BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Seductia firului de matase

    José Frèches ne invita, in acest prim panou (“Acoperisul lumii”) al trilogiei “Imparateasa matasii”, la o calatorie pe drumul mitic ce unea, geografic, dar si in spatiul imaginarului, Europa de Asia.

     

    Pe fondul unor intrigi de palat din vremea dinastiei Tang, in secolul al VI-lea d. Hr., descoperim detalii legate de viata senzualei Wuzhao, sotia Imparatului Gaozong, fosta calugarita budhista. Ea nu are decat un vis: sa devina la randul ei imparateasa. Cei doi aliati sunt budhismul si faimosul fir de matase, pe care autorul il deapana, printre crime, tradari si jocuri de culise, pana in varful muntilor in incintele sacre ale manastirilor din India si China.

     

    Firul de matase, al carui secret il detin doar chinezii, este insa ravnit cu ardoare si de crestini si de maniheeni, si de nestorieni, si de banditi si de calugari, pentru ca toti au sentimentul ca acela care va dezlega misterul coconului alburiu va ajunge sa detina vesnic bogatia si puterea. Forta de atractie a acestui roman popular rezida in nuantele politiste, dar si descrierile picante ale scenelor de alcov.

     

    José Frèches, Imparateasa matasii, Editura Allfa, Bucuresti 2005

  • BD – o dragoste (ne)impartasita

    Stiati ca artisti precum Sandu Florea, Livia Rusz sau Mircea Arapu au fost nevoiti sa plece din tara pentru a crea benzi desenate? Iar N. Batzaria (creatorul lui Haplea) sau Neagu Radulescu au avut de suferit din pricina personajelor pe care le-au imaginat? Toate acestea, si multe altele, le veti afla citind volumul pe care vi-l prezentam.

     

    BD-ul, sau banda desenata cum ii spun romanii si francofonii, este un subiect pe care am incercat sa-l deschidem, la nivel redactional, in nenumarate randuri. Cu vreo trei ani in urma, sub semnatura lui Horia Barna, Ziarul de duminica (supliment cultural al Ziarului Financiar) indraznea sa insaileze o ancheta, mestesugit ilustrata, dichisit scrisa si temeinic informata, care urmarea, in primul rand, sa desluseasca – prin intermediul reactiilor cititorilor – daca genul incepe sa aiba priza la noi. Un semnal pozitiv ne-ar fi incurajat sa continuam si, chiar, sa cream in spatiul ziarului o rubrica de specialitate.

     

    Din nefericire, lucrurile s-au oprit aici. Cu exceptia catorva cronici, asezate sub colontitlul “best-seller international”, in care am consemnat ultimele succese ale lui Asterix, Blake si Mortimer, Thorgal sau Largo Winch si care au fost tot atatea pledoarii pentru miracolul publicistic care se cheama BD, nimic nu s-a mai intamplat. BD-ul sufera, la noi, de un acut sindrom de neadaptare si, cu exceptia catorva amatori cultivati si vag nostalgici, nu are, practic, decat un stramt public de “connaisseurs”.

     

    In aceste conditii, e poate util sa amintim, din cand in cand, ca, peste granite, BD-ul isi face treaba cu asupra de masura si are, oricat de ciudat sau de frivol ne-ar parea, un succes ascendent la categorii din ce in ce mai diverse de public. Nu doar copiii, ci si adultii simandicosi citesc (pe ascuns sau la vedere) benzi desenate, ale caror personaje si tehnici grafic-narative prolifereaza cu veselie. Mai mult, BD-ul a ajuns sa alimenteze imaginarul marilor regizori de film, ajungand sa-si mute arsenalul de seductie nu doar in pelicule precum Superman si Batman, ci si in filme cultivate, rafinat aventuroase, precum recentul Sin City.

     

    Desigur, banda desenata traieste in Romania, dar are, oarecum, un statut de arta underground, cata vreme tirajele albumelor de BD se infunda undeva in cifre cu doar doua zerouri in coada. Dodo Nita si Virgil Tomulet, autorii acestui frumos si util dictionar dedicat celei de-a noua arte, sunt insa optimisti. Ei sustin ca 2005 a fost un an fast pentru BD, cata vreme au aparut noi edituri specializate si noi productii desenate. Entuziasmul exista, nimeni n-a negat acest lucru, dar este plasat doar in tabara producatorilor.

     

    Consumatorii degusta intamplator, din varful buzelor, temandu-se sa infulece pe saturate, sa rada homeric sau sa trepideze in ritmul imaginilor. In aceste conditii, in care pofta de a citi e anemica si in care educatia in spiritul BD e precara, un atare dictionar e mana cereasca. Pentru ca educatia intru BD dezvolta si slefuieste simtul umorului, ascute mintea si sfichiuie imaginatia, mai cu folos decat multe filme si carti traditionale. Dictionarul benzii desenate in Romania, copios ilustrat, e si un sipet care ascunde multiple secrete biografice ale autorilor de BD si, o data cu ele, nenumarate altele legate de mentalitatea societatii care i-a adapostit pe acesti fericiti-nefericiti creatori.

