Let’s Soft Rock

Provenind din aceeasi suburbie pariziana ca Daft Punk si Air si fosta trupa de acompaniament pentru Air la un moment dat, Phoenix aveau, in mod inevitabil, sa provoace agitatie. Ceea ce au si facut.

Albumul lor de debut, „United“, a cucerit publicul de pretutindeni in 2000. Comparatiile cu Air nu erau nefondate, Phoenix reusind sa faca muzica cu ajutorul chitarelor in acelasi mod in care Air faceau muzica cu ajutorul echipamentelor electronice si al „sample“-urilor (bucati mici dintr-o inregistrare refolosite in alta): un pop luminos, vesel, sclipitor ce reprezinta echivalentul auditiv al unei plimbari in picioarele goale printr-o suburbie pariziana intr-o dupa-amiaza perfecta de vara. Sau cam asa ceva. Motiv pentru care a fost intotdeauna foarte greu sa-ti displaca aceasta trupa. Sunt accesibili, te prind si ilustreaza perfect etica muzicala franceza, care presupune ca toate lucrurile trebuie facute dand dovada de cel mai bun gust posibil.

In ciuda faptului ca genul abordat are cam aceeasi credibilitate ca genul country & western, muzica Phoenix nu se poate descrie decat intr-un singur fel: soft rock. Un termen patat de asocierea cu baladele siropoase lipsite de gust din anii optzeci (ganditi-va la Air Supply mai degraba decat la Air), desi asta nu i-a oprit pe Phoenix sa adune o multime de fani. Singurul motiv pentru care ar putea sa-ti displaca Phoenix este succesul lor, faptul ca au devenit genul de grup a carui muzica beneficiaza de publicitate exagerata vreme de cateva luni, dupa care este uitata pana apare urmatoarea chestie tare.

Asteptat cu asa un entuziasm, al doilea album avea sa fie o problema, acesta fiind, probabil, motivul pentru care membrilor trupei le-au trebuit patru ani sa-l lanseze, sub titul de „Alphabetical“. Primit cu indiferenta de catre critici, a dat totusi doua single-uri bune: „Run Run Run“ si „Everything is Everything“  – doua felii de pop atat de perfecte incat probabil pana si bunica ar incerca sa le descarce de pe iTunes.

Ajungem astfel la cel de-al treilea album, „It’s Never Been Like That“, lansat in mai 2006. Pana acum Phoenix erau echivalentul sonor al unei casnice suferinde de nevroza obsesiv-compulsiva: fiece zgomot din piesele lor pare introdus in mod intentionat acolo, iar intregul arata ca un dormitor aranjat meticulos, cu pereti albi stralucitori si toate lucrurile la locul lor.

Totusi, „It’s Never Been Like That“ reprezinta o distantare de acest tip de perfectionism, o miscare mai degraba inspre etica punk. Inregistrata in decursul a patru luni de zile in Berlinul de Est, muzica de pe album e compusa din trei chitare si un drum kit ce canta un rock and roll simplificat, spontan, energic si haotic. E de fapt incercarea celor de la Phoenix de a se asemana ceva mai mult cu The Strokes. Cel putin asta e ideea.

In realitate, „It’s Never Been Like That“ suna – la fel ca si precedentele doua albume – un pic cam prea perfect. De parca aceeasi casnica si-a fi petrecut intreaga zi incercand sa faca patul sa arate ca si cum ar fi dormit cineva in el, aranjand fiecare cuta. Chiar daca fac tot ce le sta in putinta sa se distanteze de sound-ul caracteristic ce le-a adus celebritatea, ei raman aceeasi Phoenix. A caror muzica e, din nou, extrem de placuta. Doua single-uri superbe abia asteapta sa se desprinda de pe LP: „Long Distance Call“, in care formatia penduleaza intre precizie si punk, creand o punte intre stilurile sale vechi si noi, in vreme ce „Courtesy Laughs“ este o piesa a naibii de buna. La fel ca si cele doua albume anterioare, acesta contine o muzica perfecta pentru vara, plina de atmosfera relaxata de pop senin de pe Coasta de Vest. Chiar ca trebuie sa te straduiesti din rasputeri sa nu-ti placa.

In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu