BusinessMagazin

Tag: Paul Krugman

  • Mai bine dezamagiti

    Ambii aveau dreptate, iar conversatia a cristalizat unele idei
    pe care le aveam despre situatia Japoniei, dar si despre a noastra,
    a SUA. In urma cu un deceniu, Japonia era un sinonim pentru
    politici economice esuate: la cativa ani dupa ce bula imobiliara
    s-a spart, ea inca suferea de deflatie cronica si crestere lenta.
    Apoi a venit randul Americii sa aiba propria bula imobiliara, apoi
    spargerea ei si apoi criza. Iar acum experienta Japoniei nu mai
    pare atat de rea pentru un observator american.

    De ce? In pofida tuturor erorilor, politica economica a Japoniei
    a limitat pericolul potential al unei crize financiare. Iar
    intrebarea care se pune in America este daca noi vom putea face la
    fel sau daca nu cumva vom vira brusc si abrupt spre dezastrul
    economic.

    In anii ’90, Japonia a facut o repetitie generala pentru criza
    care a lovit mare parte a lumii in 2008. Banci puse pe capatuiala
    au alimentat o bula a preturilor in imobiliare; cand aceasta s-a
    spart, bancile au fost slabite in mod fundamental, la fel si
    conturile tuturor celor ce s-au imprumutat cu speranta ca preturile
    terenurilor vor ramane la niveluri inalte. Rezultatul a fost o
    stare de slabiciune economica permanenta.

    Iar raspunsul in materie de politici economice a fost prea
    putin, prea tarziu. Banca Japoniei a redus dobanzile de referinta
    si a luat alte masuri sa impulsioneze consumul, dar a fost tot
    timpul in urma cu un pas si deflatia s-a instalat confortabil.
    Guvernul a sprijinit crearea de locuri de munca prin programe
    publice, dar eforturile sale nu au fost niciodata indeajuns de bine
    orientate astfel incat sa sprijine o revenire care sa se
    autosustina. Bancile au fost mentinute pe linia de plutire, dar nu
    au reusit sa faca fata creditelor neperformante si nici sa reia
    creditarea. Rezultatul politicilor inadecvate a fost o economie
    care ramane si in ziua de astazi in depresiune.

    Insa tabloul general din Japonia e mai degraba gri decat negru.
    Economia Japoniei poate sa fie deprimata, dar nu se afla in
    depresiune. Piata muncii a fost strabatuta de turbulente, cu un
    numar tot mai mare de astfel de “zilieri”, care treceau dintr-o
    slujba temporara in alta slujba temporara. Dar multumita planurilor
    guvernamentale de creare de locuri de munca, tara nu are somaj de
    masa. A crescut datoria, e adevarat, dar in ciuda temerilor
    permanente cu privire la iminenta unei crize – si in pofida
    degradarilor constante ale ratingurilor de tara inca din 2002 -,
    guvernul inca e capabil sa se imprumute pe termen lung si la o
    dobanda de doar 1,1%.

    Pe scurt, performanta Japoniei a fost dezamagitoare, dar nu si
    dezastruoasa. Si data fiind agenda politica a dreptei americane,
    aceasta e o performanta pe care s-ar putea sa ne dorim s-o fi
    atins. Ca si omologii lor japonezi, decidentii americani au raspuns
    initial cu jumatati de masura la explozia unei bule si la o criza
    financiara. Eu m-am plans de acest lucru, dar acum discutia asta nu
    mai are niciun rost. Intrebarea este: ce facem acum?

    Piedicile puse de republicani inseamna ca cel mult putem spera
    ca in viitorul apropiat sa fie luate masuri paleative – cheltuieli
    suplimentare modeste, de genul programului de infrastructura pe
    care presedintele Obama l-a propus recent, ajutoare pentru
    guvernele locale si statale pentru a le ajuta sa evite viitoare
    ajustari severe, ajutoare pentru someri pentru a reduce
    austeritatea si a pastra puterea de cumparare.

    Chiar si cu astfel de masuri, am fi norocosi sa ne descurcam la
    fel de bine ca Japonia in limitarea costurilor umane si economice
    ale turbulentelor economice. Dar nu e in niciun fel sigur ca o sa
    obtinem macar atat. Daca republicanii merg dincolo de obstructie,
    spre generarea de politici in acest sens – situatie in care ar
    putea ajunge daca vor castiga un scor suficient in alegerile din
    noiembrie – o sa pornim pe drumul spre acea performanta economica
    ce face din Japonia sa ne para acum un fel de taram al
    fagaduintei.

    E greu sa exageram impactul distructiv al ideilor pe care le-a
    exprimat de curand John Boehner, liderul republicanilor din Camera
    Reprezentantilor, daca s-ar gasi cineva sa le puna in practica. El
    a cerut in esenta doua lucruri: reduceri masive de taxe pentru cei
    bogati, ceea ce ar creste deficitul bugetar, dar ar face prea putin
    ca sa sprijine economia, si reduceri drastice de cheltuieli, care
    vor trage in jos economia, dar nu prea vor face mare lucru pentru a
    imbunatati perspectivele bugetare. Mai putine locuri de munca si
    deficite mai mari, combinatia perfecta.

    Mai mult, daca republicanii recapata puterea, ei vor face cu
    siguranta ce au facut in timpul administratiei Bush: nu vor incerca
    sa abordeze in mod serios problemele economiei, ci le vor folosi
    doar drept scuza ca sa-si promoveze propria agenda, inclusiv
    privatizarea sistemului de asigurari sociale. Vor mai incerca, cu
    siguranta, sa traga inapoi si reforma din asigurarile de sanatate –
    alta sabie cu doua taisuri, care va afecta securitatea economica si
    in acelasi timp va creste deficitele pe termen lung.

    Asa ca eu ii cam invidiez pe japonezi. Da, performanta lor a
    fost dezamagitoare. Dar lucrurile puteau fi si mai urate de atat.
    Si pledoaria pe care trebuie sa o aiba acum democratii – pe care
    vad ca si presedintele Obama a inceput s-o promoveze – este ca daca
    republicanii recapata puterea, lucrurile vor fi cu adevarat mai
    urate. Americanii, pe buna dreptate, sunt dezamagiti, frustrati si
    furiosi din cauza situatiei economice.

    Dar dezamagirea e mai buna decat dezastrul.

  • Furia bogatilor

    Nu, nu vorbesc despre ultraconservatori. Vorbesc despre cei
    bogati.Sunt vremuri grele pentru multi oameni din aceasta tara.
    Saracia, in special saracia acuta, a crescut in timpul crizei
    economice; milioane de oameni si-au pierdut casele. Tinerii nu-si
    mai pot gasi de lucru; concediatii ajunsi la varste de 50 de ani se
    tem ca n-or sa mai lucreze niciodata.

    Si totusi daca vreti sa gasiti furie politica in stare pura –
    aceea care ii face pe unii sa-l compare pe presedintele Barack
    Obama cu Hitler sau sa-l acuze de tradare – n-o s-o gasiti in
    randul acestor americani in suferinta. O veti gasi in schimb in
    randul celor mai privilegiati, cei care nu trebuie sa se teama
    ca-si vor pierde locul de munca, casele, asigurarile de sanatate,
    dar care sunt indignati, ultragiati, ofensati la gandul ca ar putea
    sa plateasca impozite putin mai mari.

