Improbabila reunire

E greu sa te intorci cu gandul la acele zile in care Suede pareau de neoprit, cand pareau sa aiba lumea intreaga la picioare. Derulati inapoi pana in 1993 si veti vedea trupa lansand albumul de debut cu cea mai rapida vanzare de la Frankie Goes to Hollywood si reusind sa plece acasa cu un Premiu Mercury. Erau britpop inainte ca britpopul in toata puterea cuvantului sa fi aparut, unul dintre semnele care prevesteau directia in care lucrurile aveau sa se indrepte pentru aproape un deceniu, luand atitudine impotriva dominatiei sound-ului american de grunge. Niste Suede foarte britanici, cu stralucirea lor murdara si ambiguitatea sexuala, au aparut nu atat ca o noutate ci mai degraba ca primele rafale ale vantului schimbarii. Pe atunci, vocalistul Suede, Bret Anderson, si chitaristul Bernard Butler erau aproape unanim numiti „Cel mai bun duo de compozitori de la Morrisey si Marr (de la The Smiths)“. Relatia lor era si ea la fel de plina de turbulente. Porniti ca o echipa inseparabila, ce purta aceleasi haine si fuma aceeasi marca de tigari aromate, s-au trezit razboindu-se in timpul inregistrarilor la albumul Dog Man Star, Butler parasind trupa inainte de finalizarea inregistrarilor. 

Butler a lasat in urma cea mai importanta capodopera a britpop-ului. Dog Man Star ii situa pe Suede intr-o categorie separata de ceilalti grei ai britpopului. Mai ambitios, mai pretentios, mai stralucitor si mai intunecat decat orice altceva din acea perioada, albumul era o capodopera sortita esecului inca de la inceput, numai din cauza ambitiilor sale atat de mari. E coloana sonora melodramatica ce a ilustrat despartirea lui Anderson si Butler, marcand retragerea lui Anderson in propria sa lume a drogului (interpretul a fost ani de zile dependent de cocaina si heroina). Ultimele cuvinte adresate de Butler lui Anderson – aveau sa treaca noua ani pana cand cei doi aveau sa-si vorbeasca din nou – au fost, se pare, „Esti o gaura nenorocita!“. Drept pentru care vestea reunirii grupului intr-o formula noua, sub numele de The Tears, a venit ca o surpriza. 

Suede erau provocatori. Candva Anderson spunea lucruri urate despre America si facea declaratii provocatoare cu privire la sexualitatea lor (tot Anderson este inca urmarit de propria-i declaratie zeflemitoare cum ca ar fi: „un bisexual care n-a trait niciodata o experienta homosexuala“). Prin contrast, The Tears sunt confortabil de conformisti. Se vede clar ca atuul albumului lor de debut, Here Come The Tears, lansat luna trecuta, este reprezentat de ceea ce se numeste „power-ballad“, compozitii epice, miscatoare, care te indeamna sa le canti atunci cand le asculti. Primul lor single, Refugees, intrat in top ten in Marea Britanie e pur si simplu uimitor. Cu o durata de sub trei minute, piesa va va face cu siguranta sa stati cu degetul lipit de butonul de repeat al player-ului dumneavoastra. La fel ca Fallen Idol si The Lovers, piese cu o intensitate emotionala similara, Refugees este un imn al perdantilor lumii, al ciudatilor si neadaptatilor, amintind de lucrul la care Suede excelau. 

Desi produs de Butler, albumul e foarte asemanator cu ceea ce Suede au lansat dupa plecarea acestuia, o muzica, din pacate, produsa cu excesiv de multa grija. Atmosfera mohorata, nihilista care invaluia Dog Man Star nu mai e de gasit. Este in esenta o muzica din aceeasi matrita ca aceea a trupei Coldplay (sau a mai putin credibilului interpret si compozitor cu bujori in obrajori Keane). Simpla mentiune a numelui The Tears in aceeasi propozitie cu Coldplay e o dovada a pierderii de credibilitate pe care Anderson si Butler au suferit-o in noua formula, caci The Tears sunt prea intensi, prea afectivi si exagerat de dulci ca sa fie considerati o trupa cool ca Franz Ferdinand. 

Versurile de tip „dezvalui tot ce simt“ ale lui Anderson sunt uneori un pic prea gretoase, prea neindemanatice, transformand comparatia cu Morrisey in ceva mai degraba rizibil. Nu e un album care sa forteze limitele, ci doar unul bun, care isi atinge scopul.  Daca The Tears par sa paleasca intrucatva prin comparatie cu Suede cei de odinioara, stau totusi bine daca-i comparam cu Coldplay si restul. 

Sunt inca infinit mai cool decat de-alde Keane (ceea ce nu prea e deloc greu) si, cu siguranta, ies bine si din comparatia cu colegii de britpop, ca de exemplu, Oasis.  Masina Gallagher a inaintat urat in varsta, prin contrast cu vremurile glorioase ale lui „Definitely Maybe“, continuand sa se impleticeasca, lansand o muzica din ce in ce mai nesarata pentru o baza ultraloiala de fani, care s-ar ingriji ca pana si sunetele produse de Liam in timp ce trage cocaina pe nas sa ajunga number one imediat, in caz ca s-ar lansa asa ceva. Suede, pe de alta parte, si-au pastrat o mare parte din vraja pe care o exercitau candva. O revenire admirabila, ce-i va face pe vechii fani Suede sa innebuneasca de placere si care reuseste sa invinga concurenta. Ziarul The Independent deja a sugerat ca acestia ar putea fi „cea mai incitanta trupa din Marea Britanie, pentru a doua oara“. Tineti-va bine, caci Butler si Anderson s-au intors.