Ca si razboiul din Irak, si cel pornit in Libia are auspicii
umanitare: salvarea civililor libieni de sub tirania lui Muammar
Gaddafi, liderul autoritar care conduce de decenii cu mana de fier
destinele unui popor somat sa i se supuna. Orientul Mijlociu e plin
de autocrati care rivalizeaza cu colonelul libian, dar din toata
“primavara popoarelor arabe” numai in Libia statele occidentale au
optat pentru o interventie in forta si la vedere. Iar motivul cel
mai simplu care vine in minte, petrolul, nu e intotdeauna si cea
mai fezabila explicatie.
E adevarat, Libia nu duce lipsa de resurse energetice – avand un
subsol bogat in gaze naturale si petrol de calitate superioara, mai
ieftin de procesat si, deci, mai rentabil – dar relatiile
comerciale dintre regimul multimiliardarului Muammar Gaddafi si
Occident erau, pana in urma cu cateva zile, in plin avant,
profitabile pentru ambele parti. Asadar, de ce ar fi incercat
Vestul sa preia cu forta ceea ce oricum primea de bunavoie?
Dupa saptamani de represalii violente, rezolutia nr. 1973 a
Consiliului de Securitate al Natiunilor Unite a autorizat “toate
masurile necesare” in statul nord-african pentru a proteja
populatia civila, cu exceptia notabila a ocuparii in orice fel a
teritoriului acestei tari. Un compromis pentru a salva aparenta
respectarii principiului suveranitatii, dar care ameninta sa se
traduca intr-o lunga perioada de sicane aeriene si de presiuni
diplomatice pana cand, probabil, colonelul Gaddafi isi va pierde
pozitia intr-un fel sau altul. Intre timp, insa, criza libiana isi
arata tot mai mult latura europeana, prea putin favorabila
euro-optimistilor sau Uniunii Europene in general.
Miscarea de emancipare araba din ultimele luni a avut o victima
colaterala care a incasat in tacere fiecare rasturnare de regim sau
manifestatie antiguvernamentala: Franta ambitiilor de lider
(regional, global, cum preferati) ale lui Nicolas Sarkozy. O criza
politica in lumea araba – colonie spirituala francofona – era un
bun pretext pentru tot mai putin popularul presedinte francez sa
pretinda o vocatie de veritabil lider global. Dar si Egiptul si
Tunisia si-au schimbat conducatorii inainte ca Parisul sa descopere
strategia potrivita pentru a masca o pivotare in forta de la
regimurile autoritare prietene catre vechile idealuri ale
revolutiei de la 1789. Cu Libia insa, Sarkozy a incercat sa
recupereze in forta, iritand prin aceasta nu doar partenerul german
din locomotiva UE, dar si jucatori cu o greutate considerabila
precum Rusia (evocarea de catre Vladimir Putin a cruciadelor are
sens citita asa) si China. Lansarea de atacuri aeriene inainte de
informarea partenerilor din NATO, organizatie pe care Parisul
continua sa o tina la distanta de comanda politica a actiunilor
militare, poate fi mai usor inghitita daca schimbarea de regim din
Libia vine in perioada imediat urmatoare.
Orice prelungire la un interval de saptamani sau luni va avea un
efect de bumerang asupra Frantei si a lui Sarkozy in particular.
Italia va dori sa-si ia repede revansa, dupa ce a fost grav ranita
nu doar economic – gigantul ENI era cel mai mare beneficiar al
contractelor petroliere cu Libia – ci si simbolic: premierul Silvio
Berlusconi a fost nevoit sa condamne un Gaddafi caruia nu de mult
ii sarutase mana in public. Iar salvele legislative trase de Roma
la adresa impresurarii gigantului Parmalat de catre francezii de la
Lactalis se pot transforma intr-un razboi economic pe care Europa
sigur nu-l mai poate suporta. Nu de alta, dar pe agenda sunt
chestiuni mai arzatoare: Portugalia e asteptata sa ceara formal
ajutor financiar de la UE si FMI, dupa ce cabinetul lui Jose
Socrates a demisionat pentru ca nu a reusit sa treaca prin
parlament pachetul de austeritate pe care un acord de finantare
internationala il va transforma cu siguranta in program de
guvernare. Iar UE trebuie sa se gandeasca bine ce va face dupa ce
cele 75-80 de miliarde de euro previzionate pentru salvarea
Portugaliei vor subtia sensibil capacitatea de protectie a Fondului
de Stabilitate Financiara, proaspat extins la 440 de miliarde de
euro.
Pe de alta parte, Orientul Mijlociu le pregateste lui Nicolas
Sarkozy si Occidentului si mai multe ocazii de a-si exersa
pretentiile de eliberatori: Siria, Yemenul, Bahreinul, Sudanul,
poate chiar si Marocul si Iordania stau sub aceeasi zodie a
schimbarii cu Egiptul si Tunisia, doar cu ascendenti diferiti.
Lipsa din enumerare a Arabiei Saudite nu se datoreaza vreunei oaze
de democratie ce a inflorit brusc sub tirania familiei Saud, ci
rolului esential pe care emisarii batranului rege Abdullah l-au
jucat in proscrierea de catre lumea araba a lui Muammar Gaddafi –
vechiul rival regional al sauditilor inca de pe vremea cand Libia
era doar tara atentatorilor de la Lockerbie. Riadul se afla acum in
plina campanie de cucerire a lumii arabe, iar auspiciile ii sunt,
aparent, favorabile; dar probabil ca si in cultura araba, proverbul
cu cel care sapa groapa altuia are acelasi inteles.
Leave a Reply