BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Noutati

    Goana dupa stiri

    Considerat „singurul geniu comic de prima mana produs de englezi dupa George Bernard Shaw“, Evelyn Waugh (1903-1966) s-a inspirat in acest roman din propria sa experienta de corespondent al ziarului Daily Mail in timpul razboiului italiano-etiopian. El descopera uluit ca misiunea primordiala a presei, aceea de a informa publicul in mod obiectiv, este practic imposibil de pus in practica din pricina mai multor obstacole: lupta de interese, competitia intre ziare si, mai ales, goana nemiloasa dupa „scoop“, adica dupa „bombe“ jurnalistice. Din pricina unei neintelegeri, un ziarist cam prostut, William Boot, este angajat de patronul de la Daily Beast ca sa relateze de la fata locului razboiul civil dintr-o tara imaginara a Africii. Ajuns aici, nu gaseste nici un razboi, ci o uriasa harababura politico-financiara. Ca sa evite demiterea, da la iveala un urias „scoop“, pe care il descopera din pura intamplare.

     

    Evelyn Waugh, „Bomba zilei“,

    Editura Leda, Grupul editorial Corint, 2006


     

    Ascensorul galactic

    Inca foarte putin tradus peste hotarele Marii Britanii, tara lui de bastina, Charles Sheffield este un scriitor de SF cu un profil neobisnuit. De formatie matematician si fizician, doctor in fizica teoretica al Universitatii din Washington, el a intrat in arena fictiunii la varsta de 40 de ani. Primul si cel mai important, probabil, roman al sau (cel publicat recent in romaneste de editura Lucman) se numeste „The Web Between the Worlds“ si a aparut simultan cu „Fantanile paradisului“ al lui Arthur C. Clarke. Nesansa a facut ca amandoua volumele sa trateze acelasi subiect – construirea unui lift spatial, care sa faca legatura intre spatiul ceresc si Pamant. Cum Clarke era deja un maestru al genului, romanul, poate la fel de izbutit, al colegului sau britanic a ramas oarecum in umbra.

     

    Charles Sheffield, „Panza dintre lumi“,

    Editura Lucman, Bucuresti, 2006

  • Albumul anului

    Gata! Cu numai cateva saptamani inainte de sfarsitul anului 2006, cred ca am gasit castigatorul mult ravnitului titlu „Albumul anului ales de BUSINESS Magazin“.

     

    Cu exceptia cazului in care Lou Reed, Brian Eno si Morrissey s-ar decide sa formeze o Super Trupa, nu prea exista un alt contracandidat care sa poata detrona primul album solo al lui Jarvis Cocker, fostul solist al trupei Pulp, de pe pozitia de numarul unu al anului care a trecut.


    Acum cateva saptamani m-a dat pe spate un single postat pe pagina de pe Myspace.com a lui Jarvis Cocker. Piesa de cinci minute „Running the World“ era uimitor de memorabila, incat la auzul vestii ca avea sa fie urmata de un album, aproape ca mi-a venit sa ies in strada sa dansez step de fericire. Vestea buna e ca LP-ul, intitulat „Jarvis“, depaseste si asteptarile mele, deja exagerate.


    Succesul celor de la Pulp s-a inscris pe ceea ce cred eu ca are denumirea stiintifica de „curba Gauss“. Au pus bazele trupei in anul 1978, dar nu le-a dat nimeni atentie pana la inceputul anilor nouazeci. Si-au petrecut mai bine de cincisprezece ani in salbaticie, chinuindu-se sa-si castige existenta si cantand pe scene pe care le decorau (din lipsa de fonduri si datorita unui simt sec al umorului) cu hartie igienica. O experienta profund deprimanta, care a avut un rol determinant in definirea notei distinctive a celor de la Pulp: muzica lor era plina de deznadejde, de corvoada vietii de zi cu zi, lucruri pe care le traisera in toti acesti indelungi ani. Si de o gramada de personaje terifiante intalnite in timpul petrecut la marginea societatii: ciudatii si neadaptatii, cum ar fi femeia prinsa intr-o relatie abuziva, barbatii care se pregatesc sa arunce cadavrul unei fete intr-un lac… si as putea continua.

     

    Totusi, atunci cand au dat lovitura, chiar au facut o impresie covarsitoare. Nu lipseau niciodata de pe ecranele televizoarelor din Marea Britanie, iar Jarvis devenise un invitat permanent al aproape oricarei emisiuni TV unde se discuta despre ceva. O emisiune despre pretul fasolei? Jarvis era invitat si reusea sa fie teribil de spiritual. Marele succes, pe care l-au cunoscut cu LP-ul „Different Class“, n-a durat insa prea mult.

