BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • La Bulevard, birjar!

    In pliantele agentiilor de turism, excursiile destinate cumparaturilor sunt prezentate ca un mod perfect de relaxare. Pe marile bulevarde comerciale ale lumii, mersul la „shopping“ e o ocupatie la fel de serioasa ca si mersul la serviciu. Dar mult mai placut si, fireste, mai costisitor.

    Cand lumea virtuala a internetului tinde sa se transforme intr-un paradis al cumparaturilor, sa pleci pana la New York sau Paris pentru a admira si achizitiona ultimele creatii ale marilor case de moda pare, daca nu o extravaganta, cel putin o pierdere de timp. Pentru multi cumparatori insa, o camasa, o rochie sau o bijuterie are o valoare, fie ea sentimentala, mult mai mare daca e luata direct de pe un manechin din vitrina unui magazin aflat la bulevard. Care bulevard? Depinde de dispozitie, deoarece lumea e plina de oferte. 

    Peste ocean, Fifth Avenue, bulevardul din inima Manhattanului e luat cu asalt in fiecare zi a anului de mii de turisti, care incearca sa-si fac loc printre grabitii new-yorkezi, pentru a trage cu ochiul la ultimele creatii marca Gucci, Henri Bendel, Bergdorf Goodman, Steuben, Christian Dior sau Versace. Intr-un clasament al bulevardelor, Fifth Avenue ocupa prima pozitie, cel putin dintr-un aspect: acela al chiriilor. In 2004, metrul patrat in aceasta zona valora 10.226 de dolari pe an. Motivul e usor de inteles. Fifth Avenue e cel mai fermecator bulevard din New York, nu atat pentru paradele organizate de administratia orasului, cat pentru modul in care se prezinta vitrinele unora dintre cele mai sic magazine sau galerii.  

    Cea mai vestita zona comerciala din Statele Unite si, probabil, cea mai scumpa este considerata Rodeo Drive, bulevardul din Beverly Hills. Aici se gaseste cel mai scump magazin din lume, Bijan, unde pentru a face cumparaturi ai nevoie de o programare, iar un client modest cheltuie in jur de 100.000 de dolari. La Bijan, o pereche de ciorapi barbatesti costa in jur de 50 de dolari, iar un costum poate depasi 15.000 de dolari. Dar cei care au cheltuit bani aici spun ca merita pentru ca Rodeo Drive e unul dintre putinele bulevarde unde poti face cumparaturile umar la umar cu vedete internationale. Iar oferta bulevardului e mai mult decat bogata: Bottega Veneta, Armani, Bally, Valentino, Ralph Lauren, Gucci sau Versace.  Ultimele creatii, fie ca tin de prêt-à-porter sau haute couture, se simt insa probabil cel mai confortabil pe Avenue Montaigne. 

    Daca Parisul e sinonim cu moda, atunci bulevardul parizian ar trebui tradus prin „moda extrem de scumpa“, o veritabila Mecca a luxului. Amplasat intre Champs Elysées si Sena, bulevardul gazduieste cele mai renumite case de moda: Christian Dior, Chanel, Celline, Calvin Klein, Emmanuel Ungaro sau Prada. Via Monte Napoleone se prezinta drept cea mai eleganta strada din Milano si e poate una dintre cele mai sofisticate din toata Europa. Cuvantul care defineste bulevardul milanez e contrastul. Daca afara predomina o atmosfera romantica, oferita de arhitectura complexa a cladirilor, inauntru nu e loc decat pentru moda de ultima ora. 

    O plimbare pe Montenapo, cum o alinta milanezii, e destinatie perfecta pentru o intalnire cu tot ce este mai bun in materie de moda sau design, dar mai ales pentru a lua adevaratul puls al orasului italian. Pe langa prezenta numelor clasice din lumea modei, zona mai e cautata pentru cel mai popular complex comercial din Milano, La Rinascente, pentru 9 Peck, o locatie renumita pentru toti gurmanzii, si pentru Provera, o destinatie deja clasica pentru adeptii vinurilor foarte scumpe. 