    Furia bogatilor a tot crescut de cand Obama si-a inceput
    mandatul. La inceput, totusi, ea era in mare parte canalizata spre
    Wall Street. De aceea, cand saptamanalul New York a publicat in
    primavara trecuta un articol cu titlul “Bocetul celor 1%”, vorbea
    despre smecherii din finante ale caror firme fusesera salvate cu
    fonduri publice, dar care erau furiosi la ideea ca pretul acestor
    salvari ar trebui sa includa limitari temporare ale bonusurilor
    lor. Miliardarul Stephen Schwarzman a comparat o propunere a lui
    Obama cu invazia nazista din Polonia, dar propunerea in chestiune
    inchidea o portita fiscala de care profitau chiar managerii de
    fonduri ca el.

    Acum insa, pe cand se pune problema viitorului reducerilor de
    impozite lasate de administratia Bush – si daca impozitele vor urca
    din nou pana la nivelurile din epoca Clinton -, furia celor bogati
    a crescut si in unele privinte si-a schimbat caracteristicile.

    Pe de o parte, nebunia a incetat sa mai fie un fenomen marginal.
    E de inteles cand un miliardar sporovaie la o cina publica. E insa
    cu totul altceva cand bilunarul Forbes are un cover story in care
    sugereaza ca presedintele Statelor Unite incearca in mod deliberat
    sa traga in jos America, in virtutea programului lui
    “anticolonialist” si ca “SUA sunt conduse dupa idealurile unui
    membru de trib Luo din Kenya in anii ’50”. Cand vine vorba de
    aparat interesele celor bogati, se pare, regulile normale de
    discurs civilizat si rational nu se mai aplica.

    In acelasi timp, autocompatimirea in randul celor privilegiati a
    devenit acceptabila, chiar sic.

    Sustinatorii reducerilor de impozite spuneau ca ei sunt
    interesati in special de familia americana obisnuita. Chiar si
    reducerile de impozite pentru cei bogati erau justificate in
    termeni de hocus-pocus economic, sustinandu-se ca impozitele mai
    mici de la varful piramidei vor face economia mai puternica pentru
    toata lumea.

    In zilele astea, insa, acesti sustinatori nici nu se mai obosesc
    cu scamatoriile. Da, republicanii striga in gura mare ca majorarea
    impozitelor va lovi in micile afaceri, desi parca nu de asta le
    pasa lor cel mai tare. Auzi insa tot mai des negari vehemente cum
    ca aceia care castiga 400.000 sau 500.000 de dolari pe an ar fi
    cumva bogati. Adica ganditi-va la cheltuielile celor din acea clasa
    de venituri – impozitele pe care trebuie sa le plateasca pe casele
    lor scumpe, cheltuielile cu scolile private de elita la care isi
    trimit copiii si tot asa. La sfarsit abia daca le mai raman ceva
    bani si pentru ei.

    Si in randul celor evident bogati ia nastere un sentiment de
    “mi-se-cuvine” extrem de belicos: sunt banii lor si au dreptul sa-i
    pastreze. “Impozitele sunt ceea ce platim pentru o societate
    civilizata”, spunea Oliver Wendell Holmes, dar asta era cu multa
    vreme in urma.

    Spectacolul americanilor cu venituri mari, cei mai norocosi
    oameni ai lumii, care se complac in autocompatimire ar fi amuzant
    daca n-ar fi o singura problema: s-ar putea sa le iasa asa cum isi
    doresc. Nu conteaza chitanta de 700 de miliarde de dolari pentru
    extinderea reducerilor de impozite pentru cei bogati: aproape toti
    republicanii si unii democrati dau fuga sa sara in ajutorul
    bogatasilor napastuiti.

    Vedeti dumneavoastra, oamenii avuti sunt ceva diferit de mine
    sau de dumneavoastra: ei au mai multa influenta. Pe de o parte e o
    problema de contributii din campanie, dar e si una de presiune
    sociala, de vreme ce politicienii petrec o gramada de vreme cu
    acesti alegatori. Asa ca, atunci cand cei bogati se confrunta cu
    perspectiva de a da ca impozite inca 3-4% din veniturile lor,
    politicienii le resimt durerea – o resimt mai acut, asta e clar,
    decat percep durerea familiilor care-si pierd locurile de munca,
    casele si sperantele. Si cand disputa fiscala se va fi terminat –
    intr-un fel sau altul – puteti fi siguri ca oamenii care acum apara
    veniturile elitei se vor intoarce ca sa ceara reduceri ale
    cheltuielilor pentru asigurari sociale si ale ajutoarelor pentru
    someri. America trebuie sa faca alegeri dureroase, vor spune; noi
    toti trebuie sa fim dispusi sa facem aceste sacrificii.

    Dar cand ei spun “noi toti”, ei de fapt spun “voi toti”.
    Sacrificiile sunt pentru cei mici.

  • Lasati pensionarii in pace

    Comisia prezidentiala ce studiaza deficitul va cere, dupa cum se
    zvoneste, mari reduceri de beneficii sociale si in special o
    crestere abrupta a varstei de pensionare.

    Atacatorii sistemului de asistenta sociala sustin ca sunt
    ingrijorati de viitorul financiar al programului. Dar matematica
    lor nu e corecta, iar ostilitatea lor nu se refera la dolari sau la
    centi. De fapt este vorba despre ideologie si a da bine la public.
    {i sub ele se afla ignoranta sau indiferenta fata de realitatile
    vietilor multor americani.

    Despre matematica: din punct de vedere legal, sistemul de
    asistenta sociala are linia sa proprie de finantare exclusiva prin
    intermediul fluturasului de salariu. Dar este si parte a bugetului
    federal extins. Aceasta dubla contabilitate inseamna ca exista doua
    modalitati prin care asistenta sociala poate avea probleme
    financiare. In primul caz, acea finantare dedicata s-ar putea
    dovedi inadecvata, fortand programul fie sa taie beneficii, fie sa
    ceara Congresului suplimentari de fonduri. |n al doilea rand,
    costurile de asistenta sociala s-ar putea dovedi nesuportabile
    pentru bugetul federal ca intreg.

    Dar niciuna dintre aceste probleme potentiale nu este un pericol
    clar si prezent. Asistenta sociala a avut excedent de fonduri in
    ultimii 25 de ani, punand acele surplusuri intr-un cont special.
    Programul nu va avea nevoie sa apeleze la Congres ca sa fie ajutat
    cu fonduri sau sa fie reduse beneficiile pana cand acel cont
    special nu e epuizat, ceea ce este estimat sa se intample prin
    2037, dar potrivit acelorasi estimari ale expertilor, sunt destule
    sanse ca ziua aceea sa nu vina niciodata.

