BusinessMagazin

Blog

  • Farmexpert tinteste 16-20% din piata

    A pornit in urma cu zece ani o afacere cu bani imprumutati de la prieteni si cu marfa pe credit de la furnizori. In iunie 2006, Eugen Banciu a vandut 60% din compania fondata acum un deceniu, dar ramane la conducerea distribuitorului de medicamente Farmexpert.

     

    Eugen Banciu, 37 de ani, a infiintat Farmexpert la sfarsitul anului 1996. Zece ani mai tarziu, Banciu a cedat pachetul majoritar, dar va pastra pozitia de director general. Cumparatorul, una dintre cele mai importante firme de distributie a medicamentelor din Germania, preia astfel 9% din piata romaneasca de profil.

     

    Andreae-Noris Zahn AG (ANZAG) va detine 60% din actiunile firmei de distributie farmaceutica Farmexpert, in urma unei tranzactii complexe care presupune o majorare de capital, precum si achizitie de actiuni. Oficialii celor doua companii nu au precizat pretul platit de germani. Surse apropiate tranzactiei apreciaza ca valoarea achizitiei se situeaza in jurul nivelului de 30 de milioane de euro. Banciu ar putea incasa astfel aproximativ 20 de milioane de euro si ramane proprietarul restului de 40% din actiunile companiei.

     

    Pe langa pachetul de actiuni, antreprenorul va continua sa conduca afacerea. ANZAG va avea reprezentanti in Consiliul de Administratie al Farmexpert, dar conducerea executiva va fi realizata de actuala echipa de management, explica, intr-un interviu acordat BUSINESS Magazin, Eugen Banciu. Potrivit fondatorului Farmexpert, compania avea deja in derulare un business-plan pe mai multi ani, pe care germanii l-au agreat. „ANZAG a cumparat o firma, dar si un plan de afaceri. Adica promisiunea de a obtine un anumit profit“, spune el. De fapt, Banciu este cointeresat in indeplinirea obiectivelor, deoarece ar putea obtine pentru restul de actiuni chiar mai mult decat suma pe care o va incasa in urma recentei tranzactii.

     

    „Planul este sa castigam cota de piata in fiecare an“, dezvaluie reprezentantul Farmexpert. Dar cota de piata nu este chiar atat de importanta, continua Banciu. „Obiectivul numarul unu este profitul.“ Pe piata distributiei de medicamente, rentabilitatea este in general scazuta, profitul fiind in medie de 2-3% din vanzari. Insa Farmexpert a obtinut anul trecut un profit brut de circa 5,5 milioane de euro, potrivit lui Banciu, la o cifra de afaceri de 90 de milioane de euro. Adica o rentabilitate de doua ori mai mare decat media. „Avem performante mai bune decat piata pentru ca preferam contracte mai sigure, cu riscuri mai mici si termene de plata respectate“, detaliaza Banciu „reteta succesului“.

     

    De profesie medic, Eugen Banciu a lucrat – dupa absolvirea facultatii – un an si jumatate ca agent in cadrul firmei de distributie a produselor farmaceutice Relad. Apoi s-a decis sa infiinteze propria companie de profil si, cu bani de la prieteni si cu marfa pe credit de la furnizori, a lansat Farmexpert. Acum, compania este al treilea distribuitor de pe piata romaneasca, cu o cota de piata de 9%, si de aproape doi ani a intrat sub lupa investitorilor. „Primul contact cu consultantul ANZAG – Raiffeisen – l-am avut in decembrie 2004“, povesteste antreprenorul. Au mai fost si alti pretendenti, dar in mai anul trecut actionarul Farmexpert a semnat un contract de exclusivitate cu germanii.

     

    Dupa mai bine de un an, Farmexpert si ANZAG anuntau simultan incheierea acordului. In comunicatul transmis, ANZAG remarca faptul ca in Romania cheltuielile pentru medicamente pe cap de locuitor sunt considerabil mai reduse ca in media tarilor membre ale Uniunii Europene. „Chiar si in comparatie cu tinerele state membre din Europa de Est si de Sud-Est mai este mult de recuperat“. De altfel, si Banciu justifica interesul ridicat al investitorilor straini pentru distribuitorii romani de medicamente prin perspectivele de crestere ale pietei.

     

    „Sunt marje bune, se face profit si exista cresteri care sunt foarte interesante“. Piata produselor farmaceutice din Romania s-a ridicat anul trecut la 1,27 miliarde de euro, potrivit companiei de analiza a pietei Cegedim. Pentru acest an, pe baza bugetului anuntat al sanatatii, firmele din industrie estimeaza o crestere de cel putin 15%.

     

    De ce a ales ANZAG? „Firma este asemanatoare cu a noastra, pun accentul pe profitabilitate, si a contat foarte mult faptul ca nu vor schimba managementul si echipa de vanzari“, spune Banciu. Evident ca experienta si know-how-ul companiei germane vor fi utilizate de Farmexpert, dar „este la fel de important si ca vom avea sansa sa demonstram ca putem face o treaba buna“, continua directorul general al companiei.

    De cealalta parte, presedintele ANZAG, Thomas Trumper, a explicat: „Pentru a ne putea mentine cu succes in alte tari, cu alte culturi, este nevoie de cunostintele managementului local“.

     

    In piata distributiei de medicamente, ANZAG este o corporatie speciala, dat fiind ca printre actionarii sai se numara toti cei trei mari distribuitori de medicamente de pe continent. Grupul britanic Alliance Unichem detine aproape 30%, in timp ce companiile germane Phoenix Pharmahandel AG si Franz Haniel & Cie. GmbH (care detine si cel mai mare distribuitor din Europa – Celesio) au 12,5%, respectiv 13,2% din capitalul ANZAG. In plus, mai detin actiuni si alte firme de profil, precum cea olandeza OPG Groep NV, si distribuitorii germani – Noweda si Sanacorp.

     

    Ce va urma dupa finalizarea tranzactiei, asteptata in cateva saptamani? Farmexpert isi propune sa ajunga la o cota de piata similara cu cea detinuta de ANZAG in Germania, respectiv 16-20%, de la 9% anul trecut, fara a sacrifica insa profitabilitatea. „In acest an, estimam o cota de 11-12% din piata“, spune Eugen Banciu.

     

    El nu a dorit sa dezvaluie prea multe amanunte despre planul de afaceri pregatit cu atentie, plan care a primit si acceptul germanilor. Insa nu sunt excluse alte tranzactii. „Exista in plan si posibilitatea unor achizitii sau fuziuni“, recunoaste directorul general al Farmexpert. „Dar acordul momentan nu include o astfel de operatiune, iar, pe de alta parte, nu cred ca o achizitie ne-ar aduce acum plusvaloare.“ De altfel, inca de la inceput Farmexpert a crescut dupa politica „pasilor mici, dar siguri“. Iar achizitia nu pare sa schimbe prea multe: „Ne intereseaza o dezvoltare stabila, foarte sigura“.

