BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Econoclastul

    Steven D. Levitt a publicat un manual de economie cu totul si cu totul „altfel“. E de ajuns sa spunem ca, in America, cartea este considerata lectura perfecta pentru vacanta.

    O carte curioasa, incorecta politic, dar foarte corecta ideologic (sustin autorii), incitanta, controversata, delicioasa si iritanta, este „Freakonomics“ – volum aparut de curand in Statele Unite si tiparit, aproape simultan, in Marea Britanie. De ambele parti ale Oceanului a cunoscut un urias succes de public si si-a binemeritat supranumele, bascalios dar, in ultima instanta, foarte exact, de „carte economica de vara“. Care procura, adica, o lectura usoara, agreabila, de concediu, dar care se refera la probleme cat se poate de grave, care nu pot nicicum fi „concediate“ din agenda de prioritati intelectuale ale omului modern.

    Steven D. Levitt (comandant al sectiunii de „artilerie grea“ a volumului) este autor a numeroase studii si experimente academice, profesor de economie la Universitatea din Chicago si editor la „Journal of Political Economy“. A fost recompensat cu medalia John Bates Clark pentru „cel mai bun economist sub 40 de ani“, dar este privit, de catre confrati, ca o ciudatenie a profesiei de economist sau, daca vreti, ca un iconoclast (econoclast, daca ne ingaduiti jocul de cuvinte).

    Prima senzatie de lectura este ca nu ne aflam in fata unei carti care trateaza probleme economice. Asta pentru ca aflam intrebari si raspunsuri eclectice de tipul: Poate un prenume purtat indeobste de negri sa aiba consecinte asupra carierei dvs. profesionale? Care este legatura intre un agent imobiliar si Ku Klux Klan? Se intampla oare ca profesorii sa triseze la examene in favoarea elevilor lor? De ce locuiesc traficantii de droguri impreuna cu parintii? Si asa mai departe, mult mai departe. Levitt s-a facut cunoscut nu doar prin metodele si descoperile lui, ci si, mai ales, prin subiectele sale de studiu, absolut surprinzatoare. In loc sa se intereseze, ca orice economist „serios“, de problema somajului, de impozite sau de cresterea actiunilor, el prefera sa studieze fatetele cele mai neobisnuite ale comportamentului indivizilor. Calea de analiza ii este furnizata de verificarea empirica, de statistica, dar si de „experienta naturala“, care consta in identificarea unui moment, a unui caz particular in care o singura variabila s-a schimbat, fapt ce ingaduie masurarea efectului acestei schimbari. Economia este astfel aplicata problemelor vietii de zi cu zi.

    Pentru lamurire, iata problema cea mai controversata pe care a rezolvat-o autorul in acest volum. E vorba de legatura intre reducerea criminalitatii in SUA si legalizarea avortului in anii 70. Intr-adevar, avortul a fost practicat adesea de catre persoane care nu ar fi fost in stare sa ofere odraslelor lor o educatie satisfacatoare. Astfel, o buna parte dintre aceste progenituri ar fi inmultit randurile delincventilor. Studiind intervalul dintre legalizarea avortului si reducerea delincventei, Levitt a demonstrat, douazeci de ani mai tarziu, ca legatura intre cele doua fenomene era lipsita de echivoc. Din pacate, autorul a fost detestat. Si de catre conservatori, care au vazut in demersul sau „o lauda“ a avortului, si de catre progresisti, carora li s-a parut odioasa ideea ca acei indivizi care recurg la avort sunt mai adesea decat altii parinti de delincventi.

    Steven D. Levitt, Stephen J. Dubner, Freakonomics,
    William Morrow Editor, 2005

     

  • Religia dragostei

    Atunci cand Frida Kahlo isi anunta intentia de a se casatori cu Diego Rivera, scepticul ei tata va declara: „O sa avem parte de nunta unui elefant cu o porumbita“. Toata lumea, de altfel, priveste cu neincredere stirea acestei insotiri dintre o fata turbulenta, dar mereu bolnava, si geniul picturii murale mexicane, care are de doua ori varsta ei, de trei ori greutatea ei, o reputatie de capcaun si de seducator incurabil, de comunist ateu care indrazneste sa picteze fresce uriase spre slava indienilor. Diego & Frida povesteste istoria unui cuplu iesit din comun, intalnirea dintre cei doi artisti, trecutul incarcat al lui Rivera si crunta experienta a durerii si singuratatii Fridei Kahlo. Nu in ultimul rand, credinta lor in revolutie, intalnirea cu Trotki si André Breton, aventura lor americana si ciudata fascinatie pe care a exercitat-o asupra lor Henry Ford, rolul in innoirea artei moderne pe care l-au avut doi pictori a caror opera a fost atat de diferita, dar, in cele din urma, complementara.