    Intre timp, o populatie imbatranita va duce la cresterea
    costurilor cu asistenta sociala in urmatorii 20 de ani, de la 4,8%
    din PIB in prezent la cam 6% din PIB. Ca sa va faceti o idee,
    aceasta crestere e semnificativ mai mica decat cresterea
    cheltuielilor de aparare din 2001 incoace, pe care insa
    Washingtonul nu le-a considerat deloc o criza sau macar un motiv ca
    sa regandeasca unele scutiri de impozite ale epocii Bush.
    Deci de unde vin strigatele de criza? In mare parte, ele se bazeaza
    pe o contabilitate de rea-credinta. In special, ele se bazeaza pe
    un tip de alba-neagra in care surplusurile adunate de sistemul de
    asigurari sociale in ultimul sfert de secol nu conteaza pentru ca,
    nu-i asa, programul nu are o existenta independenta, ci e doar
    parte a bugetului federal general – in vreme ce viitoarele deficite
    ale asigurarilor sociale sunt inacceptabile pentru ca, nu-i asa,
    programul trebuie sa stea pe picioarele sale.

    Ar fi usor de expediat aceasta gogorita ca o prostie evidenta,
    dar exista o piedica: multi oameni influenti – intre care Alan
    Simpson, copresedintele comisiei prezidentiale pentru deficit –
    sustin aceasta prostie.
    Si dupa ce au inventat o criza, ce fac atacatorii sistemului de
    asigurari sociale? Nu-si propun sa taie alocarile pentru actualii
    pensionari; invariabil, planul este sa taie beneficiile pentru
    multi ani din viitor. Ganditi-va, deci: ca sa evitam posibilitatea
    unor viitoare reduceri de beneficii, trebuie sa taiem acele
    viitoare beneficii. Bine!

    Ce se intampla totusi? Conservatorii urasc sistemul de asistenta
    sociala din motive ideologice: succesul sau le submineaza lozinca
    “statul este intotdeauna problema, niciodata solutia”. Dar ei
    primesc un sprijin vital din partea intimilor administratiei de la
    Washington, pentru care o dorinta declarata de a reduce bugetul de
    asistenta sociala serveste de multa vreme ca o emblema de
    seriozitate fiscala, indiferent de aritmetica.

    Si nicio aripa a coalitiei antiasistenta sociala nu pare sa stie
    sau sa-i pese de nenorocirile pe care propunerile lor preferate le
    vor genera.

    Ideea cea mai la moda este cresterea varstei de pensionare mai
    mult decat trebuie ea sa creasca potrivit prevederilor legale: deja
    a crescut de la 65 la 66 de ani si trebuie sa ajunga la 67, dar
    unii propun sa urce la 70 de ani. Argumentatia celor care sustin
    propunerea se bazeaza pe faptul ca a crescut deja speranta de
    viata, asa ca oamenii pot lejer lucra pana la varste mai inaintate.
    Dar asta e adevarat doar pentru angajatii cu slujbe foarte bine
    platite, adica exact cei ce au cea mai putina nevoie de sistemul de
    asistenta sociala.

    Nu vorbesc doar de faptul ca e mult mai usor sa-ti inchipui ca
    poti lucra pana la 70 de ani daca ai un post confortabil de birou
    decat daca prestezi munca fizica. America devine o societate tot
    mai inegala, iar diferentele crescande se extind si la probleme de
    viata si moarte. Speranta de viata la 65 de ani a crescut mult la
    varful piramidei veniturilor, dar mult mai putin pentru lucratorii
    platiti cu salarii mai mici. Si, tineti cont, varsta de pensionare
    e deja programata sa creasca potrivit actualei legi.

    Asa ca sa lasam balta acest atac nenecesar, nedrept si – sa nu
    ne ferim de cuvinte – crud la adresa americanilor care muncesc.
    Reducerile masive ale asistentei sociale nu ar trebui sa fie
    subiect de discutie.

  • Talharii cu pantofi Gucci

    Cum era de asteptat, Comisia pentru Valori Mobiliare (SEC) i-a
    acuzat pe purtatorii de pantofi Gucci de la Goldman Sachs de
    participare intr-o retea de talharie a gulerelor albe.

    Folosesc termenul de talharie in sensul dat de economistii
    George Akerlof si Paul Romer intr-un studiu din 1993 intitulat
    “Talharia: economia subterana a falimentelor pentru profit”. Acel
    studiu, scris in perioada convalescentei dupa criza caselor de
    economisire-creditare din perioada Reagan, sustinea ca multe dintre
    pierderile crizei erau rezultatul fraudelor deliberate. S-a
    intamplat la fel si in actuala criza financiara?

    Cele mai multe discutii cu privire la rolul fraudei in actuala
    criza s-au concentrat pe doua forme de inselaciune: imprumuturile
    excesiv de riscante si o reprezentare distorsionata a riscurilor.
    Evident, unii dintre cei ce s-au imprumutat au fost atrasi sa ia
    credite complexe si scumpe pe care nu le intelegeau – un proces
    facut posibil de reglementarile federale din epoca Bush, care nu au
    reusit nici sa opreasca imprumuturile abuzive si nici sa lase
    statele sa actioneze individual in aceasta privinta. Si, in cea mai
    mare parte, furnizorii de imprumuturi riscante nu le pastrau in
    portofoliu, ci le vindeau investitorilor, in unele cazuri stiind cu
    siguranta ca potentialul de pierderi era mai mare decat isi
    inchipuiau cei care cumparau aceste imprumuturi sau instrumentele
    financiare ce aveau la baza aceste imprumuturi.

    Ce vedem noi acum sunt acuzatii referitoare la o a treia forma
    de frauda. Stim de ceva vreme ca Goldman Sachs si alte companii au
    promovat instrumente financiare complexe avand la baza ipoteci
    imobiliare, chiar daca aveau in plan sa faca profit din pariuri pe
    prabusirea cotatiilor acestor instrumente. O asemenea practica,
    desi reprobabila, nu era si ilegala. Dar acum SEC sustine ca
    Goldman a creat si vandut instrumente financiare care erau de la
    bun inceput destinate esecului astfel incat un important client al
    bancii sa poata face profituri frumoase de pe urma acestui esec.
    Asta as numi eu talharie. Si Goldman nu e singura firma acuzata de
    asa ceva. Potrivit site-ului de jurnalism de investigatie
    ProPublica, proaspat castigator al premiului Pulitzer, mai multe
    banci au ajutat la promovarea si vanzarea de instrumente financiare
    sortite esecului, de pe urma carora a profitat fondul de investitii
    cu grad ridicat de risc Magnetar, care paria tocmai pe acele
    esecuri.

    Deci ce rol a jucat frauda in criza financiara? Nici
    imprumuturile riscante si nici vanzarea de ipoteci cu argumente
    false nu au cauzat criza. Dar cu siguranta au inrautatit-o, atat
    pentru ca au ajutat la umflarea bulei imobiliare, cat si pentru ca
    au creat un pachet de active care aveau sa ajunga negresit
    reziduuri toxice odata ce acea bula s-ar fi spart.