     

    In fapt, Eugen Banciu mizeaza mai mult pe castigarea unor bucati de piata de la jucatorii mai mici, decat pe unirea fortelor cu acestia. In prezent, pe piata romaneasca a distributiei de medicamente se manifesta o tendinta destul de puternica de consolidare. Circa 200 de companii au ca obiect de activitate distributia de medicamente, dar nu toate sunt active, iar analistii estimeaza ca vor ramane doar 10-15 companii. Mai mult decat atat, dintre primii zece jucatori, nu mai putin de sapte sunt controlati de oameni de afaceri romani. Analistii industriei spun ca printre acestia mai sunt antreprenori dispusi sa vanda si, de asemenea, exista si suficienti „petitori“.

     

    De exemplu, cel mai mare distribuitor din Romania, Mediplus, controlat de grupul A&D Pharma (care mai detine si lantul de farmacii Sensiblu), a fost curtat anul trecut de mai multi investitori. Potrivit unor surse din piata, negocierile au fost la vremea respectiva stopate de anuntul privind introducerea unei legi a farmaciei, care limita drastic activitatea retelelor de farmacii, precum si relatia dintre distribuitori si farmacii. De asemenea, Celesio, care controleaza indirect un distribuitor roman – PharmaFarm, nu se poate multumi cu locul 8-9 in top si va lua masuri pentru a intra intre primii trei.

     

    Astfel ca firme ca Relad, Fildas, Polisano, Montero sau Farmexim sunt potentiale tinte pentru grupuri ca Celesio, Alliance Unichem sau Phoenix, daca acestea isi vor propune sa profite direct (nu numai prin actiunile detinute la ANZAG) de cresterea pietei romanesti. Iar antreprenori ca George Roncea si Laurentiu Stratulat (actionarii Relad), Anca Vlad (proprietara Fildas) sau Ovidiu Buluc (fondatorul Farmexim) ar putea incasa milioane bune pe afacerile crescute de la zero dupa 1990.

     

    Pana atunci insa, altii deja actioneaza. Si au estimari optimiste. „Peste trei ani, ne vedem lideri de piata“, anunta Eugen Banciu. Mai ales ca, daca planul lui va da roade, 40% din actiuni ar putea valora mai mult decat cele 60% deja vandute.

  • Studiu de caz

    Farmexpert

     

    Farmexpert a fost infiintata la sfarsitul anului 1996 de Eugen Banciu. In zece ani, compania a ajuns numarul trei pe piata romaneasca a distributiei de medicamente.

     

    VANZARI: 90 de milioane de euro in 2005

    PROFIT: 5,5 milioane de euro (brut), circa 4,5 milioane de euro (net)

    COTA DE PIATA: 9%

    ACOPERIRE: Farmexpert are sase sucursale. Sediul central este la Bucuresti, iar compania mai are centre de distributie la Brasov, Cluj-Napoca, Iasi, Ploiesti si Timisoara.

     

    ANZAG

     

    La sfarsitul lui 2004, Andreae-Noris Zahn AG (ANZAG) a preluat compania Oktal Pharma, cel de-al treilea distribuitor de pe piata farmaceutica din Croatia.

     

    VANZARI: 3,38 miliarde de euro in ultimul an fiscal (incheiat pe 31 august 2005)

    PROFIT: 41,2 milioane de euro (brut), 25,6 milioane de euro (net)

    ANGAJATI: 2.221

    ACOPERIRE: Compania are 23 de filiale si un centru de servicii, iar Farmexpert este a doua investitie in afara Germaniei.

  • INVESTITII: Capitalistii redeschid berariile de pe vemea lui nenea Iancu

    Daca in ultimii ani, un amic sau un partener de afaceri venit din strainatate v-ar fi rugat sa il duceti intr-o seara la o bere intr-un loc reprezentativ pentru Bucuresti, cu siguranta ati fi ramas cateva momente pe ganduri. Iar apoi probabil ati fi optat pentru o solutie de compromis: petrecerea serii intr-un loc modern si placut, dar care nu spune nimic despre oras, sau intr-unul dintre localurile de poveste ale vechiului Bucuresti, gen Hanul lui Manuc, Cina sau Caru’ cu bere.

     

    „De poveste“, intr-adevar, dar nu neaparat de una cu final fericit, de vreme ce, in lipsa investitiilor, acestea din urma s-au transformat in palide umbre a ceea ce au fost odata. Dar, cel putin in cazul a doua dintre localuri, epilogul poate fi rescris: Caru’ cu Bere a fost preluat de reteaua City Grill, iar Gambrinus de compania imobiliara spaniola Hercesa Imobiliare.

     

    Desi a avut in ultimii doi ani cea mai agresiva extindere de pe piata restaurantelor, Dragos Petrescu, fondatorul si directorul lantului City Grill, considera ca „varful“ afacerilor sale, cel putin pana acum, il constituie deschiderea, incepand din toamna, a berariei Caru’ cu bere. Cei de la City Grill au inchiriat cladirea din strada Stavropoleos pentru o perioada de 10 ani, cu posibilitate de prelungire, urmand sa investeasca 1,5 milioane de euro in renovarea acesteia – un milion de euro pentru refacerea interiorului si 500.000 pentru cea a fatadei.

     

    „Am estimat initial un buget de 800.000 de euro“, spune Daniel Mischie, directorul de dezvoltare al lantului City Grill, „dar ne-am dat seama pe parcurs ca e mai mult decat prea putin“. Din cate spune acesta, lucrarile de renovare nu vor aduce nici un element nou, urmarindu-se conservarea cladirii. „Vom readuce pe piata Caru’ cu bere din perioada interbelica, unde toata lumea se intalnea cu toata lumea si atmosfera era prietenoasa.“ Practic, planul City Grill a inceput cu o evaluare a structurii, a mobilierului existent si a picturilor de pe pereti si tavan, care vor fi renovate, fara a se interveni asupra structurii acestora, de o echipa de pictori si arhitecti selectionati cu atentie de beneficiari.

     

    „Mobilierul si toata lemnaria din interior – nu numai mesele, scaunele, ci si paravanele, scarile si podelele din lemn fac parte din structura originala a localului de la sfarsitul secolului al XIX-lea, sunt construite din lemn fara cuie si vor face parte si dupa redeschidere din brandul Caru’ cu bere“, spune Daniel Mischie. Totusi, va exista si o noutate: o zona speciala de „cigarre“, unde se vor putea fuma specialitati de tigari si narghilea.

     

    La final, Caru’ cu bere va avea o capacitate de peste 200 de locuri (parter si doua balcoane), avand in compunere un restaurant si o berarie. „Jos va fi un restaurant care va avea ca background muzeul berii (picturile de pe pereti ilustrand povesti de la cum preparau fenicienii berea si pana la reprezentari ale berariilor din Germania), care va fi deschis publicului, dar se va si inchiria pentru evenimente.“

     

    In ceea ce priveste restaurantul, acesta nu va avea meniul traditional City Grill, ci unul adaptat atmosferei de epoca a Carului. Beraria va functiona la cele doua balcoane si va propune un meniu cu specific, din care nu vor lipsi gratarele, carnatii si salatele.

