiecare nume care se termina cu .cm sa fie si inregistrat, iar .cm este la doar o tasta departare de .com, filonul principal al tuturor domeniilor. Ham a facut o intelegere cu guvernul din Camerun, acord prin care Ham poate redirectiona traficul pe Web intre domeniile cu terminatia .cm. Si daca merge pe drumul acesta, Columbia (.co), Nigeria (.ne) si Etiopia (.et) vor fi ale lui, de asemenea.

    Necunoscutul cuceritor
    Avand in vedere averea lui Ham facuta pe Web – site-urile lui au 30 de milioane de vizitatori unici lunar – este remarcabil faptul ca atat de putina lume a auzit despre el. Chiar si in lumea prietenoasa a “domainer-ilor”, Ham este un om misterios.

    Pana acum Ham nu a vorbit niciodata public despre afacerea sa. Numele lui nu se gaseste pe nicio inregistrare de domeniu si nici pe aplicatia patentata pentru siretlicul cu Camerun. Sunt cateva motive practice pentru care nu a aparut pana acum. In primul rand, succesul lui Ham a atras multi dusmani, multi dintre ei fiind si competitori de-ai lui. Apoi, domainerii inversunati sunt una, avocatii sunt altceva. Iar in acest moment, cea mai mare temere a lui Ham este ca consilierii juridici il vor acuza ca schema facuta cu Camerun este un abuz la marcile lor inregistrate.

    Este posibil ca Ham sa aiba dreptate, din moment ce aceasta este prima data cand a fost identificat ca si dirijor. Cand a fost intrebat de jocul cu .cm, John Berryhill, un imputernicit de top cu domenii care nu lucreaza pentru Ham, a tipat practic in telefon: “Stii cine a facut asta? Ai cumva idee cat de multi oameni vor sa stie cine este in spatele acestui lucru?”.

    Sa despartim cuvantul!
    Kevin Ham are 37 de ani si pare mult mai tanar decat este, acest lucru datorandu-se probabil pasiunii lui pentru judo si angajamentului lui de a trai sanatos. Bautura lui preferata: suc natural de grepfruit, fara gheata. Comportamentull lui linistit ascunde un tip destul de agresiv, care lucreaza contra cronometru. Se intampla frecvent ca Ham sa transforme o conversatie despre afaceri intr-una despre religie. Dar nu intr-un mod predicator; ci pur si simplu asa este Ham.

    Fiul unor imigranti nascuti in Coreea, Ham a crescut in partea de est a Vancouver, impreuna cu cei trei frati ai sai. Tatal sau conducea niste spalatorii, in timp ce mama lui lucra ca si guvernanta. O boala istovitoare, la varsta de 14 ani, l-a facut pe Ham sa viseze ca va deveni doctor. El a terminat liceul si a devenit student la scoala de medicina din cadrul Universitatii din Columbia Britanica.

    Dupa ce a absolvit scoala de medicina, in 1998, Ham si proaspata lui sotie au plecat spre Londra, pentru a-si face rezidentiatul de doi ani. In cel de-al doilea an, Ham devenise rezident-sef, iar in pauzele dintre alergarile spre sala de urgenta, Ham isi alimenta fascinatia pentru Internet, invatand de unul singur cum sa creeze site-uri si cum sa programeze in limbajul Perl (un limbaj de programare general folosit pentru o gama larga de aplicatii, inclusiv administrarea de sisteme, dezvoltare web, aplicatii de retea, interfete grafice si altele).

    Informatiile despre web hosting erau la acea vreme destul de putine, asa ca Ham a inceput sa creeze un director online pentru provideri, cu tot cu review-uri si rating-uri la serviciile lor. Ham a numit acest director Hostglobal.com.

    De aici a mai fost un singur pas pana la afacerea cu vanzare si cumparare de domenii. Dupa sase luni de la lansarea Hostglobal, Ham castiga 10.000 de dolari pe luna din vanzarea de publicitate. Dar cand unul dintre advertiserii lui – un serviciu care vindea inregistrari de domenii – i-a spus ca un singur “panou” publicitar valoreaza 1.500 de dolari pe luna, Ham s-a gandit ca poate sa se bage si in afacerea asta.

    O vedere de ansamblu
    Ham se apleaca spre calculatorul lui de la birou pentru a verifica o licitatie de domenii. Steven Sacks, un domainer din Indianopolis care lucreaza pentru Ham, ii spune acestuia depre niste nume care sunt de vanzare. Ham ii scrie repede mesajul: “Imi plac doctordegree.com… si rockquarry.com… sunblinds.com”.

    Ham inca achizitioneaza intre 30 si 100 de nume de website-uri pe zi, dar nu le mai cumpara atat de ieftin ca alta data. De fapt, el impreuna cu Schilling, care astazi mentin un portofoliu de 20 de milioane pe an, sunt deseori acuzati ca ridica preturile. Luati spre exemplu suma de 26.250 de dolari pe care Ham a platit-o pentru Fruitgiftbaskets.com sau cea de 171.250 de dolari platita pentru Hoteldeals.com.

    “Sumele pe care le plateste el sunt enorme”, spune Bob Martin, presedintele Internet REIT, o firma de investitii in domenii care a strans peste 125 de milioane de dolari de la investitori privati.

