La fel, exista ceva "cool" la oamenii de peste 14 ani care inca nu se rusineaza ca sunt fani heavy metal – o muzica atat de proasta incat ai voie sa-ti placa. Ca o ironie, desigur, ironie care face din nou accessibile tot felul de genuri muzicale altadata interzise.
Totusi, nu exista nimic ironic in entuziasmul meu pentru LP-urile lansate recent de catre doua din numele pop foarte cunoscute. Ma refer la Girls Aloud si la Britney Spears. Serios.
Girls Aloud au evoluat ingrijorator de mult pentru o formatie pop rezultata dintr-un reality show TV. In teorie, ar fi trebuit sa reziste cam atat cat memoria unui pestisor auriu, insa au devenit oficial cea mai de succes trupa de fete din istoria topurilor britanice. In mare parte, aceasta se datoreaza echipei lor de productie, Xenomania. Asa cum v-ati astepta de la o echipa care s-a hotarat sa-si ia numele de la un cuvant inventat ce semnifica "dragostea de tot ce e strain", Xenomania a creat un sound caracteristic axat pe un eclectism exuberant. Tehnica de productie pare sa se rezume la a infige un ac in Oxford History of Pop, a alege de acolo doua stiluri muzicale ce par sa nu aiba nicio legatura unul cu altul (hmmm, acid house si doo-wop? Suna bine. Hai sa trecem la treaba) si a le combina. Pe hartie, suna ca o reteta pentru un ghiveci muzical. In realitate, au reusit sa sa schimbe fata pop-ului.
Pe "Tangled Up", ultimul lor LP, Girls Aloud ofera 12 piese care demonstreaza exact aceasta abordare schizofrenica a muzicii pop. "Black Jack" suna ca o piesa cantata in 1973 in legendarul club de northern soul Wigan Casino, combinata cu un ciudat imn fotbalistic. Sunete in stilul celor pe care ar fi putut sa le compuna The Rapture, un imn punk-funk de la care mai sa-ti vina sa-ti dai pantalonii jos de incantare. Si tot asa si continua.
Cititi continuarea articolului in numarul de saptamana viitoare al BUSINESS Magazin.
Leave a Reply