     

    Iar pentru ca serviciile sa fie pe masura ofertei, nucleul echipei de la Caru’ cu bere – 18 persoane, atat bucatari, cat si ospatari –  a plecat pentru o luna in Germania sa lucreze in doua berarii special alese in acest sens de cei de la City Grill. Dintre cei 18, doar cinci fac parte din fosta echipa a Carului cu bere – unde au lucrat, in medie, 20 de ani -, restul fiind selectati din peste 120 de candidati. „Aveam nevoie de persoane care sa poata invata mult si care sa justifice in timp investitia pe care o facem in ei: traininguri si salariu de 300 de euro net pe luna.“

     

    Brandul Caru’ cu bere a fost inregistrat de Dragos Petrescu la OSIM, iar folosirea acestui nume va insemna mai mult decat afisarea siglei pe frontispiciul berariei. „Impreuna cu partenerul nostru United Romanian Breweries (producatorul Tuborg), vom pregati pentru la toamna berea «Caru’ cu bere»“, spune Daniel Mischie, adaugand ca aceasta marca se va produce exclusiv pentru clientii berariei. Totusi, de ce a durat atat de mult pana s-a gandit un investitor sa readuca pe piata renumele Carului cu bere?

     

    Planurile celor de la City Grill de a prelua beraria dateaza de mai bine de sapte ani, de cand proprietarul localului, Mircea Nicolae (stranepotul fondatorului Carului) a intrat in posesia cladirii. De la retrocedarea din anul 1999, Mircea Nicolae a asteptat pana in 2006 ca firma care a exploatat intre timp localul (Trocadero SA – societate al carei actionariat majoritar este AVAS) sa elibereze spatiul.

     

    Si tot in acest an, a mai aparut o oportunitate: compania imobiliara spaniola Hercesa Imobiliare a preluat fostul hotel Cismigiu, la parterul caruia se afla beraria Gambrinus, pe care si-a propus sa o redeschida, in anumite conditii. „Intr-un an si jumatate vom termina renovarea cladirii, in partea de sus vom face un aparthotel (apartamente de clasificare superioara pentru inchiriat – n.r.), tot acolo vor fi si birourile noastre, iar in spatiul Gambrinus vom incerca sa atragem un proiect valoros pentru o berarie“, spune Alejandro Solano, general managerul companiei Hercesa Imobiliare.

     

    Beraria „Gambrinus“ a fost deschisa in anul 1901 de scriitorul Ioan Luca Caragiale, care era la a doua lui afacere de acest gen (in 1893 deschisese in strada Gabroveni „Beraria Mihalcea si Caragiale“, unde se asociase cu un consilier comunal care avea experienta in gestionarea unei berarii).

     

    Cand vorbeste despre un „proiect valoros“, Solano se refera la un un proiect de berarie pe care sa il dezvolte un profesionist in domeniu si care sa aduca valoare adaugata locatiei. „Suntem romantici si am dori foarte mult ca un proiect foarte bun de berarie sa foloseasca eficient spatiul Gambrinus; dupa renovarea cladirii, vom vedea ce oferte primim si vom inchiria spatiul celui mai bun“, mai spune Solano.

     

    Caru’ cu bere si Gambrinus ar fi doar doua exemple recente. Restaurante, cofetarii si taverne pline de povesti din Bucurestii lui nenea Iancu mai exista. Unele au fost deja retrocedate, iar altele sunt plimbate de la o instanta la alta, in litigii interminabile. Dar important este ca interes exista, iar potentialii investitori vor sa le pastreze aerul de odinioara. Care le garanteaza o buna parte din recuperarea investitiei.

  • Un car de istorie

    Caru’ cu bere a fost deschis in anul 1879 de cei trei frati Mircea – Nicolae, Victor si Ignat, originari din Medias, un oras transilvanean cu puternice influente sasesti.

     

    INFLUENTE: Cladirea in care se afla Caru’ cu bere a fost proiectata si executata de arhitectul austriac Zigfrid Kofczinsky. Imobilul poarta amprenta stilului neogotioc, in vreme ce decoratiunile interioare amintesc de berariile germane traditionale.

     

    DECOR DE FILM: Deschis in cladirea fostului han Zlatari, Caru’ cu bere a fost locul in care s-au filmat scene antologice din productii precum „Doua lozuri“, „Telegrame“, „Darclee“ etc.

     

    CARU’ DIN SUBSOL: Caru’ cu bere a fost renovat in anii ‘60 si tot atunci s-a deschis la subsol Caru’ cu vin, o sala cu 200 de locuri, amenajata dupa canoanele vechilor crame romanesti. 

  • Agonie si extaz

    Localurile cu istorie de cel putin un secol din Bucuresti se impart in doua mari categorii: cele care au fost renovate si cele care inca asteapta acest moment.

     

    FATA NOUA:

    Casa Capsa – hotel, restaurant, cafenea – (deschisa in anul 1852 de Grigore Capsa) a fost renovata si redata circuitului turistic din 2001, la aceeasi scara la care a fost gandita: 5 stele.

    Casa Vernescu (construita in anul 1821 si redesenata in 1887 de Ion Mincu) este unul din restaurantele care si-au pastrat pozitia de top dintotdeauna.

     

    IN ASTEPTARE: Hanul lui Manuc, Cina, Bulevard sunt doar trei exemple de localuri vechi care au nevoie de investitii pentru a se pozitiona corect pe piata.

  • Colonisti de Dublin

    Izolata capitala a Irlandei pare o destinatie improbabila pentru tinerii francezi. Vremea ar enerva pe oricine de pe Coasta de Azur. Iar mancarea e, in principiu, ceva ce ar putea fi considerat de ghidul Michelin al restaurantelor drept o forma de carne fiarta.

    Cu toate acestea, mii de oameni – cei mai multi abia iesiti din universitate – parasesc Franta pentru a trai si a munci aici, intr-un oras european care sclipeste in termeni economici, in ciuda aerului de stagnare de pe restul continentului. Ca multi altii care se muta de-a lungul si de-a latul Europei, si francezii migreaza tot pentru locuri de munca, care sunt de departe mai indestulatoare in Irlanda decat in Franta, unde economia e mai subreda, posturile pentru tineri mai putine si taxele mai mari. Pentru europeni, obisnuiti sa munceasca, sa traiasca si sa moara pe o raza de cateva strazi de locul in care s-au nascut, e o revolutie culturala. Europa se lupta cu probleme de migratie. Tarile europene trebuie sa se descurce nu numai cu imigranti din locuri precum Africa si Asia de Sud-Est, pe care ii limiteaza strict, dar si cu cei veniti din tari UE, unde oamenii sunt indreptatiti potrivit legii – cu unele restrictii – sa munceasca si sa traiasca oriunde pe piata unica europeana.