    “Absurditati!”, spune Ham. “Numele sunt scumpe numai daca le evaluezi in felul in care oameni ca Martin o fac.” Investitorii si bancherii, care au intarziat la goana dupa domeniile de aur, calculeaza valoarea pretului unui nume calculand veniturile din publicitate prin modul pay-per-click si adaugand un procent bazat pe durata de recuperare a investitiei.
    In felul acesta, numai portofoliul lui Ham valoreaza mai mult de 300 de milioane de dolari.

    Cand Ham achizitioneaza un domeniu, nu face calcule cu modelul pay-per-click; el priveste un domeniu ca o potentiala afacere si in felul acesta ii stabileste si pretul. Printre primele site-uri pe care ar dori sa le lanseze (nu este surprinzator) este Religion.com. Ham a inchiriat recent al 27-lea etaj din cladirea in care are sediul companiei din Vancouver si va angaja mai mult de 150 de designeri, ingineri, vanzatori si editori.
    O mare parte din acest efort va merge catre dezvoltarea de instrumente de cautare bazate mai mult pe inteles si mai putin pe cuvinte cheie. “Google este doar de foarte mare ajutor”, spune Ham.

    Totul face parte dintr-un plan, pe masura ce Ham doreste sa devina primul domainer care a plecat de la un business facut acasa si a ajuns unul dintre cei mai importanti oameni ai Internetului. Jucatorii mai mici au vandut unor grupuri de investitori si Ham se asteapta ca cele mai bune domenii sa fie, in cele din urma, detinute de o mana de oameni.

    Daca pariaza cum trebuie, Ham ar putea foarte bine sa fie printre ei. “Daca ai control asupra tuturor domeniilor, atunci ai control asupra Internetului”, spune acesta.

    Traducerea si adaptarea de Victoria Bidea

  • Investitii pe umeras

    In moda are loc un paradox interesant care confirma teoria relativitatii a lui Einstein: ticaitul ceasului se aude de doua ori mai tare si este de cel putin de doua ori mai grabit decat pentru restul lumii. De aceea, cand vine momentul sa investesti in garderoba personala, nici macar nu ai timp sa te dezmeticesti ca ceea ce era considerat in voga este deja passe. Insa ultimii ani au demonstrat ca, atunci cand vine vorba despre investitiile in haine, pariul cu trecutul se dovedeste cel mai adesea mult mai profitabil decat cel cu trendurile viitoare.

    Sa fie nostalgia dupa vremurile de aur ale Hollywoodului, dorinta de a purta o tinuta cu istorie si o poveste de spus sau doar o noua moda in lumea colectionarilor? Cert este ca licitatiile de imbracaminte vintage atrag un numar tot mai mare de cumparatori, iar pe masura ce concurenta se intensifica preturile ating praguri ametitoare.

    Cand monsieur Lapierre, proprietarul rochiei-simbol purtata de Audrey Hepburn in rolul lui Holly Golightly in clasicul film din 1961 “Mic dejun la Tiffany’s”, s-a hotarat sa o scoata la licitatie pentru a aduna fonduri destinate populatiei sarace din India se astepta, conform estimarilor casei de licitatii Christie’s, sa adune in jur de 100.000 de euro. Insa interesul starnit de aceasta licitatie in randul cunoscatorilor a fost atat de mare, incat pretul a depasit cu mult asteptarile tuturor, rochia fiind adjudecata intr-un final de un cumparator anonim in schimbul a 700.000 de euro. Pretul record stabilit astfel a depasit de sase ori recordul anterior inregistrat in mai 2001, atunci cand William Doyle Galleries a vandut o rochie din anul 1888 realizata de primul couturier din lume, Charles Frederick Worth, pentru 101.500 de dolari.

    Varsta Frumoasei adormite
    Pentru colectionari in general, termenul “vintage” este echivalent cu o buna investitie pe termen lung. Daca la inceput acesta era utilizat cu referire la anul in care un anumit vin sau ulei era imbuteliat, pe masura ce obiecte din tot mai multe domenii au inceput sa devina piese de colectie, semnificatia termenului s-a largit. Astazi definitia termenului vintage in moda este mai ambigua ca niciodata, si desi in mod curent acesta este folosit pentru a descrie hainele care au o vechime de cel putin 25 de ani, nu de putine ori tinute din anii ’90 sunt vandute la asemenea licitatii pe sume mult mai mari decat cele mai vechi.

    Cu toate ca marea majoritate a pieselor sunt atat de fragile si delicate incat locul lor pare a fi intr-un muzeu, tot mai multe cliente ale marilor case de moda incep sa viziteze licitatiile de piese vintage atunci cand cauta ceva care sa le scoata din multime. In lumea mondena garderoba vintage a devenit chiar o moda in sine, paralela cu universul modei propriu-zise, care face ca preturile sa creasca neincetat.

    “Elita newyorkeza a ajuns sa faca din purtarea hainelor vintage un titlu de onoare”, spune Tiffany Dubin, cea care a deschis in 1997 departamentul de moda la Sotheby’s si co-autoarea cartii “Stilul Vintage: Cum se cumpara si cum se poarta hainele vintage”. “Este mult mai important astazi sa porti ceva scump, insa nu atat de usor de recunoscut ca o tinuta din ultima prezentare Prada.” Iar atunci cand purtatul achizitiilor iese din discutie, iar cumparatorii vad in aceste haine simple obiecte de colectie, tot numele atarna cel mai greu. La zeci de ani dupa ce au fost vandute prima oara, tinute sub etichete ca Chanel, Pucci, Courr?ges sau Hermes vor valora in continuare mult mai mult decat piese similare din colectiile sezonului curent, ne asigura cunoscatorii.

