Exista anumite genuri muzicale pe care ai voie sa le gusti tocmai pentru ca sunt atat de ingrozitoare. Soft rock-ul inceputului anilor optzeci intra in aceasta categorie – ai voie sa-ti placa Air Supply pentru ca muzica lor e o porcarie iremediabila. La fel, exista ceva „cool“ la oamenii de peste 14 ani care inca nu se rusineaza ca sunt fani heavy metal – o muzica atat de proasta incat ai voie sa-ti placa. Ca o ironie, desigur, ironie care face din nou accessibile tot felul de genuri muzicale altadata interzise.
Totusi, nu exista nimic ironic in entuziasmul meu pentru LP-urile lansate recent de catre doua din numele pop foarte cunoscute. Ma refer la Girls Aloud si la Britney Spears. Serios.
Girls Aloud au evoluat ingrijorator de mult pentru o formatie pop rezultata dintr-un reality show TV. In teorie, ar fi trebuit sa reziste cam atat cat memoria unui pestisor auriu, insa au devenit oficial cea mai de succes trupa de fete din istoria topurilor britanice. In mare parte, aceasta se datoreaza echipei lor de productie, Xenomania. Asa cum v-ati astepta de la o echipa care s-a hotarat sa-si ia numele de la un cuvant inventat ce semnifica „dragostea de tot ce e strain“, Xenomania a creat un sound caracteristic axat pe un eclectism exuberant. Tehnica de productie pare sa se rezume la a infige un ac in Oxford History of Pop, a alege de acolo doua stiluri muzicale ce par sa nu aiba nicio legatura unul cu altul (hmmm, acid house si doo-wop? Suna bine. Hai sa trecem la treaba) si a le combina. Pe hartie, suna ca o reteta pentru un ghiveci muzical. In realitate, au reusit sa sa schimbe fata pop-ului.
Pe „Tangled Up“, ultimul lor LP, Girls Aloud ofera 12 piese care demonstreaza exact aceasta abordare schizofrenica a muzicii pop. „Black Jack“ suna ca o piesa cantata in 1973 in legendarul club de northern soul Wigan Casino, combinata cu un ciudat imn fotbalistic. Sunete in stilul celor pe care ar fi putut sa le compuna The Rapture, un imn punk-funk de la care mai sa-ti vina sa-ti dai pantalonii jos de incantare. Si tot asa si continua.
A existat o vreme in care artistii pop ar fi facut moarte de om ca sa aiba aceeasi credibilitate ca trupele serioase gen Arctic Monkeys. Girls Aloud sunt doar un exemplu care arata cat de mult s-a schimbat situatia. Astazi, trupele serioase de chitaristi fura secretele trupelor pop mainstream, „fabricate“. Nu ma credeti? Uitati-va la lista de persoane care au participat la productia urmatorului album Franz Ferdinand, care se intampla sa fi fost produs de… Xenomania. (The Arctic Monkeys – ca sa se stie – sunt fani declarati Girls Aloud).
Stagnarea scenei muzicale „serioase“ si dominatia trupelor indie sunt doua dintre motivele pentru care Girls Aloud suna atat de proaspat. E trist, dar mai nou muzica pop este cea care incalca regulile, in timp ce trupele cu patru baieti in blugi stramti si chitari suna din ce in ce mai retrograd si conservator.
De parca dorind sa confirme aceasta tendinta ca pop-ul forteaza limitele muzicale, m-am trezit recent in posesia ultimului album al lui Britney Spears, bine intitulat „Blackout“. Cu exceptia unor titluri ca „Overdose“, „Nervous Breakdown“ sau „I Just Lost Custody Of My Kids“, nu-mi vine in minte nici un alt titlu mai potrivit pentru ultimul material lansat de tulburata doamna Spears. Atunci cand ai asa un ghinion ca Britney in ultima vreme, nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut: sa lansezi un album care sa rupa tot. Ceea ce a si facut. „Forteaza limitele R’n’B-ului“ nu e o caracterizare buna; unele din piesele de pe „Blackout“ sunt atat de distorsionate si experimentale, ca acum cativa ani ar fi putut sa fie lansate ca fete B ale single-urilor Aphex Twin.
Poftim, de parca va mai trebuia vreo dovada. Daca sunteti in cautarea unor experimente sonice, a unui eclectism superb si a unei ciudatenii curate, atunci orientati-va spre mainstream.
In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu
Leave a Reply