    Chilipiruri nu se gasesc nici pe Bond Street, loc destinat elitei inca din 1850 si de departe cea mai exclusivista zona de cumparaturi din Marea Britanie. Bulevardul londonez imbina creatiile unor designeri celebri cu oferta unor pretentiosi dealeri de arta si a bijutierilor din zona. Inainte de a vizita reprezentantele Armani, Hermes, Versace, Gucci, Chanel, Asprey sau Cartier, pe Bond Street banii mai pot fi cheltuiti la doua dintre cele mai faimoase case de licitatii din lume: Sotheby’s si Phillips. 

    Pentru cei care nu vor sa imbine o excursie cu o partida de cumparaturi, Calea Victoriei ramane o alternativa. Chiar daca numele mari, Armani, Gucci, Prada, Chanel sau Versace nu au ajuns inca aici, o serie de branduri faimoase au onorat totusi cu prezenta bulevardul care a dat dintotdeauna tonul in Bucuresti. Pe artera din centrul capitalei se regasesc astazi marci precum Bigotti, Cesare Paciotti, Escada, United Colors of Benetton sau Hugo Boss. 

    Locul de promenada de altadata al aristocratilor, dar si al celor care doreau sa vada ce se mai poarta pe la Paris sau Viena, bulevardul din centrul Bucurestiului si-a trait perioada de glorie in special in perioada interbelica. A fost redus la tacere pentru aproape 45 de ani, timp in care regimul comunist a reusit sa-i dea cu totul o alta imagine, dar in ultimii ani pare sa renasca din nou. Despina Andrei, manager de vanzari si marketing la Alsa Boutiques, compania care a deschis primul magazin de talie europeana aici si care astazi detine trei spatii pe Calea Victoriei,  spune ca, de cativa ani bulevardul bucurestean a inceput chiar sa mearga in directia cea buna. O dovada in acest sens e si faptul ca se afla pe locul 35 in topul celor mai scumpe bulevarde din lume. Tot mai multe firme incearca sa-si gaseasca un spatiu de desfacere aici, „iar printre acestea se regasesc nume foarte mari“ spune Andrei. 

    Pe de alta parte lipsa spatiilor pare a fi principalul motiv pentru care schimbarea Caii Victoriei se produce totusi mai greu. „Cat timp pe Calea Victoriei nu apar noi spatii, ritmul de improspatare a bulevardului va fi in continuare lent.“ Dar si asa Calea Victoriei a ajuns la un nivel care iti permite sa ai de unde alege.   Iar preturile la spatii comerciale raman aceleasi ca si in metropolele lumii. 

    De la ceasuri de renume precum Vacheron Constantin, Cartier sau Longines, afisate in vitrina magazinului Helvetansa, la masinile Smart sau la pantofii de dama Sergio Rossi si lenjeria La Perla, luxul se simte la el acasa pe Calea Victoriei. In aceste conditii celelalte slabiciuni ale bulevardului, lipsa punctelor de atractie, a cafenelelor si, oarecum, a parcarilor nu prea se mai fac simtite.  

  • TOP MONDIAL

    La sfarsitul fiecarui an firma britanica de consultanta imobiliara Cushman & Wakefield Healey & Baker publica un top al celor mai scumpe bulevarde din lume.  

    Pozitie:
    In ultimele editii Calea Victoriei s-a plasat constant in jurul locului 36. In 2004, Calea Victoriei se afla inaintea unor artere celebre, precum City Centre din Bangkok sau bulevardul Florida din Buenos Aires, capitala Argentinei. 

    Valoare:
    In 2004, chiria pe bulevardul din centrul Capitalei era, conform  studiului,  de aproximativ 800 de euro. De 10 ori mai putin decat pentru un spatiu pe bulevardul plasat pe primului loc al topului, Fifth Avenue.