    Cat despre presupusa creare de instrumente menite esecului,
    acestea ar putea sa fi marit pierderile bancilor care erau de
    partea perdanta in acele tranzactii, adancind criza bancara care a
    transformat spargerea bulei imobiliare intr-o catastrofa de
    dimensiunile intregii economii.

    Intrebarea evidenta este daca o reforma financiara de tipul
    celei avute in vedere in aceste zile ar fi putut preveni o parte
    sau toate aceste fraude ce par sa fi inflorit in ultimul deceniu.
    Iar raspunsul este ca da.

    Pe de o parte, o agentie independenta de protectie a
    consumatorului ar fi contribuit la limitarea imprumuturilor
    riscante. O alta prevedere din propunerea legislativa din Senat,
    care solicita creditorilor sa-si asume 5% din riscul imprumuturilor
    pe care le transfera sau le securitizeaza, ar fi limitat practica
    imprumuturilor neperformante care sa fie vandute apoi
    investitorilor nestiutori.

    E mai putin clar daca propunerile pentru reforma sectorului
    derivativelor – care in principal cer tranzactionarea transparenta
    a instrumentelor financiare complexe, dupa modelul actiunilor si al
    obligatiunilor – ar fi prevenit presupusele abuzuri de la Goldman
    (desi e probabil ca ar fi impiedicat ca asiguratorul AIG sa intre
    in mlastina si sa ceara salvarea de la guvern). Ce putem spune e ca
    versiunea finala a reformei financiare ar fi bine sa includa
    termeni care previna astfel de talharii – in special ar trebui sa
    blocheze crearea de obligatiuni tip “CDO sintetice” – cocteiluri de
    derivate de tip credit default swap, ce le-au permis investitorilor
    sa se angajeze in pariuri mari pe active pe care de fapt nu le
    detineau.

    Principala morala pe care trebuie sa o desprindem din acuzatiile
    aduse impotriva Goldman, totusi, nu se refera la detaliile
    reformei, ci la nevoia urgenta de a schimba intregul Wall Street.
    Ascultandu-i pe lobbystii sectorului financiar si pe politicienii
    republicani care s-au inhaitat cu ei, ai crede ca totul va fi bine
    atata vreme cat guvernul federal promite ca nu va mai acorda
    pachete de salvare financiara. Dar asta este total gresit – si nu
    doar pentru ca nicio astfel de promisiune nu ar fi credibila, ci
    pentru ca mare parte din sectorul financiar s-a transformat intr-o
    retea infractionala, un joc in care o mana de oameni sunt platiti
    regeste ca sa induca in eroare si sa stoarca de bani consumatorii
    si investitorii. Si daca nu dezumflam avantul acestor practici,
    jocul va continua.

  • Are Senatul grija

    In schimb, avem de-a face mai putin cu o tragedie si mai mult cu
    o farsa macabra. In loc sa ne prabusim din cauza unei expansiuni de
    imperiu, suntem paralizati de proceduri. In loc sa punem in scena
    un nou declin al Romei, refacem disolutia Poloniei din secolul al
    XVIII-lea.

    O scurta lectie de istorie: in secolele XVII si XVIII, legislativul
    polonez – Seimul – a functionat pe principiul unanimitatii: orice
    membru putea sa anuleze un act legislativ strigand “Nu permit!”.
    Aceasta a facut ca tara sa devina in mare parte neguvernabila, iar
    regimurile vecine au inceput sa-si imparta din teritoriile ei. Pana
    in 1795, Polonia disparuse si nu a mai aparut decat dupa mai bine
    de un secol.
    Azi, Senatul SUA pare hotarat sa faca din Seim un model demn de
    urmat, in comparatie cu ce se intampla la noi.

    La inceputul lui februarie, dupa noua luni, Senatul a acceptat in
    fine ca Martha Johnson sa conduca Administratia Generala a
    Serviciilor, care gestioneaza cladirile guvernamentale si se ocupa
    de achizitii. Este o pozitie fara legatura cu politica si nimeni nu
    a pus la indoiala calificarea doamnei Johnson pentru acest post: a
    fost votata in functie cu 94 de voturi “pentru” si 2 “impotriva”.
    Dar senatorul republican Christopher Bond a blocat numirea ei, ca
    sa faca presiuni asupra guvernului sa aprobe un proiect de
    constructie in Kansas City.

    Aceasta dubioasa realizare se pare ca l-a inspirat pe senatorul
    republican Richard Shelby. In orice caz, Shelby a blocat toate
    nominalizarile administratiei Obama – cam 70 de pozitii
    guvernamentale la nivel inalt – pana cand statul din care provine,
    Alabama, va primi un contract pentru un petrolier si pentru un
    centru antiterorism.Ce le da senatorilor un asemenea tip de putere?
    Mare parte din treaba Senatului se bazeaza pe consens: e dificil sa
    faci ceva daca nu toti sunt de acord asupra procedurii. Si s-a
    dezvoltat o traditie ca senatorii, ca sa nu carteasca la orice, sa
    aiba dreptul de a bloca nominalizarile care nu le convin.

    In trecut, aceste decizii de blocare au fost folosite sporadic,
    pentru ca, asa cum a aratat un raport al Comisiei de Cercetare a
    Activitatii Congresului, Senatul era guvernat de “traditii de
    curtoazie si reciprocitate”. Dar asta era atunci. Regulile care
    mergeau atunci au devenit anchilozante acum ca unul dintre marile
    partide politice s-a refugiat in nihilism, nevazand niciun rau – ba
    chiar cautand beneficii politice – in a face tara
    neguvernabila.

    Cat e de rau? E atat de rau, incat ajung sa-l regret pe Newt
    Gingrich.Cititorii isi amintesc poate ca in 1995, Gingrich, pe
    atunci presedinte al Camerei Reprezentantilor, a taiat finantarile
    guvernului federal si a fortat o paralizie temporara a guvernului.
    A fost urat si extrem, dar cel putin Gingrich a avut solicitari
    precise: el voia ca Bill Clinton sa accepte reduceri drastice ale
    cheltuielilor pentru programul de asigurari medicale Medicare ca
    pondere in PIB.

    Azi, insa, liderii republicani refuza sa vina cu asemenea propuneri
    precise. Se inversuneaza la adresa deficitului – iar in ianuarie
    senatorii au votat constant impotriva oricarei cresteri a limitei
    datoriei federale, o miscare care ar fi generat un alt blocaj la
    nivel guvernamental daca democratii n-ar fi avut 60 de voturi. Dar
    ei denunta si orice ar putea reduce deficitul, inclusiv – ironic –
    orice efort de a cheltui mai inteligent fondurile Medicare.

    Iar daca Partidul Republican a abdicat de la orice responsabilitate
    de a face lucrurile sa mearga, e o consecinta fireasca faptul ca
    diversi senatori se simt indreptatiti sa blocheze toata tara pana
    cand obtin finantari pentru proiectele lor de suflet.Adevarul e ca,
    in situatia politicii americane, modul cum functioneaza Senatul nu
    mai e compatibil cu o guvernare functionala. Senatorii insisi ar
    trebui sa recunoasca asta si sa ceara schimbarea legislatiei,
    inclusiv eliminarea sau cel putin limitarea tergiversarilor din
    dezbateri. Asta ar putea si ar trebui sa faca prin votul
    majoritatii in prima zi a viitoarei sesiuni.