    Jean-Marie Gustave Le ClÈzio, Diego & Frida,
    Editura Paralela 45, PiteSti, 2005

  • Vacuta care rade, vacuta care gandeste

    Bernardo Atxaga s-a nascut in 1951, in Tara Bascilor. Primele sale texte le publica in limba basca (euskara), intr-o epoca in care regimul lui Franco interzicea orice manifestare in aceasta limba. Prudenta il indeamna, la inceput, sa publice sub pseudonim, dar continua, din pricina notorietatii capatate, sa-l foloseasca si pentru operele sale mai tarzii.

    Una dintre cele mai celebre carti ale sale, scrisa aparent in registrul literaturii pentru copii, dar cu un orizont de adresare mult mai larg (exista numeroase referinte la Razboiul civil si la activitatile clandestine ale bascilor), este „Memoriile vacutei Mu“ (tradusa in multe limbi, inclusiv in esperanto) si care rezuma 50 de ani din viata simpaticului animal nascut in anul de gratie 1940. Dezamagita de conditia ei bovina, Mu se hotaraste sa apuce condeiul si sa descrie, cu umor, uneori, dar si cu gravitate ori melancolie, furnicarul uman care o inconjoara. Multe dintre discutii sunt intre „naratoare“ si prietena ei, La vache qui rit.

    Bernardo Atxaga, Memoriile vacutei Mu,
    Editura Humanitas, BucureSti, 2005

  • Carticica junglei

    Povestea Madagascarului, ultima productie a celor de la Dreamworks, s-a nascut dintr-o intrebare: ce s-ar intampla daca ai lua cateva animale dintr-o gradina zoologica si le-ai da drumul in mijlocul junglei?

    Dincolo de raspunsul la aceasta intrebare, filmul nu mai transmite absolut nimic nou. Nici un mesaj ascuns ori original despre valorile societatii americane, nici o morala, nici macar o lectie de viata. Cu forta, poate se poate exploata o idee, si anume cat de bine e sa ai prieteni, dar filmul nu se oboseste sa-ti arate cat de rau ar fi sa nu ii ai. Pe de alta parte, e un lucru pe care il stii deja si nu e cazul sa ti-l mai spuna si un film de animatie. De altfel, povestea animalelor din gradina zoologica nu vrea decat un singur lucru: sa smulga un zambet spectatorilor. Iar vocile lui Ben Stiller, Chris Rock, David Schwimmer si Jada Pinkett combinate cu imaginatia producatorilor reusesc sa faca asta fara multe batai de cap. Mai mult, prestatia leului, a girafei, a hipopotamului, a zebrei si a celor patru pinguini, personajele principale ale filmului, pare mai naturala decat a multor personaje umane din nenumarate filme.

    Leul Alex (Ben Stiller) ramane regele animalelor si in oaza din jungla urbana, o gradina zoologica din centrul New  Yorkului. Impreuna cu prietenii sai – zebra Marty (Chris Rock), girafa Melman (David Schwimmer) si hipopotamita Gloria (Jada Pinkett Smith) isi traiesc viata in ignoranta pana intr-o zi, cand Marty, cuprins de o criza existentiala, e lovit de un gand salbatic: sa ajunga in salbaticie, in jungla, sa vada cum arata lumea de dincolo de hotarele Gradinii. Spre norocul sau, da peste cei patru pinguini ai gradinii, un personaj colectiv, care iti aduce aminte de celebrul magar din Shrek, dar care te face sa te gandesti la un comando de elita disperat sa evadeze din inchisoarea fortificata vazuta in gradina zoologica. Cu ajutorul acestora evadeaza –  intriga e depasita si actiunea incepe. Pe la miezul noptii Alex, Melman si Gloria pleaca in cautarea prietenului lor pentru a-l aduce inapoi. Unde poate fi gasita o zebra care vrea sa ajunga in salbaticie? La metrou, bineinteles. Numai ca inainte de a lua trenul inapoi catre Zoo, sunt toti patru prinsi, bagati in containere si aruncati pe un vapor cu destinatia Africa, mai exact Madagascar. Cum e viata in jungla? Extrem de amuzanta!