    Second-hand exclusivist
    Trendul ascendent al preturilor este alimentat in permanenta de aparitiile vedetelor, care au descoperit in hainele vintage formula perfecta pentru a iesi din anonimat la evenimentele mondene cu staif, dar si de expozitiile retrospective organizate de muzeele prestigioase ca Victoria and Albert Museum din Londra sau Muzeul de Arta din Philadelphia. Insa casele de licitatii sunt de parere ca si mediul economic este o influenta puternica pentru interesul in crestere fata de acest tip de investitii. In perioadele mai putin profitabile economic, ideea de chilipir devine si mai atragatoare in ochii investitorilor.

    Insa inainte de a fi o investitie, couture-ul vintage a facut parte mai intai din povestea Cenusaresei. “In anii ’80, am organizat o licitatie vintage in New York si o doamna din elita newyorkeza mi-a spus: ‘Draguta, imi pot permite fara probleme sa cumpar haine din colectiile noi ale designerilor. De ce as vrea sa cumpar vintage?’”, isi aduce aminte Kerry Taylor, directoarea departamentului de moda si textile a casei de licitatii Sotheby’s din Londra. “Apoi, in anii ’90, lucrurile s-au relaxat din nou in moda, iar cand fashion icon-uri ca Kate Moss au inceput sa poarte vintage, asta a insemnat sfarsitul somnului in care fusesera afundate rochiile de seara superbe din deceniile de aur ale secolului XX.”

    Christie’s si Sotheby’s, care odata isi concentrau atentia exclusiv asupra costumelor antice, rochiilor de bal din secolele trecute, pe care le vindeau unui grup restrans de cunoscatori, au descoperit astfel potentialul acestui tip de investitii si au construit o piata solida de-a lungul a doua decenii. Un factor decisiv l-a constituit si boom-ul preturilor din anii ’90, care i-a convins definitiv pe investitori sa se implice. Astfel, un costum Chanel din anii ’60, cumparat cu 800 de dolari in 1993, a ajuns sa fie revandut in 1999 cu peste 3.000 de dolari, inregistrand o crestere de peste 300% in doar sase ani, iar o rochie de seara creata de Charles James s-a apreciat de la 29.000 de dolari la aproape 50.000 de dolari in doar doi ani.

    Insa apetitul acestor investitii le este rezervat in general doamnelor, deoarece pentru acestea beneficiile unui asemenea plasament nu se rezuma la considerentele financiare. Kerry Taylor explica de ce doamnele din inalta societate sunt atat de interesate de licitatiile organizate de ei. “La o licitatie poti cumpara un costum original Dior, confectionat de maestrul insusi, scotand din buzunar intre 1.000 si 20.000. Iar atata vreme cat nu ii alterezi conditia, il poti purta si apoi vinde din nou peste cativa ani atunci cand si mai putine asemenea costume vor fi pe piata, inregistrand un profit semnificativ. Ceea ce din pacate nu este valabil in ceea ce priveste couture-ul contemporan care, asemenea unei masini noi, valoreaza a doua zi dupa achizitie doar o fractiune din pretul platit pentru ea.”

    Batalia pe couture
    Fost “loc de joaca” al colectionarilor privati, muzeelor si designerilor, licitatiile de couture vintage au astazi portile larg deschise pentru toti cei interesati. Pe masura ce aceasta piata creste si interesul tot mai multor investitori se indreapta catre hainele vintage, casele de licitatii incurajeaza tot mai multe cumparatoare de couture sa se imbrace de la licitatiile lor si nu de la prezentarile de moda din sezonul curent.

    “Preturile au crescut extrem de mult”, spune Tiffany Dubin. “Insa secretul modei vintage este acela ca ofera cel mai bun echilibru calitate-pret posibil.” Iar, in plus, piesele vintage valoroase prezinta o garantie nescrisa, valabila decenii intregi, ca se vor abate de la legile modei. Nu se vor demoda vreodata si vor deveni mai pretioase odata cu trecerea timpului, reprezentand o oportunitate fantastica de investitii.

    “Christie’s si Sotheby’s au scos in ultimii ani in lumina reflectoarelor unele dintre cele mai bune piese vintage”, spune Zandra Rhodes, unul dintre designerii care au tinut capul de afis in anii ’60 si ’70 si fondatoare a Muzeului Modei si Textilelor din Londra. “Ca urmare, piesele mele sunt astazi atat de cautate la licitatii, incat eu nu-mi mai pot permite sa le cumpar la preturile la care au ajuns.”

    Si alti colectionari de couture, cum ar fi Hamish Bowles, editor al editiei europene a revistei Vogue si curatorul expozitiei “Jacqueline Kennedy: anii Casei Albe” gazduita de Muzeul Metropolitan de Arta din New York in 2001, se plang de intensificarea competitiei la asemenea licitatii care le dauneaza colectiilor personale. “Aceasta piata a devenit fara indoiala mult mai sofisticata in ultimii ani”, spune Bowles, a carui istorie cu casa de licitatii Christie’s incepe din anii ’70, cand, inca elev de liceu, chiulea de la cursuri pentru a asista la licitatiile de moda organizate de aceasta. “Nu este o piata cu adevarat mare, insa este foarte activa atunci cand se tranzactioneaza piese valoroase. Astfel incat daca un anumit obiect de imbracaminte iti atrage atentia, poti sa fii sigur ca va trebui sa te lupti pentru el.”