     

    In Irlanda au venit atat de multi francezi incat persoana care aranjeaza lenjeria in hoteluri sau cea care va serveste bere Guinness la cina e mai probabil sa vina din Lyon decat din Limerick. Se estima ca, pana anul trecut, circa 20.000 de imigranti francezi lucrau in Irlanda, potrivit oficialilor francezi, iar numarul e in continua crestere. Cea mai mare „colonie“ franceza e in Marea Britanie, unde circa 86.000 de tineri din Franta au gasit de lucru. E frecvent azi ca in restaurantele britanice chelnerii sa fie francezi.

     

    Pentru unele tari, ca Belgia, migratia a devenit parte a culturii locale. Se estimeaza ca 600.000 de belgieni, adica 8% din populatie, traiesc si lucreaza in afara Belgiei si multi dintre ei nu se mai intorc niciodata. Dar, in ciuda barierelor de limba, chiar si tari ca Franta se schimba. In Germania si Italia, un numar in crestere de tineri care lucrau in domeniul financiar pleaca peste granita, adesea in Londra sau New York. Migratia traseaza de asemenea diferente de clasa intr-o Europa care s-a deschis in ultimii ani tarilor central-europene. In vreme ce francezii instruiti lucreaza in servicii financiare si IT, joburile care implica munca manuala, precum cele din constructii si instalatii, sunt facute adesea de polonezi, lituanieni sau letoni. Cazurile de discriminare la locul de munca impotriva imigrantilor din est au cauzat probleme guvernului irlandez.

     

    Moore McDowell, economist la University College Dublin, povesteste ca se plimba recent pe langa St. Stephen’s Green, in centrul Dublin-ului, cand a vazut un semn la locul in care se ridica o constructie, pe care scria, in engleza si in poloneza, „Nu mai angajam polonezi pentru aceasta constructie“. Dar in cazul francezilor, „daca stiu bine engleza si au bacalaureatul, exista cerere“, spune el. „Avem un usor deficit de forta de munca, asa incat economia irlandeza inca mai absoarbe oameni din Europa.“

     

    Irlanda a fost si este una dintre marile povesti de succes economic ale Europei, cu o crestere reala, ajustata cu inflatia, de 5-6% anual in ultima perioada. Angajatii din serviciile financiare si industria IT sunt si acum la mare cautare. Dar in domeniul constructiilor, cererea s-a mai atenuat. Intr-adevar, vitezele diferite cu care cresc economiile europene – sau lipsa lor de crestere – au creat falii de-a lungul si de-a latul Europei, dar acestea nu explica intotdeauna migratia. In Europa Centrala, de exemplu, ratele de crestere economica sunt cu mult mai mari decat cele inregistrate in tari bogate din vest, insa salariile mari inca ii atrag pe central-europeni in tari ca Germania, Franta, Marea Britanie si Irlanda.

     

    Atat de mare e migratia din est spre vest, incat oamenii de afaceri occidentali care au businessuri in tari precum Polonia se plang ca nu reusesc sa gaseasca destui muncitori, de exemplu tamplari, constructori ori instalatori. De-a lungul Europei, procesul a creat un fel de ierarhie, avandu-i in top pe vest-europeni (germani si italieni, de pilda), pe est-europeni la mijloc (angajati in principal in constructii) si pe africani si asiatici la baza piramidei (acestia lucreaza in principal in bucatariile restaurantelor sau in salubritate).

     

    Valul de francezi care se indreapta spre Irlanda prinde viteza si multumita unor oameni ca John Murat, un tanar in varsta de 29 de ani din Lyon, ori ca parizianul Laurent Girard-Claudon. Cei doi au fondat impreuna Approach People, o firma de plasare de forta de munca specializata in gasirea de joburi pentru francezi in Irlanda. In 2002, primul an complet de activitate al firmei, Approach People a plasat 10 francezi; anul acesta se asteapta sa plaseze 350. De la 4-5 angajati la inceput, compania a ajuns la 21 de angajati. Iar site-ul companiei – approachpeople.com – e vizitat, in medie, de circa 500 de francezi.

     

    „E un joc in miscare“, spune Girard-Claudon. Mare parte din cresterea companiei, spune el, se datoreaza prezentei in Irlanda a marilor corporatii americane. Printre clientii americani ai Approach People se numara Dell, Symantec, IBM, Microsoft, Oracle si Apple. Atat Murat, cat si Girard-Claudon au ajuns sa fie devotati Irlandei dupa ce au parasit Franta la mijlocul anilor ‘90, in cautare de slujbe. Pentru a intelege de ce Irlanda inca produce locuri de munca in linii de asamblare in vreme ce Franta stagneaza, cei doi au studiat diverse companii din Dublin si au constatat ca in Franta un angajat trebuie sa plateasca impozite, contributie la fondul de pensii, la cel de somaj si la cel de asigurari sociale reprezentand peste 40% din venituri, in vreme ce in Irlanda procentul e de doar 16%. Si-au dat seama, de asemenea, ca exista diferente in privinta concediilor: in vreme ce francezii au sase sau sapte saptamani de vacanta, irlandezii au doar cinci. Mai mult, pentru o companie e mult mai usor sa angajeze sau sa concedieze in Irlanda.

     

    „Inca poti trai o poveste de succes aici“, spune Murat. Francezii sunt izbiti de usurinta cu care irlandezii leaga prietenii la locul de munca si constata ca adesea o disputa de serviciu se rezolva nu la birou, ci la un pahar de bere, dupa program. „In Franta, vineri dupa-amiaza le spui colegilor «week-end placut», ne vedem luni“, spune Girard-Claudon. Aici spui: „Unde bem ceva diseara?“. Sunt si francezi care raman aici. Murat, care prefera sa i se spuna John in locul numelui de botez, Jean-Christophe, s-a casatorit cu o irlandeza, iar fiica lui, cu ochii ei albastri si parul blond, e mai degraba irlandeza decat frantuzoaica, spune el.

     

    In concluzie, este vorba de o „migratie a creierelor“ sau pur si simplu de un training post-facultate pentru tineri europeni care, la un moment dat, se vor intoarce in tarile lor natale? Probabil ambele, spune Girard-Claudon. „Sunt mai intai cei care vor unul sau doi ani pentru a castiga experienta si pentru a-si imbunatati engleza, pentru a gasi un loc mai bun de munca in Franta“, spune el. „Si, apoi, sunt cei care stau aici 4-5 ani pentru a-si face o cariera, poate pentru a se intoarce, poate nu“.

     

     

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un parteneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • ONORARIILE ONORABILILOR

    Sa fii un ganditor in business recunoscut pe plan mondial atat de Google, cat si de profesorii universitari, de oamenii de afaceri, de studentii la MBA si de consultanti inseamna si sa nu mai poti vorbi in public timp de o ora fara un onorariu cat salariul anual al unui manager roman foarte bine platit.

