BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • De la Madlenka la Madeleine

    Fostul secretar de stat american Madeleine Albright descrie, in volumul sau de memorii, evolutia sa de la Madlenka Korbel, o evreica nascuta in Cehoslovacia, la „doamna secretar de stat“.

    „Eu si Madeleine am obtinut succesul peste noapte…, o noapte de douazeci si cinci de ani“, spunea, candva, senatoarea Barbara Mikulski. Aceasta vorba de spirit circumscrie cu exactitate evolutia aparent spectaculoasa a Doamnei Secretar de Stat Madeleine Albright, sugerand, in acelasi timp, eforturile uriase, dar invizibile, pe care le-a facut intreaga viata ca sa ajunga in varful piramidei sociale si profesionale. Ceea ce pare un succes spontan, o lovitura de sansa aidoma unui castig la loto reprezinta, in fapt, rodul unei trudnice evolutii „step by step“, o proba de rezistenta morala si spirituala in cursa printr-o epoca dramatica si printr-un context politic convulsiv. Nascuta in Cehoslovacia, in 1937, si primind la botez numele de Marie Jana, micuta Korbel emigreaza impreuna cu familia, de teama pericolului nazist, in Anglia. Alaturi de tatal ei, diplomat de profesie, zaboveste alaturi de guvernul ceh in exil la Londra, pana la terminarea razboiului.

    Se intoarce in Cehoslovacia dupa eliberare, dar pleaca dupa un scurt ragaz la Belgrad, unde Josef, tatal ei, fusese numit ambasador. In 1948, cand comunistii preiau puterea in tara lor natala, membrii familiei Korbel se refugiaza in Statele Unite, unde, in scurt timp, tatal ei devine profesor de relatii internationale la Universitatea din Denver. De-abia aici, prenumele viitoarei politiciene se va transforma din Madlenka in Madeleine. Tanara va urma cursurile unui celebru colegiu de fete, Wellesley, pe care, mai tarziu, il va frecventa si Hillary Clinton. Obtine cetatenia americana in 1957 si se casatoreste, dupa certuri si reveniri pline de dragoste, cu Joe Albright (mostenitor al unui prosper om de afaceri din Chicago), impreuna cu care va avea trei fiice. Studiile sale stiintifice, participarea dinamica la felurite activitati asociative dar, mai cu seama, interesanta teza de licenta asupra imperiului sovietic o recomanda calduros democratilor, la ale caror campanii electorale va lua parte intre 1972 si 1976.

    Ulterior, va lucra pentru senatorul Muskie si va patrunde pentru intaia oara pe „miraculoasa“ usa a Casei Albe, la solicitarea unui consilier al lui Jimmy Carter. Cel de-al doilea panou al carierei sale (si, in acelasi timp, al doilea segment al prezentei carti de memorii) este reprezentat de momentul numirii sale, in 1992, ca ambasador al Statelor Unite la ONU, de catre presedintele Clinton. Singura femeie din „selectul“ Consiliu de Securitate ajunge, gratie acestei posturi privilegiate, sa puna in aplicare jocurile de roluri pe care le preda studentilor sai de la Georgetown, dar si sa faca dovada, pe teren, a abilitatilor sale diplomatice, a inteligentei sale calde dar si a unei energii iesite din comun. Izbanzile – Haiti (1994), reglementarea problemei bosniace, dar si evenimentele tragice care i-au insotit demersurile diplomatice – Somalia (1993), Rwanda (1994), sunt, laolalta, episoade care i-au cladit reputatia si au generat increderea de nezdruncinat a presedintelui Clinton in puterile ei. Asa a ajuns Madeleine sa fie numita in functia de secretar de stat (cea dintai femeie in istoria SUA). Cumva peste noapte, dar, intr-adevar, o noapte care a durat 25 de ani.

    Tot aici, debuteaza cel mai interesant segment al cartii, care nu este o istorie oficiala a politicii externe a administratiei Clinton, ci viziunea personala, condimentata cu o sumedenie de istorii necunoscute, cu anecdote si comentarii sentimentale, ale unei personalitati de exceptie. Dincolo de momentele oficiale (Kosovo si Orientul Mijlociu) si de perspectivele subiective asupra evenimentelor care au infierbantat scena internationala a acelor ani, stau, sfasietoare, clipele unei revelatii tarzii: originile sale evreiesti si faptul ca trei dintre bunicii ei s-au prapadit in lagarele naziste.  