    Nu va faceti sperante. Dupa cum se vede, democratii nu par capabili
    sa capitalizeze puncte politice nici macar daca pun in evidenta
    obstructionismul practicat de opozantii lor.
    Ar trebui sa fie un mesaj simplu (si ar fi trebuit sa fie mesajul
    cheie la alegerile din Massachusetts pe care democratii le-au
    pierdut): un vot pentru un republican, indiferent de ce crezi
    despre el ca persoana, este un vot pentru paralizie. Dar pana acum,
    stim cum ii trateaza administratia Obama pe cei ce o vor distruge:
    ii atinge fix la unghia degetului mic. Spre exemplu, purtatorul de
    cuvant al Casei Albe, Robert Gibbs, l-a acuzat pe Shelby de
    “stupizenie”. Da, asta sigur va face valuri in randul
    electoratului.

    Dupa dezmembrarea Poloniei, un ofiter polonez din armata lui
    Napoleon a compus un cantec care in cele din urma – dupa reinvierea
    tarii de dupa Primul Razboi Mondial – a ajuns imnul national.
    Primele cuvinte sunt “Polonia nu e inca pierduta”.Nici America nu e
    inca pierduta. Dar are grija Senatul sa nu mai dureze mult.

  • Paul Krugman: De ce da Canada lectii SUA

    Si totusi, pe masura ce atentia lumii se muta de la salvarea
    financiara la reforma financiara, tacutele povesti de succes merita
    cel putin la fel de multa atentie ca si spectaculoasele prabusiri.
    Trebuie sa invatam de la aceste tari, care este evident ca au mers
    pe calea cea buna. Iar in fruntea acelei liste este vecina noastra
    de la nord. Acum, Canada este un model de urmat foarte
    important.
    Da, stiu, Canada se presupune ca e plictisitoare. Bilunarul New
    Republic a catalogat in urma cu doua decenii “Worthwhile Canadian
    Initiative” ((“O initiativa valoroasa a Canadei”, titlul unui
    comentariu din The New York Times din anii ’80) drept cel mai
    plictisitor titlu din lume. Dar eu am considerat intotdeauna Canada
    fascinanta tocmai pentru ca e similara cu Statele Unite in multe
    feluri, dar nu in toate. Ideea este ca atunci cand experienta
    canadiana si cea americana se despart, e foarte probabil ca
    diferentele politice, mai degraba decat cele culturale sau de
    structura economica, sunt responsabile pentru acea diferenta.

    Si oricum, cand vine vorba de sectorul bancar, plictiseala e buna.
    In primul rand, putina istorie. De-a lungul ultimului deceniu, SUA
    si Canada s-au bucurat de aceleasi avantaje globale. Ambele s-au
    confruntat cu aceeasi avalansa de marfuri ieftine si bani ieftini
    din Asia. Economistii din ambele state anuntau entuziasti ca era
    recesiunii severe luase sfarsit. Dar cand lucrurile s-au stricat,
    consecintele au fost foarte diferite aici si dincolo. In SUA,
    executarile de ipoteci s-au inmultit, unele mari institutii
    financiare s-au prabusit, iar altele au supravietuit doar datorita
    injectiilor masive de capital din partea guvernului. In Canada nu
    s-a intamplat nimic din toate astea. Ce-au facut canadienii
    diferit?

    Nu a fost vorba de politica dobanzii de referinta. Multi
    comentatori au invinuit Rezerva Federala pentru criza financiara,
    sustinand ca aceasta a creat bula dezastruoasa, tinand foarte jos,
    pentru prea mult timp, nivelul dobanzii de referinta. Dar dobanda
    de referinta din Canada era similara cu cea din SUA, deci se pare
    ca doar dobanda joasa nu e suficienta ca sa produca o criza.
    Experienta Canadei pare de asemenea sa contrazica opinia, puternic
    promovata de Paul Volcker – formidabilul fost presedinte al
    Rezervei Federale – ca radacinile crizei noastre rezida in
    dimensiunile institutiilor noastre financiare, in existenta
    bancilor “prea mari ca sa cada”. Dar in Canada toate bancile sunt
    prea mari ca sa cada: cinci grupuri bancare domina scena
    financiara.
    Pe de alta parte, experienta Canadei pare sa sprijine opiniile
    celor ca Elizabeth Warren, sefa comisiei Congresului care se ocupa
    cu supravegherea redresarii bancilor: ea a atribuit mare parte a
    vinei pentru criza faptului ca nu s-a reusit protejarea
    consumatorilor de creditele inselatoare. Canada are o Agentie a
    Consumatorului Financiar independenta, care a restrans drastic
    creditele de tip “subprime”.

    Cel mai important, experienta Canadei pare sa le dea dreptate celor
    ce spun ca un sistem bancar poate fi mentinut sanatos daca il
    pastrezi plictisitor, adica daca limitezi pragurile de risc pe care
    si le pot asuma bancile. Statele Unite aveau un sistem bancar
    plicticos, dar lipsa reglementarilor din vremea lui Reagan a facut
    lucrurile periculos de interesante. Canada, in schimb, a mentinut o
    moleseala placuta.

    Mai concret, Canada a fost mult mai stricta in limitarea
    tranzactiilor cu bani imprumutati pe credit pe care le puteau face
    bancile. A limitat de asemenea si procesul de securitizare, in care
    bancile impachetau si revindeau creditele din portofolii, un proces
    ce se presupunea ca ar fi ajutat bancile sa isi reduca riscurile,
    prin fragmentarea creditului, dar care in practica s-a dovedit o
    modalitate pentru banci de a face pariuri tot mai mari pe banii
    altora.Nu e niciun dubiu ca in ultimii ani aceste restrictii au
    insemnat mai putine oportunitati pentru bancheri de a veni cu idei
    destepte decat in situatia in care Canada ar fi urmat zelul de
    dereglementare al Americii. Dar, asa cum s-a dovedit, a fost spre
    binele lor.

    Deci care sunt sansele ca SUA sa invete din succesul Canadei?
    De fapt, legea reformei financiare pe care Camera Reprezentantilor
    a adoptat-o in decembrie va canadianiza sistemul american. Va crea
    o Agentie de Protectie a Consumatorului Financiar, va limita
    tranzactiile bancilor cu bani imprumutati si va limita
    securitizarea, cerand creditorilor sa-si pastreze o parte a
    riscurilor aferente imprumuturilor acordate.
    Dar perspectivele pentru ca o lege similara sa capete cele 60 de
    voturi de care are nevoie in Senat sunt nesigure. Republicanii sunt
    foarte porniti impotriva oricarei reforme financiare serioase –
    nici macar un singur republican nu a votat pentru lege in Camera
    Reprezentantilor – si chiar si unii democrati sunt
    ambivalenti.
    Asa ca e mare probabilitatea sa nu facem nimic sau nu cine stie ce
    ca sa prevenim viitoarele crize bancare. Dar nu va fi din cauza ca
    nu stim ce avem de facut: avem un exemplu clar despre cum sa
    mentinem sigur sistemul bancar – chiar sub nasul nostru.

