Cu si fara smiley

Cladirile, chiar daca sunt construite numai din metal, beton si sticla nu sunt reci. Dar oamenii le pot face asa. Aceasta mostra de sublima intelepciune mi-a trecut prin minte saptamana trecuta, la intrarea unui centru de afaceri bucurestean.

O juna cerberita, blonda dar cu ma-chiaj discret, m-a luat scurt la intrebari, ca ce, cu cine, da’ buletin am? Eram suficient de adormit, tocmai am instalat niste jocuri noi pe calculatorul de acasa… simulatoare de afaceri, desigur (aici ar trebui sa fie un smiley) si nu stiam decat ca trebuie sa ma intalnesc cu cineva de la o mare companie, imi era si lene sa caut prin noianul de notite ca sa aflu exact cu cine, am zis numele pe care mi-l aminteam, n-am tras lozul castigator, desigur, suspiciunile s-au amplificat, bodyguardul s-a apropiat si el, asa ca am dat un telefon scurt si am rezolvat problema. La iesire juna m-a privit in conti-nuare cu indoiala, asa ca i-am zambit fals si am categorisit-o scurt si rautacios: „…mana de lucru ieftina…“.

Sa ne intelegem, nu neg partea mea de vina din aceasta istorioara si n-am nici o problema cu centrele de afaceri, cu cerberii sau, doamne fereste, cu blondele machiate discret, dar am o problema cu amabilitatea celor cu care vin in contact.

Si cred ca daca primitorii s-ar fi dovedit ceva mai primitori, le-as fi povestit, foarte pe scurt, cum sa obtina o victorie diplomatica in Civilization IV (aici e alt smiley). Si mai cred ca imaginea unui loc pleaca de la intrare si nu tine numai de ambient, de lumini discrete sau ghisee de marmura cu vinisoare roz, ci si de cei din spatele ghiseelor si felul in care vorbesc ei cu imprastiati ca mine.

In timp, am primit pe mail, in mai multe randuri, niste filmulete cu Steve Ballmer, numarul doi in Microsoft, facute la intalniri ale acestuia cu colaboratori sau actionari ai companiei: omul se lanseaza in dansuri mult prea caraghioase pentru gabaritul si pozitia sa, bate din palme, e nadusit dar nu conteaza, vine la pupitru si racneste sfarsit „I love this company“ sau antreneaza cateva mii de oameni sa bata din palme odata cu el si sa tipe fericiti.

Scoase din context, filmuletele sunt funny. Privite serios, vorbesc mai mult si mai bine decat orice alt curs, tratat sau manual despre ceea ce inseamna apartenenta la o companie si constiinta acestui lucru. Transcrierea romaneasca a ceea ce altii definesc cu termeni eleganti – misiune, valori, strategii, stil, responsabilitate, principii, cultura organizationala intr-un cuvant – s-a facut uneori (de multe ori?) cu tuse ingrosate in Romania: e cool sa ai sediu modern pentru ca inspira incredere, e bine sa ai un grup de profesionisti care sa stie meserie, e ok daca feedback-ul organizatiei, in ansamblu, e pozitiv.

Ce s-a pierdut din vedere sunt liniile fine, amanuntele si asta in special in josul ierarhiei – calitate, recompensare, cointeresare la nivel mai amplu, asigurarea loialitatii, cultivarea increderii. Intamplarea mea este o chestie minora, pericolele adevarate sunt altele – e vorba aici de pericolul aparitiei birocratiei, si asta in companii private si nici macar de mari dimensiuni, adica niste entitati care ar trebui sa fie dinamice prin definitie, de aparitia unor rupturi intre componentele organizatiei, de lipsa de motivatie, de aparitia unor structuri osificate, traitoare prin ele insele.

Nu intamplator am pomenit de „mana de lucru ieftina“. Mi se pare, de o bucata de vreme, ca avem de-a face nu cu un atu, ci cu o napasta pentru Romania, care inabusa creatia, noul, schimbarea sau dinamismul (nu e cazul aici sa imi replicati chestiunile acelea cu productivitatea redusa din Romania, am fi pe planuri diferite). Ma sustin prin urmatorul test: numiti, in zece secunde, un produs 100% romanesc, de valoare medie spre mare si de folosinta ceva mai indelungata, pe care sa-l fi cumparat in ultima perioada.

Eu nu stiu. Si nu mai pun smiley.