  • Reinnoirea urbana

    Hot Chip au fost, fara exagerare, cea mai buna prestatie live pe care am vazut-o in ultimii cinci ani. Pacat ca publicitatea insuficienta a facut ca oamenii sa afle de acest eveniment cu numai cateva ore inainte si aproape toti cei cu care am stat de vorba fusesera beneficiarii promovarii din gura-n gura.

     

    Nu e o parte a orasului pe care s-o recunosc. Este un pustiu urban in toata regula, cu intinderi vaste de pamant punctate de case inca locuite si un soi de fabrici parasite si cavernoase. “Astea ar fi foarte bune de case pentru yuppies,” ii spun eu prietenului meu si incepem amandoi sa  ne inchipuim cat de diferit ar arata orasul daca oamenii cu bani s-ar lasa convinsi sa investeasca in centrul orasului, in loc sa-l paraseasca pentru vile dezastruoase si proiecte de locuinte de milioane de dolari – pe jumatate suburbie americana, pe jumatate tabara de refugiati – care au schimbat fata Bucurestiului de Nord.

     

    Dand ocol vastei cladiri pe care scrie Academia Romana,  ne putem auzi, dar nu si vedea, destinatia din aceasta seara. Sunetul ne joaca feste, reflectand ecouri pe cladirile enorme si goale si facandu-ne sa credem ca, de fapt, concertul se tine in cladirea care nu trebuie. Ajungem, in cele din urma, la Piata George Cosbuc, unde o scena uriasa a fost ridicata in fata unei alte cladiri spectaculoase de caramida rosie, parasita si ea. Vizavi se afla o piata de flori, unde cativa tarabagii au ramas alaturi de marfa lor si incearca sa profite de moment, data fiind multimea care deja s-a strans in fata scenei.

     

    Am venit sa-i vedem pe cei la Hot Chip, fara indoiala una dintre cele mai incitante trupe ale momentului. Daca te uiti insa la lumea adunata, nu s-ar zice ca asa e. Concertul face parte din proiectul de regenerare urbana “Va urma”, o cauza nobila, intr-adevar, si inca una care se potriveste foarte bine cu decorul ales pentru concert. Locul fiind capatul Rahovei, publicul este format dintr-un numar de localnici, un grup de copii de rromi adunandu-se in fata scenei si jucandu-se pe gardurile de protectie ridicate de catre jandarmi. Ideea de a organiza un concert in acest loc a fost geniala, dovedind dedicatia pentru aducerea muzicii aproape de oamenii situati in coada listei celor luati in calcul atunci cand vine vorba de cultura – marginalizatii societatii.

     

    Si totusi, genul de oameni care apar, de regula, la evenimentele organizate, la fel ca si acesta, de catre Consiliul Britanic – pustii agasant de in pas cu ultima moda, ce poarta pantofi sport scumpi  – se remarca prin absenta. Trecand in revista publicul adunat, pot spune numele mic al fiecarui spectator care stie cine sunt Hot Chip – nu ca as fi o persoana extrem de populara, ci doar ca numarul de auditori este dezastruos de scazut.

     

    Dupa o prestatie dezamagitoare a celor de la Timpuri Noi (care sunt de o mie de ori mai putin captivanti ca fantastica lor incarnare Partizan), baietii de la Hot Chip se pregatesc sa urce pe scena. Mai intai suntem nevoiti sa suportam insultele aduse inteligentei noastre de catre MC (maestrul de ceremonie), gazda a serii, care ii critica asupru pe baieti pentru ca “nu au intrat la timp pe scena”. Evident habar n-are ca Hot Chip mai au inca o gramada de echipament de reglat.

     

    Tipic pentru unele dintre trupele noi ale momentului, acestia nu sunt o formatie bazata pe chitara precum celelalte, reusind sa stapaneasca perfect divziunea indie-electro intr-o maniera ce parea imposibila acum cativa ani. Folosesc chitare, dar nu adera la conventiile rock-ului. Folosesc sintetizatoarele, dar nu fac o muzica dance tipica. “Si nu sunt prea cunoscuti la ei in tara,” urla MC-ul. Chiar nepoliticos din partea lui, mi-am zis eu, avand in vedere ca cvintetul a fost in turneu prin Europa si SUA, cantand alaturi de nume mari ca LCD Soundsystem. A perseverat in gafa lui nescuzabil de condescendenta pana cand o fata furioasa tare de langa mine i-a strigat, si pe buna dreptate: “Da-te jos, bai, taranule!”. A parut potrivit de jenat, dupa care a tacut. Cred ca a priceput.