  • Paul Krugman: Teama de frica

    Ce s-a intamplat? Cu siguranta, “centristii” din Senat au stopat
    eforturile de salvare a economiei. Dar pe langa opozitia politica
    pe care o au de infruntat, presedintele Barack Obama si cercul lui
    de apropiati au fost intimidati de povestile de groaza de pe Wall
    Street.

    Uitati-va la contrastul dintre ce spuneau consilierii lui Obama
    in ajunul inaugurarii si ce spune el acum. In decembrie 2008
    Lawrence Summers, care urma sa devina cel mai de vaza economist al
    administratiei, cerea actiuni hotarate. “Multi experti cred ca
    somajul ar putea ajunge la 10% pana la sfarsitul anului viitor”,
    avertiza el. In fata acestei perspective, “sa facem prea putin este
    cu mult mai riscant decat sa facem prea mult”, continua
    Summers.

    Zece luni mai tarziu, somajul ajungea la 10,2%, sugerand ca in
    ciuda avertismentului sau, administratia nu a facut prea multe
    pentru crearea de locuri de munca. Te-ai fi asteptat, deci, la o
    indarjire de a face mai mult.

    Dar intr-un interviu recent pentru Fox News, presedintele a avut
    o atitudine timida si nervoasa cu privire la politica sa economica.
    A vorbit vag despre posibile stimulente fiscale pentru crearea de
    locuri de munca. Dar “este important, totusi, sa recunoastem ca
    daca vom continua sa acumulam datorii chiar in toiul acestei
    reveniri, la un moment dat oamenii ar putea sa-si piarda increderea
    in economia americana intr-un mod care ar putea duce la o recesiune
    cu o traiectorie in forma de W”, continua el.

    Ce? Cum? Cei mai multi economisti cu care discut considera ca
    riscul mare care paste redresarea vine din neadecvarea eforturilor
    guvernamentale: pachetul de stimulare a fost prea mic si va pali
    anul viitor, in timp ce somajul ridicat submineaza increderea
    consumatorilor si pe cea a mediului de afaceri. Acum e destul de
    dificil din punct de vedere politic pentru administratia Obama sa
    puna in practica un al doilea pachet de stimulare la dimensiunile
    necesare. Totusi, presedintele ar trebui sa incerce sa obtina cat
    de mult sprijin pentru economie poate. Tineti cont ca Obama are
    avantajul tribunei de la Casa Alba: este, prin urmare, misiunea lui
    sa convinga America sa faca ceea ce trebuie facut. In loc de asta,
    Obama isi imprumuta glasul celor care spun ca nu mai putem crea noi
    locuri de munca. Si o relatare de pe Politico.com sugereaza ca
    reducerea deficitului, nu crearea de locuri de munca va fi cheia de
    bolta a primului discurs despre starea natiunii al lui Obama. Ce
    s-a intamplat?

    Mi-a luat ceva vreme pana sa-mi revin din toate acestea. Dar
    indoielile exprimate de Obama devin de inteles daca prespunem ca-si
    ia opiniile, direct sau indirect, de pe Wall Street. De cand a
    inceput Marea Recesiune, analistii economici de la unele (nu de la
    toate) firme mari de pe Wall Street au avertizat ca eforturile de a
    lupta cu declinul vor produce rele economice si mai mari. In
    particular, spun ei, nu va amagiti cu actuala capacitate a
    guvernului american de a se imprumuta pe termen lung la dobanzi
    reduse; in orice moment deficitele bugetare pot duce la o prabusire
    a increderii investitorilor si dobanzile vor exploda.

    Si acestei ingrijorari i-a dat glas Obama in interviul de la Fox
    News. Are dreptate sa fie ingrijorat? E drept, cresteri abrupte ale
    dobanzilor pe termen lung s-au mai intamplat in trecut, cel mai
    recent in 1994. Dar in 1994 economia americana crestea cu 300.000
    de locuri de munca pe luna, iar Rezerva Federala crestea incetisor
    dobanzile pe termen scurt. E greu sa vedem ceva asemanator
    intamplandu-se acum, cand economia pierde constant locuri de munca
    si Rezerva Federala n-are niciun gand sa ridice in viitorul
    apropiat dobanzile.

    Un model mai bun, as spune eu, este Japonia anilor ’90, care a
    avut constant deficite bugetare mari, dar si o economie in
    constanta depresiune si unde dobanzile pe termen lung au scazut la
    fel de constant. E foarte posibil ca oficialii administratiei
    americane sa fie terorizati de o amenintare fantomatica – o
    amenintare care exista numai in mintile lor.

    N-ar trebui oare sa ne uitam si la sursa acestor rele? Din cate
    vad eu, analistii care avertizeaza acum cu privire la dobanzile
    care vor creste tind sa fie aceiasi care insistau, la cateva luni
    dupa ce a inceput Marea Recesiune, ca amenintarea cea mai mare care
    paste economia este inflatia. Si sa nu uitam ca Wall Street-ul –
    care a reusit nu stim cum sa nu-si dea seama de cea mai mare bula
    imobiliara din istorie – are un istoric putin sifonat in privinta
    capacitatii de a prezice comportamentul pietelor.

    Totusi, sa recunoastem ca exista unele riscuri ca, daca facem
    mai mult ca sa combatem somajul cu doua cifre, sa subminam
    increderea in pietele de capital. Acest risc trebuie pus in balanta
    cu certitudinea unor suferinte pe scara larga daca nu facem mai
    mult si cu posibilitatea, cum am mai zis, de a pierde increderea in
    randul angajatilor de rand si al mediului de afaceri. Si Summers a
    avut dreptate la inceput: in fata celei mai mari catastrofe de la
    Marea Depresiune incoace este mult mai riscant sa faci prea putin
    decat sa faci prea mult. E trist si nefericit ca administratia
    Obama pare sa fi pierdut din vedere acest adevar.

  • E vorba de politica, fraiere!

    Adevarul e mai complicat si mai putin inspaimantator. In momentul de fata deficitele ajuta economia. De fapt, deficitele din SUA si din alte economii mari au salvat lumea de la a cadea intr-o criza si mai grava. Perspectivele pe termen lung sunt ingrijoratoare, dar nu catastrofale. Singurul demn de ingrijorare este politicul. Statele Unite se pot descurca cu datoriile pe care le au daca politicienii de ambele parti sunt, in cele din urma, gata sa arate macar putina maturitate. Vreti sa spun mai mult? Sa incepem cu efectele deficitului din acest an. Sunt doua motive principale pentru ajungerea la acest deficit. Primul, recesiunea a dus atat la o scadere severa a incasarilor din impozite, cat si la o crestere a cheltuielilor cu asigurarile de somaj si cu alte programe de asistenta sociala. In al doilea rand, au existat alocari masive de fonduri pentru salvarea lumii financiare.