    Crestere anuala:
    La nivel mondial, zona Asia-Pacific se afla pe primul loc in ceea ce priveste scumpirea chiriilor in zona marilor bulevarde, cu o crestere medie anuala de 8,1%. In Europa Centrala si de Est cresterea ajunge la 4,1%.

  • De la Madlenka la Madeleine

    Fostul secretar de stat american Madeleine Albright descrie, in volumul sau de memorii, evolutia sa de la Madlenka Korbel, o evreica nascuta in Cehoslovacia, la „doamna secretar de stat“.

    „Eu si Madeleine am obtinut succesul peste noapte…, o noapte de douazeci si cinci de ani“, spunea, candva, senatoarea Barbara Mikulski. Aceasta vorba de spirit circumscrie cu exactitate evolutia aparent spectaculoasa a Doamnei Secretar de Stat Madeleine Albright, sugerand, in acelasi timp, eforturile uriase, dar invizibile, pe care le-a facut intreaga viata ca sa ajunga in varful piramidei sociale si profesionale. Ceea ce pare un succes spontan, o lovitura de sansa aidoma unui castig la loto reprezinta, in fapt, rodul unei trudnice evolutii „step by step“, o proba de rezistenta morala si spirituala in cursa printr-o epoca dramatica si printr-un context politic convulsiv. Nascuta in Cehoslovacia, in 1937, si primind la botez numele de Marie Jana, micuta Korbel emigreaza impreuna cu familia, de teama pericolului nazist, in Anglia. Alaturi de tatal ei, diplomat de profesie, zaboveste alaturi de guvernul ceh in exil la Londra, pana la terminarea razboiului.

    Se intoarce in Cehoslovacia dupa eliberare, dar pleaca dupa un scurt ragaz la Belgrad, unde Josef, tatal ei, fusese numit ambasador. In 1948, cand comunistii preiau puterea in tara lor natala, membrii familiei Korbel se refugiaza in Statele Unite, unde, in scurt timp, tatal ei devine profesor de relatii internationale la Universitatea din Denver. De-abia aici, prenumele viitoarei politiciene se va transforma din Madlenka in Madeleine. Tanara va urma cursurile unui celebru colegiu de fete, Wellesley, pe care, mai tarziu, il va frecventa si Hillary Clinton. Obtine cetatenia americana in 1957 si se casatoreste, dupa certuri si reveniri pline de dragoste, cu Joe Albright (mostenitor al unui prosper om de afaceri din Chicago), impreuna cu care va avea trei fiice. Studiile sale stiintifice, participarea dinamica la felurite activitati asociative dar, mai cu seama, interesanta teza de licenta asupra imperiului sovietic o recomanda calduros democratilor, la ale caror campanii electorale va lua parte intre 1972 si 1976.

    Ulterior, va lucra pentru senatorul Muskie si va patrunde pentru intaia oara pe „miraculoasa“ usa a Casei Albe, la solicitarea unui consilier al lui Jimmy Carter. Cel de-al doilea panou al carierei sale (si, in acelasi timp, al doilea segment al prezentei carti de memorii) este reprezentat de momentul numirii sale, in 1992, ca ambasador al Statelor Unite la ONU, de catre presedintele Clinton. Singura femeie din „selectul“ Consiliu de Securitate ajunge, gratie acestei posturi privilegiate, sa puna in aplicare jocurile de roluri pe care le preda studentilor sai de la Georgetown, dar si sa faca dovada, pe teren, a abilitatilor sale diplomatice, a inteligentei sale calde dar si a unei energii iesite din comun. Izbanzile – Haiti (1994), reglementarea problemei bosniace, dar si evenimentele tragice care i-au insotit demersurile diplomatice – Somalia (1993), Rwanda (1994), sunt, laolalta, episoade care i-au cladit reputatia si au generat increderea de nezdruncinat a presedintelui Clinton in puterile ei. Asa a ajuns Madeleine sa fie numita in functia de secretar de stat (cea dintai femeie in istoria SUA). Cumva peste noapte, dar, intr-adevar, o noapte care a durat 25 de ani.