    Printre “piesele speciale” pentru care Bowles s-a luptat in ultimii ani la licitatiile organizate de Sotheby’s se numara cateva piese sub semnatura Dior, Jacques Fath si Givenchy, precum si un lot de 14 palarii din fetru si satin create de Balenciaga in 1960 si care au apartinut printesei Lilian de Belgia. Bowles spune ca in general colectionarii care prefera piesele contemporane se orienteaza catre John Galliano, Rei Kawakubo, Thierry Mugler sau Azzedine Alaia, care este la randul sau unul dintre cei mai mari colectionari de moda vintage.

    Examen de istoria modei
    Chiar daca site-urile de licitatii ca eBay sau Yoox ofera in mod constant haine vintage, majoritatea colectionarilor se abtin de la tranzactiile online, preferand sa analizeze piesele de aproape, sa cerceteze cusaturile si sa pipaie materialele si uneori, in ciuda etichetei, sa le probeze.

    “Sunt intr-adevar unele piese pe care cumparatorii au voie sa le probeze, insa eu sunt destul de rezervata in general in aceasta privinta”, spune Taylor, care nu de putine ori a privit cu sufletul la gura sotii de milionari sau contese italiene care probau rochii de doua-trei ori mai in varsta ca ele. “Este destul de problematic daca o femeie cu o constitutie ceva mai masiva vrea cu tot dinadinsul sa probeze un sacou cambrat realizat de Yves Saint Laurent. Din fericire, personalul nostru este obisnuit cu asemenea situatii si stie sa le faca fata.”

    Desi licitatiile de imbracaminte vintage nu se ridica decat la o mica parte din vanzarile generate de picturi sau mobila, oficialii caselor de licitatie spun ca vizibilitatea pe care asemenea licitatii le-o asigura este inestimabila. Iar pentru clienti vanatoarea este thrill. “La licitatii imi pot permite ceea ce nu pot cumpara la prezentarile de moda”, spune Cecilia Matteucci, una dintre cele mai mari colectionare de vintage din Italia. “Unde mai pui ca in loc sa se devalorizeze de la prima purtare, acestea devin mai scumpe pe an ce trece?”

    Cand vine vorba de investitii in vintage, o mica incursiune in istorie este primul pas. Pentru a stii ceea ce cumperi, specialistii recomanda o specializare pe o anumita epoca sau pe un anumit designer si apoi achizitionarea celor mai bune piese care le caracterizeaza. Celebritatea este o alta cheie care deschide usile caselor de licitatii. Atunci cand intreaga garderoba a Oliviei de Havilland a fost scoasa la licitatie, rochia neagra de cocktail realizata de Yves Saint Laurent pentru prima sa colectie la casa Dior in 1958 a fost adjudecata pentru 9.775 de lire sterline. Insa o alta rochie sub semnatura lui Saint Laurent din anul 1979 a ramas nevanduta la un pret de pornire de doar 220 de lire sterline, iar un costum Chanel de la sfarsitul carierei lui Coco a fost vandut pentru doar 250 de lire sterline.

  • Se va ieftini cel mai scump oras?

    Pretul caselor de lux din Londra, cel mai scump oras din lume la momentul actual, se va confrunta cu o incetinire a ritmului de crestere anul acesta. Un numar din ce in ce mai mare de proprietati sunt introduse pe o piata cu un numar tot mai mic de cumparatori.
    Estimarile privind rata de crestere a preturilor anul acesta se ridica la doar 20%, fata de o majorare cu 29% in 2006. Totusi, daca numarul de cumparatori de lux s-a micsorat cu 30% fata de luna martie, preturile caselor au continuat sa creasca, inregistrand un avans-record de 33% fata de anul precedent, primul de acest fel de dupa 1979.
    Previziunile de incetinire a cresterii vin pe fondul unei cresteri a preturilor de 18 luni cauzate de majorarea veniturilor brokerilor, executivilor si investitorilor bancari. Cererea a crescut atunci si pe seama influxului mare de oameni cu venituri mari de peste ocean, atrasi de renumele bun al pietei de real estate londoneze. Pretul mediu platit pentru o locuinta de lux in Londra se ridica la 9,85 milioane de dolari, iar pentru un apartament la 2,5 milioane de dolari. Costurile depasesc cu 5% pe cele din al doilea cel mai scump loc din lume, Monaco, cu 50% pe cele din New York si cu peste 100% pe cele din Tokio.

