Uitandu-ma prin articolele mele recente am observat ca, exceptand cateva despre artisti romani in curs de afirmare, tot ce scriu este ingrijorator de anglocentric. Vina nu-mi apartine insa in totalitate. Articolele sunt o reprezentare destul de corecta a muzicii pe care o auziti atunci cand deschideti televizorul sau radioul. In materie de muzica, „Britania conduce”. Cel putin in eter – si de fapt nu britanicii, ci americanii, dar intelegeti ce vreau sa spun.
Topurile sunt dominate de pop din lumea vorbitoare de engleza – cu exceptia posibila a verii, atunci cand „noul hit obligatoriu eurodance” isi face aparitia anuala. Fenomenul depinde in totalitate de hoardele de fraieri care merg doua saptamani pe vreo Costa Del Shitos si se intorc cu un cantec neinteligibil intr-o limba straina cuibarit in creierul lor ca un parazit sinistru. „Dragostea din tei” este un astfel de exemplu.
Saptamana aceasta m-am hotarat sa refac echilibrul si imi voi trada compatriotii ca sa scriu despre francezi. Oh, ce rusine! Oh, ce tradare! Rivalitatea anglo-franceza seamana un pic cu cea dintre Oasis si Blur. E o batalie intre o tabara caracterizata drept lipsita de cultura, needucata si provenita din Neanderthal si o alta afectata, efeminata si plina de falsitate.
Cand vine vorba despre scena muzicala internationala, Franta se scalda inca in gloria renasterii sale dance, de la mijlocul anilor ‚90. Artisti ca Daft Punk, Cassius si Dimitri from Paris au creat sound-ul „French House”, in timp ce numerosi imitatori s-au pus pe copiat efectele pline de filtre care au ajuns sa caracterizeze aceasta scena. Totusi, urmatorul mare val ce va veni din Franta s-ar putea sa nu fie deloc dance. Una dintre cele mai tari trupe franceze din momentul prezent provine din lumea indie.
BB Brunes sunt din districtul Brune al Parisului (chestia cu BB reprezinta un omagiu adus unuia dintre eroii lor, dl. Gainsbourg). Mi-am petrecut jumatate de ora incercand sa citesc un articol despre BB Brunes in Le Figaro, sarcina dificila, dat fiind ca nu stiu o boaba de franceza. Nu e insa atat de greu pe cat pare. Se tot repeta niste cuvinte: „slim jeans” (blugi stramti), „Rock Parisien”, „comme les punks de 1977”, „Baby Rockers”, „Rock & Folk”. Vedeti? Cine zicea ca franceza e o limba grea? E usoara!
Atunci cand ii auzi pe BB Brunes pentru prima data, e greu sa nu-i compari cu omologii lor englezi, Libertines. Amandoua trupele canta un soi de indie-rock dezorganizat, cu un simt abil al melodiei. Amandoua au perfectionat un soi de sound simplificat, ducand muzica rock la elementele sale de baza, asa cum aspira s-o faca miscarea punk. Unele dintre piese si chiar schimbarile de acorduri suna de parca ar fi fost luate din piesele Libertines. Stati putin! Nu, nu aduc nicio acuzatie, e doar o observatie sincera. Nu as vrea sa fiu raspunzator de vreo ruptura diplomatica intre cele doua tari.
Desi suna asemanator cu Libertines, o comparatie si mai buna s-ar putea face cu verii lor din Statele Unite, The Strokes. Casablancas, vocalistul Strokes, este fiul fondatorului agentiei Elite Models si se invartea in toate cercurile potrivite inainte chiar de a fi pus mana pe chitara. In mod similar, se pare ca BB Brunes sunt copiii unor jurnalisti muzicali francezi cu relatii si ai unor directori influenti din industria muzicii. Ei sunt de fapt varful de lance al Noului Val francez (ar trebui sa fie oare „Nouvelle Vague”?) care include si trupe ca Plasticines si Second Sex. Totusi, BB Brunes sunt clar liderii scenei, laudandu-se cu niste piese care va vor starui in minte toata ziua. Vedeti? Cine zicea ca britanicii nu spun niciodata ceva de bine de francezi?
In romaneste de Loredana Fratila Cristescu