O zi ca oricare alta

Si iata ca azi, la aproape un an de Romania, traiesc o zi neaos-romaneasca. O zi in care nu stiu daca sa plang sau sa rad, daca e bine sau rau, daca am mare noroc sau mare ghinion. O zi ca oricare alta si ca nicio alta.

Dimineata am o intalnire cu un costumier. Ieri ni s-a spus ca tot ce vrem noi nu prea se poate. Se poate mai prost, dar nu mai bine. Am venit din nou cu pretentia absurda a unui nivel de calitate evident inutil – ca doar in Romania merge si asa. Ieri nu se putea, azi ii explicam pe indelete ce vrem si pare ca a inteles. Vom vedea in curand si ce a inteles. Apoi ne vom da ascutit seama in ziua filmarii ca micul detaliu executional care “nu s-a putut face” va strica inevitabil spotul. Stiu asta.

Ajuns in agentie, imi petrec primele ore ale diminetii exersandu-mi abilitatile de geniu. In mod ciudat, in fiecare zi se rostogoleste in creatie cate un obiect rotund pe punctul de a exploda. Fie un client suparat, fie un deadline intarziat, fie o urgenta la studio, fie un mic detaliu pe care daca nu-l comunici unde trebuie se alege praful. Dupa 2 ore de jonglat cu grenade, incep sa apara relaxati si baietii din creatie (fetele sunt deja acolo). Inca mi-e greu sa ma obisnuiesc cu oamenii care vin la 12.00 invocandun motiv atat de neinspirat, ca ma-ntreb de ce-i platesc intr-un post creativ. Ca tot veni vorba – caut art director.

Intre timp, aflu de la colegi ca unele proiecte la care am impins nesimtirea exigentei prea departe nu se pot face in conditii relaxate de munca. Deci nu se pot face. Asa ca trebuie sa venim cu idei mai banale care se pot realiza fara stres intre 11 si 6, cu o pauza lunga de masa.

La pranz ma azvarl intr-un taxi, cap compas ASE, pentru o conferinta intitulata aproximativ “A pleca sau a nu pleca din Romania”. Creativi, strategi, manageri, parlamentari si tineri deputati dezbat timp de doua ore, din spatele masutelor cu fursecuri, sub privirile flamande ale tinerei generatii, problema spinoasa a dorului-de-duca. Imi deapan povestea, rar si apasat, in fata unei generatii cu o parere mult prea buna despre ea ca sa-i poti insufla concepte extraterestre precum pasiunea, modestia si bunul-simt.

Ora 4 ma gaseste in biroul unui client care-mi explica pe degete cam cum se face un spot. Se pare ca nu-i mare chirurgie. Daca aplici doua-trei principii de baza (care la fiecare client sunt altele), iti iese.

Ora 6. Studio. Vant puternic. Coafura rezista. Nu pentru mult timp insa, caci ne luam niste sudalmi de ni se zbarleste parul. Spotul nu e ceea ce ne-am asteptat, si clientul nu ne iarta. Meritam, caci increderea se plateste scump. Pentru a suta oara, regizorul in care am avut incredere ne-a faultat grav. Montajul trebuie schimbat, iar tratamentul de culoare e atat de dezastruos, incat maine vom reface telecine-ul. De la o vreme, nici nu ma mai cert cu regizorii. Ii astept sa plece si refac totul. E mult mai simplu.

Ora 10 ma prinde la Next dezamorsand ultimele petarde ale zilei. A fost o zi buna. O zi fructuoasa. O zi frumoasa. O zi romaneasca, stropita cu sudoare, sange si dinti smulsi in cotidianul pugilat pentru un lucru mai bun ca ieri.

Dragi costumieri, producatori, creativi, clienti, regizori, tineti-o tot asa. Cum ar fi viata fara forta de frecare? De ce sa ne fie mai usor, candne poate fi mai greu? De ce sa iasa mai bine din prima, candpoate iesi mai prost in mod repetat? De ce sa nu doarma unii mai mult, ca altii sa doarma mai putin? Ca doar suntem in Romania, unde merge si asa.