     

    Hot Chip live au fost, fara exagerare, cea mai buna prestatie live pe care am vazut-o in ultimii cinci ani. Prezenta lor scenica a fost extraordinara. Cinci baieti care arata ca niste pustani ce tocmai au mancat bataie la scoala pentru ca nu le place fotbalul s-au transformat in niste Prince, dansand, schimband instrumente, lovind talangi si iar dansand, demonstrand o pasiune molipsitoare pentru muzica lor.

     

    Slava Domnului pentru copii de rromi. Acestia au tipat dupa fiecare piesa de parca pe scena s-ar fi aflat 50 Cent si nu o trupa indie-electro de care n-auzisera in viata lor si au tipat chiar ca mai vor dupa ce spectacolul s-a terminat. Mi-am petrecut restul serii dansand dupa muzica DJ-ilor Hot Chip, alaturi de o gasca de aproximativ cincisprezece pustani din partea locului, inclusiv un baiat care n-avea mai mult de 11 ani si era aclamat de public pentru miscarile sale spectaculoase de dans. Nu m-am mai distrat asa de tare de multa vreme.

     

    Daca n-ar fi fost entuziasmul acestor tineri fani, care au impartit cu noi primul rand, alaturi de mancarea si bautura noastra, concertul ar fi putut fi un dezastru. Publicitatea insuficienta a facut ca oamenii sa afle de acest eveniment cu numai cateva ore inainte si aproape toti cei cu care am stat de vorba fusesera beneficiarii promovarii din gura-n gura, afland de la prieteni. O sa treaca multa vreme pana sa mai vina o astfel de trupa inovatoare in Romania, iar adevarata tragedie este ca atat de putini oameni au stiut de asta. Daca abordam cu seriozitate problema regenerarii urbane, atat de necesara orasului, atunci trebuie sa ne asiguram ca atragem de partea noastra cat mai multi oameni posibil. ­

  • Metallica vs. Metallica

    “Metallica: Some Kind of Monster” (“Metallica: Un fel de monstru”) poate fi – si chiar a fost – contestat din mai multe puncte de vedere. Totusi, cand vine vorba despre coloana sonora  a documentarului semnat de Joe Berlinger si Bruce Sinofsky nu poti decat sa taci si sa (re)descoperi muzica unuia dintre monstrii rock-ului ultimelor doua decenii.

     

    Descris de New York Times drept “amuzant, impresionant si semnificativ din punct de vedere istoric”, “Some Kind of Monster” este o abordare cu “garda jos” a uneia dintre cele mai negre perioade ale supergrupului format la inceputul anilor ’80, la Los Angeles. Practic, pentru cei familiarizati cu “traseul” parcurs de Metallica in ultimele doua decenii si jumatate filmul nu aduce mari surprize. Ipoteza destramarii grupului a fost nu odata pusa pe tapet de-a lungul timpului, iar excesele bahice ale lui James Hetfield&Co sunt deja de notorietate.

     

    Dincolo de sedintele de consiliere psihologica, de incursiunile in viata de familie a membrilor trupei sau de rememorarea unor episoade care au stirbit serios din aura de legenda a celor de la Metallica – vezi despartirea de Dave Mustaine, actualul lider al etern rivalei Megadeth, episodul Napster sau “concedierea” fostului basist Jason Newsted – documentarul duo-ului Berlinger-Sinofsky reda, in fond, geneza celui mai nou produs muzical al lor: St. Anger.

     

    O geneza, asa cum o arata si numele albumului distins cu premiul Grammy, sub semnul furiei. O geneza a ceea ce unele voci avizate au numit-o intoarcerea “la radacini” a Metallica. Pentru ca nici St.Anger, nici “Some Kind of Monster” nu (mai) au nimic comercial in ele. Indiscutabil, ambele au minusurile lor. Minusuri care nu au fost iertate de critici. Minusuri care i-au facut pe altii sa anunte chiar ca “Metallica a murit!”. Iar daca asa e, atunci, “Traiasca Metallica!”.

     

    Metallica: Some Kind of Monster/ Metallica: Un fel de monstru

    R: Joe Berlinger, Bruce Sinofsky

    Distributie: Lars Ulrich, James Hetfield, Kirk Hammett, Bob Rock

    Durata: 135 minute

    Premiera: 28.10.2005

  • Balonul e (prea) rotund

    Fotbalul si cinematograful au avut o relatie destul de incrancenata de-a lungul timpului. Nici una dintre parti nu a primit, cel putin pana acum, ceea ce merita cu adevarat de la cealalta. Cu “Gool” (“Goal”), regizorul Danny Cannon a incercat sa amelioreze situatia. Si, in mare, a si reusit, chiar daca pe alocuri a mai fost prins in off-side.