    Tot aici, debuteaza cel mai interesant segment al cartii, care nu este o istorie oficiala a politicii externe a administratiei Clinton, ci viziunea personala, condimentata cu o sumedenie de istorii necunoscute, cu anecdote si comentarii sentimentale, ale unei personalitati de exceptie. Dincolo de momentele oficiale (Kosovo si Orientul Mijlociu) si de perspectivele subiective asupra evenimentelor care au infierbantat scena internationala a acelor ani, stau, sfasietoare, clipele unei revelatii tarzii: originile sale evreiesti si faptul ca trei dintre bunicii ei s-au prapadit in lagarele naziste.  

    Madeleine Albright, Doamna Secretar de Stat (Memorii), Editura RAO, Bucuresti, 2004

  • Orient Express

    • ORIENT EXPRESS

    Unul dintre cei mai prolifici si mai apreciati scriitori britanici ai secolului trecut, Graham Greene a devenit universal cunoscut de-abia in 1940, o data cu publicarea romanului „The Power and The Glory“. Inainte a publicat cateva romane mai „usoare“ (printre care se numara si „The Stamboul Train“ – 1932). Incarcat de umorul negru si de cinismul ultragiant care ii vor marca intreaga opera, „Expresul…“ aduce, in plus, tehnica narativa a decupajului cinematografic si dinamismul trepidant al thrillerului modern.

    Un om de afaceri evreu, o ziarista lesbiana si tanarul ei insotitor, un doctor cautat in Serbia pentru tradare si un hot de origine austriaca se intalnesc si interactioneaza in timpul unei calatorii de la Londra la Istambul. Fiecare personaj din acest grup ciudat si heteroclit asteapta sa i se intample ceva remarcabil pe timpul drumului, un eveniment capabil sa le amelioreze viata, dar soarta se joaca nestingherita cu ei, rezervandu-le surprize, cand amuzante cand pline de tristete. 

    Graham Greene, Expresul de Stambul, Editura Polirom, Iasi, 2005 

    • PERIFERIA VIETII

    Andrè Pieyre De Man-diargues (1909-1991) a inceput sa scrie prin 1933, dar primul sau volum publicat dateaza din 1943. E vorba de „Anii sordizi“, o suita de halucinatii controlate, pe care limbajul le secondeaza fara sa le modifice cursul. Romanul pe care vi-l prezentam, „Marginea“, recompensat in 1963 cu prestigiosul premiu Goncourt, pastreaza predilectia pentru bizar si flux narativ discontinuu a autorului.

    In urma unui cumplit soc afectiv, eroul, Sigismond, se trezeste deodata „la marginea“ vietii. Aflat la Barcelona, intr-un cartier rau famat, el pare sa intalneasca o umbra de tandrete care ii tamaduieste ranile si ia, in acelasi timp, cunostinta de situatia tragica a poporului catalan. Hotarat pana in acea clipa sa se autodistruga, Sigismond se simte brusc cuprins de exaltare si de dragoste pentru cei oprimati, transformandu-si marasmul interior in speranta de razbunare si in dorinta de eliberare.

    Andrè Pieyre De Mandiargues, Marginea, Grupul Editorial Corint, Bucuresti, 2005

  • Million Dollar Baby“, dincolo de clisee

    De la un film care a castigat doua Globuri de Aur si patru premii Oscar nu te astepti sa fie construit pe un cliseu stors de nenumarate ori la Hollywood: „niciodata nu e prea tarziu“. Totusi, „O fata de milioane“ („Million Dollar Baby“) o face.