     

    Personalitate

    Prezentare

    Onorarii internationale

    Tom Peters

    Autorul cartilor „In Search for Excellence“ si „Re-imagine!“

    65.000-85.000$/zi

    Jim Collins

    Autorul cartii „Build to Last“

    150.000$

    Gary Hamel

    „Guru“ in management strategic, a inventat concepte precum „core competence“sau „revolutie industriala“, autor al celei mai vandute carti de strategie de business, tradusa in 20 de limbi, „Competing for the Future“

    100.000$

     

     

     

    Alan Greenspan

    Fost presedinte al board-ului de guvernatori al Rezervei Federale a SUA

    200.000$

    Rudy Giuliani

    Fost primar al New-York-ului

    200.000$*

    Carly Fiorina

    Fost CEO HP, cotata de revista Fortune drept cea mai puternica femeie de afaceri timp de sase ani consecutiv

    125.000$

    Ken Blanchard

    Autorul best-seller-ului „Manager pentru un minut“ (peste 17 mil. Exemplare vandute in 27 de limbi) si consultant de business

    70-80.000$**

                 

    *plus transportul cu un avion particular;

    **Ken Blanchard este „rezervat“ pana la finele lui 2007, conform Human Invest.

  • TOP BUSINESS GURUS

    In 2003, Accenture Institute for Strategic Change a realizat acest top ca parte a unui proiect mai mare a carui finalitate era de a identifica procesul prin care ideile de management si de business patrund in companii. Criteriile alese de Accenture au fost: 1. statistici Google (cat de mult se vorbeste despre un guru pe Internet); 2. citari in ISI Social Sciences Citation Index – adica de cate ori a fost citat un guru de catre un profesor universitar; 3. numarul mentionarilor in LexisNexis, baza de date online a business-ului de limba engleza si a media populare (criteriu ce masoara notorietatea unui guru pe alte canale decat Internetul).

     

     1. Michael Porter

     2. Tom Peters

     3. Robert B. Reich

     4. Peter F. Drucker

     5. Gary S. Becker

     6. Peter M. Senge

     7. Gary Hamel

     8. Alvin Toffler

     9. Hal R. Varian

    10. Daniel Goleman

    11. R. Moss Kanter

    12. Ronald H. Coase

    13. Lester Thurow

    14. Charles Handy

    15. Paul Romer

    16. Henry Mintzberg

    17. Stephen R. Covey

    18. Michael Hammer

    19. Bill Gates

    20. Warren Bennis

    21. Jeffrey Pfeffer

    22. Philip Kotler

  • Vedere de la peluza

    Ce s-a intamplat cu oamenii astia? Dupa luni de zile in care nimeni n-a vorbit decat de beneficiile Cupei Mondiale pentru economia Germaniei, acum parca si-au pierdut suflul, preferand sa vorbeasca, in loc de bani, despre castiguri de imagine, de subtilitati culturale sau pur si simplu despre fotbal.

     

    Eu nu lucrez in departamentul de previziuni, asa ca ma rezum la lucrurile pe care le pot influenta de acolo de unde ma aflu, a zis cancelarul german Angela Merkel, solicitata sa comenteze ceva despre impactul Cupei Mondiale asupra economiei germane. „Ma bucur ca o sa avem o multime de oaspeti care vor cheltui si se vor simti bine in Germania, dar noi trebuie sa ne concentram pe reformele aducatoare de crestere economica pe termen lung. Acestea sunt lucrurile pe care le pot influenta eu. In rest, sigur ca ma bucur de fiecare zecime de procent in plus la cresterea economica adus de Campionatul Mondial“, a continuat Merkel.

    Severitate? Modestie? Probabil nici una, nici alta, ci doar un refuz autentic nemtesc de a se imbata cu apa rece. Camera de Comert germana a prezis ca numai sumele cheltuite de sutele de mii de suporteri care vor veni in tara sa vada turneul final al Campionatului vor determina o crestere a PIB cu 0,3% sau chiar mai mult pentru 2006, ducand la 2% cresterea asteptata in acest an. Si ca vor fi create, gratie Cupei Mondiale, 60.000 de locuri de munca, lucru important intr-o tara cu o rata a somajului rezistent in jurul plafonului de 10%. Ministrul economiei, Michael Glos, a declarat la randu-i ca se asteapta ca gazduirea marii sarbatori fotbalistice sa aduca o injectie de 3 miliarde de euro economiei germane in urmatorii trei ani, in special in turism, transporturi si comunicatii. Totusi, nu toata lumea e la fel de optimista. Ultimul raport al Institutului German pentru Cercetare Economica, de pilda, avertizeaza ca nu trebuie asteptat „un efect macroeconomic spectaculos“ al evenimentului. „Este foarte indoielnic ca turneul final al Campionatului va crea o asemenea dispozitie pozitiva in tara de natura sa se rasfranga asupra obiceiurilor de consum ale germanilor“, sustine raportul.

     

    Camere goale

    Expertii institutului sunt de parere ca, in cel mai bun caz, economia germana se poate astepta la un plus de 0,25% de pe urma Cupei Mondiale, si chiar daca acel milion estimat de turisti straini vor veni sa cheltuiasca acei 1,8 miliarde de euro estimati, ar trebui avut in vedere ca multi alti turisti straini vor ocoli Germania pe perioada Campionatului tocmai ca sa evite imbulzeala. Aceasta logica a fost deja confirmata de hotelierii nemti, care se tem in continuare sa nu ramana cu camerele goale. „Intotdeauna cu astfel de ocazii se intampla ca turistii obisnuiti sa prefere alte destinatii. Deja un numar de congrese si conferinte care au loc in mod normal la sfarsitul lui iunie au fost amanate sau anulate“, spune Stefanie Heckel, o purtatoare de cuvant a asociatiei hotelierilor germani. In plus, chiar FIFA le-a facut greutati nemtilor, calculand aiurea numarul de camere pe care le-a cerut spre a le vinde prin serviciul ei propriu de rezervari: din 45.000 de camere de hotel oferite FIFA, 16.000 au ramas neinchiriate. Potrivit Die Welt, de pilda, hotelul Estrel din Berlin a rezervat 1.125 de camere pentru FIFA, care a reusit sa gaseasca insa clienti doar pentru 40% dintre ele, rezultatul fiind ca pentru luna iunie, hotelul a ramas cu jumatate din camere goale.

     

    Desigur, in alte zone ale economiei, efectele pozitive sunt deja vizibile. Fabricantul de televizoare Loewe a anuntat ca vanzarile i-au crescut cu 38% in primul trimestru, mai ales datorita vanzarilor de aparate cu ecran plat, iar Philips se asteapta ca vanzarile de televizoare cu ecran plat sa se dubleze. adidas, unul din sponsorii oficiali ai competitiei, conteaza pe vanzari de 1,2 miliarde de euro, iar aceeasi Stefanie Heckel sustine ca totusi sunt sperante de castig frumos cel putin pentru o parte din hotelieri, in primul rand pentru cei cu preturi mici, unde turistii nu vin sa rezerve camere cu multe luni inainte, ci apar pe parcurs, uneori abia atunci cand constata ca echipa nationala pe care o sustin reuseste sa inainteze intr-o faza superioara a competitiei.

