Hot Chip au fost, fara exagerare, cea mai buna prestatie live pe care am vazut-o in ultimii cinci ani. Pacat ca publicitatea insuficienta a facut ca oamenii sa afle de acest eveniment cu numai cateva ore inainte si aproape toti cei cu care am stat de vorba fusesera beneficiarii promovarii din gura-n gura. Nu e o parte a orasului pe care s-o recunosc. Este un pustiu urban in toata regula, cu intinderi vaste de pamant punctate de case inca locuite si un soi de fabrici parasite si cavernoase. Astea ar fi foarte bune de case pentru yuppies, ii spun eu prietenului meu si incepem amandoi sa ne inchipuim cat de diferit ar arata orasul daca oamenii cu bani s-ar lasa convinsi sa investeasca in centrul orasului, in loc sa-l paraseasca pentru vile dezastruoase si proiecte de locuinte de milioane de dolari – pe jumatate suburbie americana, pe jumatate tabara de refugiati – care au schimbat fata Bucurestiului de Nord. Dand ocol vastei cladiri pe care scrie Academia Romana, ne putem auzi, dar nu si vedea, destinatia din aceasta seara. Sunetul ne joaca feste, reflectand ecouri pe cladirile enorme si goale si facandu-ne sa credem ca, de fapt, concertul se tine in cladirea care nu trebuie. Ajungem, in cele din urma, la Piata George Cosbuc, unde o scena uriasa a fost ridicata in fata unei alte cladiri spectaculoase de caramida rosie, parasita si ea. Vizavi se afla o piata de flori, unde cativa tarabagii au ramas alaturi de marfa lor si incearca sa profite de moment, data fiind multimea care deja s-a strans in fata scenei.
Am venit sa-i vedem pe cei la Hot Chip, fara indoiala una dintre cele mai incitante trupe ale momentului. Daca te uiti insa la lumea adunata, nu s-ar zice ca asa e. Concertul face parte din proiectul de regenerare urbana Va urma, o cauza nobila, intr-adevar, si inca una care se potriveste foarte bine cu decorul ales pentru concert. Locul fiind capatul Rahovei, publicul este format dintr-un numar de localnici, un grup de copii de rromi adunandu-se in fata scenei si jucandu-se pe gardurile de protectie ridicate de catre jandarmi. Ideea de a organiza un concert in acest loc a fost geniala, dovedind dedicatia pentru aducerea muzicii aproape de oamenii situati in coada listei celor luati in calcul atunci cand vine vorba de cultura marginalizatii societatii.
Si totusi, genul de oameni care apar, de regula, la evenimentele organizate, la fel ca si acesta, de catre Consiliul Britanic pustii agasant de in pas cu ultima moda, ce poarta pantofi sport scumpi – se remarca prin absenta. Trecand in revista publicul adunat, pot spune numele mic al fiecarui spectator care stie cine sunt Hot Chip nu ca as fi o persoana extrem de populara, ci doar ca numarul de auditori este dezastruos de scazut.
Dupa o prestatie dezamagitoare a celor de la Timpuri Noi (care sunt de o mie de ori mai putin captivanti ca fantastica lor incarnare Partizan), baietii de la Hot Chip se pregatesc sa urce pe scena. Mai intai suntem nevoiti sa suportam insultele aduse inteligentei noastre de catre MC (maestrul de ceremonie), gazda a serii, care ii critica asupru pe baieti pentru ca nu au intrat la timp pe scena. Evident habar n-are ca Hot Chip mai au inca o gramada de echipament de reglat.
Tipic pentru unele dintre trupele noi ale momentului, acestia nu sunt o formatie bazata pe chitara precum celelalte, reusind sa stapaneasca perfect divziunea indie-electro intr-o maniera ce parea imposibila acum cativa ani. Folosesc chitare, dar nu adera la conventiile rock-ului. Folosesc sintetizatoarele, dar nu fac o muzica dance tipica. Si nu sunt prea cunoscuti la ei in
Hot Chip live au fost, fara exagerare, cea mai buna prestatie live pe care am vazut-o in ultimii cinci ani. Prezenta lor scenica a fost extraordinara. Cinci baieti care arata ca niste pustani ce tocmai au mancat bataie la scoala pentru ca nu le place fotbalul s-au transformat in niste Prince, dansand, schimband instrumente, lovind talangi si iar dansand, demonstrand o pasiune molipsitoare pentru muzica lor.
Slava Domnului pentru copii de rromi. Acestia au tipat dupa fiecare piesa de parca pe scena s-ar fi aflat 50 Cent si nu o trupa indie-electro de care n-auzisera in viata lor si au tipat chiar ca mai vor dupa ce spectacolul s-a terminat. Mi-am petrecut restul serii dansand dupa muzica DJ-ilor Hot Chip, alaturi de o gasca de aproximativ cincisprezece pustani din partea locului, inclusiv un baiat care n-avea mai mult de 11 ani si era aclamat de public pentru miscarile sale spectaculoase de dans. Nu m-am mai distrat asa de tare de multa vreme.
Daca n-ar fi fost entuziasmul acestor tineri fani, care au impartit cu noi primul rand, alaturi de mancarea si bautura noastra, concertul ar fi putut fi un dezastru. Publicitatea insuficienta a facut ca oamenii sa afle de acest eveniment cu numai cateva ore inainte si aproape toti cei cu care am stat de vorba fusesera beneficiarii promovarii din gura-n gura, afland de la prieteni. O sa treaca multa vreme pana sa mai vina o astfel de trupa inovatoare in
Leave a Reply