     

    Urmatoarele doua albume au fost niste esecuri din punct de vedere comercial. Pulp si-au castigat renumele gratie unor piese  pe care fac prinsoare ca si bunica voastra stie sa le cante – incercati sa-i cantati „Common People“ lui Tanti Veta de la Baia Mare si sunt sigur ca vi se va alatura la refren. Totusi, in comparatie cu albumele „Common People“, „We Love Life“ si, mai ales, cu „This is Hardcore“, se aventureaza intr-un teritoriu mai sumbru. S-a dus stilul disco de pe „Different Class“, aceste LP-uri virand mai degraba inspre un stil muzical numit „calea de mijloc“, care suna in mare parte mai aproape de Burt Bacharach decat de britpop. Ultimul simbol al jalnicului declin al trupei Pulp a fost lansarea compilatiei intitulate „Hits“, pentru a marca faptul ca formatia isi lua o pauza. Compilatia a reusit sa se claseze pe pozitia – deloc de invidiat – 71 in topurile din Marea Britanie, inainte de a disparea din topuri asemeni unui vas ce se scufunda.

     

    Revenirea lui Jarv (banuiesc ca mi-ar permite sa-i spun asa) cu un album cu adevarat exceptional pare astfel potrivita. Albumul e mai bun decat orice a produs Pulp cand se afla la apogeu. Maiestria creatoare a lui Cocker se poate admira in plina glorie, iar umorul sau taios e mai evident ca oricand. Piesa „Baby’s Coming Back to Me“ reprezinta o inversare inteligenta a unui cantec de dragoste, in timp ce „Don’t Let Him Waste Your Time“ e o piesa miscatoare ca desprinsa de pe „Different Class“. In „Black Magic“, Jarvis duce granitele muzicii si mai departe, creand o piesa ce suna ca si cum Tyrannosaurus Rex ar fi colaborat cu Garry Glitter, producand ceva care va face ravagii, cu siguranta, pe ringurile de dans ale cluburilor de noapte indie. E un album care merita sa fie ascultat de mai multe ori. Cred ca l-am ascultat de vreo zece ori de la cap la coada (ceea ce ma face sa par un pic ciudat, nu-i asa?).

     

    Albumul merita sa aiba un succes comercial enorm. Din pacate pentru Jarvis, acest lucru nu se va intampla. LP-ul a ajuns pe locul 37 in Marea Britanie pentru o saptamana, iar la momentul scrierii acestui articol parea sa nu mai fie in topuri. Nu-i de bun augur pentru revenirea lui Jarvis in lumea muzicii, o industrie care l-a traumatizat atat de puternic, incat i-a provocat o cadere nervoasa pe vremea cand Pulp se afla in culmea gloriei. Va sugerez sa cumparati un exemplar pentru fiecare cunoscut de Craciunul acesta. Nu se va mai lansa niciun album mai bun in acest an.

     

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu

  • Fictiune cu manageri

    Cine si-ar imagina un manager care intelege gandurile ascunse ale femeilor, precum personajul lui Mel Gibson din filmul „Ce-si doresc femeile“? Sau jucandu-i pe Forrest Gump ori Scarlett O’Hara cu aplomb de Hollywood?

     

    Sa spunem ca efortul de imaginatie n-ar fi chiar imposibil, dar cu siguranta e nevoie de ceva fantezie pentru a-l proiecta pe legendarul personaj Don Corleone in varianta feminina. Astfel de talente ascunse ale managerilor romani au iesit la iveala la Teacher’s Film Festival, care saptamana trecuta si-a anuntat castigatorii. Manageri de top sau simpli angajati de la 14 companii precum ING Asigurari, Pepsi, Banca HVB Tiriac, Coca-Cola HBC sau Xerox au recreat si reinterpretat aici scene celebre din filme de succes de la Hollywood.

     

    „Ne-am gandit ca ar fi amuzant pentru angajatii din marile companii sa reinterpreteze scene din filme cunoscute. Stralucirea, faima, adulatia care invaluie vedetele nu lasa pe nimeni rece. Daca unii dintre noi se multumesc sa priveasca de la distanta, altii isi doresc sa aiba parte de o astfel de experienta“, spune Mihai Scortea, marketing manager al Cristalex, importatorul marcii Teacher’s pe piata din Romania.