     

    Nu exagerati

    La un alt nivel insa, analistii apreciaza ca avantajele de pe urma Cupei Mondiale nu pot fi altfel decat superficiale, din cauza contextului de cerc vicios al economiei europene: scumpirea petrolului alimenteaza inflatia, care in mai a trecut de 2% pentru a 16-a luna consecutiv in zona euro, silind Banca Centrala Europeana sa ridice iarasi dobanda, cu efecte negative implicite asupra puterii de cumparare in statele cu moneda unica. Asa se face ca actiunile companiilor care au urcat luna trecuta gratie Cupei Mondiale au ajuns acum sa scada pe pietele europene in ajunul inceperii competitiei. Nu e pentru prima data. Actiunile adidas, de exemplu, au picat cu 4,6% in timpul turneului final din Asia, din 2002, si cu 12% patru ani mai devreme. „Cine se apuca in septembrie sa cumpere televizoare cu ecran plat si ghete de fotbal? Efectul pozitiv al Cupei pentru companiile implicate se epuizeaza inca dinainte de primul meci“, explica Richard Batty, director de strategie la Standard Life Investments din Edinburgh.

     

    Si intr-adevar, dupa 9 mai, cand adidas a raportat o crestere de 37% a profitului pe primul trimestru, actiunile companiei au pierdut 10% pana la inceputul lui iunie, iar Puma, celalalt fabricant german de echipamente sportive, cu sediul la Herzogenaurach, a scazut cu 12%. adidas este furnizorul de echipamente pentru nationalele Germaniei si Frantei, iar Puma ii imbraca pe fotbalistii selectionatei italiene.

     

    Posirca lor

    Aceasta abordare seaca a pietelor financiare, greu de priceput pentru suporterul sau telespectatorul care se insufleteste abia dupa fluierul de inceput al turneului final, explica si scepticismul economistilor sau (in cazul Angelei Merkel) al politicienilor inclinati sa priveasca pe termen mai lung raportul intre banii adusi de gazduirea Cupei pe teritoriul german si sansele de redresare durabila a economiei. Partea mai rea e ca pana si neamtul de rand, despre care teoria economica spune ca entuziasmul patriotic si sportiv il va face sa cheltuiasca mai mult si sa munceasca mai bine, a inceput deja sa fie nemultumit. „O tara ca asta sa fie fortata sa bea laturi“, a fost titlul dat de un ziar nemtesc articolului care anunta ca berea oficiala a actualului turneu final nu va fi autohtona, ci americana, si inca una slaba si proasta, dupa gustul teutonic – Budweiser, produsa de Anheuser-Busch. Supararea n-avea, fireste, doar motivatie patriotica; intrarea americanilor de la Anheuser-Busch, care au platit 40 de milioane de dolari (31 de milioane de euro) ca sa se afle in randul celor 15 sponsori oficiali ai Cupei, insemna ca berea lor sa ia locul traditionalului Bitburger, adica al unei marci care a fost de ani de zile partenerul oficial al Asociatiei Germane de Fotbal. In plus, Bitburger si Budweiser au avut o disputa in justitie in legatura cu dreptul de folosinta a numelui bauturii, pe motiv ca particulele „Bud“ si „Bit“, frecvente in reclame, seamana prea tare intre ele; in 2001, Curtea Suprema a Germaniei a decis ca Anheuser-Busch nu poate folosi forma prescurtata a marcii, „Bud“, in Germania. In 2004, americanii si nemtii au cazut la pace, convenind ca primii sa poata folosi denumirea „Bud“ in reclame pe durata Cupei Mondiale si sa detina drepturi exclusive de marketing pentru aceasta ocazie; in schimb, Bitburger a capatat dreptul de a-si vinde produsele la Cupa Mondiala, dar fara a-si lega numele de marca FIFA.

     

    Sacul de bani al FIFA

    Incidentul n-a ramas fara ecou in randurile organizatorilor germani ai competitiei. Franz Beckenbauer, seful comitetului de organizare german, a cerut ca fotbalul sa fie „curatat“ de influenta comercialului care a ajuns sa fie mai important decat fenomenul sportiv in sine. Sondajele de opinie din Germania au aratat, intr-adevar, ca opinia publica e tot mai satula de reclamele agresive si de folosirea pasiunii pentru fotbal ca pretext pentru a vinde orice, iar sumele in crestere de la editie la editie platite FIFA de sponsorii oficiali au inceput sa scandalizeze publicul. Daca in 1982, in Spania, cei noua sponsori principali plateau in total 19 milioane de dolari, anul acesta fiecare din cei 15 sponsori principali a platit in medie cate 35 de milioane de dolari, la care se adauga cele 16,8 milioane varsate de fiecare din cei sase sponsori nationali, plus banii de la furnizorii oficiali, firmele cu contract de licenta (de pilda lantul KarstadtQuelle) si televiziunile.

     

    Macar laptele

    In unele cazuri, politica rigida a FIFA a dus la situatii de-a dreptul comice, daca n-ar fi fost enervante. In virtutea contractelor incheiate cu municipalitatile si cu operatorii privati ai celor 12 stadioane unde au loc meciurile, fiecare stadion a trebuit predat FIFA, pana la jumatatea lunii mai, in conditii „neutre“, adica eliberat complet de orice urma de reclama sau prezenta a vreunei firme nelicentiate de forul fotbalistic mondial. La stadionul din Berlin, asta a insemnat ca magazinul cu articole promotionale al echipei locale, Hertha Berlin, sa fie complet golit, fiindca furnizorul oficial de echipamente al Hertha este compania americana Nike, cel mai mare competitor al nemtilor de la adidas, sponsor principal al FIFA.

     

    In alte locuri, zelul operatorilor de stadioane a facut ca pana si numele firmelor producatoare de ATM-uri, de monitoare pentru tabela de marcaj sau de echipamente sanitare pentru toalete sa fie acoperite. Si numele unora din stadioane a trebuit sa fie schimbate, cu pretul unor conflicte costisitoare: la Hamburg, clubul Hamburger Sportsverein a fost nevoit sa plateasca jumatate de milion de euro sponsorului sau AOL, ca despagubire pentru redenumirea temporara a stadionului AOL Arena in „Stadion al Cupei Mondiale FIFA“. Iar municipalitatile au intampinat dificultati incercand sa-si asume niste sarcini cu care nimeni nu le-a obisnuit pana acum. Der Spiegel a scris, de pilda, ca autoritatile publice din cele 12 orase ale Cupei s-au vazut nevoite initial sa aiba grija ca la stadioane sa nu se vanda lapte, intrucat sponsorul principal Coca-Cola detine exclusivitatea pentru vanzarile de bauturi nealcoolice in jurul terenurilor, cu exceptia apei de robinet. Dupa lungi negocieri, compania a acceptat sa permita totusi vanzarea de „bauturi lactate fara arome adaugate“ (in traducere, lapte de vaca simplu).