    Dar fata de alte filme care au aceeasi baza, filmul lui Clint Eastwood se foloseste de acest cliseu doar pentru a construi o poveste de dragoste, despre devotament si loialitate, ambitie, talent, curaj, bucurie si durere, in adevaratul sens al cuvintelor. Pana si regizorul a recunoscut: „ceea ce m-a atras si m-a interesat la «Million Dollar Baby» este faptul ca nu este, de fapt, o poveste despre box. Este o poveste de dragoste despre o persoana nefericita din cauza relatiei inexistente cu fiica sa si care apoi gaseste un fel de fiica-surogat intr-o tanara femeie, care isi doreste cu disperare sa se afirme in lumea boxului“.  Frankie Dunn (Clint Eastwood) si-a petrecut o buna parte din viata in ring sau, mai bine spus, langa ring antrenand o serie de boxeri incredibili. Aceasta viata l-a instrainat de propria fiica si l-a facut sa-si guverneze viata dupa un singur principiu: inainte de toate, protejeaza-te. Dar aceeasi viata i-o ofera pe Maggie Fitzgerald (Hilary Swank). Oferta pe care insa la inceput o primeste cu reticenta. 

    Maggie are 31 de ani, varsta depasita pentru cineva care vrea sa boxeze, si in plus Frankie nu antreneaza femei. Dar refuzul nu are nici o insemnatate atunci cand nu ai alternativa. Incapabila sa renunte la ambitia ei de o viata, Maggie se antreneaza pana la epuizare in sala de gimnastica, zi de zi. Pus fata in fata cu hotararea nestramutata a femeii, lui Frankie nu-i ramane decat sa o ia sub aripa sa. O decizie ce se poate confunda cu o alta scena clasica: momentul in care eroul pune un nou pariu cu el insusi iar, dupa nenumarate lupte sau piedici, sfarsitul filmului o sa scoata la iveala castigatorul. Dar in esenta decizia nu e nici un pariu. Maggie are nevoie de cineva care sa creada in ea. Si cine ar putea face asta mai bine decat un tata care si-a pierdut o fata. Faptul ca cei doi gasesc in celalalt familia pierduta si descopera ca au in comun foarte multe lucruri, incepand cu un spirit care ii trece peste toate obstacolele, peste durere sau peste trecut, nu mai are nici o relevanta. Batalia a fost deja castigata o data cu luarea deciziei.

    Transpiratia si pumnii din ring raman doar de fatada. Poate doar pentru spectacol

    R: Clint Eastwood. Cu: Clint Eastwood, Hilary Swank, Morgan Freeman. 
    Durata: 137 de minute. In Romania din 25 martie.

  • Masacrul din Texas

    Un horror cu toate ingredientele necesare genului: o casa a teroarei intr-o zona pustie, un ucigas in serie care foloseste ferastraul si o tanara si frumoasa potentiala victima (Jessica Biel). Plus multe tipete, care au speriat chiar si echipa de filmare, astfel incat la un moment dat cineva neavizat chiar a chemat politia.

    „Masacrul din Texas“ („The Texas Chainsaw Massacre“) e un remake al peliculei din 1974 inspirate dintr-un fapt real, probabil cea mai cumplita crima in serie infaptuita pe teritoriul american. 

    In anul 1973 in casa unui texan care lucra la un abator au fost gasite resturile a 33 de persoane macelarite. Politia a anuntat ca l-a prins si l-a ucis pe criminal, asa-numitul Leatherface (pentru ca purta pe fata masti facute din pielea victimelor), dar la scurt timp cinci tineri au fost atacati de un barbat cu un ferastrau electric. O fata reuseste sa scape si spectatorii devin martori la cosmarul prin care a trecut grupul de tineri. „Tot ce stiti despre teama nu inseamna nimic…“ e unul dintre subtitlurile cu care producatorii incearca sa atraga spectatorii. Si se pare ca e eficient, pentru ca in Ucraina pelicula a fost interzisa de Ministerul Culturii. 

    Exista insa la acest horror cateva elemente care intriga, avand in vedere ca reuneste o actrita care a jucat intr-un pasnic serial de familie („Al saptelea cer“), un producator care e in Comisia Regizorilor Anti-Violenta si un regizor de videoclipuri si reclame (Marcus Niespel). 