     

    Pentru ca lucrurile sa mearga mai usor, organizatorii le-au pus la dispozitie managerilor-actori un fel de manual, „Pasi pentru realizarea propriului tau film“, realizat de un profesionist. Odata intrate in paine, echipele trebuia sa aleaga un film de referinta unde le-ar fi placut sa joace, apoi scena cea mai relevanta pentru intriga gandita de ei si in fine sa selectioneze cinci minute pe care sa le regizeze si sa le interpreteze. Organizatorii au angajat si un regizor profesionist, Copel Moscu, care sa le ofere asistenta, precum si un studio pentru postproductie. Desi la prima vedere ar putea parea dificil sa determini un manager a carui viata se desfasoara intre birou si aeroport sa devina actor, regizor sau producator de film, Scortea spune ca munca n-a fost prea complicata, pentru ca „se vedea pe chipul lor cum isi imagineaza filmarile sau postura de castigatori“.

     

    In cele din urma, echipa Erudio Alumni a transformat o secventa din „Forrest Gump“ in pelicula „Codrut I.Paru“, ING Asigurari l-a reinterpretat pe Corleone in varianta feminina in „The Godmother“, Xerox a realizat varianta proprie de la „Pulp Fiction“ care a devenit „Pulpe si Fictiune“, iar cei de la Pepsi au transformat „The Matrix“ in „Goana“.

     

    Dupa doua zile de vizionari a urmat festivitatea de premiere, la Opera Romana. Reprezentantii companiilor au considerat evenimentul ca pe un exercitiu de team building, asa ca au venit cu mic, cu mare sa sustina productia echipei care i-a reprezentat. Cei de la Erudio Alumni au inchiriat chiar o limuzina si au pasit pe covorul rosu intins la intrare. Prezentatorii au anuntat pe rand castigatorii pentru fiecare categorie, iar din discursurile lor s-a simtit ca mai toti au privit cel putin o data la Oscaruri si au fost inspirati de discursurile marilor actori. „Multumesc echipei si organizatorilor“, a fost replica cel mai des rostita de premiati.

     

    Juriul festivalului, prezidat de Florin Zamfirescu, rector al UNATC, a desemnat drept cel mai bun film „Codrut I. Paru“, realizat de echipa Erudio Alumni. Cel mai bun regizor a iesit Gabriel Bratila de la echipa ING Asigurari, Mircea Tiplea din „Codrut I.Paru“ a fost desemnat cel mai bun actor, iar distinctia pentru cea mai buna actrita i-a revenit Roxanei Florescu, tot de la ING Asigurari, interpreta variantei feminine a Nasului.

     

    Echipa Erudio Alumni a fost una dintre cele mai mari surprize ale serii. Necunoscatorii s-au intrebat despre ce companie este vorba si ce produce ea. De fapt, Erudio Alumni este numele ales de prima clasa de absolventi ai cursurilor organizate de scoala de „leadership creativ“ Erudio pentru dezvoltarea creativitatii manageriale. „Profesorii nostri, toti oameni de cultura, au reusit sa stimuleze creativitatea unor manageri preocupati indeobste doar de power point-uri, planuri de profit si cote de piata. Au scos la iveala partea emotionala din noi“, spune Daniela Untescu, regional HR director la Xerox. Managerii romani au invatat aici despre vinuri de la Gabriel Liiceanu, au urmat cursuri de expresivitate cu Mircea Cartarescu si Florin Iaru si de tehnici teatrale cu Oana Pellea.

     

    Alaturi de Untescu, Mircea Tiplea, country finance manager al Cola-Cola HBC Romania, sau Claudia Iacobuta, public relation manager la QAB, se numara printre managerii aspiranti la trofeele Teacher’s Film Festival. Cum e sa aduni intr-un proiect de film manageri din 14 companii? Untescu spune ca echipa lor s-a intalnit doua seri la rand sa vizioneze cat mai multe filme pentru a putea decide. „Ne-am ales cu o lista scurta: Star Wars, Notting Hill si Ocean’s Eleven, urmand sa ne concentram asupra scenariilor acestora. A doua zi insa regizorul nostru, Adi Pop, ne-a convins sa facem Forrest Gump: mesaj, metafore in imagini, simbolul penei, totul avea sens, asa ca am acceptat bucurosi“, povesteste Untescu.

     

    Scenariul s-a nascut dintr-un brainstorming. „Am fixat foarte clar etapele povestii (scenele), dar dialogurile din cadrul fiecarei scene s-au stabilit ad-hoc. N-am pus nicio replica in gura nimanui, ci le-am lasat sa se nasca natural, in functie de actor, de personaj si de scena“, isi aminteste Daniela Untescu.