     

    Cat despre criticile lui Beckenbauer, acestea au avut, ce-i drept, un prim efect. Sepp Blatter, presedintele FIFA, s-a simtit obligat sa dea un interviu in Tagesspiegel si sa explice ca acuzatiile sunt nefondate. „Nu e vorba de excese comerciale. Important e parteneriatul intre fotbal, economie si televiziune, benefic pentru toate partile implicate“, a vorbit ca din carte Blatter, care a recunoscut insa indirect ca a mers cam prea departe, promitand schimbari in politica de marketing a FIFA dupa incheierea actualei editii a Cupei: „O sa tintim spre optim, nu spre maxim, de-acum inainte“.

     

    Omul din Arizona

    Bucuriile patriotice ale suporterilor germani au fost umbrite insa si de alte mici sacaieli. Selectionerul Jürgen Klinsmann, care are o firma de consultanta sportiva in California, a refuzat sa se mute inapoi in Germania inclusiv dupa ce a preluat echipa nationala, cu doi ani in urma, ceea ce i-a atras criticile ziarelor nemtesti si eticheta de „managerul american“. Klinsmann l-a angajat acum ca antrenor pe Mark Verstegen, un expert in fitness din Arizona, care si-a adus aici conceptia revolutionara de crestere a mobilitatii fizice la fotbalisti. De aici, periodicele germane au conchis ca americanul ii pune pe jucatori sa faca exercitii nefiresti, publicand poze ridicole de la antrenamente, cu fotbalisti stand intr-un picior, in postura de balerine.

     

    Iar daca nationala germana va juca asa de bine incat vina iesirii prea devreme din turneul final sa nu poata fi aruncata pe antrenorul din Arizona, americanii pot fi gasiti vinovati totusi pentru alte nereusite. Mascota oficiala a Cupei Mondiale, leul Goleo al VI-lea, s-a dovedit de rau augur pentru firma germana Nici AG, detinatorul exclusiv al drepturilor de productie a jucariilor Goleo. Creat de firma americana Jim Henson, aceeasi care i-a lansat pe eroii Muppets, leul Goleo n-a impresionat deloc publicul german, ba si-a mai atras si ironiile celor ce s-au intrebat de ce mascota are tricou, dar nu si sort. Nici AG a platit, dupa unele surse, 28 de milioane de euro pentru dreptul exclusiv de a pune pe piata europeana jucarii, perne, brelocuri si alte obiecte cu imaginea Goleo, insa vanzarile au fost atat de slabe, incat compania a intrat in dificultati financiare serioase, iar un tribunal din Coburg a confirmat de curand ca Nici si-a declarat oficial insolvabilitatea.

     

    Un bordel nou

    In mod cu totul neplacut pentru imaginea Germaniei serioase si sportive, presa internationala s-a grabit sa insiste pe faptul ca unul din principalii castigatori de pe urma febrei fotbalistice va fi industria erotica nemteasca. Una din fixatiile ziaristilor care au relatat despre partea de business a Cupei Mondiale a fost cel mai mare lant de sex-shopuri din tara, Beate Uhse. Cotat onorabil la bursa, cu vanzari de 280 de milioane de euro in 2004, lantul de magazine a lansat inaintea Campionatului o serie de produse noi, intre care vibratoare tematice, cu inscriptii gen „Capitan de echipa“ si „Jucator de camp“, o minge umpluta cu lenjerie in culorile mai multor echipe nationale, un film porno cu aluzii sportive, tricouri sexy de fotbal „pentru partenerele neglijate din cauza Cupei“ sau „o bautura energizanta erotica“ anume pentru serile cu meciuri.

     

    Pe langa sex-shopuri, industria nemteasca a prostitutiei are la randu-i de castigat, judecand doar dupa faptul ca foarte aproape de Stadionul Olimpic din Berlin s-a deschis anul trecut cel mai mare bordel de lux din lume, cu o medie de 130 de clienti pe zi, numar asteptat sa se dubleze pe timpul turneului final. Expertii au estimat ca forta de munca disponibila in aceasta perioada pe piata germana a prostitutiei se ridica la nu mai putin de 40.000 de suflete. Claes Borgstrom, responsabilul guvernamental suedez pentru oportunitati egale, a declarat pentru Der Spiegel ca a cerut fotbalistilor din tara lui sa boicoteze Campionatul, pe motiv ca evenimentul sportiv va duce la o crestere fara precedent a prostitutiei la Berlin. „Asta e sansa noastra sa aratam ca nu acceptam prostitutia si traficul de fiinte umane asociat cu ea“, a spus Borgstrom.

     

    Intr-un asemenea context, doar huliganii si atacurile teroriste mai lipseau ca sa faca viata de tot frumoasa pentru organizatorii germani. Autoritatile s-au pregatit din timp pentru marsurile neonaziste programate pe durata Campionatului la Gelsenkirchen, Leipzig, Berlin si Nürnberg, pe motiv de solidaritate cu presedintele iranian Mahmud Ahmadinejad, contestatar al Holocaustului. In cinstea Cupei Mondiale, neonazistii au pus deja in vanzare un CD cu cantece, avand pe coperta imaginea lui Fritz Walter, capitan al nationalei germane la turneul final din 1954 si, mai inainte, luptator in armata hitlerista. Dar cel mai tare se tem autoritatile de potentialele ciocniri intre huliganii polonezi, considerati cei mai periculosi, dupa cei englezi, si „capetele rase“ din Germania. Astfel incat, pe durata competitiei, acordurile Schengen de libera circulatie pe teritoriul Uniunii Europene sunt suspendate, ca sa impiedice accesul huliganilor in Germania, niciun politist neamt n-are voie sa-si ia concediu, fiecare meci e pazit de circa 6.000 de politisi, iar circa 2.000 de militari sunt pregatiti sa-i sprijine pe colegii lor din politie.

     

    E=mc2

    Presa straina a ironizat deja faptul ca, in astfel de conditii, sloganul oficial al competitiei a ramas „E vremea sa-ti faci prieteni“. Dar organizatorii n-au gresit cu nimic construindu-si actiunile de promovare pe aceasta idee. Singura problema e de atribuire a destinatarului pentru mesajul generos al sloganului: cu alte cuvinte, daca o parte din suporterii straini, sau FIFA si ai sai, sau o parte din companiile nemtesti numai la prietenii noi nu se pot gandi cu aceasta ocazie, cea care ar avea sanse la asa ceva ar trebui sa fie Germania insasi. Publicatiile autohtone au vorbit indelung despre nevoia ca nemtii sa demonstreze acum lumii ca nu sunt reci, incapabili de distractie sau capete patrate si sa se redescopere pe ei insisi ca o natiune demna de simpatie.