    R: Marcus Nispel. Cu: Jessica Biel,  Jonathan Tucker. Durata: 90 de minute.  In Romania DIN 25 martie

     

  • rolirudoc aetraC

    Glumita titulara, facila si enervanta fara doar si poate, nu vrea decat sa evoce (prin scriere de la coada la cap a titlului cartii la care ne referim) un moment din copilarie, cand impartiti in fratii sau gasti, cautam sa ne trimitem mesaje carora rivalii sa nu le poata da de cap.

     

    Desi registrul este minor, el semnaleaza faptul ca nevoia de coduri, de incifrare a mesajului este adanc inradacinata in obiceiurile cotidianului. Cu atat mai interesant pare procedeul codificarii/decodificarii atunci cand in spatele sau se ascund nu doar fleacuri criptice adolescentine, frivole trocuri de timbre si povesti de amor, ci mize uriase, capitale, care pun in joc destine individuale, soarta unei natiuni sau deznodamantul unui razboi.

     

    Despre acestea din urma ne vorbeste cartea lui Simon Singh, care este o poveste captivanta despre lupta intre cei care vor sa pastreze secrete informatiile si cei care vor sa le descopere, intre creatorii de coduri si spargatorii acestora. Eroii cartii sunt mari figuri istorice, spioni cu har sau matematicieni de geniu – intre care Charles Babbage si Alan Turing reprezinta numele cele mai sonore -, a caror munca a ramas decenii de-a randul secreta, dar care a influentat cursul istoriei.

     

    Cel dintai scop declarat al cartii este acela de a evidentia evolutia codurilor de-a lungul istoriei. Pentru a ne infatisa plastic motivul acestei continue deveniri (metamorfoze) a limbajelor incifrate, Singh recurge la comparatia cu bacteriile infectioase. Acestea traiesc, se dezvolta si supravietuiesc pana in momentul cand doctorii descopera leacul la care sunt sensibile. Spre a se reface si a se dezvolta din nou, bacteriile sunt obligate sa evolueze si sa infrunte antibioticul, iar doctorii o iau de la capat.

     

    Desi ii aminteste pe Herodot, pe Pliniu si pe criptanalistii arabi, povestea propriu-zisa incepe cu o pagina de istorie mai apropiata: cifrul reginei Maria a Scotiei, cea care a ticluit, prin 1586, un complot impotriva reginei Elisabeta si care si-a protejat corespondenta printr-un cifru pe care-l credea de nedezlegat. Specialistii reginei Angliei reusesc insa sa sparga cifrul, iar Maria Stuart e condamnata la moarte si executata.

     

    Trecand in revista tipurile fundamentale de coduri si incercand sa le destainuie mecanismul, Singh deapana peripetiile codificarii din secolele XVI-XIX, relateaza mitica istorie a Enigmei (redutabila masina de criptat germana) si ajunge in zilele noastre, moment ce ii prilejuieste enuntarea scopului secund al cartii: demonstrarea faptului ca subiectul codurilor este azi mai relevant decat oricand. In conditiile in care convorbirile noastre telefonice trec prin satelit, iar e-mail-urile noastre calatoresc prin numeroase servere si calculatoare, „criptarea este singurul mijloc care ne poate proteja intimitatea si care poate garanta succesul pietii digitale.

     

    Arta comunicarii secrete va oferi lacatul si cheia in Era informatiei“. Presupunind ca volumul o sa va destepte pofta pentru mistere si coduri, va recomandam, in chip de supliment, vizionarea admirabilei pelicule despre viata marelui matematician si criptolog John Nash, „A Beautiful Mind“, in care Russel Crowe face, probabil, cel mai izbutit si mai uman rol al carierei sale.