    Astea se socotesc ca parte a deficitului, desi guvenul a cumparat cu banii respectivi diverse active pe care le va vinde si va recupera macar o parte dintre ei. Acestea ne spun ca deocamdata e bine sa mergem pe deficit. Ganditi-va ce s-ar fi intamplat daca guvernul SUA si omologii din restul lumii ar fi incercat sa-si mentina bugetele echilibrate, asa cum au incercat in anii ‘30. E o imagine infricosatoare. Daca guvernele ar fi majorat impozitele sau ar fi prabusit cheltuielile publice, daca ar fi refuzat sa salveze institutiile financiare aflate in agonie, cu totii am fi jucat in reluarea Marii Crize. Dupa cum spuneam, deficitele au salvat lumea. De fapt, ne-ar fi chiar si mai bine daca guvernantii ar fi dispusi sa mai permita deficite mari pentru inca un an sau doi. Prognoza oficiala a Casei Albe arata o natiune captiva in purgatoriu pentru o perioada indelungata, somajul ridicat urmand sa se mentina la acelasi nivel mai multi ani. Daca asta e corect – si ma tem ca e – ar trebui sa facem mai mult, nu mai putin, ca sa sprijinim economia.

    Dar ce-i cu toata datoria asta care ne impresoara? Asta e un lucru rau, dar e important sa privim in perspectiva. Economistii evalueaza in mod normal sustenabilitatea datoriei privind la raportul dintre aceasta si produsul intern brut. Si desi noua mii de miliarde e o suma mare, noi avem si o economie mare, ceea ce inseamna ca lucrurile nu sunt atat de groaznice precum ati putea crede. Puteti sa priviti si asa: avem in fata o crestere a raportului datorie/PIB de cam 40%. Dobanda reala la acea datorie suplimentara (dupa ce extragem rata inflatiei) va fi probabil in jur de 1% din PIB sau 5% din veniturile federale. Deodata nu mai pare o povara atat de grea. E drept, asta presupune ca bonitatea guvernamentala sa fie solida ca guvernul sa poata imprumuta bani la dobanzi relativ mici. Pana acum, asa se si intampla. In ciuda perspectivelor acelor deficite uriase, guvernul poate sa se imprumute pe termen lung la o rata a dobanzii de sub 3,5%, un minim istoric. Oamenii care pun la bataie banii adevarati nu par ingrijorati de solvabilitatea Statelor Unite.

    Iar cifrele va spun si de ce. Potrivit proiectiilor Casei Albe, pana in 2019, datoria federala neta va fi in jur de 70% din PIB. Asta nu e bine, dar este intr-o marja care s-a dovedit istoric suportabila de catre statele dezvoltate, chiar de catre cele cu guverne relativ slabe. La inceputul anilor ‘90, Belgia – care este profund divizata de-a lungul barierelor lingvistice – avea o datorie neta de 118% din PIB, in vreme ce Italia – care este, ma rog, Italia – avea o datorie neta de 114% din PIB. Niciuna nu s-a confruntat cu o criza financiara. Deci ar trebui sa ne ingrijoram de ceva? Da, dar pericolele sunt politice, nu economice. Dupa cum am spus, acele proiectii pe zece ani nu sunt atat de rele pe cat veti fi auzit. Pe termen lung, totusi, guvernul SUA va avea mari probleme daca nu face intre timp cateva modificari majore. In special trebuie sa preia controlul asupra cresterii cheltuielilor la Medicare si Medicaid.

    Asta n-ar trebuie sa fie greu in contextul reformei generale a sistemului asigurarilor de sanatate. La urma urmei, America cheltuieste pe sanatate mult mai mult decat oricare alta natiune civilizata, fara rezultate mai bune, asa ca ar trebui sa putem sa ne facem un sistem mai eficient din punct de vedere al costurilor. Dar asta nu se va intampla, desigur, daca cele mai firave incercari de a imbunatati sistemul sunt impregnate de demagogie – de catre conservatori – ca eforturi de a “o arunca pe mamaie in strada”. Asa ca nu va ingrijorati de deficitul din acest an; avem nevoie de deficit acum si avem nevoie sa-l pastram pana cand economia e pe drumul cel bun al revenirii. Si o datorie in plus ar trebui sa fie suportabila. Daca ne confruntam cu o potentiala problema, asta nu e pentru ca economia nu se poate descurca cu datoria aceasta. E vorba despre politica, fraiere!

  • Ciuma vremii noastre

    Consideratiile de mai sus sunt o comparatie pe care Paul Krugman, reputatul laureat al premiului Nobel 2008 pentru economie, a construit-o ca sa vorbeasca despre declinul economiei mondiale la care tocmai asistam. Marea criza a anilor ’30 (ciuma) a ajuns sa fie considerata in zilele noastre o boala pentru care exista toate remediile posibile, de la interventiile de stat la politica Fondului Monetar International. Iata insa ca nu a fost asa, desi preventia ar fi fost posibila, pentru ca semnalele existau, iar declinul putea fi banuit, fie si daca am fi privit cu mai multa atentie recesiunea din Asia din anii ‘90. “Acum cincisprezece ani, nimanui nu i-ar fi trecut prin cap ca natiunile moderne vor fi obligate sa indure caznele cumplite ale unei recesiuni doar de teama speculantilor valutari”, scrie Krugman. Nimeni nu banuia ca marile natiuni avansate se vor trezi repetat incapabile sa genereze suficiente cheltuieli pentru a-i tine ocupati pe oameni. “Sistemul economic mondial s-a dovedit a fi un loc mult mai primejdios decat ne-am inchipuit.” Autorul nu se multumeste sa constate, ci vorbeste si despre ce e de facut – adica despre masurile de urgenta. Intai, “responsabilii politicilor de guvernare din toata lumea trebuie sa realizeze doua lucruri: sa puna iarasi in miscare creditarea si sa stimuleze cheltuielile”; “Solutia evidenta este sa se introduca in sistem cat mai mult capital”; “Banuiala mea este ca recapitalizarea va trebui in cele din urma sa devina mai consistenta si mai ampla si ca va trebui in cele din urma sa existe o asumare in grad mai mare a controlului guvernamental – in fapt se va apropia mai mult de o nationalizare temporara, dar completa a unei portiuni semnificative din sistemul financiar”. Si din punctul nostru de vedere: “Propagarea crizei financiare spre pietele emergente face ca un efort global de salvare pentru tarile in curs de dezvoltare sa reprezinte parte din solutia la criza”.
     