  • Mult prea greu de ucis

    O regie europeana, o poveste americana si un actor popular. Toate acestea si doar atat intr-o singura productie: „Ostaticul“.

    Cand Bruce Willis apare in cadru e cazul sa fugi. Chiar si in cazul in care ar juca intr-un film pentru copii, rolul sau ar presupune intrarea in cat mai multe belele. Un alt lucru limpede e ca filmul in care apare se va termina cu un clasic happy-end. Chiar si in cazul in care dusmanul sau de moarte ar fi el insusi, Willis ar castiga batalia, baiatul rau meditand in viata de apoi de ce s-a pus tocmai cu Bruce Willis. O singura pelicula a facut exceptie de la aceasta regula, si anume „Al saselea simt“, dar atunci Willis era mort si probabil nu mai avea atat de multa energie.

    Introducerea de mai sus poate fi acuzata ca fiind una cliseistica, mai ales cand vine vorba de rolurile lui Bruce Willis, dar termenul „cliseu“ descrie cel mai bine ultimul film in care apare acesta, „Hostage“ („Ostaticul“). Willis e un politist, negociator intr-o trupa de elita care se ocupa de cazurile de luare de ostatici. Cum nu stie sa porneasca cu dreptul intr-un film – aspect oarecum de inteles, deoarece in caz contrar filmul ar dura doar 10 minute –  Willis rateaza o negociere si ramane bantuit de amintirea unei crime pe care nu a reusit sa o evite.

    Ce face un politist care intra intr-o criza? Paraseste sectia din centrul Los Angelesului si se muta intr-o suburbie linistita, unde trei indivizi iau ostatica o intreaga familie, dupa un jaf ratat. Problema e ca unul dintre ostatici e un asociat al mafiotului Sonny Benza, iar in casa acestuia se gasesc dovezi incriminatorii pentru acesta. Cum mafiotul nu se uita prea des la televizor, se gandeste ca o sa rezolve situatia rapindu-i acestuia nevasta si fiica. Pana la urma cel care salveaza cu adevarat situatia e regizorul francez Florent Siri, care reuseste cu eleganta la nivel de imagine sa creeze atmosfera unui thriller in adevaratul sens al cuvantului.

    Regia Florent Siri; Cu: Bruce Willis, Kevin Pollak; Durata: 113 minute; Premiera: 05.08.2005

  • Mat la bila rosie

    Expresia uzuala pentru o intalnire la o masa de biliard e „ne vedem la o bila“. Cand vine vorba de snooker, astfel de formule nu se folosesc. Gentleman-ii stiu de ce.

    Prin 1875, in India, ofiterii unui regiment din Armata Regala Britanica obisnuiau sa se infrunte cu vitejie, din cand in cand, in jurul unei mese de biliard. Plictisit sa aiba in fata, de fiecare data, acelasi camp de lupta, unul dintre ofiteri, sir Neville Chamberlain, a inceput sa experimenteze. Incerca sa inventeze si alte variante de biliard, jucate cu mai multe bile decat cele trei ale clasicului carambol, adaugandu-i si alte bile colorate. I-a dat uneia dintre variante numele de „snooker“ – care, in argou, inseamna cadet in primul an – iar noul joc a fost adus in Marea Britanie de un campion de biliard, John Roberts, care calatorise in India si invatase de la Chamberlain regulile noului joc.

    Primul campionat de snooker avea sa fie organizat in 1916, iar in 1927 Joe Davis castiga primul dintre cele 15 titluri mondiale pe care avea sa si le adjudece pana in 1946. Acel prim titlu ii aducea lui Davis 6,50 de lire sterline – echivalentul, astazi, a 200 de dolari. In Romania sportul inventat in India sfarsitului de secol al XIX-lea e departe de a fi popular, desi un titlu mondial poate aduce acum nu 6 lire, ci 250.000 de lire.

    „Acum vreo 3-4 ani am schimbat canalul si am dat pe Eurosport“, isi aminteste Ovidiu Chindea, jucator amator de snooker. „Imaginea m-a frapat initial, dupa care am crezut ca e vorba de o emisiune gen «camera ascunsa» si asteptam sa prind gluma. Numarul mare de bile de pe masa de biliard, dimensiunea neobisnuita a acesteia, linistea din sala sau frenezia cu care spectatorii din sala aplaudau dupa fiecare lovitura, plus cei doi jucatori care se chinuiau sa ascunda bila alba astfel incat adversarul sa nu poata lovi o anumita bila m-au facut sa rad pe moment“, spune el.