     

    Daca sporturile americane au primit ce meritau in multe productii hollywoodiene, fotbalul a fost dezamagit in majoritatea cazurilor. Fie ca a fost vorba de jucatori ai sportului rege care nu stiau sa joace un rol, fie ca a fost vorba de actori care “nu stiau sa dea in minge”, productiile legate de cel mai popular sport din lume nu numai ca nu au convins pe nimeni de calitatea lor, dar au ridicat multe semne de intrebare legate de incapacitatea de a construi o poveste pornind de la un meci de fotbal. Iar scuza ca nu poti sa readuci tensiunea unei partide de fotbal pe marele ecran a devenit un fel de lait-motiv .

     

    Ultima tentativa de a aduce balonul pe marele ecran ii apartine regizorului Danny Cannon. Povestea e simpla. Ca multi alti copii din intreaga lume, Santiago Munez (Kuno Becker) viseaza sa devina un fotbalist profesionist. Dar faptul ca locuieste intr-un cartier de la periferia orasului Los Angeles il face sa creada ca e doar un vis si atat. Ceea ce te pune pe ganduri in legatura cu scenariul e ca tatal acestuia nu il incurajeaza sa practice acest sport, considerandu-l ca este pentru oameni instariti.

     

    Ideea te convinge cu greu ca mai ales ca in Mexic, locul de unde provin cei doi, fotbalul e pentru multi tineri singura sansa de a iesi din anonimat si de a-si asigura un venit. In afara de aceasta scapare, “Golul” lui Cannon, care face parte dintr-o trilogie ce va costa in jur de 100 de milioane de dolari, poate fi catalogat drept cea mai realistica productie cinematografica legata de fotbal. E drept, pe parcursul filmului nu o sa incepi sa faci valuri in sala de cinema, si nici nu o sa fluieri arbitrul. Insa o sa traiesti cu pasiune calatoria lui Munez spre fotbalul de top. Chiar daca e departe de statutul de “opera de arta” filmul reuseste – cu spijinul FIFA, clubului  Newcastle United si al celor care conduc Premier League, liga de fotbal din Anglia – sa evite cliseele si sa asigure o autencitate necesara.

     

    Nici macar faptul ca filmul e pana la o urma o doar poveste in care toate visele lui Munez pot deveni realitate nu rapeste din realism. In prima parte i se implineste doar visul de a ajunge la o echipa de top din Europa, Newcastle, care il primeste dupa ce managerul acesteia (Marcel Iures) e sfatuit de cativa jucatori sa-i dea o sansa.  Insa pentru Munez si pentru trilogie e un inceput bun. Va ajunge pe teren alaturi de David Beckham, Zinédine Zidane, Wayne Rooney sau Alan Shearer? Ramane de vazut. Pana una alta, chiar daca nu simti tensiunea din timpul unei partide de fotbal, in “Gool” o poti descoperi pe cea din vestiare, pentru ca prima parte a trilogiei se joaca mai mult in jurul acestui loc. Iar povestile fotbalului nu prind viata doar pe teren.

     

    Gool/ Goal

    Regia: Danny Cannon

    Distributia: Kuno Becker, Marcel Iures, Alessandro Nivola, David Beckham, Zinédine Zidane

    Durata: 118 minute

    Premiera: 28.10.2005

  • Simple pareri

    Chiar daca recent publicata carte a lui Mircea Cartarescu este incitanta  si alerta, ea nu va incapea cu siguranta pe lista de argumente din curriculum-ul pentru Nobel al autorului.

     

    Ceea ce nu ne va impiedica sa-i parcurgem cu placere consideratiile spumoase, argumentatia ingenioasa si dictia literara subtire. Volumul este o colectie de editoriale publicate de catre autor in paginile “Jurnalului national” intre 2004-2005 si pune in scena cugetari taioase despre cotidianul vremurilor din urma, asocieri adesea vitriolante despre figurile politice (si nu numai) marcante, racursiuri pline de umor despre mahalaua romanesca, cu sinceritatea si irepresibila pofta de a vorbi (scrie).

     

    Lucru pe care, cel mai bine, il sintetizeaza insusi autorul, intr-un “cuvant inainte” al volumului: “Ideologia (de orice fel) nu este partea mea tare. Veti gasi in paginile urmatoare simple parei ale unui om care scrie, de un sfert de veac, tot felul de lucruri, avand clipa de clipa-n minte cuvintele lui Demetriu Ladima: <<Eu sunt un om care scrie. Daca nu scriu ce cred, la ce sa mai scriu?>>”.