    Madeleine Albright, Doamna Secretar de Stat (Memorii), Editura RAO, Bucuresti, 2004

  • Orient Express

    • ORIENT EXPRESS

    Unul dintre cei mai prolifici si mai apreciati scriitori britanici ai secolului trecut, Graham Greene a devenit universal cunoscut de-abia in 1940, o data cu publicarea romanului „The Power and The Glory“. Inainte a publicat cateva romane mai „usoare“ (printre care se numara si „The Stamboul Train“ – 1932). Incarcat de umorul negru si de cinismul ultragiant care ii vor marca intreaga opera, „Expresul…“ aduce, in plus, tehnica narativa a decupajului cinematografic si dinamismul trepidant al thrillerului modern.

    Un om de afaceri evreu, o ziarista lesbiana si tanarul ei insotitor, un doctor cautat in Serbia pentru tradare si un hot de origine austriaca se intalnesc si interactioneaza in timpul unei calatorii de la Londra la Istambul. Fiecare personaj din acest grup ciudat si heteroclit asteapta sa i se intample ceva remarcabil pe timpul drumului, un eveniment capabil sa le amelioreze viata, dar soarta se joaca nestingherita cu ei, rezervandu-le surprize, cand amuzante cand pline de tristete. 

    Graham Greene, Expresul de Stambul, Editura Polirom, Iasi, 2005 

    • PERIFERIA VIETII

    Andrè Pieyre De Man-diargues (1909-1991) a inceput sa scrie prin 1933, dar primul sau volum publicat dateaza din 1943. E vorba de „Anii sordizi“, o suita de halucinatii controlate, pe care limbajul le secondeaza fara sa le modifice cursul. Romanul pe care vi-l prezentam, „Marginea“, recompensat in 1963 cu prestigiosul premiu Goncourt, pastreaza predilectia pentru bizar si flux narativ discontinuu a autorului.

    In urma unui cumplit soc afectiv, eroul, Sigismond, se trezeste deodata „la marginea“ vietii. Aflat la Barcelona, intr-un cartier rau famat, el pare sa intalneasca o umbra de tandrete care ii tamaduieste ranile si ia, in acelasi timp, cunostinta de situatia tragica a poporului catalan. Hotarat pana in acea clipa sa se autodistruga, Sigismond se simte brusc cuprins de exaltare si de dragoste pentru cei oprimati, transformandu-si marasmul interior in speranta de razbunare si in dorinta de eliberare.

    Andrè Pieyre De Mandiargues, Marginea, Grupul Editorial Corint, Bucuresti, 2005

  • Million Dollar Baby“, dincolo de clisee

    De la un film care a castigat doua Globuri de Aur si patru premii Oscar nu te astepti sa fie construit pe un cliseu stors de nenumarate ori la Hollywood: „niciodata nu e prea tarziu“. Totusi, „O fata de milioane“ („Million Dollar Baby“) o face.

    Dar fata de alte filme care au aceeasi baza, filmul lui Clint Eastwood se foloseste de acest cliseu doar pentru a construi o poveste de dragoste, despre devotament si loialitate, ambitie, talent, curaj, bucurie si durere, in adevaratul sens al cuvintelor. Pana si regizorul a recunoscut: „ceea ce m-a atras si m-a interesat la «Million Dollar Baby» este faptul ca nu este, de fapt, o poveste despre box. Este o poveste de dragoste despre o persoana nefericita din cauza relatiei inexistente cu fiica sa si care apoi gaseste un fel de fiica-surogat intr-o tanara femeie, care isi doreste cu disperare sa se afirme in lumea boxului“.  Frankie Dunn (Clint Eastwood) si-a petrecut o buna parte din viata in ring sau, mai bine spus, langa ring antrenand o serie de boxeri incredibili. Aceasta viata l-a instrainat de propria fiica si l-a facut sa-si guverneze viata dupa un singur principiu: inainte de toate, protejeaza-te. Dar aceeasi viata i-o ofera pe Maggie Fitzgerald (Hilary Swank). Oferta pe care insa la inceput o primeste cu reticenta. 

    Maggie are 31 de ani, varsta depasita pentru cineva care vrea sa boxeze, si in plus Frankie nu antreneaza femei. Dar refuzul nu are nici o insemnatate atunci cand nu ai alternativa. Incapabila sa renunte la ambitia ei de o viata, Maggie se antreneaza pana la epuizare in sala de gimnastica, zi de zi. Pus fata in fata cu hotararea nestramutata a femeii, lui Frankie nu-i ramane decat sa o ia sub aripa sa. O decizie ce se poate confunda cu o alta scena clasica: momentul in care eroul pune un nou pariu cu el insusi iar, dupa nenumarate lupte sau piedici, sfarsitul filmului o sa scoata la iveala castigatorul. Dar in esenta decizia nu e nici un pariu. Maggie are nevoie de cineva care sa creada in ea. Si cine ar putea face asta mai bine decat un tata care si-a pierdut o fata. Faptul ca cei doi gasesc in celalalt familia pierduta si descopera ca au in comun foarte multe lucruri, incepand cu un spirit care ii trece peste toate obstacolele, peste durere sau peste trecut, nu mai are nici o relevanta. Batalia a fost deja castigata o data cu luarea deciziei.

