Acum vreo doi-trei ani Romania era pe val. Crestere economica,
salarii mari, credite pe toate drumurile, El Dorado imobiliar, chef
de viata, vacante si in general consum. Mai ales pe datorie. Cum
oare sa se intrebe cineva DE CE se faceau asa usor banii, atata
vreme cat orice strategie aducea cresteri de “doua digituri”.
Sigur, asta nu ar fi schimbat cu nimic cursul istoriei si venirea
crizei, dar, macar, ne-ar fi permis sa ne cunoastem un pic mai bine
in momentul in care ar fi venit tsunami-ul financiar, cum il alinta
toata lumea.
De vreo doi ani si ceva, in Romania a venit criza. Adusa de
afara, ca o raceala puternica, care nu mai trecea cu niciun
medicament, nici chiar cu panaceul universal al romanilor, celebrul
placebo, folosit cu succes mai ales in ultimii 20 de ani, construit
insa dupa aceeasi reteta valabila de 50 de ani. Din nou, nimeni nu
se intreba DE CE ziaristii care prevesteau apocalipsa erau ignorati
de atotstiutorii manageri sau (mai ales) guvernanti si DE CE s-a
simtit atat de profund criza la noi (dincolo de niste explicatii
banale si facile, precum “nici cei de afara nu au anticipat”, “a
fost o surpriza”, “cea mai grea criza de dupa 1929”, “asa ceva nu
ai cum sa prevezi, cu atat mai mult sa preintampini”). .
Sigur, nici raspunsul la aceste intrebari nu ar fi schimbat,
probabil, momentul cand Statele Unite, apoi Europa (si pe cale de
consecinta si Romania, ca efect) si-ar fi revenit, dar, macar,
ne-ar fi permis sa ne cunoastem un pic mai bine capacitatea de a
administra banii – sau mai bine zis lipsa banilor – si nu ar fi
trebuit sa platim dobanzile pe care le vom plati in anii ce vor
veni. Pentru ca desi optimismul incepe usor-usor sa revina in lumea
financiara – tot cu ajutorul presei
mult-hulite-si-gasite-responsabile-pentru-dezastru – Romania se
afunda pe zi ce trece in propria criza. De cate ori ati auzit in
interpelarile parlamentare pusa intrebarea DE CE? De cate ori a
justificat Guvernul DE CE a decis o masura sau alta, dincolo de
cateva note de fundamentare, pentru care un middle manager dintr-o
multinationala ar fi fost in cel mai bun caz penalizat cu 10% din
salariu.
Piata e libera, la fel si preturile. Declarativ, asta suna
foarte bine si un astfel de argument nu poate fi combatut, mai ales
pentru un popor pentru care visul libertatii american inseamna doar
imbogatire, nu si falimente, doar lipsa constrangerilor
(libertate), dar nu si respectarea normelor (disciplina).Stie
vreunul dintre ministri – urmariti cu atentie declaratiile recente
ale domnului Tabara – cum se formeaza in realitate preturile si DE
CE sunt atat de mari/mici? Cu sau fara criza, lista DE CE-urilor
creste pe zi ce trece si, in lipsa unor raspunsuri pertinente,
risca sa creeze o nebuloasa pe care nici macar clarvazatoarea
Carmen Hara sau caracatita Paul nu ar mai putea sa o desluseasca.
DE CE nici macar primul-ministru nu a stiut de stimulente?
DE CE nu stie nicio autoritate exact cati romani au doua sau mai
multe case – daca tot se aproba si se respinge impozitul progresiv
pe case -, desi cheltuielile publice pentru software si hardware
sunt de zeci si sute de milioane de euro?
DE CE nu stie nimeni cati angajati lucreaza in fiecare luna la
stat si pe ce pozitii, pentru a nu mai arunca din burta procente de
reducere a numarului de angajati sau a fondului de salarii
alocate?
DE CE trebuie acceptate conditiile FMI-ului pentru a primi un
imprumut?
DE CE nu e pedepsit niciun parlamentar care voteaza gresit (e
adevarat ca o greseala recunoscuta e pe jumatate iertata, dar, pe
cale de consecinta, ar trebui si pe jumatate pedepsita)?
DE CE e un lucru bun/rau sa avem taxe mari? Sau DE CE e un lucru
bun/rau sa avem taxe mici?
DE CE e un lucru bun/rau sa avem deficit bugetar mare?
Si, poate, mai important decat toate: DE CE atunci cand se intampla
astfel de lucruri si nu exista raspunsuri la aceste intrebari,
nimeni nu intreaba in continuare DE CE?
Leave a Reply