     

    Mircea Cartarescu, Baroane, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005

  • The Book, le livre, das buch, el libro, cartea

    Chiar daca nu veti ajunge ca faimosul poet proletcultist (“Toata lumea se-ntoarce si sopteste/ E poetul Beniuc/ Stie sapte limbi si ruseste…”), nici departe nu veti fi, parcurgand acest admirabil Dictionar vizual plurilingv.

     

     Principiul sau de functionare este simplu: notiuni dintre cele mai diverse sunt grupate pe categorii (sport, sanatate, cosmos, serviciu, alimente, regn animal, transporturi, loc de munca, timp liber etc), sunt figurate apoi printr-o ilustratie, in jurul careia sunt plasate intr-o tehnoredactare eficienta “explicatiile”, in patru dintre cele mai circulate limbi ale lumii: engleza, franceza, germana, spaniola si, desigur, romana. 

     

    Dictionarul foloseste imaginile pentru memorarea rapida a informatiilor si reprezinta un instrument ideal pentru rezolvarea unor probleme de comunicare in medii dintre cele mai diverse. Chiar daca dimensiunile si greutatea lui (se stie ca hartia de calitate atarna…) ar putea sa va descurajeze sa-l luati la subrat la cumparaturi sau la intalnirile de afaceri, nu uitati ca il puteti cerceta cu folos in camera de hotel.

     

    5 limbi, Dictionar vizual, Editura Litera International, Bucuresti, 2005

  • Dragoste si marketing

    Atractia este un fenomen care implica mai ales sufletul sau sexul? Ce legatura exista intre seductie, chimie si marketing? Si, la urma urmelor, ce mai e si marketingul asta? Iata doar cateva dintre intrebarile la care volumul Love Marketing incearca sa gaseasca un raspuns.

     

    O scena care pare extrasa dintr-un SF, dar care ofera concretete plastica straniei intreprinderi editoriale a lui Carlo A. de Ferrariis si Paolo Savignano, poate fi intalnita intr-unul din cele mai izbutite filme ale lui Sandro Baldini, unul dintre faimosii nebuni ai cinematografului italian (din seria Roberto Benigni). Intr-una din cele trei istorii independente ale peliculei, o doamna se duce intr-un hipermarket si isi alege, dintre cateva prototipuri masculine in carne si oase, unul care i se pare mai cu mot. Iar motul nu tine de muschi sau de virilitatea profilului individului, ci de cantitatea de tandrete pe care acesta pare sa o emane. Il ia acasa, dar acesta ii refuza dragostea. Iritata, cucoana amorezata il returneaza la magazin, acuzandu-l pe patron ca i-a vandut marfa expirata.

     

    Autorii cartii pe care v-o prezentam (italieni si ei, cel dintai profesor universitar de marketing si jurnalist pe probleme economice, cel de-al doilea copywriter) traseaza si ei o plauzibila paralela intre dragoste/vanzare-cumparare, careia ii dezvolta insa latura metaforica prezenta in titlu (Love Marketing(r)) sau in cateva asertiuni preliminare (fiecare din noi este un produs in rafturile vietii si, in acelasi timp, persoana care continua sa scruteze aceleasi rafturi in cautarea produsului dorit), si o preschimba intr-o adevarata teorie cu dimensiuni cat se poate de stiintifice. “Le coup de foudre”, curtea facuta unei femei, cucerirea unui barbat, precum si inevitabilul fiasco sunt, sustin autorii, rezultatele firesti ale logicii cererii si ofertei, cea care domina si piata comerciala.

     

    Folosind, prin urmare, invatamintele marketingului si istoria sa seculara (plastic surprinsa si investigata in cateva pagini cu informatii consistente), cei doi italieni alcatuiesc un manual al seducatorului perfect. Celor interesati (si cine n-ar fi?) nu le ramane decat sa se familiarizeze cu termeni precum target (obiectul dorintei), competitivitate (rivalii), benchmarking (descoperirea si imitarea secretelor cuceritorului desavarsit), packaging (imbracaminte, suras, parfum, farduri etc) sau pret (stima de sine, autoevaluarea) si sa inteleaga faptul ca, in dragoste, ca si in economia de piata, castiga, la urma urmei, cel care este mai bine informat. Cum sa transpunem experientele complexe ale marketingului de firma in planul relatiilor umane? Abordand, in primul rand, o problema fundamentala comuna lumii seductiei si celei a economiei: “in mod frecvent – in domeniul bunurilor, serviciilor si cel al relatiilor interpersonale – oferta este superioara cererii”.