    Transpiratia si pumnii din ring raman doar de fatada. Poate doar pentru spectacol

    R: Clint Eastwood. Cu: Clint Eastwood, Hilary Swank, Morgan Freeman. 
    Durata: 137 de minute. In Romania din 25 martie.

  • Masacrul din Texas

    Un horror cu toate ingredientele necesare genului: o casa a teroarei intr-o zona pustie, un ucigas in serie care foloseste ferastraul si o tanara si frumoasa potentiala victima (Jessica Biel). Plus multe tipete, care au speriat chiar si echipa de filmare, astfel incat la un moment dat cineva neavizat chiar a chemat politia.

    „Masacrul din Texas“ („The Texas Chainsaw Massacre“) e un remake al peliculei din 1974 inspirate dintr-un fapt real, probabil cea mai cumplita crima in serie infaptuita pe teritoriul american. 

    In anul 1973 in casa unui texan care lucra la un abator au fost gasite resturile a 33 de persoane macelarite. Politia a anuntat ca l-a prins si l-a ucis pe criminal, asa-numitul Leatherface (pentru ca purta pe fata masti facute din pielea victimelor), dar la scurt timp cinci tineri au fost atacati de un barbat cu un ferastrau electric. O fata reuseste sa scape si spectatorii devin martori la cosmarul prin care a trecut grupul de tineri. „Tot ce stiti despre teama nu inseamna nimic…“ e unul dintre subtitlurile cu care producatorii incearca sa atraga spectatorii. Si se pare ca e eficient, pentru ca in Ucraina pelicula a fost interzisa de Ministerul Culturii. 

    Exista insa la acest horror cateva elemente care intriga, avand in vedere ca reuneste o actrita care a jucat intr-un pasnic serial de familie („Al saptelea cer“), un producator care e in Comisia Regizorilor Anti-Violenta si un regizor de videoclipuri si reclame (Marcus Niespel). 

    R: Marcus Nispel. Cu: Jessica Biel,  Jonathan Tucker. Durata: 90 de minute.  In Romania DIN 25 martie

     

  • rolirudoc aetraC

    Glumita titulara, facila si enervanta fara doar si poate, nu vrea decat sa evoce (prin scriere de la coada la cap a titlului cartii la care ne referim) un moment din copilarie, cand impartiti in fratii sau gasti, cautam sa ne trimitem mesaje carora rivalii sa nu le poata da de cap.

     

    Desi registrul este minor, el semnaleaza faptul ca nevoia de coduri, de incifrare a mesajului este adanc inradacinata in obiceiurile cotidianului. Cu atat mai interesant pare procedeul codificarii/decodificarii atunci cand in spatele sau se ascund nu doar fleacuri criptice adolescentine, frivole trocuri de timbre si povesti de amor, ci mize uriase, capitale, care pun in joc destine individuale, soarta unei natiuni sau deznodamantul unui razboi.

     

    Despre acestea din urma ne vorbeste cartea lui Simon Singh, care este o poveste captivanta despre lupta intre cei care vor sa pastreze secrete informatiile si cei care vor sa le descopere, intre creatorii de coduri si spargatorii acestora. Eroii cartii sunt mari figuri istorice, spioni cu har sau matematicieni de geniu – intre care Charles Babbage si Alan Turing reprezinta numele cele mai sonore -, a caror munca a ramas decenii de-a randul secreta, dar care a influentat cursul istoriei.

     

    Cel dintai scop declarat al cartii este acela de a evidentia evolutia codurilor de-a lungul istoriei. Pentru a ne infatisa plastic motivul acestei continue deveniri (metamorfoze) a limbajelor incifrate, Singh recurge la comparatia cu bacteriile infectioase. Acestea traiesc, se dezvolta si supravietuiesc pana in momentul cand doctorii descopera leacul la care sunt sensibile. Spre a se reface si a se dezvolta din nou, bacteriile sunt obligate sa evolueze si sa infrunte antibioticul, iar doctorii o iau de la capat.

     

    Desi ii aminteste pe Herodot, pe Pliniu si pe criptanalistii arabi, povestea propriu-zisa incepe cu o pagina de istorie mai apropiata: cifrul reginei Maria a Scotiei, cea care a ticluit, prin 1586, un complot impotriva reginei Elisabeta si care si-a protejat corespondenta printr-un cifru pe care-l credea de nedezlegat. Specialistii reginei Angliei reusesc insa sa sparga cifrul, iar Maria Stuart e condamnata la moarte si executata.

