60.000 de oameni, adică populaţia unui judeţ întreg care s-a mutat într-un singur an de zile. Din statistici nu este clar cine sunt cei ce s-au mutat: reiese doar că principalul flux a mers dinspre oraş spre ţară (dar diferenţele sunt mici) şi că sunt, cei mai mulţi, oameni tineri, între 20 şi 35 de ani. Aşa că ne-am gândit să oferim, în acest număr al revistei, câteva idei celor ce doresc să părăsească comoditatea şi neajunsurile marelui oraş şi să se stabilească în altă parte a ţării. Interpretările statisticilor de mai sus sunt multiple şi de analizat pe larg, dar o să mă opresc doar la câteva aspecte mai puţin băgate în seamă.
Înainte de aceasta, să privim tabloul săptămânii, este vorba de vestitul “Impression, soleil levant” al lui Claude Monet, tabloul care a iscat cel mai cunoscut şi cel mai “scump” curent artistic, impresionismul. De ce îl asociez. Simplu: impresioniştii au fost cei dintâi pictori care au folosit tehnici de marketing apropiate de cele moderne.
S-au individualizat, au contestat supremaţia liderului – Salonul oficial de la Paris, locul unde pictorii primeau viza spre culmi, şi-au organizat propriul salon, au captat atenţia publicului prin tehnici nemaivăzute şi subiecte deosebite. Datat 1872 şi expus la primul salon independent, “Soleil…” este piatra de hotar pentru impresionişti, care s-au refugiat în enclava pe care şi-au construit-o. Enclavă care le-a făcut bine din anumite puncte de vedere, dar care, din punct de vedere artistic, i-a, paradoxal, sărăcit.
Căutaţi picturile lui Monet de până în 1870 şi veţi descoperi un cu totul alt pictor decât cel care a obţinut succesul cu impresioniştii. Un Monet puternic, cu linii ferme, cu adâncime şi plin de forţă. Pălăria impresionistă l-a transformat, spunea bine un critic, într-un soi de fabricant de tapete, cu culori stridente şi motive repetitive şi mecanice. 16 tablouri cu căpiţe de fân, 15 variante ale unui pod londonez, 18 tablouri cu podul Waterloo, Westminsterul în 13 ipostaze, 250 de tablouri cu nuferi…. şi mă opresc aici, pentru că veţi fi înţeles punctul meu de vedere.
Fac acum o paralelă între enclava artistică impresionistă şi enclava România.
Multe din marile naţii au apărut şi s-au menţinut pentru că au plecat într-o direcţie oarecare: unii au plecat spre vest, alţii spre sud sau spre soare-răsare. Migraţia antreprenorilor şi a forţei de muncă au creat în lumea modernă zone cu o efervescenţă aparte, cum este Silicon Valley, care definesc lumea globalizată. România are nevoie de mobilitate, iar autorităţile şi comunităţile locale trebuie să sprijine mobilitatea oamenilor. Pentru că migraţia forţei de muncă poate însemna concurenţă, creştere economică, dezvoltare.
Pe plan personal, simpla schimbare a domiciliului poate aduce un soi de eliberare. Schimbarea oraşului poate însemna o ieşire din zona de confort, noi provocări care până la urmă înseamnă evoluţie. Un nou început poate însemna o viaţă nouă, mai bună.Pe plan local, un aflux de oameni tineri înseamnă sănătate financiară şi putere, asta numai dacă liderii de comunităţi locale vor găsi puterea de a renunţa la statutul de trepăduşi ai ştabilor de la Bucureşti şi se vor preocupa cu adevărat de comunitate.
“Partir, c’est mourir un peu” este doar un vers dintr-o poezie.
Leave a Reply