  • Outsourcing personal

    Cand 24 de ore nu mai ajung pentru a rezolva toate problemele zilnice, angajarea unei persoane care sa se ocupe de toate detaliile vietii personale a devenit o necesitate tot mai evidenta si o practica din ce in ce mai uzuala in randul oamenilor de top.
    Dupa asistentii executivilor, asistentii personali au devenit luxul care le era permis in trecut doar celor mai inalte clase.
    Atributiile zilnice ale unui asistent personal includ plata facturilor, rezervarile la restaurant sau cumpararea si impachetarea cadourilor pentru cei dragi. Exista insa si sarcini mai putin obisnuite, cum ar fi sa raspunda la telefon persoanelor cu care angajatorul nu vrea sa vorbeasca, sa abordeze un strain pentru a obtine o intalnire sau chiar sa gaseasca pe cineva cu dimensiuni similare pentru a proba si cumpara un costum de baie in locul angajatorului.
    Potrivit companiei The Help Company de plasare de forta de munca pe piata americana, cererea pentru asistenti personali s-a marit de patru ori in ultimii doi ani.
    Pretul pe care o persoana trebuie sa il plateasca pentru ca altcineva sa aiba grija ca viata personala sa nu se transforme intr-un haos se incadreaza intre 35 si 50 de dolari pe ora. Exista insa si varianta angajarii pe termen lung a unui asistent personal. Fiind un job 24 din 24, 7 zile din 7, aceasta meserie este destul de scumpa: salariile pornesc de la 60.000-80.000 de dolari pe an si se pot ridica la 120.000-150.000 de dolari pe an in cazul asistarii unei personalitati.

  • Cariera de rezerva

    Gregg Rapp nu merge la restaurante pentru a savura mancarea, ci pentru a analiza meniurile. De 25 de ani Rapp calatoreste de-a lungul si de-a latul lumii pentru a veni in ajutorul unor mari nume, ca Spago sau Marriott, si al altor clienti la fel de renumiti. Sarcina sa este de al descoperi ce formulare, design dar mai ales ce feluri de mancare trebuie incluse in meniu pentru a ispiti clientii si pentru a ingrasa profiturile restaurantului.

    Expertiza lui Rapp incepe cu sapaturi in ceea ce priveste finantele, obiectivele de vanzari si profilul clientelei localului. Apoi el identifica felurile de mancare-vedeta ale restaurantului, cele care inregistreaza atat un maxim de profit dar si de popularitate, cum sunt de obicei felurile de mancare pe baza de crab sau filet mignon pe care le scoate in fata.

    Un alt truc folosit de Rapp este listarea pretului la sfarsitul prezentarii detaliate a felului de mancare si nu pe o coloana separata, asa cum este adesea intalnit. Logica acestui artificiu? Dupa ce a parcurs toate ingredientele care compun felurile elaborate, pretul pare mai putin piperat. In plus, o regula de baza spune ca locatia este totul, asa ca cele mai scumpe antreuri trebuie sa fie intotdeauna plasate acolo unde poposeste cel mai mult ochiul cumparatorului: in partea de sus-dreapta a unui meniu de doua pagini. “Cu cativa ani in urma, atunci cand pretul carnii era foarte ridicat la noi, eu am ales sa pun specialitatile pe baza de fructe de mare in partea de sus-dreapta a meniului”, spune Rapp.

    Primul meniu restructurat de Rapp dateaza din 1980, cand isi pregatea licenta in administrarea hoteliera la Universitatea din Washington. Intamplarea a facut ca in acelasi an, o cunostinta care se pregatea sa-si inchida restaurantul mexican, l-a intrebat daca are vreo idee care sa-i salveze afacerea de la faliment. Rapp a creat un calendar de promotii, a eliminat o parte din furnizori si a rescris cartea de capatai a restaurantului – meniul. “Atunci mi-am dat seama de puterea si importanta meniului ca instrument de vanzare”, spune Rapp. “Multi nu-si dau seama, dar in industria restaurantelor poti vinde de milioane de dolari doar datorita acestei bucati de hartie.”

    Dupa o serie de cateva contracte mai mici la cateva hoteluri si baruri din Washington, Rapp s-a angajat la o firma de imprimari, deoarece a crezut ca aceasta profesie il va aduce mai aproape de ingineria meniurilor. Insa si-a dat seama in scurt timp ca s-a inselat. “Nu a durat prea mult timp pana mi-am dat seama ca voiam sa fac mai mult decat imprimari.” Asa ca a intrat in afaceri ca freelancer si a pus mana pe un contract de consultanta pentru un lant de restaurante din Denver. “In acea perioada am invatat aproape tot ce stiu despre importanta copywriting-ului si a meniului ca instrument de marketing in domeniul restaurantelor”, spune el. Astazi Rapp lucreaza la patru-cinci proiecte pe luna, toate acestea obtinandu-le pe baza de referinte. Astazi Rapp se poate lauda ca a rescris meniurile celor de la Disneyland, California Pizza Kitchen, Caesars Palace si altii.

    Onorariul de baza al lui Rapp este de 3.000 de dolari pentru restaurantele independente si de 5.000 de dolari pentru lanturi, cu garantia returnarii acestuia in cazul in care profitul nu creste cu cel putin 1.000 de dolari in prima luna. In cei 15 ani de cand ofera aceasta garantie Rapp nu a fost niciodata nevoit sa dea nici macar un cent inapoi.

    O pagina din agenda lui Rapp

    Ziua intai
    7:30 p.m. – Dupa ce avionul lui aterizeaza in orasul in care se afla restaurantul pe care il consiliaza, prima indatorire de serviciu a lui Rapp este sa ia cina.