     

    Trecand in revista tipurile fundamentale de coduri si incercand sa le destainuie mecanismul, Singh deapana peripetiile codificarii din secolele XVI-XIX, relateaza mitica istorie a Enigmei (redutabila masina de criptat germana) si ajunge in zilele noastre, moment ce ii prilejuieste enuntarea scopului secund al cartii: demonstrarea faptului ca subiectul codurilor este azi mai relevant decat oricand. In conditiile in care convorbirile noastre telefonice trec prin satelit, iar e-mail-urile noastre calatoresc prin numeroase servere si calculatoare, „criptarea este singurul mijloc care ne poate proteja intimitatea si care poate garanta succesul pietii digitale.

     

    Arta comunicarii secrete va oferi lacatul si cheia in Era informatiei“. Presupunind ca volumul o sa va destepte pofta pentru mistere si coduri, va recomandam, in chip de supliment, vizionarea admirabilei pelicule despre viata marelui matematician si criptolog John Nash, „A Beautiful Mind“, in care Russel Crowe face, probabil, cel mai izbutit si mai uman rol al carierei sale.

     

    Simon Singh, Cartea codurilor,

    Editura Humanitas, BucureSti, 2005

  • NOUTATI

    Masina de idei

     

    Autorul este unul dintre cei mai harnici moderatori de sedinte de brainstorming din Romania, iar volumul de fata reprezinta rodul a mai bine de doua decenii de experienta „la prima mana“ pe care domnia sa a acumulat-o in cercetarea si pragmatica creativitatii. „Masina de idei“ este o culegere de tehnici creative, care descrie in registru aplicativ o suta trei astfel de metode individuale si de grup, de la „cele sase palarii ganditoare“ la abstractiile progresive (procedeul abordarii unor probleme deja solutionate, dar ale caror solutii, desi larg folosite, nemultumesc pe toata lumea) si pana la pseudologie, sinectica si TRIZ (acronimul in limba rusa pentru Teoria rezolvarii inventive a problemelor). Desi valorifica experienta profesionala si stiintifica la zi, „Masina de idei“ a lui Onut nu se adreseaza exclusiv si nici macar preponderent specialistilor, ci tuturor acelora care au nevoie de idei noi si valoroase.

     

    Gheorghe Onut, Masina de idei,

    Editura FundaTiei Pro, BucureSti 2005

     

    O (simpla?) meserie

     

    A ignora fenomenul prostitutiei, spune autoarea, „inseamna inconstienta“, a-l evita inseamna ipocrizie, a-l mistifica inseamna a-l reduce la un aspect particular, cel mistic-magic-religios. O abordare realista, precum cea din acest volum, ar insemna deci situarea echilibrata intre ignorare si mistificare, prin recurs la datele oferite de istoriografie si de studiul sociologic al fenomenului. Subiectul, ocolit din pudoare, exilat prin infierare sau, dimpotriva, tolerat, a fost si este unul resimtit ca „foarte delicat“. Cu toate acestea, problemele pe care le ridica, persistenta sa, banuiala ca meseria prostitutiei este nu doar cea mai veche din lume, ci si una cu vocatia perenitatii, fac ca discutiile ce o au drept tema sa constituie o prioritate in conditiile societatii romanesti actuale, in care luarea unei decizii legislative este evitata de ani de zile.

     

    Elena Macavei, Prostitutia intre ignorare si mistificare,

    Editura Antet, Bucuresti 2005

  • Atractia surprinzatoare

    Girls Aloud sunt un grup pop fabricat dupa reteta Spice Girls, care, dupa regulile logicii, ar fi trebuit sa fi disparut deja pana acum. Cum se face ca au scos al doilea (!) album, care mai e si foarte bun? Reality TV. E la fel ca si cruzimea fata de animale tampe: amuzanta in primele treizeci de secunde, pana in momentul in care, brusc, iti dai seama de ceea ce faci si te intrebi: „La ce ma uit?“

     

    Cel mai inovator reality show al momentului din Marea Britanie adauga o nota de cruzime deosebita formatului de emisiune: un grup de indivizi creduli aflati in cautarea celebritatii si clar situati sub limita inteligentei sunt lasati sa creada ca urmeaza sa fie trimisi in spatiu si filmati in timp ce traiesc pe o statie spatiala. Bineinteles, in realitate, totul nu e decat o inselatorie atent elaborata, iar vedetele emisiunii nu parasesc nici o clipa studioul, dar sunt facute sa para foarte proaste.

     

    Ma tot gandesc la cat de amuzant ar fi sa se faca exact invers si anume sa invite oameni in ceea ce acestia cred ca e un studio de televiziune, dupa care sa fie trimisi in spatiu. Dar divaghez. Formatul reality TV al „Popstars“ o fi el grozav in a determina natiunea sa stea in fata „tembelizorului“, dar este ultimul loc din care te-ai astepta sa apara muzica buna. Sa examinam dovezile: emisiunea romaneasca „Popstars“ a reusit sa produca trupele Bliss si Cocktail.