     

    Simon Singh, Cartea codurilor,

    Editura Humanitas, BucureSti, 2005

  • NOUTATI

    Masina de idei

     

    Autorul este unul dintre cei mai harnici moderatori de sedinte de brainstorming din Romania, iar volumul de fata reprezinta rodul a mai bine de doua decenii de experienta „la prima mana“ pe care domnia sa a acumulat-o in cercetarea si pragmatica creativitatii. „Masina de idei“ este o culegere de tehnici creative, care descrie in registru aplicativ o suta trei astfel de metode individuale si de grup, de la „cele sase palarii ganditoare“ la abstractiile progresive (procedeul abordarii unor probleme deja solutionate, dar ale caror solutii, desi larg folosite, nemultumesc pe toata lumea) si pana la pseudologie, sinectica si TRIZ (acronimul in limba rusa pentru Teoria rezolvarii inventive a problemelor). Desi valorifica experienta profesionala si stiintifica la zi, „Masina de idei“ a lui Onut nu se adreseaza exclusiv si nici macar preponderent specialistilor, ci tuturor acelora care au nevoie de idei noi si valoroase.

     

    Gheorghe Onut, Masina de idei,

    Editura FundaTiei Pro, BucureSti 2005

     

    O (simpla?) meserie

     

    A ignora fenomenul prostitutiei, spune autoarea, „inseamna inconstienta“, a-l evita inseamna ipocrizie, a-l mistifica inseamna a-l reduce la un aspect particular, cel mistic-magic-religios. O abordare realista, precum cea din acest volum, ar insemna deci situarea echilibrata intre ignorare si mistificare, prin recurs la datele oferite de istoriografie si de studiul sociologic al fenomenului. Subiectul, ocolit din pudoare, exilat prin infierare sau, dimpotriva, tolerat, a fost si este unul resimtit ca „foarte delicat“. Cu toate acestea, problemele pe care le ridica, persistenta sa, banuiala ca meseria prostitutiei este nu doar cea mai veche din lume, ci si una cu vocatia perenitatii, fac ca discutiile ce o au drept tema sa constituie o prioritate in conditiile societatii romanesti actuale, in care luarea unei decizii legislative este evitata de ani de zile.

     

    Elena Macavei, Prostitutia intre ignorare si mistificare,

    Editura Antet, Bucuresti 2005

  • Atractia surprinzatoare

    Girls Aloud sunt un grup pop fabricat dupa reteta Spice Girls, care, dupa regulile logicii, ar fi trebuit sa fi disparut deja pana acum. Cum se face ca au scos al doilea (!) album, care mai e si foarte bun? Reality TV. E la fel ca si cruzimea fata de animale tampe: amuzanta in primele treizeci de secunde, pana in momentul in care, brusc, iti dai seama de ceea ce faci si te intrebi: „La ce ma uit?“

     

    Cel mai inovator reality show al momentului din Marea Britanie adauga o nota de cruzime deosebita formatului de emisiune: un grup de indivizi creduli aflati in cautarea celebritatii si clar situati sub limita inteligentei sunt lasati sa creada ca urmeaza sa fie trimisi in spatiu si filmati in timp ce traiesc pe o statie spatiala. Bineinteles, in realitate, totul nu e decat o inselatorie atent elaborata, iar vedetele emisiunii nu parasesc nici o clipa studioul, dar sunt facute sa para foarte proaste.

     

    Ma tot gandesc la cat de amuzant ar fi sa se faca exact invers si anume sa invite oameni in ceea ce acestia cred ca e un studio de televiziune, dupa care sa fie trimisi in spatiu. Dar divaghez. Formatul reality TV al „Popstars“ o fi el grozav in a determina natiunea sa stea in fata „tembelizorului“, dar este ultimul loc din care te-ai astepta sa apara muzica buna. Sa examinam dovezile: emisiunea romaneasca „Popstars“ a reusit sa produca trupele Bliss si Cocktail.