     

    Filmul a insemnat doua seri de vizionari, doua seri de stabilit scenariul, cinci zile de filmari in week-end si cel putin 16 ore de postproductie in studio. Tot Untescu recunoaste: „A fost neplacut cand tot ce am filmat in prima zi (10 ore) s-a dovedit a fi nefolositor, pentru ca lumina era proasta, iar sunetul execrabil. Sau cand am constatat ca nu s-a inregistrat nimic din cele doua ore de filmari in parcul Carol, in conditiile in care «actorul principal» pleca din tara pentru mai mult timp“.

     

    Reprezentantii Cristalex au de gand acum sa promoveze festivalul si in alte tari din regiune. „Ideea o avem de la sfarsitul anului trecut, iar la sfarsitul lunii mai am inceput lucrul la proiect“ , spune Mihai Scortea.

  • Bucuresti, capitala Regatului

    Despre „Bucurestii in imagini in vremea lui Carol I“, Stelian Turlea – initiatorul si prefatatorul volumelor – spune ca sunt  „o carte cum nu s-a mai facut si cum probabil nu se va mai face multa vreme“.

     

    Ca nu s-a mai facut – asta e, cu siguranta, adevarat. In privinta viitorului, cred ca ar trebui sa avem rabdarea sa-l lasam sa vorbeasca singur. Volumele, care au consumat munca multa si inca si mai multa pricepere, iar alcatuirea lor a presupus, mai mult decat in cazul altor carti, punerea laolalta a multor meserii (de la cea de scormonitor in arhive  la cea de istoric, de scriitor, de editor foto etc.). Cele trei volume, de frumoasa tinuta tipografica si delectant comentariu istoric, dau seama, intr-un mod absolut inedit, despre un Bucuresti dinainte de perioada „Micului Paris“. Adica inainte de Belle Epoque, pentru care exista sute si sute de testimonii fotografice, dar si de comentarii care acopera toate nuantele posibile, de la arhitectura la institutii ale spectacolului, de la viata eclatanta de Curte la cea mondena sau la cea a mahalalelor. Bucurestii de altadata, ai veritabilei coagulari a unei existente de capitala europeana, nu au mai retinut atentia  editorilor. Primele eforturi coerente de restituire a acestei fete a capitalei Regatului ii apartin deci editorului si ingrijitorului editiei (Stelian Turlea), lui Emanuel Badescu (autor al selectiei si prezentarii fotografiilor), lui Ion Bulei (autor al unei succinte situari istorice), lui Nicolae St. Noica (comentator al imaginilor celui de-al treilea volum al lucrarii, cel dedicat Expozitiunii de la 1906) si Cristinei Turlea (autoarea conceptiei grafice si a machetarii). Fotografiile merg de la Bucurestiul lacustru din vremea lui Al. I. Cuza, prabusit in mizerie si neputinta edilitara, pana la pavilioanele rafinate ale expozitiei de la 1906, acoperind deci jumatate de veac. Daca pentru perioada dintre razboiul Crimeei si inlaturarea lui Cuza de la putere, fotografiile reproduse sunt, practic, singurele existente (ceea ce vine in sprijinul ideii de inedit al volumelor), pe masura ce societatea a evoluat, numarul fotografilor (de unde, la inceputuri, stralucea doar geniul lui Carol Popp de Szatmari, ulterior au aparut un Franz Mandy, Eduard Pesky, Etienne Lonyai, Iosif Szollosy sau Ioan Spirescu) si al fotografiilor a sporit vizibil, asa incat autorii au fost siliti sa opereze o selectie si sa opteze fie pentru imaginile devenite document, fie pentru cele care demonstreaza transformarea orasului. Adaugand la marturiile iconografice microeseurile care le insotesc si, mai ales, le insufletesc, veti avea imaginea unor stralucite albume de istorie vie, sensibila si lesne inteligibila, asa cum ar trebui, probabil, sa se predea in toate scolile noastre.

  • Noutati

    Nostalgia dupa Romania

    Cartea lui Jeanine Rotem Galmore este, inainte de orice, o poveste autobiografica. Dar naratiunea nu este doar cea a unui destin individual. Ea relateaza, cu pregnanta simbolica, peripetiile unei familii evreiesti din Romania: strabunicii si apoi bunicii autoarei veniti din Moldova la Bucuresti, parintii, sora, rubedeniile si prietenii din Romania anilor ‘50, felul in care cutumele ancestrale refuza sa moara, traditiile evreiesti impletite cu cele autohtone, sar-mul discret al unei burghezii care persifleaza noile mentalitati si care trateaza atmosfera ideologizanta si rigorile dictatoriale ale regimului comunist cu o subtire ironie. In cele din urma – exodul, plecarea spre Israelul anilor ‘60, tara tuturor fagaduintelor. Aici –  tragedia neasimilarii familiei autoarei, chinurile de a se simti romani printre evrei, asa cum inainte se simtisera evrei printre romani.