     

    Nu vom mai auzi de nici una, deoarece nu mai exista. Longevitatea nu o poti asocia cu trupele de staruri pop – acestea binedispun publicul, lanseaza cateva piese si dispar. Drept pentru care faptul ca formatia Girls Aloud, produsul unei emisiuni reality TV din Marea Britanie („Popstars: The Rivals“) si-au lansat nu primul, ci al doilea album in decembrie, numit „Chemistry“, ar trebui sa constituie o oarecare surpriza. La o prima vedere, arata ca o formatie de fete standard: cinci fete atragatoare, care canta un pop dulceag pentru piata preadolescentina. Ati mai vazut asa ceva? Sunt ele cele mai recente imitatoare ale Spice Girls dintr-un lung sir? Probabil ca da. Dar probabil ca nu.

     

    Pentru inceput, cele cinci par sa fie un pic, dar numai un pic, mai amuzante decat carnea de tun obisnuita produsa de fabrica de pop. Cheryl Tweedy castiga clar niste puncte in plus pentru faptul ca a pornit o bataie intr-o toaleta si a fost arestata pentru asta (i-a tras un pumn unui angajat de la toaleta, daca trebuie musai sa stiti). Iar primul lor single, „Sound of the Underground“ a fost atat de bun, incat te facea sa uiti de absurditatea reprezentata de faptul ca o trupa fabricata pretindea sa stie cum suna „underground-ul“.

     

    Cu un refren in stil „surf guitar“ Dick Dale, piesa a ajuns, pe merit, in varful clasamentelor, generand imediat un torent de imitatoare. Mai mult, spre deosebire de alte produse ale reality TV-ului, Girls Aloud au reusit sa treaca de granitele nationale si sa devina celebre in tari care n-au vazut emisiunea care le-a adus faima, cum ar fi Romania. Ajungem astfel la cel mai recent album al lor. Nu numai ca aceste tinere de tip „fata din vecini“ au reusit sa scoata un al doilea LP, o realizare in sine pentru un grup de la care te-ai astepta sa aiba o durata de viata echivalenta cu cea a unui organism unicelular, dar mai este si destul de bun.

     

    Ca si primul lor single, „Chemistry“ este creatia Xenomania, aceeasi echipa de productie care au creat hituri impresionante pentru Sugababes si Rachel Stevens. La fel ca „Sound of the Underground“, albumul este exact genul de amalgam de stiluri muzicale trantite impreuna asa cum ne-am astepta de la cei mai buni croitori din domeniul muzicii pop. 

     

    In 45 de minute de muzica, fetele impun comparatii cu nume cat se poate de diferite, cum ar fi The Small Faces, Giorgio Moroder si pianistul de blues Fats Waller. In ciuda tuturor asteptarilor, Girls Aloud au venit cu un album foarte bun. Desigur, acum mi se permite sa spun asa ceva. Stim cu totii ca a-ti placea muzica pop in aceste timpuri „liberale“ nu e ceva de care sa te rusinezi.

     

    Totul pare sa fi inceput de la Pharrell Williams, producatorul supertalentat care reuseste sa compuna aproape toate hiturile care apar pe MTV. Dupa aparitia lui Pharrell, a devenit credibil sa-ti profesezi iubirea pentru un grup serios ca The Incredible String Band in acelasi timp in care discuti despre ultimul single Britney Spears. Spre deosebire de vremurile intunecate din anii ‘80  muzica pop e un gen care ne poate placea tututor. Iar LP-ul Girls Aloud este cu siguranta menit sa placa.

     

    Traducere de Loredana Fratila-Cristescu

  • Taramul contrastelor

    CABARET: O vacanta in Cuba nu este completa fara o seara la faimosul spectacol de cabaret „Tropicana Show“, la care un bilet de intrare poate ajunge pana la 80 de dolari, iar rezervarea trebuie facuta cu o saptamana inainte.

     

    IN FAMILIE: Havana este impanzita de restaurante specifice numite „paradas“ – de regula afaceri de familie, deschise la parterul caselor – cu cel mult zece mese, unde se servesc mancaruri traditionale.

     

    ISTORIE: Cuba este locul in care faimosul scriitor Ernest Hemingway si-a petrecut mai bine de 20 de ani si unde a scris doua dintre marile sale romane: „Batranul si marea“ si „Pentru cine bat clopotele“.

