Furia bogatilor

Nu, nu vorbesc despre ultraconservatori. Vorbesc despre cei
bogati.Sunt vremuri grele pentru multi oameni din aceasta tara.
Saracia, in special saracia acuta, a crescut in timpul crizei
economice; milioane de oameni si-au pierdut casele. Tinerii nu-si
mai pot gasi de lucru; concediatii ajunsi la varste de 50 de ani se
tem ca n-or sa mai lucreze niciodata.

Si totusi daca vreti sa gasiti furie politica in stare pura –
aceea care ii face pe unii sa-l compare pe presedintele Barack
Obama cu Hitler sau sa-l acuze de tradare – n-o s-o gasiti in
randul acestor americani in suferinta. O veti gasi in schimb in
randul celor mai privilegiati, cei care nu trebuie sa se teama
ca-si vor pierde locul de munca, casele, asigurarile de sanatate,
dar care sunt indignati, ultragiati, ofensati la gandul ca ar putea
sa plateasca impozite putin mai mari.

Furia bogatilor a tot crescut de cand Obama si-a inceput
mandatul. La inceput, totusi, ea era in mare parte canalizata spre
Wall Street. De aceea, cand saptamanalul New York a publicat in
primavara trecuta un articol cu titlul “Bocetul celor 1%”, vorbea
despre smecherii din finante ale caror firme fusesera salvate cu
fonduri publice, dar care erau furiosi la ideea ca pretul acestor
salvari ar trebui sa includa limitari temporare ale bonusurilor
lor. Miliardarul Stephen Schwarzman a comparat o propunere a lui
Obama cu invazia nazista din Polonia, dar propunerea in chestiune
inchidea o portita fiscala de care profitau chiar managerii de
fonduri ca el.

Acum insa, pe cand se pune problema viitorului reducerilor de
impozite lasate de administratia Bush – si daca impozitele vor urca
din nou pana la nivelurile din epoca Clinton -, furia celor bogati
a crescut si in unele privinte si-a schimbat caracteristicile.

Pe de o parte, nebunia a incetat sa mai fie un fenomen marginal.
E de inteles cand un miliardar sporovaie la o cina publica. E insa
cu totul altceva cand bilunarul Forbes are un cover story in care
sugereaza ca presedintele Statelor Unite incearca in mod deliberat
sa traga in jos America, in virtutea programului lui
“anticolonialist” si ca “SUA sunt conduse dupa idealurile unui
membru de trib Luo din Kenya in anii ’50”. Cand vine vorba de
aparat interesele celor bogati, se pare, regulile normale de
discurs civilizat si rational nu se mai aplica.

In acelasi timp, autocompatimirea in randul celor privilegiati a
devenit acceptabila, chiar sic.

Sustinatorii reducerilor de impozite spuneau ca ei sunt
interesati in special de familia americana obisnuita. Chiar si
reducerile de impozite pentru cei bogati erau justificate in
termeni de hocus-pocus economic, sustinandu-se ca impozitele mai
mici de la varful piramidei vor face economia mai puternica pentru
toata lumea.

In zilele astea, insa, acesti sustinatori nici nu se mai obosesc
cu scamatoriile. Da, republicanii striga in gura mare ca majorarea
impozitelor va lovi in micile afaceri, desi parca nu de asta le
pasa lor cel mai tare. Auzi insa tot mai des negari vehemente cum
ca aceia care castiga 400.000 sau 500.000 de dolari pe an ar fi
cumva bogati. Adica ganditi-va la cheltuielile celor din acea clasa
de venituri – impozitele pe care trebuie sa le plateasca pe casele
lor scumpe, cheltuielile cu scolile private de elita la care isi
trimit copiii si tot asa. La sfarsit abia daca le mai raman ceva
bani si pentru ei.

Si in randul celor evident bogati ia nastere un sentiment de
“mi-se-cuvine” extrem de belicos: sunt banii lor si au dreptul sa-i
pastreze. “Impozitele sunt ceea ce platim pentru o societate
civilizata”, spunea Oliver Wendell Holmes, dar asta era cu multa
vreme in urma.

Spectacolul americanilor cu venituri mari, cei mai norocosi
oameni ai lumii, care se complac in autocompatimire ar fi amuzant
daca n-ar fi o singura problema: s-ar putea sa le iasa asa cum isi
doresc. Nu conteaza chitanta de 700 de miliarde de dolari pentru
extinderea reducerilor de impozite pentru cei bogati: aproape toti
republicanii si unii democrati dau fuga sa sara in ajutorul
bogatasilor napastuiti.

Vedeti dumneavoastra, oamenii avuti sunt ceva diferit de mine
sau de dumneavoastra: ei au mai multa influenta. Pe de o parte e o
problema de contributii din campanie, dar e si una de presiune
sociala, de vreme ce politicienii petrec o gramada de vreme cu
acesti alegatori. Asa ca, atunci cand cei bogati se confrunta cu
perspectiva de a da ca impozite inca 3-4% din veniturile lor,
politicienii le resimt durerea – o resimt mai acut, asta e clar,
decat percep durerea familiilor care-si pierd locurile de munca,
casele si sperantele. Si cand disputa fiscala se va fi terminat –
intr-un fel sau altul – puteti fi siguri ca oamenii care acum apara
veniturile elitei se vor intoarce ca sa ceara reduceri ale
cheltuielilor pentru asigurari sociale si ale ajutoarelor pentru
someri. America trebuie sa faca alegeri dureroase, vor spune; noi
toti trebuie sa fim dispusi sa facem aceste sacrificii.

Dar cand ei spun “noi toti”, ei de fapt spun “voi toti”.
Sacrificiile sunt pentru cei mici.