     

    Jeanine Rotem Galmore, Descatusare,

    Editura Eminescu, Bucuresti, 2006

     

     

    Crima in lumea modei

    Pe coperta a patra a acestui exploziv thriller, editorul roman a asezat un comentariu preluat din The Globe and Mail: „De ce scrie incantatorul top-model australian Tara Moss despre asasini sadici? Pentru ca se pricepe“. Splendida Tara se pricepe la scris, asa cum se pricepe la mersul pe catwalk. „Fetis“, romanul ei de debut, rapid coplesit de premii literare, a facut ca autoarea ei sa fie comparata cu Agatha Christie si a intrat in listele de best seller-uri australiene. Silitoare si documentata (a facut un stagiu la sediul FBI), autoarea pune in scena lumea pe care o cunoaste cel mai bine: Makedde Vanderwall, canadianca si model international, isi poarta pasii langurosi prin lumea modei, pana cand descopera ca prietena ei cea mai buna a fost ucisa. In momentul in care porneste ancheta, devine ea insasi tinta vie a unui psihopat.

     

    Tara Moss, Fetis, Editura Leda,

    Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2006

  • Drumul spre infern

    De la sex pana la probleme care tin luni de zile prima pagina a ziarelor, Michael Winterbottom arunca pe marele ecran tot ce este incomod si controversat. Si regizorul nu face exceptie cu ultimul sau film „The Road to Guantánamo“ („Drumul spre Guantánamo“).

     

    Aparitie inedita pe marile ecrane, „The Road…“ este o docudrama, un gen mai obisnuit cu ecranele televizoarelor decat cu spatiul generos de pe marele ecran. Winterbottom, ajutat de prietenul sau Matt Whitecross, spune povestea celor „trei din Tipton“ (sau „Tipton Three“, dupa cum i-a denumit presa internationala), trei musul-mani de nationalitate britanica, victimele paranoiei post-9/11. Dorind sa viziteze Afganistanul, cei trei nu se vor intoarce acasa decat dupa mai bine de doi ani si numai dupa ce vor fi cunoscut infernul uneia dintre cele mai controversate inchisori din istorie: tabara de detentie de la Guantánamo.

     

    Ruhal Ahmed (Farhad Harun), Asif Iqbal (Afran Usman) si Shafiq Rasul (Riz Ahmed) au fost prinsi de Fortele Aliate in Afganistan in 2001 si inchisi la Guantánamo timp de mai bine de doi ani, fara a fi acuzati sau fara a fi reprezentati de un avocat. Filmul contine o dare de seama a evenimentelor din timpul detentiei lor, insistand asupra interogatoriilor, a tehnicilor de tortura sau a incercarilor de „marturisire fortata“ la care au fost supusi de reprezentanti ai FBI si MI5, obsedati sa-i faca sa recunoasca apartenenta la grupari teroriste gen Al-Qaida.

     

    Cu camera digitala in mana, regizorul a mers in Pakistan, Afganistan si Iran (in ultima dintre tari a fost refacut decorul specific centrului de detentie de la Guantánamo), reusind sa-si introduca spectatorul in calvarul celor trei cu o uimitoare economie de mijloace. Cea mai surprinzatoare decizie a regizorului a fost sa foloseasca actori pentru a-i reprezenta pe cei trei, inserand in acelasi timp declaratii filmate ale adevaratilor protagonisti ai evenimentelor. Dar, cum eroii originali poarta barbi in aceste declaratii filmate si cum jocul actorilor (toti aflati la primul rol) este foarte convingator, spectatorul ramane cu impresia ca i se permite sa intre intr-o lume stramba, in care legile si drepturile omului exista numai pentru a fi folosite impotriva oamenilor.