    Ziua a doua
    9:30 a.m. Rapp ajunge la sediul restaurantului.
    10:00 a.m. Organizeaza sedinta “Starea Meniului” la care participa presedintele companiei, directorul de operatiuni si directorul de marketing.
    12:00 p.m. Viziteaza restaurantele impreuna cu directorul de marketing si face turul bucatariilor si al depozitelor.
    7:30 p.m. Petrece intreaga dupa-amiaza la restaurant, shadowing servers si studiind clientii.

    Ziua a treia
    9:30 a.m. Sustine o prezentare PowerPoint de 90 de minute cu titlul “Meniul: O abordare din punctul de vedere al profitului”.
    11:00 a.m. Prezinta recomandarile sale pentru imbunatatirea meniului curent.
    2:00 p.m. Zboara inapoi spre casa.

    Numele: Inginer de meniu.
    Companii care angajeaza: Toate marile restaurante din lume.
    Unde sa cauti posturi libere: Cea mai sigura cale de a “pescui” un contract este prin intermediul marilor firme de consultanta in domeniu, asa cum sunt H.V.S. International sau Technomic, sau lansarea propriei companii de consultanta in HoReCa.
    Nivel salarial: incepand de la 200.000 de dolari pe an sau si mai mult pentru cei care lucreaza pe cont propriu.
    Abilitati necesare: O diploma in administrarea hoteliera. Cunostintele sau experienta in finante, contabilitate, property management si marketing sunt de asemenea obligatorii.
    Numarul de posturi similare in Statele Unite: Rapp pare sa fie singurul inginer de meniu de profesie din Statele Unite, insa firmele de consultanta din industria hoteliera dispun de consultanti care pot oferi servicii similare la cerere.

    Cand spui scafandru profesionist, imaginatia te transporta fara sa te consulte spre peisaje caraibiene si recifuri de corali. Insa asemenea peisaje exotice nu au nimic in comun cu ceea ce face Dale Lahodik de luni pana vineri. In ultimii 35 de ani apele in care se scufunda zilnic sunt cele intunecate si poluate de pe terenurile de golf ale Asociatiei Profesioniste de Golf din Statele Unite, de unde strange cateva mii din cele 2,5 miliarde de mingi de golf pierdute in fiecare an de jucatorii din America.

    Pentru terenurile de lux ca acelea de la Boca Raton Resort sau P.G.A. National Resort, din Palm Beach Gardens, Florida, mingile de golf pierdute de jucatori in iazurile lor nu inseamna mai mult decat niste gunoi in plus. Insa pentru o mana de firme care se ocupa cu recuperarea acestor mingi ele reprezinta un business de 20 de milioane de dolari pe an.

    Marile companii care revand mingile de golf, cum sunt PG Professional Golf din Austin sau Nitro Golf din Stuart, Florida, cumpara aceste mingi de la scafandrii care le recupereaza cu miile si apoi le curata si le re-ambaleaza pentru a fi vandute in magazine de tip discount ca Wal-Mart si Kmart. Companiile de mai mici dimensiuni vand aceste mingi second-hand prin eBay sau en-gros in Europa. La nivel local, scafandrii mai pot vinde mingile recuperate terenului de unde le-au pescuit. Resellerii sunt insa cei mai mari angajatori, acestea bazandu-se pe un numar mare de scafandri freelanceri care calatoresc in cautarea mingilor pierdute oriude ii poarta anotimpul cald sau capriciile personale.

    Totusi, lui Lahodik ii place sa stea cat mai aproape de casa sa din Dania Beach, Florida. Pana acum a adunat mingi pentru East Coast Golf Ball si alti reselleri din imprejurimi. In medie Lahodik strange circa 2.500 de mingi in sase ore si face scufundari cinci sau sase zile pe saptamana. Lahodik este platit la minge, primind 8 sau 9 centi pentru fiecare minge pe care o preda angajatorului sau din ziua respectiva, ceea ce il duce la un salariu anual de circa 46.000 de dolari.

    Fratele sau mai mic este insa un scufundator in valoare de 80.000 de dolari pe an: Joey Lahodik strange intre 4.500 si 6.000 de mingi pe zi si lucreaza in locatii din intreaga America. Ceea ce nu inseamna ca poate pastra toti banii pe care ii castiga deoarece scafandrii trebuie sa isi acopere singuri cheltuielile de transport si de cazare, ceea ce inseamna in medie cam 30.000 de dolari pe an dupa estimarile lui Dale.

    Pentru scafandri, nici macar calatoriile catre terenurile exotice nu inseamna impletirea muncii cu vacanta. Asta deoarece, in timp ce green-ul este perfect aranjat si cosmetizat, iazurile sunt pline de plante incurcate, crengi ascutite si scurgeri de pesticide. In apele intunecoase – chiar si cele putin adanci – scufundatorii se pot trezi coplesiti de intuneric, incapabili sa-si verifice nivelul de oxigen ramas in rezervor.

    Lahodik spune ca aude in fiecare an de macar unul sau doua accidente fatale in randurile scafandrilor care recupereaza mingi de golf. Si a avut si el partea sa de experiente la limita: cu cinci ani in urma, cand strangea mingile de pe fundul unui helesteu, un aligator de 3 metri s-a urcat pe spatele lui. Lahodik spune ca a fost suficient de norocos ca apa sa fie putin adanca, astfel incat s-a putut ridica in picioare pentru a scapa, insa nu este ceva neobisnuit ca scafandrii sa fie muscati de crocodili. Cu alta ocazie Lahodik s-a trezit incurcat in plantele de pe fundul unui iaz si a ramas fara oxigen in timp ce se zbatea sa se elibereze.