     

    Un motiv serios sa ne gandim cum sa ne punem in lumina propria persoana (marketing de sine) in modul cel mai potrivit, astfel incat sa avem castig de cauza asupra concurentei si sa cunoastem succesul in planul amoros dar si in acela mai larg al relatiilor umane. Cheia privilegiata a acestui succes este definita de autori prin prisma unui anumit tip de marketing, si anume cel relational (iar nu tranzactional, orientat spre a vinde ceva). Altfel spus, spre a stabili, a intretine si a dezvolta relatii cu clientul si cu ceilalti parteneri, in asa fel incat subiectii implicati sa poata urmari obiective si avantaje comune.

  • Cu cartile pe fata

    Daca numele jocului n-ar fi avut rezonante familiare, nu l-am fi bagat de seama – se numeste “Stacked with Daniel Negreanu”. Canadian de origine romana aflat in topul jucatorilor de poker, Daniel Negreanu a fost desemnat drept 2004 CardPlayer of the Year.

     

    “Stacked with Daniel Negreanu” va fi in intregime 3D si urmeaza sa apara atat pentru PC cat si in variante destinate principalelor console de jocuri – Xbox, PlayStation Pportable si PlayStation 2. Producatorii, Myelin Media Inc., spun ca AI-ul (inteligenta artificiala, componenta software care gestioneaza replica masinii la actiunile umane) va fi suficient de inteligent pentru a invata stilul jucatorului, a-i identifica slabiciunile si pentru a-si adapta stilul de joc la cel al partenerului uman.

     

    Rolul lui Daniel Negreanu in joc este de a familiariza jucatorul, prin intermediul unor secvente video si audio, cu modul de joc si cu stategiile de urmat (inclusiv pentru jocul la cacealma), dar si de a oferi acestuia, in masura in care a dobandit suficienta experienta, un partener cu greutate.

     

    Negreanu nu este singurul profesionist care apare in joc, facand echipa cu Evelyn Ng, Eric Lindgren, Jennifer Harman, David Williams, Josh Arien si Carlos Mortenson.

     

    In “Stacked” jucatorul poate opta pentru o cariera in lumea pokerului, dar poate opta si pentru partide multiplayer sau on-line (in acest ultim caz profesionistii pixelizati in joc promit sa participe la cat de multe partide pot). Versiunea de poker din “Stacked” este Holdem, cu variantele no limit, limit, pot limit.

     

    “Stacked” beneficiaza si de sprijinul canalului de televiziune MTV, cu care publisherul Myelin Media a incheiat in vara acestui an o alianta.

     

    Folosirea unor nume cu greutate dintr-un sport sau o disciplina pentru promovarea unui joc nu este o noutate, existand deja pe piata simulatoare de genul Tiger Woods PGA Tour (golf), Richard Burns Rally (auto), Colin McRae Rally (auto) sau Tony Hawk Underground (skating).

     

    Daniel Negreanu, poreclit Kid Poker, crede ca a avea propriul joc video este cool. Este nascut in 1974, in Canada, din parinti emigranti romani si a castigat din poker zece milioane de dolari. La 23 de ani a castigat primul turneu mondial, iar in 2004 a fost desemnat jucatorul anului. Un site american de specialitate speculeaza originea romana a lui Negreanu, asemanandu-l cu Dracula, cu deosebirea ca Daniel este insetat de banii oponentilor si nu de sangele lor. Ca si sangele, si banii circula: Negreanu recunoaste ca a pierdut intr-o zi 420.000 de dolari. Dar cu o zi inainte castigase 480.000 de dolari.

     

    Si-a romantat putin biografia, vorbind pe site-ul sau de castigul de un dolar pe saptamana al tatalui din Romania si de faptul ca mama sa, in copilarie, fura oua de la vecini pentru a-si hrani familia. In Canada tatal sau a vandut dulciuri si spera ca fiul sau sa devina doctor sau avocat. Daniel a inceput sa joace poker de tanar, de la 15 ani, cu toate ca initial a fost atras de biliard. La 18 ani era deja cunoscut in Toronto ca jucator profesionist, aceasta si in conditiile in care singurele sale apropieri de modul traditional de munca a restului omenirii au fost o zi de lucru ca telemarketer si o luna intreaga lucrata la un fast-food Subway. La varsta legala, adica la 21 de ani, pleaca la Las Vegas, unde nu are prea mare succes. Opt luni face naveta Toronto – Las Vegas, pierzand in SUA ceea ce castiga in Canada, imbunatatindu-si, in acelasi timp, stilul de joc. In cele din urma castiga suficienta experienta pentru a deveni castigator si in Las Vegas, nu fara a se resimti pe plan social: “Simteam ca nu pot sustine o conversatie normala daca nu aceasta nu implica o miza, o majorare a acesteia, un filaj al cartilor”, marturisea Negreanu recent unei publicatii canadiene.