     

    Pentru acest film, Michael Winterbottom („Tristram Shandy: A Cock and Bull Story“) a primit Ursul de Argint la Festivalul de Film de la Berlin. „Drumul spre Guantánamo“ a avut critici impartite in presa, multi ziaristi acuzandu-l pe regizor ca nu a verificat suficient declaratiile celor trei britanici. Asta nu inseamna ca filmul nu trebuie vazut, chiar cu rezerva ca e posibil sa fie mai aproape de film de fictiune decat de documentar, pentru ca „Drumul…“ ridica probleme care ne pot afecta pe toti. Nu este un film comod (nu acesta este stilul lui Winterbottom) si in niciun caz nu e o alegere reusita pentru o seara relaxata de sambata, cu o punga de popcorn in brate. Este un film frustrant si infricosator, care ne trezeste si ne face putin mai atenti la lumea in care traim.

     

    Ca fapt divers, doi dintre actorii filmului, Riz Ahmed si Farhad Harun, au fost retinuti pentru o ora de catre politie pe aeroportul Luton din Londra la intoarcerea de la Festivalul de Film de la Berlin. Riz Ahmed a declarat, conform stirilor difuzate de BBC si articolelor publicate in The Guardian, ca a fost intrebat daca mai are de gand sa faca filme politice. Se pare ca nu numai Statele Unite ale Americii au obiceiul sa interogheze fara motiv cetatenii.

     

    Poate ca Riz Ahmed nu va mai face filme politice, dar Michael Winterbottom sigur va mai face. Regizorul pregateste in prezent „A Mighty Heart“, o ecranizare dupa cartea cu acelasi nume scrisa de Mariane Pearl (Angelina Jolie), sotia jurnalistului Daniel Pearl (Dan Futterman), reporterul Wall Street Journal rapit si executat de teroristi la Karachi, in Pakistan, in timp ce investiga relatiile dintre Al-Qaida si serviciile secrete ale Pakistanului. Prin urmare, inca un subiect fierbinte.

     

    THE ROAD TO GUANTANAMO / DRUMUL SPRE GUANTANAMO R: MICHAEL WINTERBOTTOM & MAT WHITECROSS. CU: FARHAD HARUN, AFRAN USMAN, RIZ AHMED, JASON SALKEY, JACOB GAFFNEY, MARK HOLDEN. DIN 8 DECEMBRIE

  • Petrecere in Alpi

    Pasionatii nu concep nicio vacanta de iarna fara schi, dar nici nu sunt dispusi sa isi etaleze oriunde echipamentele de mii de euro. Pentru ei, organizatorii de evenimente din Alpi se ocupa de orice, de la inchirierea elicopterelor si pana la alegerea sampaniei care se asorteaza cu zapada.

     

    Tim James, presedintele companiei imobiliare Farley Group din Anglia si partenerul sau de schi Oliver Vaughan, presedintele bancii de investitii Corporate Synergy Group, se opresc, dupa coborarea de 1.000 de metri, la un pahar de sampanie. Povestesc aprins despre aventurile de pe partie. Cei doi vin chiar si de cinci ori pe an in statiunea Courchevel din Franta si de fiecare data se cazeaza intr-un hotel de familie, Les Peupliers. Le-a placut atat de mult atmosfera din Alpi, incat si-au dorit sa isi aduca si prietenii. Asa ca au venit alaturi de 98 de persoane „apropiate“ (din care 50 de copii) si au preluat hotelul in intregime. Pentru vacanta de opt zile au angajat 24 de instructori de schi. „Fiecare avea un partener de schi si nu mai trebuia sa ne facem griji din cauza copiilor. A fost extraordinar – cazarea, masa, partiile“, povesteste James. „Totul a fost organizat de o firma specializata care s-a ocupat de rezervarea camerelor, de permisele de schi, de alegerea traseelor si chiar de instructori speciali pentru copii.“

     

    Firma care a organizat vacanta celor 100 de englezi este doar una dintre companiile specializate in evenimente din Alpi. Pentru ca, fie ca este vorba de Alpii austrieci, elvetieni, francezi sau italieni, segmentul de organizare de evenimente „la inaltime“ a devenit o adevarata afacere care aduce multe milioane de euro anual, avand in vedere ca schiul ramane un sport in voga printre elite.