  • Fidelitate maxima

    Cuba – un spatiu scaldat in rom, animat cu muzica si dans si parfumat de aromele celor mai faimoase trabucuri din lume. O tara unde exista un adevarat cult pentru trabucuri, care sunt sarbatorite in fiecare an cu „fumuri“ si trambite, timp de o saptamana, la Festivalul international de la Havana.

     

    Despre Cuba se poate spune ca este o Mecca a iubitorilor de trabucuri, iar cea de a opta editie a festivalului care le este dedicat, programat sa se desfasoare in perioada 27 februarie – 3 martie, se anunta drept evenimentul de top al unei industrii care aduce Cubei 300 de milioane de dolari anual. O petrecere a iubitorilor de havane, la care isi dau intalnire toti cei care muncesc, traiesc si respira in parfumul lor unic.

     

    Pentru cubanezi, trabucul este mai mult decat un simplu produs al unei industrii cu 250.000 de angajati. E un obiect de arta, care se realizeaza manual, din cel mai bun tutun, dupa metode vechi de cateva sute de ani. Iar cubanezii au ceva experienta, daca ar fi sa dam crezare legendei care spune ca primul om care si-a facut un trabuc in Cuba, ruland tutun in niste frunze, a fost nimeni altul decat Cristofor Columb, in 1492, anul in care a pasit pe insula despre care spunea ca ofera „cel mai frumos peisaj pe care omul l-a admirat vreodata“.

     

    Festivalul se desfasoara pe parcursul a sapte zile si include, printre altele, seminarii, o vizita la o fabrica de trabucuri (pentru a vedea procesul de fabricatie) si la plantatiile de tutun. Participantii la editia de anul trecut, de exemplu, au vizitat „Real Fabrica de Tabacon Partagas“, unde lucreaza peste 200 de muncitori, in special femei, care trec in fiecare zi, timp de zece ore, printr-o rutina bine stabilita.

     

    Iar pentru a suporta mai usor programul zilnic de sortare, rulare, presare si taiere a tutunului, angajatilor li se citesc in fiecare dimineata cele mai importante stiri; „registrul“ se schimba la orele amiezii, cand este desemnata o persoana care le delecteaza cu lectura unor romane foileton. Restul timpului de lucru este animat cu muzica de la radio, totul culminand – in fiecare zi de joi – cu organizarea unor concerte sustinute de formatii traditionale cubaneze. La finalul zilei, fiecare muncitor poate pleca acasa cu doua trabucuri.

     

    Daca unii dintre el le folosesc pentru satisfacerea propriei pasiuni, altii prefera in schimb sa vada in ele o sursa de „rotunjire“ a veniturilor. Cele mai cunoscute marci de trabucuri cubaneze sunt Cohiba, Montecristo, Hoyo de Monterrey si Romeo y Julieta, al caror pret variaza intre 80 si 385 de dolari/cutie de 15 sau 20 de bucati.

     

    Punctul culminant al oricarui festival este cina de gala, care are loc in ultima seara, la care presedintele Fidel Castro este asteptat in fiecare an. Desi au existat momente (rare) in care nu a onorat invitatia, cina cu „El lider maximo“ este „cireasa“ de pe tortul celor sapte zile de sarbatoare. Ultima participare a lui Castro la aceasta cina a avut loc in 2001, an in care s-au sarbatorit faimoasele havane Cohiba, care au fost mult timp produse exclusiv pentru presedinte si apropiatii sai. Atunci, Fidel Castro a aparut la petrecere la doua ore dupa ceilalti invitati, asemeni unui star de la Hollywood, flancat de garzi de corp. Avand in vedere ca se sarbatorea Cohiba, prezenta garzilor chiar a dat savoare serii, pentru ca istoria acestei marci este strans legata de cea a „cerberilor“ presedintelui.

     

    Traditia orala spune ca, pe la mijlocul anilor ‘60, una dintre garzile de corp ale presedintelui fuma niste trabucuri a caror aroma i-au atras atentia cunoscatorului Fidel Castro. Curios, acesta a incercat unul si a fost atat de incantat incat a instituit un „monopol“ asupra lor. Cert este ca trabucurile Cohiba au fost accesibile fumatorilor din afara cercului prezidential abia din anul 1982.

     

    Dupa ce bliturile aparatelor de fotografiat s-au mai potolit, presedintele a inceput un discurs de 50 de minute, mult mai scurt decat monologurile de cateva ore care l-au consacrat. Publicul a fost delectat cu nelipsitele povesti savuroase despre americani, dar si despre modul in care „El Commandante“ a renuntat la trabucurile cubaneze pe care le-a fumat atatia ani. Desi a incetat sa mai fumeze havane inca din 1986, Castro nu rateaza nici o ocazie sa promoveze produsul emblema al Cubei. De altfel, el a recunoscut ca inca mai viseaza din cand in cand ca fumeaza un trabuc fin. „Nu toata lumea viseaza la lucruri interzise?“, s-a intrebat Castro, retoric, la finalul discursului sau.