    A inteles insa, in scurt timp, regulile, iar cand a descoperit masa de snooker din clubul Texas, una din primele din Bucuresti, a inceput sa joace constant. Recunoaste insa ca petrece mai mult timp uitandu-se la altii cum joaca decat cu tacul in mana – si asta pentru ca, desi timp gaseste, nu gaseste intotdeauna o masa libera. Asta din cauza ca in Romania sunt inca destul de putine mese de snooker.

    Jucatori sunt ceva mai multi – exista deja si o asociatie de snooker in Romania, si un campionat national, iar popularitatea jocului e in crestere, desi numarul jucatorilor e mult mai mic decat al celor de biliard.

    Iar printre jucatorii de snooker se numara si oameni de afaceri – poate si pentru ca snookerul e un joc elegant, aristocrat – la competitiile profesioniste, jucatorii sunt imbracati cu vesta si papion si trebuie, obligatoriu, sa se comporte ca un gentleman. De ce? „Pentru ca, daca respectul pentru adversar ar disparea, cu certitudine va disparea si snookerul“, spune Marius Ancuta, vicepresedinte al Asociatiei de Snooker din Romania. Indiferent de miza si de locul in care se disputa un meci, o greseala facuta de jucatorul la masa si neobservata de arbitru (daca exista) sau de adversar trebuie anuntata de cel care a comis faultul. „Au fost cazuri chiar la ultimul campionat mondial, cand arbitrul nu a vazut faultul, dar jucatorul care l-a comis a anuntat. Respectul fata de adversar, indiferent ca-ti este prieten sau dusman de moarte, va exista atat timp cat snookerul se va juca“, spune vicepresedintele Asociatiei de Snooker.

    Pe de alta parte, managerii care practica jocul il aleg pentru ca, spun ei, ii scapa de stres, dar si pentru ca in jurul unei mese de snooker poti avea o intalnire de afaceri. Peter Imre de la Philip Morris spune despre snooker ca nu e un sport, ci un joc de combinatii care-l relaxeaza. „Joc snooker pentru ca ma fascineaza tot ce tine de sisteme, strategii si combinatii, iar snookerul ma relaxeaza deoarece pun situatiile din viata de zi cu zi si cele din afaceri pe masa si ma joc cu ele“, spune Imre. Astfel, snookerul e pasiunea lui numarul 1, careia ii acorda cel putin 2-3 ore pe saptamana in clubul IDM din Bucuresti. Si-a achizitionat chiar si doua tacuri profesioniste, un Longoni de 1.200 de dolari) si un Quetec, despre care vorbeste cu entuziasm.

    „Tacurile, echipamentul in general, conteaza foarte mult. Calitatea lor e foarte importanta, mai ales in competitia feroce pe care o am cu fiul meu“, spune Imre.  Un alt aspect care a facut snookerul popular printre oamenii de afaceri e ca, fata de golf de exemplu, e mult mai abordabil. Totusi, Marius Ancuta spune ca, din pacate, si golful si snookerul au o trasatura comuna in Romania – nu dispun de o baza materiala adecvata pentru a putea fi practicate la un nivel profesionist acceptabil.

    Snookerul si-a castigat popularitatea mai ales datorita canalului de televiziune Eurosport, iar mai apoi baza materiala – care lipsea cu desavarsire in urma cu aproximativ un an – sa se mai imbunatateasca cu trei mese in clubul IDM din Bucuresti, mese aparute la cererea iubitorilor de snooker“, spune Ancuta, care pe langa faptul ca e vicepresedinte al asociatiei, comenteaza partidele de snooker de la Eurosport. „Problema logistica“ pe care snookerul o are in Romania isi are explicatiile ei. Un patron va alege intotdeauna sa cumpere o masa de biliard (care costa intre 2.000 si 4.000 de euro) in locul uneia de snooker (care porneste de la 7.000 de euro, dar poate depasi si 10.000 de euro).

    In Bucuresti exista, in prezent, doar sase mese in locuri publice. Trei dintre cele sase se afla in clubul IDM si sunt cele mai cautate de jucatori. Tarifele de joc sunt accesibile – pentru membrii clubului, tariful pentru o ora de snooker e in medie de 16 lei noi, iar pentru jucatorii ocazionali de 20 de lei), astfel cel mai sigur e sa-ti faci programare ca sa prinzi o masa libera. „Cu exceptia perioadei dintre iulie si septembrie, cand lumea e plecata in concediu, in restul anului mesele sunt aproape tot timpul ocupate“, spune un oficial al clubului. Lucru explicabil, mai ales in conditiile in care acestea au fost aduse la cererea clientilor, dupa cum spune oficialul IDM. 