     

    „In ultimii trei ani am vazut din ce in ce mai multi pasionati de schi care ne-au cerut sa le organizam petreceri“, spune Yan Felder, manager la Les Clefs d’Or, o firma din Franta care organizeaza evenimente personalizate in Alpi. „Este total diferit de inchirierea unei vile in St. Tropez tocmai din cauza particularitatilor sportului. In cazul schiului exista ceva pentru fiecare, fie ca se schiaza alaturi de familie sau prieteni. Este distractiv, poti face lucruri amuzante, iar atmosfera de la o cabana, dupa cum stie oricine, imbie intotdeauna la petreceri.“

     

    Pentru unii, intr-adevar, nu-i nimic mai relaxant decat o sedinta de sauna si o baie in piscina proprie, dupa o aventura pe schiuri la trei mii de metri. Iar dupa ce revigorarea este completa, o cina in varful ghetarului poate fi cireasa de pe tort. Felder primeste tot felul de cereri, de la angajarea unui DJ din Ibiza pana la aranjarea unui concert cu un cvartet de jazz. Inchiriaza restaurante toata noaptea, plimba oaspetii cu snow-mobilul, apoi aranjeaza coborari de-a lungul partiei luminate cu torte, organizeaza nunti si petreceri pe ghetari pe care se poate ajunge doar cu elicopterul.

     

    In statiunea elvetiana Zermatt, Christian Meier face acelasi lucru. Meier, unul dintre fondatorii scolii de snowboard Zermatt’s Stoked, a lansat The Matterhorn Experience in 2002, ca urmare a cererilor pentru evenimente in Alpi. Avand o lista cu clienti precum Nike, Deutsche Bank sau Credit Suisse, compania lui Meier se axeaza pe grupuri de 15-300 de persoane. Organizeaza cine in munti, intreceri pe schiuri, care sunt cronometrate dupa metode profesionale si creeaza baruri din zapada personalizate cu logo-urile companiilor. Fiecare eveniment este unic.

     

    De exemplu, compania a organizat o nunta rezervand doua trenuri private, dar si petreceri de pensionare pentru executivi de top care au fost cazati in corturi fara electricitate, dupa toate regulile tendintelor turismului ecologic, in voga printre cei satui de metodele traditionale. „Clientii nostri au calatorit in toata lumea, sunt exigenti si isi doresc tratamente personalizate. In Zermatt pot petrece la umbra masivului Matterhorn. Pot schia dimineata si pot lucra dupa- amiaza. Combinatia este de fapt magica si se pare ca prinde la tot mai multi oameni de afaceri ocupati“, spune el. Meier are rezervari pana in 2008. Si asta in ciuda raporturilor care arata ca bugetele pentru turism se reduc. Richard Edwards, directorul departamentului de schi de la operatorul de turism de lux Scott Dunn, a raportat o scadere a numarului de evenimente, iar compania spune ca incepe sa se concentreze pe turismul corporatist.

     

    Totusi, numarul noilor imbogatiti creste de la an la an, rusii fiind printre cei mai mari amatori de petreceri exclusiviste in munti. Proprietarii de chalet-uri au intuit potentialul segmentului si au dezvoltat divizii care se ocupa de oaspetii de lux.

     

    De exemplu, Descent, operatorul unora dintre cele mai luxoase cabane de schi din Alpi. Compania are acces exclusiv la 15 proprietati din Meribel, Courchevel, Val d’Isere, Les Gets, Verbier, Zermatt, Klosters si St. Moritz. Toate dispun de personal complet, inclusiv „chef“, soferi si un manager „concierge“ vorbitor de limba engleza. Preturile all-inclusive variaza intre 15.200 de euro pe noapte (pentru opt persoane in decembrie) si 80.700 de euro (20 de persoane de Anul Nou). Fiecare chalet are cel putin o sauna si un jacuzzi. Cei de la Descent incearca sa ii faca pe turisti sa se simta ca acasa, asa ca o cabana dispune de o arhiva de filme, trabucuri, maseuri profesionisti si antrenor personal, sofer dotat cu jeep sau flori proaspete in dormitoare.

     

    „Sezonul trecut am organizat lansarea sampaniei Belle Epoque 1997 de la Perrier Jouët intr-un decor marocan amenajat chiar pe culmea Mont Blanc. Organizarea evenimentului a durat doua zile“, isi aminteste Kit Harrison, managerul de la Descent.

     

    Pentru o nunta, compania a fost nevoita sa aleaga preotul, sa decoreze biserica cu petale de trandafiri rosii, sa organizeze casatoria pe schiuri, sa aduca 100 de oaspeti din toata lumea si sa amenajeze un cort imens in padure la care oaspetii erau adusi in sanii trase de caini husky.