    Paul Krugman – “Intoarcerea economiei declinului si criza din 2008”,
    Editura Publica, Bucuresti, 2009
     
    Noutati
     
    Medic in jurul lumii
    Fara sa aiba sansa pionieratului, ca un Mihai Tican Rumano, dar beneficiind de un remarcabil talent de povestitor, Corneliu Nicolae Dimache a izbutit sa inchege un jurnal de calatorie care ne poarta din cele mai inaccesibile colturi ale Africii pana in cele mai exotice tari ale Asiei si in cele mai pitoresti tinuturi ale Australiei. Absolvent al Facultatii de Medicina din Bucuresti, doctorul Dimache a emigrat in Italia in 1969. S-a specializat in endocrinologie la Pavia si practica medicina interna in nordul Italiei. Pasionat de munte, a facut numeroase ascensiuni in Alpi si a escaladat cele mai inalte varfuri alpestre din Europa. A participat la mai multe expeditii extraeuropene.
    Corneliu Nicolae Dimache – “O privire dincolo de orizont. Jurnal de calatorie in jurul lumii”,
    Editura Vremea, Bucuresti, 2009
     
    Detectivi ai propriului trup
    Uneori este imposibil sa trecem cu vederea anumite simptome precum durerea, febra sau sangerarile. Alteori, insa, corpul nostru trimite mesaje atat de misterioase si de greu de interpretat, incat ni se pare mai simplu sa nu le bagam in seama. Cu toate acestea, parul, dintii, pielea, unghiile sau orice alta parte a trupului ne comunica foarte multe despre starea noastra de sanatate, ajutandu-ne sa identificam tulburari benigne, usor de tratat, sau, dimpotriva, afectiuni grave. Spre a decripta mesajele pe care ni le transmite corpul, autoarele acestui volum ne indeamna sa invatam sa ne folosim toate cele cinci simturi. 
    Joan Liebmann-Smith, Jacqueline Nardi Egan – “Semnele trupului”,
    Editura Trei, Bucuresti, 2009

  • Nationalizarea ca mijloc

    Sunt de acord. Dar problema nationalizarilor suporta trei observatii. Prima: unele dintre marile banci sunt periculos de aproape de prapastie – de fapt ar fi cazut deja pana acum daca investitorii nu s-ar fi asteptat ca guvernul sa le salveze in caz de nevoie.
     
    A doua: bancile trebuie salvate. Prabusirea Lehman Brothers aproape ca a distrus sistemul financiar global si nu putem risca sa lasam institutii mult mai mari, ca Citigroup sau Bank of America, sa faca implozie.
    A treia: desi bancile trebuie sa fie salvate, guvernul nu-si permite – nici fiscal si nici politic – sa faca asemenea cadouri uriase actionarilor bancilor.
     
    Sa fim exacti. Exista o probabilitate rezonabila – nu o certitudine – ca Citi si Bank of America vor pierde, impreuna, sute de miliarde de dolari in urmatorii cativa ani. Iar capitalul lor, excedentul de active in raport cu pasivele, nu este indeajuns de mare ca sa poata acoperi aceste potentiale pierderi.
     
    Probabil ca singurul motiv pentru care bancile nu s-au prabusit inca este ca guvernul actioneaza ca o plasa de siguranta, garantandu-le implicit obligatiile. Dar de fapt sunt niste banci zombi, incapabile sa furnizeze economiei creditele de care aceasta are nevoie.
     
    Ca sa puna capat unei astfel de situatii, bancile au nevoie de mai mult capital. Dar ele nu mai pot aduna bani de la investitori privati. Asa ca guvernul trebuie sa le ofere fondurile necesare. Si aici e problema: fondurile de care bancile au nevoie ca sa revina pe deplin la viata depasesc cu mult valoarea lor actuala. Citi si Bank of America au o valoarea de piata totala de sub 30 de miliarde de dolari si chiar si acea valoare este in mare parte – daca nu chiar intrutotul – bazata pe speranta ca actionarii vor prinde macar o feliuta din fondurile guvernamentale. Si daca e vorba sa dea banii, atunci guvernul ar trebui sa primeasca in schimb proprietatea asupra bancilor.
     
    Totusi, nationalizarea nu e contrara spiritului american? Nu, e la fel de americana ca placinta cu mere. In ultima vreme, Fondul de garantare a depozitelor bancare (Federal Deposit Insurance Corp. – FDIC) a preluat banci pe care le considera insolvabile intr-un ritm de doua pe saptamana. Cand FDIC preia o banca, preia controlul asupra activelor neperformante ale bancilor, plateste o parte din datorii si apoi revinde institutia curatata de probleme investitorilor privati. Exact asta vor sa se intample partizanii nationalizarii temporare, nu doar cu bancile mici pe care le preia FDIC, ci si cu bancile mari, la fel de insolvabile.
     
    Adevarata intrebare este de ce administratia Obama tot vine cu propuneri care par o alternativa la nationalizare, dar care se intampla sa implice cadouri grase pentru actionarii bancilor. Spre exemplu, administratia a avansat prima data ideea de a oferi bancilor garantii impotriva pierderilor rezultate din activele cu probleme. Asa ceva ar fi fost o mare realizare pentru actionarii bancilor, dar nu si pentru noi, restul: oricum ar fi, ei castiga si noi pierdem.
     
    Acum, administratia vorbeste despre un “parteneriat public-privat” care sa achizitioneze activele cu probleme de la banci, iar guvernul sa imprumute bani investitorilor privati pentru acest scop. Aceasta le-ar oferi investitorilor un pariu castigator in orice scenariu: daca activele isi cresc valoarea, investitorii castiga; daca se prabusesc substantial, investitorii pleaca si lasa guvernul sa stranga mizeria. Inca o data, oricum ar fi, ei castiga si noi pierdem.
     
    Dar de ce sa nu luam taurul de coarne si sa nationalizam? Ganditi-va, cu cat traim mai mult alaturi de bancile zombi, cu atat mai dificil ne va fi sa punem capat crizei economice.
     
    Cum ar trebui sa se petreaca nationalizarea? Tot ce are de facut administratia este sa-si ia in serios propria propunere de a trece bancile prin testul de rezistenta la soc (stress test) si sa nu ascunda rezultatele atunci cand o banca pica testul si preluarea ei devine necesara. Da, intreaga poveste ar avea un aer melodramatic, pentru ca un guvern care a sprijinit bancile luni de zile ajunge sa se declare socat de situatia dezastruoasa din registrele contabile ale acestora. Dar nu-i sfarsitul lumii.
     
    Si inca o data, scopul nu este ca guvernul sa aiba in proprietate bancile pentru o perioada lunga: ca si bancile mici pe care FDIC le preia in fiecare saptamana, marile banci trebuie returnate controlului privat cat de curand posibil. Blogul financiar Calculated Risk sugereaza ca in loc sa numim acest proces nationalizare ar trebui sa-l numim “preprivatizare”.
     
    Administratia Obama, spune Robert Gibbs, purtator de cuvant al Casei Albe, crede ca “un sistem bancar care sa aiba actionariat majoritar privat este cea mai buna cale”. Si noi toti credem la fel. Dar ce avem noi acum nu e o intreprindere privata, este un “socialism al lamailor1”: bancile cu probleme se aleg cu avantajele, contribuabilii preiau riscurile, ceea ce perpetueaza sistemul bancilor zombi, blocand revirimentul economic.
     
    Ce vrem noi e un sistem in care bancile sa-si asume si castigurile, si pierderile. Iar drumul spre acel sistem trece prin nationalizare.
     
    1. “Lamai” – termen care desemneaza o masina ale carei defecte nu se vad decat dupa ce cumparatorul incepe s-o foloseasca; prin extensie, un produs sau un sector economic aparent sanatos, dar grevat de probleme ascunse.