Noi in cine credem?

Chiar inainte de a incepe sa scriu la acest text am facut un gest cu valoare de simbol, in ierarhia personala: am scapat de ultimele monede de 1.000 de lei vechi, pe care le-am introdus in automatul de cafea. Mi-a parut rau ca n-am avut baterii in aparatul foto, era de imortalizat.

Cum sa nu imortalizezi momentul in care te rupi, la propriu si la figurat, de inflatia de trei digiti, de deprecierea abrupta a leului, de privatizarile discutabile sau de „cresterea economica zero“. E adevarat ca zornaitul mai cochetelor monede de 10 bani ramase in buzunar mi-a evocat rapid ceva deficite, aprecierea abrupta a leului, privatizarile interpretabile sau nevoia de crestere economica reala si sustinuta, dar astea sunt alta mancare de peste. Si subiecte pentru alta data.

Acum as vrea sa raman la simboluri. In noaptea de revelion, am purces ca mai tot poporeanul lipsit de tihna cabanei sau de bilet la vanghelion, in centrul Bucurestilor. Am ramas agatat de petrecerea de la Inter si sper ca respectiva optiune sa nu dea prilejul la interpretari de genul „uite inca unul care s-a dat cu Basescu“, pe langa Josep Borrell sau alti oficiali (scriu asta zambind); era numai foarte aglomerat si miezul noptii aproape, asa ca am luat un stalp in brate, sa nu ma fure curentul de oameni si am asteptat artificiile si numaratoarea inversa. In cele cateva clipe de respiro m-am tot uitat in stanga si in dreapta, ceva nu se potrivea cu imaginea din mintea mea: erau parca prea multe coifuri tuguiate si peruci stralucitoare si destul de putine elemente care sa aduca aminte de adevaratul eveniment al momentului, aderarea. In fond revelioane am mai trait si vom trai, dar chestia cu „integrarea in marea familie…“ are unicitatea ei. Si nici steguletele albastre cu stele galbene de pe masini si nici macar drapelul european ce flutura pe Teatrul National nu izbuteau, parca, sa umple golul.

De atunci, noaptea, m-am tot gandit la valoarea simbolurilor. Si mi-am adus aminte de un set de fotografii facute cu ceva timp in urma intr-un orasel uitat si de lume si de capitalism intr-o margine de Moldova; una dintre ele o vedeti, nu este trucata, este numai modul in care municipalitatea locala a ales sa nemureasca „marea familie“. Nu stiu nici acum daca imaginea ar trebui sa provoace zambete sau daca ar trebui sa iste suparari, cred ca ar trebui sa fie luata ca atare si sa provoace numai niste teme de meditatie.

Uite, sa luam ceva maruntis ce zangane in buzunarele europenilor si cu care sper sa-mi platesc prima cafea a anului 20… si cat o mai fi. Pe o parte a monedei valoarea, pe cealalta un simbol national. Sa trecem la bancnote: pe o parte imagini comune, pe cealalta structuri care, chiar daca evoca imagini europene ce par cunoscute, sunt imaginare. Nimic nu poate evoca mai bine diversitatea in unicitate care caracterizeaza acum continentul european. Sau, pe romaneste spus, dorinta celor de la Bruxelles de a impaca nu capra cu varza, ci toate caprele cu toate verzele: mandrii nationale cu istorii milenare cu limbi de mai mare sau mai mica circulatie si cu identitati culturale.

As pune in contrapondere vestita deviza nationala „In God We Trust“ de pe dolar. Mi se pare un simbol suficient de tare incat sa nasca, iata, cea mai puternica natiune a lumii, dupa ce a inlocuit mai vechiul „E Pluribus Unum“ (si de aici, de la formularea latineasca, se poate broda destul pe tema diversitatii americane care a avut taria de a se coagula, peste mandrii si identitati nationale).

N-as vrea sa par naiv, stiu ca pe langa simboluri mai trebuie multe, dar sunt destule momente in care drapelele, stemele, imnurile sau un pumn de tarana de acasa au cantarit mai mult decat greutatea in cel mai pretios material.

N-as vrea sa par naiv, stiu ca simbolurile pot fi repede invinse de jocuri de interese, de culise politice sau de o cifra urmata de un sir mai lung sau mai scurt de zerouri.

L-as cita insa pe un fost premier al provinciei Piemont, Massimo d’Azeglio, care, dupa unificarea statului italian, in 1861, ar fi exclamat: „Am construit Italia, acum trebuie sa producem italieni“. Daca acum, la un veac si jumatate de la inceperea productiei de italieni vrem sa avem o cantitate suficienta de europeni, ne trebuie, pe langa jocuri de interese, culise politice, siruri de zerouri sau imnuri, si ceva in ce sa credem. Ceva care sa impuna si sa defineasca ideea unitatii europene, daca va fi sa existe asa ceva.  Ceva la care sa rezoneze si cel mandru de turnul Eiffel si cel ce paseste pe sub poarta Brandenburg si cel ce ia in bombeuri trotuarul dambovitean.

Nu vreau sa par naiv, dar intreb, totusi: „noi, europenii, in cine sa credem?“