    Insa pericolul nu l-a descurajat niciodata. “Am stiut intotdeauna ca pontajul si munca de birou nu sunt pentru mine”, spune el. Lahodik a invatat sa faca scufundari la 13 ani in timp ce lucra verile la Lake Geneva in Wisconsin, fostul Playboy Club si actualul Grand Geneva Resort and Spa. L-a invatat un scafandru de ocazie care inchiriase casa de langa cea a parintilor lui, iar cand a implinit 18 ani Lahodik s-a mutat in Florida si a inceput sa faca scufundari pe terenurile de golf full-time. “Esti sub apa si nimeni nu te deranjeaza. Imi place linistea de acolo, probabil. Si imi place libertatea care vine cu aceasta meserie”, spune el. “De aceea sunt convins ca voi face acelasi lucru pana cand voi muri.”

    O zi tipica de recuperare

    de la 7 la 9:30 a.m. – Trezirea. Fa-ti de lucru prin casa in timp ce astepti sa se termine ora de varf. Plimba cainele.
    de la 9:30 la 10:30 a.m. – Drumul pana la terenul de golf.
    de la 10:30 a.m. la 12:30 p.m. – Scufundari (doua oxygen tanks sunt de obicei suficiente pentru a acoperi un teren tipic de noua gauri insa deeper traps necesita mai mult timp pentru scufundari si deci mai mult oxigen).
    de la 12:30 la 1 p.m. – Pauza de masa. De obicei pachetul de acasa cuprinde un sandvici si cateva fructe.
    de la 1 la 4:30 p.m. – Inapoi in apa.
    de la 4:30 la 5:30 p.m. – Prezentand extrem de putin interes pentru jocul de golf in sine Lahodik se indreapta spre casa.

    Numele postului: Recuperator de mingi de golf.
    Companii care angajeaza: Terenurile de golf, resellerii de mingi de golf.
    Unde sa cauti posturi libere: Cei interesati se pot adresa de obicei terenurilor de golf sau companiilor care re-vand mingile recuperate.
    Nivel salarial: intre 30.000 si 100.000 de dolari pe an, in functie de perioada petrecuta sub apa. Pretul standard al unei mingi recuperate este de 9 centi, iar scafandrii pot strange intre 2.500 si 5.000 de mingi pe zi.
    Abilitati necesare: Experienta in domeniul scufundarilor si o certificare scuba.
    Numarul de posturi similare in Statele Unite: Cateva sute de scafandri profeseaza recuperarea mingilor de golf in mod profesionist. in timp ce alte cateva sute practica acest job ocazional sau pe perioada verii, conform estimarilor catorva companii din domeniu.

  • Fondatorul Dinasty intra pe cafenele si hoteluri

    Oamenii de afaceri romani cauta noi oportunitati de business, chiar si in afara domeniilor in care s-au lansat initial ca antreprenori.
    Gabriel Muraru, fondatorul brandului de imbracaminte Dinasty, a intrat recent pe piata cafenelelor si vrea sa investeasca in industria hoteliera. Muraru si-a facut ucenicia de antreprenor in domeniul vestimentatiei masculine, dar a inaugurat recent Gatsby, prima cafenea conceptuala din Piatra-Neamt. Gatsby este prima locatie de acest gen care face parte dintr-un proiect nou al fondatorilor Dinasty, proiect ce presupune deschiderea de cafenele in incinta teatrelor. “Este un proiect important in care s-a investit serios. Este un loc linistit si foarte luxos. Spatiul va putea fi folosit la organizarea de int?lniri de afaceri, spectacole, precum si alte actiuni culturale”, spune Gabriel Muraru. Gatsby are statutul de cafenea, club si lounge, iar modul in care a fost organizat ca sali presupune doua locatii la parterul teatrului ce vor fi frecventate mai mult ziua. Dupa un proiect care este inca “cald”, Gabriel Muraru se gandeste serios la industria hoteliera, care pare a fi urmatorul boom investitional in zona. “In Piatra-Neamt se investeste foarte mult in tot ce inseamna infrastructura locala, posibilitati de agrement care vor duce la dezvoltarea turismului in acest oras.”

  • Plan de milioane

    Calin Fusu, fondatorul Neogen, si-a vandut o parte din actiuni fondului Tiger Global Management pentru mai multe milioane de euro. Ce va face cu banii prospat virati in cont? Deocamdata, fondatorul companiei care detine site-ul bestjobs.ro a cumparat un Hummer pentru angajatii sai. Cel care este desemnat angajatul lunii primeste cheile de la masina pentru o saptamana. Pentru el insusi, Fusu nu are in plan nici masina cu multi cai putere, nici vila in Corbeanca. In schimb, vrea sa calatoreasca prin mai multe orase ca Varsovia, St. Petersburg, Moscova si in tarile baltice, dar tot in interes de afaceri, pentru a vizita marii jucatori de pe piata Internetului. Calin Fusu considera ca se poate si mai sus si ca se va considera cu adevarat milionar in euro, in momentul in care isi va conduce propriul avion privat. Pana una alta are doar bani de cursuri de zbor.