     

    Pana una alta, desi in Cuba este interzis fumatul in locurile publice inchise, pe parcursul zilelor de festival se renunta la aceasta interdictie. Cina de anul trecut, desi nu a fost onorata de prezenta presedintelui, a meritat cei 1.400 de dolari, spun participantii. Evenimentul a inclus un spectacol cu acrobatii impresionante, un recital al lui Chucho Valdes, pianistul de jazz care a castigat un premiu Grammy, dar si un show oferit de faimosul dansator de flamenco Joaquin Cortes. Oaspetele de onoare a fost actorul britanic Jeremy Irons, un cunoscut amator de trabucuri, care s-a aflat pentru prima data in Cuba.

     

    Noaptea a culminat cu o licitatie de sase humidoruri (o cutie speciala in care se pastreaza trabucurile umede, pentru ca le asigura temperatura optima pentru conservare) semnate de insusi presedintele Castro. Pentru orice iubitor de trabucuri, autograful lui Fidel Castro este la mare pret, in special daca semnatura apare pe o cutie de trabucuri fine. Vedeta licitatiei a fost Cohiba Humidor, sculptat in aur, argint, bronz, mahon si marmura Carrara de catre sculptorul Raul Valladares, care s-a vandut contra sumei de 330.000 de dolari. Unul dintre humidoruri a ajuns chiar la un turist roman, care a fost dispus sa plateasca 55.000 de euro pentru cutia cu 150 de trabucuri. Puse cap la cap, licitatia a adus 530.000 de dolari la sistemul public de sanatate.

     

    Amatorii de trabucuri din Romania pot ajunge la editia de anul acesta a Festivalului de la Havana prin intermediul Exotic Travel, prima agentie de turism autohtona care are o oferta speciala in acest sens. „Este primul an cand organizam o excursie la Festivalul de Trabucuri din Havana, pentru ca am considerat ca segmentul Cuba reprezinta o perspectiva buna de afaceri“, spune reprezentanta agentiei, Irina Stancu. Conform datelor Organizatiei Mondiale a Turismului, numarul turistilor care au vizitat Cuba anul trecut a crescut cu peste 13 procente.

     

    Cei 15 turisti romani care au platit pana acum cei 1.699 de euro pentru a participa la festival nu pot decat sa isi imagineze ce se va intampla, pentru ca in fiecare an „organizatorii incearca sa aduca ceva nou, surprinzator“, dupa cum spune Irina Stancu. Cheltuielile totale ale escapadei cubaneze pot ajunge la 3.000 de euro de persoana, in cazul in care optati pentru toate activitatile optionale din oferta. Dar merita fiecare banut, spun organizatorii, fie si numai pentru posibilitatea de a putea pufai un trabuc in apropierea lui „El lider maximo“.

  • Ultima ispitire a lui Scorsese

    Argumentul favorit al celor care dispretuiesc Oscarul e Martin Scorsese. Cele peste 20 de filme i-au adus statutul, rareori contestat, de cel mai mare regizor american  in viata – sau macar de cel mai interesant. Nu i-au putut aduce insa nici un Oscar pentru regie – iar saptamana viitoare se joaca poate ultima lui sansa.

     

    Scorsese spune ca „The Aviator“, care a primit un numar record de nominalizari pentru Oscar – unsprezece, inclusiv pentru cel mai bun film si pentru regie – e ultimul lui „film mare“. Povestea unuia dintre cele mai excentrice personaje ale Americii – industriasul, aviatorul si producatorul Howard Hughes – a costat studiourile Miramax circa 100 de milioane de dolari – un buget rar pentru un film de Scorsese.

     

    Pentru ca, desi e unul dintre favoritii criticii, Martin Scorsese e o investitie cu grad mare de risc. „Marty nu e vazut drept o afacere buna“, spune un vechi prieten al regizorului, producatorul Irwin Winkler. Oamenilor cu bani le plac filmele lui, dar nu se inghesuie niciodata sa-l finanteze: „Nu stiu niciodata la ce sa se astepte de la el si ce fel de film o sa iasa“.

     

    De altfel, dintre marile lui filme – „Mean Streets“ (1973), „Taxi Driver“ (1976), „Raging Bull“ (1980), „The Last Temptation of Christ“ (1988) ori „Goodfellas“ (1990) – cel mai mare buget, de circa 20 milioane de dolari, l-a avut ultimul. „Mean Streets“ de exemplu, filmul care l-a impus in 1973 drept unul dintre cei mai tulburatori regizori ai generatiei sale – din care au facut parte William Friedkin, Francis Ford Coppola, Steven Spielberg sau Sydney Pollack – a fost facut cu o suma ridicola: 150.000 de dolari.