     

    Or, Germania poate sa fie „fun and cool“, a zis supermodelul Claudia Schiffer, care desi traieste in Anglia, a acceptat sa participe la campania de promovare a Germaniei cu ocazia Cupei Mondiale, pozand imbracata doar in faldurile drapelului national. „Sper sa facem asa incat a purta steagul national sa fie o mandrie. In Anglia, toata lumea umbla cu steagul, inclusiv pe tricouri. Asa ceva nu exista inca in Germania“, a spus Schiffer. Iar in urma ei vin guvernul si patronatele, dornice sa foloseasca evenimentul sportiv pentru un soi de rebranding national. Oficial, campania se numeste „Germania – tara ideilor“ si aspira sa prezinte lumii (si compatriotilor) o imagine noua, stearsa de praf si de clisee, a oraselor germane si a societatii. Aspirina, airbag-urile, operele lui Schopenhauer sau Goethe sunt daruri facute de Germania culturii si civilizatiei mondiale – asa ca asta trebuie reamintit celor ce vin aici sa se uite la meciuri.

     

    FC Deutschland GmbH, grupul care se ocupa de campania de rebranding, a selectat 365 de „locuri ale creativitatii“ culturale, tehnologice, stiintifice sau de business, propuse de institutii sau de persoane din tara, iar fiecare din ele are rezervata pentru mediatizare cate o zi din anul Cupei.

     

    Pe „Aleea Ideilor“ din Berlin au aparut sculpturi uriase ale marilor inventii germane – o presa tipografica, un automobil, o caseta video, cateva note muzicale dintr-o compozitie a lui Beethoven, o aspirina sau formula lui Einstein Eamc2. Dar rezultatul ofensivei e inca greu de presupus. Mai ales ca imprietenirea cu restul lumii, gratie unor astfel de gaselnite, ar putea sa fie o problema mai simpla decat imprietenirea germanilor cu ei insisi. Caci spiritul cartitor nemtesc, pornit sa condamne orice exces, a inceput deja sa se intrebe ce legatura e intre picioarele frumoase ale modelului Heidi Klum (cea care in cadrul campaniei promoveaza bucataria tarii ei) si bietii jucatori care cauta victoria pe gazon. De asta gazduim Cupa Mondiala, ca sa ignoram tocmai fotbalul? Nu, Deutschland nu trebuie sa fie cu orice pret über alles. Cel putin nu acum, asa, peste capul lui Ballack.

  • Al treilea val

    Bleah, ce titlu lipsit de imaginatie… Nu numai din cauza lui Alvin Toffler, ci si pentru ca pe langa marele Al Treilea Val, in Romania au mai fost cate un al treilea val de inundatii, de crize de orice fel, de tantari, de scumpiri si de multe altele. Dar, spre deosebire de cele enumerate, de data asta e de bine.

     

    M-am intalnit saptamana trecuta cu seful unei companii franceze care si-a deschis anul trecut subsidiara din Romania si intentioneaza sa se dezvolte puternic in acest an. Companie mare, cu cifra de afaceri de peste trei miliarde de euro. A fost o discutie placuta, de prezentare, folositoare pentru simplul fapt ca afli cum ne privesc si alti ochi, limpezi, lipsiti de deformarile induse de rapoarte oficiale, evaluari sau politeturi diplomatice. Interlocutorului meu ii placea Romania, as spune chiar mai mult decat mie: nu a remarcat fetele, dar i-a pomenit pe romani in ansamblu, a apreciat bunele spiritului latin, a vorbit de crestere economica sustinuta si de cresteri cu 85% ale cifrei de afaceri in zona (mi-a placut o remarca insotita de un zambet: „…anul acesta n-o sa mai fie asa, pacat, incepusem sa ne obisnuim… dar oricum va fi peste medie..“).

     

    Denis Renard este primul reprezentant pe care il intalnesc al unei companii care face parte din ceea ce chiar impreuna am definit drept al treilea val de companii care vin in Romania. Rolul lor este extrem de important, pentru ca vor pune tusele fine de culoare peste schita initiala, desenata cu linii groase si negre, a capitalismului romanesc si peste primul strat de culoare de baza. As asemui actiunea lor cu ceea ce a reprezentat al treilea val al debarcarii aliate din Normandia, in 1944 – primele doua au avut serios de furca cu rezistenta armata a inamicilor, al treilea val a fost decisiv pentru ca a intarit capetele de pod si a oferit suportul necesar succesului operatiunii.

     

    Primul val este cel format din companiile care au avut curajul sa investeasca intr-o Romanie care ba se vindea, ba nu se vindea. Cel mai limpede exemplu este Renault, dar compania nu face o figura singulara. Producatorul de automobile a antrenat in siaj o suma de colaboratori traditionali, care si-au deschis, la randul lor, afaceri in Romania – acesta este al doilea val.

     

    Al treilea este cel al furnizorilor de servicii sofisticate – logistica, cercetare si proiectare, tehnologii speciale, comunicatii. Nu-si gaseau rostul pe o piata inca salbatica, tributara in special pretului; au nevoie de o limpezire a apelor, de certitudini. De ce ii consider asa de importanti?

     

    Un atu e chiar sofisticarea si precizia: camionul cu piese nu va ajunge „pe miercuri-joi“, ci miercuri la ora X; planurile nu vor fi gata pe la mijlocul saptamanii viitoare, ci chiar la termenul prevazut in contract; sesiunea de training va fi scurta, la obiect si cu rezultatele scontate.

     

    In al doilea rand pentru ca vor sparge cumetriile economice, care si-au rezervat cate o zona economica sau geografica si, implicit, politica. Nu cred, de exemplu, ca o companie care a dat peste 800 de milioane de euro pe o distributie de electricitate (o gramada de bani, si acesta este un indiciu al celui de-al treilea val) va mai accepta sa cumpere energie la mana a treia; daca este dispusa, totusi, la masinatiuni, le va face prin parteneri pe care ii cunoaste bine si varand numai un deget si nu toata mana. Nu sariti, am sesizat si pericolul inlocuirii cumetriilor, dar pentru aceasta avem autoritati de supraveghere.

     

    In al treilea rand, sunt o sansa pentru companiile romanesti, in preajma integrarii. Intrarea unui mic transportator local, de pilda, sub palaria unui furnizor de servicii logistice de anvergura este in masura sa-i asigure supravietuirea dupa 1 ianuarie 2007: comenzi, stabilirea celei mai avantajoase rute, drumuri plin-plin.

     

    Nici banii investiti nu pot fi ignorati, acum, spre finalul privatizarii. Poate nu vor fi multi, dar vor merge spre acele zone de care are nevoie Romania cel mai mult acum: cunostinte specializate, modernizare, inovatie.

    Daca tot am dat-o in titluri celebre, o sa inchei cu „ciocnirea civilizatiilor“. Specificul romanesc ne-a facut sa demaram tarziu, sa actionam haotic si partizan si sa terminam inainte de vreme – un model de civilizatie. Valul care vine acum, un alt fel de civilizatie, este in stare sa ne ordoneze, sa ne eficientizeze si sa ne sporeasca rezistenta.

     

    Mai trebuie sa si vrem.