    Insa numarul mic de mese nu-i descurajeaza pe pasionatii de snooker, chit ca trebuie sa stea la coada sau sa-si faca programari. „Pasiunea pentru un sport vine din intelegerea lui pana in cele mai mici detalii, iar, odata inteles in profunzime, dorinta de a reusi sa pui in practica ceea ce consideri ca stii bine este imensa“, spune Ancuta, care a avut primul „contact“ cu snookerul in 1993, cand a petrecut cateva luni la Londra. „Intr-o noapte m-au scos cu forta din club (unul mic) pentru ca nu ma mai dezlipeam de masa, incercand sa «prestez» la valoarea celor care ma initiasera. Apoi i-am cunoscut prin intermediul Eurosport pe «marii» acestui sport. Asa a intrat snookerul in viata mea si nu cred ca va iesi curand“, promite Ancuta.

    Pasionatii spun ca snookerul iti ofera mai mult decat alte sporturi – e uneori comparat cu „un sah mobil“, un sport exclusivist in care strategia joaca un rol esential, un joc in care nu e destul sa ai un ochi ager si o mana sigura, ca la biliard. Cu alte cuvinte, la masa de snooker nu exista „norocul incepatorului“.

  • Regulile snookerului

    Pe cat de simplu e regulamentul snookerului, pe atat de greu e de pus in aplicare. Deseori, acest joc a fost calificat ca fiind chiar mai complicat decat sahul.

    DIFERENTE: Fata de biliardul clasic, snookerul se joaca cu 22 de bile (la billiard sunt zece): cea alba (bila-tinta), 15 bile rosii (fiecare avand valoarea de 1 punct) si sase „bile obiect“ – galbena (2 puncte), verde (3 puncte), maro (4 puncte), albastra (5 puncte), roz (6 puncte) si neagra (7 puncte).

    PUNCTAJ: Punctele la snooker se obtin prin introducerea corecta si alternativa a bilelor rosii si a bilelor colorate (acestea din urma fiind repuse la locul lor pe masa dupa ce sunt introduse) pana cand toate bilele rosii au parasit suprafata de joc. Dupa aceasta, se introduc bilele colorate in ordinea crescatoare a valorii lor.

    SNOOKER: Termenul de „snooker“ inseamna pozitionarea bilei albei pe masa, astfel incat jucatorul rival sa nu poata atinge cu aceasta o bila rosie prin lovitura directa.

  • Viata de apoi a P.C.R

    Vladimir Tismaneanu a publicat un volum de exceptie despre comunismul romanesc si trasaturile lui – probabil una dintre cele mai izbutite sinteze din literatura de specialitate a ultimilor ani.

    Primit cu elogii la aparitia in SUA, la University of California Press, volumul „Stalinism for All Seasons“ al lui V. Tismaneanu, tradus si tiparit de catre Editura Polirom sub titlul „Stalinism pentru eternitate“, a fost, cu siguranta, vedeta marelui targ de carte Bucuresti 2005 si unul dintre succesele de librarie notabile ale prezentului sezon estival. Intampinat, si la noi, cu exclamatii de incantare (din randul carora s-ar cadea citata cea, descumpanitoare, a lui Mircea Cartarescu – „Vladimir Tismaneanu este un Marcel Proust al comunismului romanesc“), volumul universitarului american de origine romana este, probabil, una dintre cele mai izbutite sinteze de care s-a bucurat literatura de specialitate cu tematica romaneasca a ultimilor ani. Autorul e prudent: „Nu sunt istoric si nici nu incerc sa devin unul scriind aceasta carte ce ofera o interpretare politica a principalelor tendinte, optiuni, strategii si tactici ce au conferit comunismului romanesc trasaturile distinctive si care evidentiaza interactiunea dintre comunistii romani si tovarasii lor din lagarul socialist“. Colectat din arhive pana nu de mult secrete, livrat de catre prieteni sau cunoscuti sau extras din propria experienta biografica (V. Tismaneanu si-a petrecut tineretea in Romania, fiu al unei familii de ilegalisti, fosti luptatori pe fronturile din Spania sau Franta), materialul informativ e rodul unui efort arhivistic de aproape 25 de ani.