  • Corporate shrink

    Nu mi-am mai luat o vacanta de doi ani de zile, desi fac parte din top managementul companiei si ar trebui sa am 4 saptamani libere pe an. Si nu sunt singurul in aceasta situatie, dar unii manageri din firma considera plecarile in interes de afaceri ca mini-vacante, desi atunci muncim. Cum pot sa ies din aceasta situatie sau sa-i fac pe ceilalti sa-si dea seama ca avem nevoie de concediu de odihna?
    Cel mai simplu ar fi sa va luati dvs. concediu de odihna. Pericolul este sa fiti izolat, pentru ca nu respectati un obicei al managementului companiei, dar din moment ce “unii” manageri considera ca deplasarile in interes de serviciu sunt minivacante, ceilalti membri ai managementului vor intelege faptul ca a avea concediu este o dovada de echilibru personal si organizational. Se intampla ca in anumite perioade managementul sa nu isi efectueze concediul de odihna integral, dar e vorba de perioade de criza. De multe ori avem impresia ca lucrurile nu merg fara noi si atunci cand rezolvam multe lucruri urgente, ne creste stima de sine. Dar chiar daca e usor de spus si mult mai greu de realizat, performantele unui manager se vad in masura in care lucrurile merg fara implicarea lui directa. Probabil ca in organizatia in care lucrati o situatie de criza a fost prelungita prea mult si acum tinde sa devina parte din cultura organizatiei, dar sigur nu este o directie buna. Ceea ce puteti sa faceti dvs. este sa va comportati normal, adica sa aveti concediu, si sa aveti discutii cu colegii pe acest subiect. In plus, daca vor vedea ca lucrurile merg bine, performantele dvs. sunt apreciate si ati avut si concediu, este probabil sa va urmeze si colegii exemplul.

    Lucrez intr-o institutie de stat si as dori sa trec intr-un sistem privat. Ma intreb daca experienta mea (lucrez intr-un minister) se poate adapta la cererile unei companii, pentru ca nu vad echivalenta competentelor. In actualul loc de munca nu exista concepte precum spirit de echipa sau realizari individuale, ci doar o serie nesfarsita de proceduri.
    ?Ceea ce apreciaza companiile private dincolo de cunostintele de specialitate este atitudinea. Proceduri exista si in companiile private si e foarte bine daca aveti obisnuinta de a le respecta. Spiritul de echipa si orientarea spre obiective sunt dimensiuni importante ale culturii unei organizatii, dar daca dvs. personal aveti aceste trasaturi, nu veti avea probleme majore. De asemenea, ceea ce difera in organizatiile private comparativ cu cele de stat este ritmul de lucru si comportamentul de asumare a riscului. Reusita schimbarii depinde in primul rand de dvs. si important este sa aveti un tip de activitate care sa va placa. La un moment dat ii intrebam pe candidati, cu fisa postului in fata, in ce masura le-ar placea sa faca activitatile aferente postului si apoi daca stiu sau nu sa le faca. Foarte multi erau surprinsi, pentru ca nici nu se gandisera asa la acel post, dar in majoritatea cazurilor au avut performate foarte bune cei care simteau ca fac ceea ce isi doresc.

    In conditiile in care obiectivul meu de cariera este sa practic cat mai mult in domeniul marketingului, ce ar trebui sa aleg intre o slujba la o multinationala si o firma de talie mai mica? Provocarea in multinationala ar fi pachetul salarial (dar nu ar exista sansa sa fac decat elemente de marketing, precum brand manager sau studii de piata), in timp ce la compania mica as putea face de unul singur o campanie intreaga de rebranding, de pozitionare pe piata, dar salariul ar fi incomparabil mai mic.
    In primul rand salariul nu este o provocare, este un factor motivational de baza care trebuie sa aiba un anumit nivel pentru a raspunde nevoilor dvs. Provocarile sunt de ordin profesional, nu material. Daca va doriti specializare pe marketing, atunci o multinationala va poate oferi cadrul potrivit. Daca va doriti o arie mai larga de activitati de marketing, le puteti face mai usor intr-o firma mica. Alegerea tine de cat de multe lucruri stiti in marketing, in acest moment si de caracteristicile concrete ale ofertelor pe care le aveti. Important este ca dincolo de salariu sa evaluati unde puteti invata mai mult si foarte important – de la cine, din moment ce va doriti o cariera in marketing.

  • Medicina la privat

    Operatorii din sistemul privat pot plati un medic cu pana la 3.000 de euro, salariu care include sporuri de noapte si garzile. Comparativ, un medic specialist care lucreaza in sistemul public de sanatate castiga aproximativ 350 de euro. In aceste conditii, majoritatea medicilor migreaza din sistemul de stat catre cel privat, sau renunta la a profesa in favoarea job-urilor de reprezentanti medicali din cadrul companiilor producatoare sau importatoare de medicamente.
    In cazul companiilor farmaceutice salariile ajung chiar si la 4.000 de euro. Potrivit lui Catalin Popa, director general al Euroclinic, cel mai mare spital privat din Romania, media de varsta a medicilor care lucreaza in spital este de 35-36 de ani, iar numarul de angajati creste permanent corespunzator cu activitatea din spital.
    Euroclinic a fost primul jucator care a oferit informatii asupra salariilor din industria de profil. Pentru Euroclinic lucreaza actualmente 134 de angajati full time, dintre care aproximativ 10% sunt medici si 55% asistenti medicali.