     

    Nu vom mai auzi de nici una, deoarece nu mai exista. Longevitatea nu o poti asocia cu trupele de staruri pop – acestea binedispun publicul, lanseaza cateva piese si dispar. Drept pentru care faptul ca formatia Girls Aloud, produsul unei emisiuni reality TV din Marea Britanie („Popstars: The Rivals“) si-au lansat nu primul, ci al doilea album in decembrie, numit „Chemistry“, ar trebui sa constituie o oarecare surpriza. La o prima vedere, arata ca o formatie de fete standard: cinci fete atragatoare, care canta un pop dulceag pentru piata preadolescentina. Ati mai vazut asa ceva? Sunt ele cele mai recente imitatoare ale Spice Girls dintr-un lung sir? Probabil ca da. Dar probabil ca nu.

     

    Pentru inceput, cele cinci par sa fie un pic, dar numai un pic, mai amuzante decat carnea de tun obisnuita produsa de fabrica de pop. Cheryl Tweedy castiga clar niste puncte in plus pentru faptul ca a pornit o bataie intr-o toaleta si a fost arestata pentru asta (i-a tras un pumn unui angajat de la toaleta, daca trebuie musai sa stiti). Iar primul lor single, „Sound of the Underground“ a fost atat de bun, incat te facea sa uiti de absurditatea reprezentata de faptul ca o trupa fabricata pretindea sa stie cum suna „underground-ul“.

     

    Cu un refren in stil „surf guitar“ Dick Dale, piesa a ajuns, pe merit, in varful clasamentelor, generand imediat un torent de imitatoare. Mai mult, spre deosebire de alte produse ale reality TV-ului, Girls Aloud au reusit sa treaca de granitele nationale si sa devina celebre in tari care n-au vazut emisiunea care le-a adus faima, cum ar fi Romania. Ajungem astfel la cel mai recent album al lor. Nu numai ca aceste tinere de tip „fata din vecini“ au reusit sa scoata un al doilea LP, o realizare in sine pentru un grup de la care te-ai astepta sa aiba o durata de viata echivalenta cu cea a unui organism unicelular, dar mai este si destul de bun.

     

    Ca si primul lor single, „Chemistry“ este creatia Xenomania, aceeasi echipa de productie care au creat hituri impresionante pentru Sugababes si Rachel Stevens. La fel ca „Sound of the Underground“, albumul este exact genul de amalgam de stiluri muzicale trantite impreuna asa cum ne-am astepta de la cei mai buni croitori din domeniul muzicii pop. 

     

    In 45 de minute de muzica, fetele impun comparatii cu nume cat se poate de diferite, cum ar fi The Small Faces, Giorgio Moroder si pianistul de blues Fats Waller. In ciuda tuturor asteptarilor, Girls Aloud au venit cu un album foarte bun. Desigur, acum mi se permite sa spun asa ceva. Stim cu totii ca a-ti placea muzica pop in aceste timpuri „liberale“ nu e ceva de care sa te rusinezi.

     

    Totul pare sa fi inceput de la Pharrell Williams, producatorul supertalentat care reuseste sa compuna aproape toate hiturile care apar pe MTV. Dupa aparitia lui Pharrell, a devenit credibil sa-ti profesezi iubirea pentru un grup serios ca The Incredible String Band in acelasi timp in care discuti despre ultimul single Britney Spears. Spre deosebire de vremurile intunecate din anii ‘80  muzica pop e un gen care ne poate placea tututor. Iar LP-ul Girls Aloud este cu siguranta menit sa placa.

     

    Traducere de Loredana Fratila-Cristescu

  • Taramul contrastelor

    CABARET: O vacanta in Cuba nu este completa fara o seara la faimosul spectacol de cabaret „Tropicana Show“, la care un bilet de intrare poate ajunge pana la 80 de dolari, iar rezervarea trebuie facuta cu o saptamana inainte.

     

    IN FAMILIE: Havana este impanzita de restaurante specifice numite „paradas“ – de regula afaceri de familie, deschise la parterul caselor – cu cel mult zece mese, unde se servesc mancaruri traditionale.

     

    ISTORIE: Cuba este locul in care faimosul scriitor Ernest Hemingway si-a petrecut mai bine de 20 de ani si unde a scris doua dintre marile sale romane: „Batranul si marea“ si „Pentru cine bat clopotele“.