     

    „Taxi Driver“, un clasic – pentru care regizorul nici macar nu a fost nominalizat la Oscar, luand in schimb Palme d’Or – a avut un buget mic, de 1,3 milioane de dolari. Iar pentru „The Last Temptation of Christ“, filmul sau favorit, Scorsese a reusit sa obtina un buget de doar 7 milioane de dolari. E notoriu de altfel ca actori bine cotati – printre care Robert de Niro si Harvey Keitel – accepta onorarii mici tocmai pentru a nu-i bate si ei lui Scorsese un cui in talpa.

     

    „Cred ca e pentru ca subiectele si personajele mele nu sunt intotdeauna placute“, recunoaste regizorul. „Dar, uimitor, s-a gasit intotdeauna cate un studio care sa vrea sa lucreze cu mine – in parte si pentru ca l-am avut des in distributie pe de Niro.“ Aici, in „subiectele si personajele“ lui Scorsese, sta de fapt si cheia succesului de critica, si cea a esecului de box-office.

     

    Datorita lor si felului in care le-a transpus in film a fost Scorsese aclamat. Dar tot din cauza „subiectelor si personajelor“ n-a capatat nici un Oscar pentru regie si nici finantari de top. Oscarul inseamna, in mare parte, audiente de masa. Iar viziunea lui Scorsese a fost considerata prea intunecata si profund neconventionala de votantii Oscarurilor. I s-a reprosat, adesea, ca ar fi „falimentar moral“ si „obsedat de violenta“. Dar, spune regizorul, „daca ne uitam la filmele mele, ele asta infatiseaza – o lume foarte, foarte violenta“.

     

    In total, filmele lui au primit 59 de nominalizari, dar au luat, pana acum, doar 6 premii. Scorsese a fost nominalizat de 7 ori – atat pentru regie cat si pentru scenariu – si nu a castigat niciodata. A pierdut, de cateva ori, in fata unor regizori mai putin apreciati de public ori de critica. In 1980, de exemplu, pierde cu „Raging Bull“ – povestea boxerului Jack LaMotta – in fata lui Robert Redford, care tocmai debutase ca regizor cu „Ordinary People“. Zece ani mai tarziu, Scorsese pierde, cu „Goodfellas“, in fata altui regizor debutant: Kevin Costner, cu „Dances with Wolves“.

     

    De fapt, spun multi, Scorsese a pierdut cel putin trei Oscaruri din cauza acelorasi calitati care au facut din el un mare regizor: perspectiva intunecata asupra lumii si talentul lui de a portretiza violenta si emotiile violente. Lumea in care a crescut – cartierul Mica Italie din New York, un loc cu gangsteri adevarati – era populata cu personaje asemenea celor din filmele sale.

     

    „Aproape totul tinea de decizii de viata si de moarte, chiar daca nu moartea in sine era tema – de cele mai multe ori era vorba de moartea spirituala“, povesteste regizorul. „Si asta e ceea ce ma atrage pe mine spre astfel de lumi si de personaje. Am vazut multa violenta, multa violenta emotionala si psihologica, violenta spirituala, intr-un fel.“

     

    Un film de care se declara mandru? „Imi place «The Last Temptation of Christ» («Ultima ispitire a lui Hristos» – n.r.), imi place sa-l vad din cand in cand pentru ca mi-e drag subiectul si-mi place cum a fost facut, si actorii, si muzica…“, spune Scorsese.

     

    Despre celelalte filme, numai bine. Regizorul american a incercat totul: musicalul („New York New York“, considerat de critica un dezastru), thrillerul („Cape Fear“, un remake, singurul lui adevarat succes de casa, cu incasari de 80 de milioane de dolari), documentarul („Italianamerican“, un film despre viata din Mica Italie, filmat la o cina cu parintii lui sau „The Last Walz“, un film despre concertul de adio al trupei The Band), drama („Age of Innocence“).

     

    Sunt insa voci – putine, e drept – care spun ca Scorsese a spus tot ceea ce avea de spus si ca tot ceea ce a incercat in afara productiilor din anii ‘70-’80, desi bine facut, nu mai inseamna mare lucru. Daca-l judecam dupa ceea ce a facut in ultimii 15-20 de ani, spune Xan Brooks, critic de film pentru The Guardian, vedem ca e „prea prudent, plicticos si foloseste aceleasi vechi trucuri regizorale“. Pentru altii, ceva mai multi, Scorsese ramane cel mai mare regizor in viata. „E dragut sa auzi asa ceva, dar am invatat sa nu iau asta prea tare in serios“, spune el. „Totul e inutil in momentul in care esti pe platou si nu stii ce sa faci.“