    „De ce un studiu despre comunismul romanesc?“, se intreaba autorul in paginile preliminare ale cartii. Desi exista un numar mare de carti remarcabile despre majoritatea partidelor comuniste est-europene, experimentului romanesc i s-a acordat relativ putina atentie. Motivele? Izolarea tarii din ultimii ani ai regimului Ceausescu, incurajarea, dupa 1974, a falsificarii deliberate a istoriei P.C.R. „pentru a o pune de acord cu mitologia politica destinata legitimarii cultului Conducatorului“ si, in sfarsit, administrarea discretionara, dupa 1989, a materialelor arhivistice. P.C.R s-a impus ca un caz de studiu deosebit de interesant si datorita anomaliilor pe care le-a perpetuat in concertul socialist al arealului Europei de Est. 

    Dintr-o „secta“ leninista marginala, care numara aproximativ 1.000 de membri, a ajuns un partid de masa care izbutise sa adune, in ultimii sai ani de existenta, aproape 4 milioane de membri cotizanti si care a devenit vehiculul edificarii unei dictaturi personale bazate pe o ideologie nationalista combinata cu elemente formale de marxism. Izbitor, cu deosebire, in profilul partidului, i se pare lui Tismaneanu si „absenta oricarui grup reformist bine structurat“ la nivel de conducere si a unei heterodoxii ideologice, asa cum au aparut acestea in Ungaria sau Polonia. Acestor elemente atipice li se alatura, insidios si devorator, procesul de „decomunizare“ din Romania, care a fost cel mai putin radical din spatiul estic si care a favorizat o „restauratie“ ale carei consecinte le contemplam si azi. Ultimul capitol al volumului este dedicat, de altfel, acestui dramatic proces de cosmetizare postrevolutionara si poarta un nume graitor cat o carte: „Viata de apoi a P.C.R.“

  • Jung despre Era Pestilor

    A aparut recent cel de-al 9-lea volum al operelor complete ale filosofului, psihiatrului, psihologului si omului de cultura de origine elvetiana Carl Gustav Jung: „Aion. Contributii la simbolistica sinelui“. Prezentul volum se refera la Era Pestilor si la dezvoltarea spirituala si psihologica umana in relatie directa cu aparitia si propagarea crestinismului si studiaza Sinele in raport cu Omul-Dumnezeu crestin.

    Inca de la origini, Hristos cel luminos este confruntat cu antiteza sa intunecata, Antihristul, a carui domnie va preceda intoarcerea Mantuitorului. Intalnirea celor doua contrarii se savarseste perfect in semnul zodiacal al Pestilor (pestele este unul dintre cele dintai simboluri ale lui Iisus), care guverneaza era (aion) crestina. Jung studiaza simbolismul pestelui si al Sinelui sprijinindu-se pe documente ale gnosticilor si ale succesorilor lor, alchimistii, pe care ii considera ca fiind niste precursori ai psihologilor si niste pionieri ai spiritului, care au refuzat limitele dogmei.


    CARL GUSTAV JUNG, OPERE COMPLETE,
    EDITURA TREI, BUCURESTI, 2005

  • Povestea INTERPOL

    Cele patru capitole ale acestei lucrari de popularizare prezinta si analizeaza istoria si lupta, organizarea si metodele, locul si rolul Interpolului in cadrul relatiilor internationale, organism insarcinat sa faciliteze si sa coordoneze relatiile si eforturile politiilor nationale in combaterea criminalitatii. Desi toata lumea a auzit despre Interpol, cunoasterea exacta a structurilor si manierei sale de actiune este inca lacunara si obturata de erori si false pareri, ceea ce duce la nasterea unei foarte largi plaje de atitudini – de la desconsiderare pana la ridicare in slavi.

    Prin urmare, Marc Lebrun s-a straduit sa clarifice si sa simplifice cunostintele de care dispunea in privinta OIPC, in privinta modului sau de functionare, a misiunilor si oamenilor sai, pentru a reajusta potrivit realitatii imaginea care s-a creat in jurul sau. In acelasi timp, autorul a incercat sa descrie Interpolul din perspectiva relatiilor internationale si a diplomatiei, pentru a-l putea situa in ansamblul natiunilor si marilor organizatii.

    MARC LEBRUN, INTERPOLUL, EDITURA CORINT,
    COLECTIA „MICROSINTEZE“, BUCURESTI, 2005