     

    De unde dexteritatea sa? In copilarie era pasionat de numere si de calculul probabilitatilor, de unde si numeroasele caiete pline de statistici din jocurile video. Mai inspre maturitate a inceput sa “citeasca” oamenii: “Obisnuiam sa merg la Mall si incercam sa imi imaginez povestile oamenilor pe care ii intalneam. Vedeam un tip si o tipa si incercam sa imi imaginez relatia lor. Surprindeam o privire si stiam ca ea nu-l place foarte mult pe el. Am capatat puterea de a cunoaste oamenii dupa modul in care merg, se imbraca sau arata”.

     

    Abilitatile sale se regasesc in modul sau de a juca, definindu-si stilul drept cameleonic. “Ma joc cu mintea oponentilor, imi place razboiul psihologic. Nu ma tem de ceea ce arat oamenilor, pentru ca stiu ce arat si stiu cum sa folosesc aceasta impotriva lor”, explica el. Spune ca nu se teme de adversarii care poarta ochelari de soare pentru a-si masca reactiile, cred ca acestia sunt mai expresivi – spun mai multe decat restul prin limbajul trupului.

     

    Anul trecut a castigat din turnee patru milioane de dolari. Cum cheltuie? “Dupa ce am luat 1,8 milioane de dolari la Five Diamond Classic, mi-am facut de cap, am cumparat sase console Xbox si doua CD-uri. Am cheltuit vreo 500 de dolari”. Dar are mai mult de atat – conduce, de exemplu un Lexus SC 430 decapotabil. Are pe masa un iPod si castile pe urechi (cateodata si in timpul jocului), dar playlist-ul sau contine de cele mai multe ori sunetul oceanului sau ciripit de pasarele, care il deconecteaza. Dar asculta si rap cu Missy Elliott.

     

    Si foloseste vitamine-poker. Este vorba de un produs nou, pe care i l-a recomandat cineva din industria curselor de masini. Contine compusi care blocheaza adrenalina si mentin consumatorul relaxat, dar alert. “Ca jucator de poker, in special in turneele lungi, cheia este sa iti controlezi adrenalina”.

     

    Intrebat ce ar vrea sa schimbe in lumea pocherului, Daniel Negreanu a raspuns: “Imaginea negativa. Mi-ar face mare placere ca societatea sa vada in jocul de poker o profesie sanatoasa. Lasand la o parte <merele stricate>, pokerul sa fie acceptat de societate”.

     

    Abilitatea lui Negreanu de a ramane imperturbabil l-a apropiat de lumea filmului: s-a <auto-interpretat> in filmul “Lucky You”, regizat de Curtis Hanson, ce urmeaza sa apara anul viitor, si a aparut deja in serialele “Beyond the Felt”, “Tilt” si “Late Night Poker”, la televiziune. Si a jucat poker cu prietenul sau Toby Maguire, cu Leonardo di Caprio si cu Ben Affleck. “Ben imi datoreaza 2.500 de dolari. Sunt sigur ca o sa-mi dea banii candva”.

     

    Crede ca jucatorii de poker se aseamana cu starurile rock, care incearca cu ardoare sa ajunga in top si sa se mentina cat mai mult, dar ca cei mai multi sunt meniti sa se prabuseasca. “Adevarul este ca majoritatea jucatorilor profesionisti sunt depresivi, sunt prabusiti. Nu au bani, au numai chibiti”. Se relaxeaza jucand golf si are un chihuahua pe nume Mushu. Motto-ul lui Negreanu, in viata si in joc: “Nu fa nimic prostesc”.

  • 50 de State ale Americii

    Sufjan Stevens, cantautor din miscarea americana “Noul Folk”, are de gand sa lanseze nici mai mult nici mai putin de 50 de albume, cate unul pentru  fiecare stat american. Deocamdata a ajuns la numarul doi.

     

    Daca v-as fi pomenit de vreun proiect pentru inregistrarea a 50 de albume, cate unul pentru fiecare stat american, v-ati fi imaginat ca ma refer la vreun grup de rock progresiv al anilor ’70, cu pretentii exagerate si cu viziune imposibil de mareata despre muzica lor.

     

    Trupe ca Yes obisnuiau sa compuna piese ce se intindeau pe durata unui intreg album sau chiar albume intinse pe cate sase discuri de vinil. Va puteti deci inchipui incantarea lui Rick Wakerman (claparul trupei Yes, renumit pentru obiceiul sau de a se imbraca in costume fistichii si de a canta la pian suspendat la o oarecare distanta de podea) la gandul unui album ce se intinde pe 50 de LP-uri separate.

     

    Si totusi, cel care a avut aceasta idee nu este Rick Wakerman sau vreunul dintre tovarasii sai de rock progresiv (care sunt probabil prea ocupati cu compusul unor opere rock a caror actiune se desfasoara pe Jupiter sau ceva de genul acesta). Este Sufjan Stevens, un muzician folk cu vorba domoala si caruia ii este drag  banjo-ul, un cantautor american cu “radacini” in miscarea “Noul Folk”.

