Milosevici sau „Dupa mine Potopul!“

Se spune ca „greseala cea mai mare a dictatorilor nu consta in viziunea lor total eronata asupra lumii, nici in cruzimile prin care se mentin la putere, ci in convingerea ca stapanirea lor va dura vesnic“.

In cazul lui Slobodan Milosevici, lucrurile nu stau tocmai asa. Sigur ca, adesea, „crupierul malefic al jocurilor moderne din Balcani“ a visat ca e invulnerabil, ca adevarul lui este adevarul intregului popor sarb si ca, prin urmare, e menit sa dureze o vesnicie. Aceste reverii paranoice nu l-au perturbat insa atat de tare, incat sa-l impiedice sa comita gesturi ireparabile si sa se comporte de-a dreptul sinucigas.

Cu sentimentul ca e muritor si ca, sub semnul prezentului pe care era stapan, ii este ingaduit sa faca orice si sa distruga orice viitor, Slobodan, omul in al carui nume sa afla inscris cuvantul „libertate“ (slobod, in sarbo-croata), a actionat adesea de ca si cum dupa el ar fi putut sa survina orice cataclism. A comis crime in numele libertatii, a persistat intr-o incapatanare lipsita de speranta si de noima, a distrus fragile echilibre interetnice, tarand intr-un sangeros elan nationalist milioane de suflete.

Scena cu care se deschide cartea despre Milosevici a jurnalistilor Dusko Doder si Louise Branson (el – nascut in Iugoslavia, corespondent al ziarului Washington Post pentru Europa de Est, Uniunea Sovietica si China, ea – fosta sefa a Biroului pentru Balcani al ziarului The Sunday Times) este, in sensul celor de mai sus, graitoare.

Trimisul american Richard Holbrooke, venit la Belgrad  pentru a remite, in 1999, un ultimatum liderului sarb, se intalneste cu acesta in Palatul Alb si ii propune sa semneze tratatul de pace  propus de NATO in privinta provinciei Kosovo. Slobodan refuza pentru ca aceasta ar fi insemnat ingaduirea trupelor straine pe pamant sarbesc. Contrariat de atitudinea lui, Holbrooke il intreaba: „Domnule presedinte, sunteti absolut sigur ca stiti ce se va intampla dupa ce voi parasi aceasta incapere?“. „Da, ne veti bombarda“, a raspuns fara sa clipeasca tiranul.

Cu zambetul pe buze, desi, astfel, parafa nu doar propria sa moarte politica, ci si insangerarea poporului pe care sustinea ca-l iubeste. Aceasta biografie este edificata, in intregime, pe astfel de exemple percutante, pe scene memorabile menite sa faca inteligibile radacinile psihologice ale gesturilor aberante ale urmasului lui Tito, dar si pe informatii inca inedite privind copilaria, adolescenta (in care un rol capital il joaca relatia de „Romeo si Julieta“ cu infocata comunista ce i-a devenit sotie, Mira Markovici, precum si sinuciderea ambilor parinti), ascensiunea politica si motivatiile tinand de mitologia populara care l-au propulsat in postura de lider national.

Exista, desigur, o proliferare a metaforelor (Milosevici este, pe rand, un „Narcis de gheata“, un „preot al haosului“ sau un „print al intunericului“), insa aceasta nu face decat sa sporeasca puterea de persuasiune a descrierilor operate cu multa exactitate si simt al detaliului revelator de catre cei doi jurnalisti.