     

    Simpla mentiune a fascinatiei din prezent pentru muzica folk in Statele Unite te trimite imediat cu gandul la Devendra Barnhart, iar jurnalistii vorbesc in general de “Devendra Barnhart si miscarea Noul Folk” in acceasi propozitie. Barnhart joaca rolul de rege al reginei Joanna Newsome,  cei doi fiind considerati punctul central al scenei muzicii folk. Devendra ar face bine fie atent totusi, caci Sufjan Stevens a lansat un album atat de bun incat ar putea castiga coroana de rege al muzicii folk.

     

    Ultimul LP al lui Sufjan (pronuntat suuf-ion) se intituleaza “Illinois” si este al doilea din proiectul “50 de state”. Fie ca va ajunge sau nu sa duca la bun sfarsit acest proiect (uneori glumeste pe seama acestei idei la interviuri), Stevens a reusit sa ofere un album care depaseste orice asteptari. Pana la acest moment era usor sa-l privesti ca pe un Neil Young modern, artist care l-a influentat in mod evident pe tanarul muzician. Pentru Illinois insa, acesta a creat o muzica inspirata de folk ce este adesea imposibil de incadrat intr-o categorie.

     

    Piesa din deschiderea albumului (si totodata una dintre cele mai bune) are o durata de doar doua minute si nu prea aduce a folk. Cea mai la indemana comparatie este cea cu compozitorul minimalist Phillip Glass, care folosea instrumente clasice pentru a face o muzica bazata pe repetitie si cu putine modificari ale temei pe parcursul unei piese. Cu un motiv de pian repetat iar si iar, albumul Illinois are o deschidere de care insusi Glass ar fi fost mandru. Piesa “Out of Egypt” este un exemplu si mai bun, fiind aproape de minimalismul pur.

     

    Intregul album este de fapt generos orchestrat, utilizand o varietate de instrumente. Suna foarte diferit de ultimul album lansat de Sufjan, “Seven Swans”, unde orchestratia majoritatii pieselor consta dintr-o singura chitara si un banjo. Chiar daca multe piese erau superbe, “Seven Swans” era doar o colectie mai degraba jenanta de cantece folk crestine. Hmmm.

     

    Din fericire, folkul crestin nu si-a mai gasit locul pe Illinois. Avem in schimb un album care are in centru statul Illinois, cu mentiuni despre locuri, oameni si evenimente care s-au petrecut in acest stat. Orasele Chicago, Decatur si Jacksonville sunt si ele incluse, la fel ca poetul Carl Sandburg si Abraham Lincoln. Una dintre piese este chiar dedicata criminalului in serie John Wayne Gacy. Suna oarecum a cantec de dragoste, pana in momentul in care realizezi faptul ca Sufjan canta despre un om care se imbraca in straie de clovn si care a omorat 33 de oameni si i-a ingropat sub propria-i casa. Brrrr.

     

    Cu abordare multitexturata si o gama completa de instrumente, Illinois suna pe alocuri asa cum ar suna The Flaming Lips daca s-ar fi apucat de cantat muzica folk. Sensibilitatea folk a lui Sufjan transpare doar in cateva locuri, cum ar fi piesa “Jacksonville” ce seamana foarte mult cu clasicul “Old Man” al lui Neil Young.

     

    Un fapt amuzant intr-o oarecare masura este acela ca lista de piese de pe CD aduce a nuvela. Majoritatea titlurilor cantecelor se intind pe cate un paragraf. Ceea ce poate face discutiile pe marginea albumului destul de dificile. Una din piesele mele preferate, de exemplu, se intituleaza “They Are Night Zombies!! They Are Neighbors!! They Have Come Back from the Dead!! Ahhhhh” (Sunt zombie nocturni! Sunt vecini! S-au sculat din morti! Ahhhh”).

     

    O alta piesa care iese in evidenta poarta titlul de “The Black Hawk War, or, How to Demolish an Entire Civilization and Still Feel Good About Yourself in the Morning”(Razboiul Soimului Negru sau Cum sa darami o intreaga civilizatie si sa te simti totusi impacat cu tine dimineata) sau, “We Apologize for the Inconvenience but You’re Going to Have to Leave Now” (Ne cerem scuze pentru deranj, dar acum va trebui sa plecati) sau “I Have Fought the Big Knives and Will Continue To Fight Them Until They Are Off Our Lands!”(M-am luptat cu cutitele mari si voi continua sa lupt cu ele pana pleaca de pe pamanturile noastre). S-ar putea ca Sufjan sa fi ascultat rock progresiv la greu, totusi, zic eu.