     

    Mai mult, a transformat restaurantul Le Cap Horn din Courchevel 1850 in Rick’s Cafe din Casablanca, a importat nisip din desert si a adus mese cu ruleta, trei formatii rock si a pus la punct focurile de artificii. In plus fata de costurile cazarii intr-un chalet, turistii trebuie sa plateasca intre 7.400 de euro pentru o cina in varful muntelui unde oaspetii sunt adusi cu elicopterul si pana la 60.000 de euro pentru un eveniment important. „Cererea ne-a aratat ca amatorii de lux isi doresc experiente inedite. Chiar si cea mai mica pe-trecere intr-un chalet este unica. Regulile le faci tu, personalul iti apartine, mananci ce vrei si nu esti nevoit sa te conformezi meniului impus de altii“, spune Harrison.

     

    Cei de la Descent stiu ca aristocratii schiului nu se incurca nici pe departe cu bauturile traditionale de pe partie, ca vinul fiert sau ciocolata calda, ci prefera sampanie rece ca gheata in pauza dintre coborari. De ce? Instructorii de schi spun ca aerul proaspat curata sinusurile si face ca aroma sampaniei sa fie mai intensa, iar altitudinea mare o face sa fie si mai efervescenta. Este adevarat ca un pahar rece ca gheata nu incalzeste sufletele inghetate de vanturile de la 3.000 de metri, dar nu este exclus ca amatorii de sampanie pe partie sa constate ca schiaza mai bine ca oricand, manati poate de bulele efervescente din paharul de Perrier Jouet.

  • Obiceiurile rele mor greu

    Despre proastele obiceiuri – ale caror metode de tamaduire constituie obiectul acestei carti – autorii spun ca sunt precum moartea si impozitele. Adica toata lumea are experiente legate de ele, iar aceste experiente sunt intotdeauna negative.

     

    Obiceiurile proaste sunt greu de vindecat, dar, in schimb, se capata lesne si se strecoara inextricabil in cotidianul nostru. Cineva isi roade unghiile, altii fumeaza ca serpii, altii nu pot sa scape de paharul in plus la petreceri si mai multi isi amana treburile de azi pe poimaine. Daca unele dintre aceste neajunsuri recurente care ne privesc aproape pe toti sunt doar ticuri jenante, care altereaza cvasiinofensiv imaginea noastra publica, altele atarna ca o povara sau, mai grav, ne apropie de maladii sau chiar de moarte.

     

    Desigur, nu-ti trebuie carti ca sa afli cat de pernicioase sunt dependentele noastre rele si nici afise inspaimantatoare care sa-ti arate cat de rau te simti dupa o noapte inecata in bautura. Dar, cu siguranta, ai nevoie de o calauza si de un sfat intelept ca sa poti sa abandonezi proastele obiceiuri. Iar cartea celor doi specialisti americani – Suzanne LeVert si dr. Gary McClain – chiar asta ofera, intr-o forma generic numita de editorul de la Penguin’s „Ghidul idiotului“. Nu trebuie sa va faceti complexe! Chiar daca in romaneste suna agresiv (dovada ca editorii de la Curtea Veche s-au ferit sa traduca titlul colectiei!), formula se vrea simpatica si, oricum, dezvaluie intentia de a oferi pas cu pas unelte elementare pentru atingerea scopului propus. Atat de elementare, incat pana si cei invocati in numele colectiei sa le poata folosi. Indiferent sub ce forma apar, obiceiurile proaste sunt distructive prin insasi natura lor, cu toate ca efectele lor, asa cum spuneam, pot fi atat subtile, cat si tragice. Privite ca niste comportamente nesanatoase prin care ne eliberam de stres si de anxietate, ele intra in constientul si inconstientul nostru si, spre a fi dezradacinate, au nevoie de o taietura de bisturiu. Trebuie doar retinut ca aici chirurgul este acelasi cu pacientul. Asta pentru ca volumul „Cum sa scapati…“ nu e vindecarea, ci doar calea prin care va puteti convinge ca sunteti vindecabil.

  • Noutati

    Erezii In Valea Regilor

     

    Pe la 1300 i.Hr., tanarul Meriamun, fiu de nobil egiptean, tocmai calatoreste pe Nil, spre Panapolis, impreuna cu parintele sau. Deodata, ajunge in dreptul unui splendid oras pustiu, de unde mila zeilor pare sa se fi retras. Este orasul eretic, urbea blasfe-miilor, unde miturile si-au pierdut intelesurile fondatoare si unde religia si-a croit fagasuri de nepriceput. Asezarea, edificata de Akhenaton, faraonul care i-a renegat pe zeii traditionali egipteni, a ajuns simbolul unei rani vii in inima Regatului si a capatat aparentele unui oras-fantoma, in care traieste, in recluziune totala, misterioasa Nefertiti. Meriamun se hotaraste sa afle adevarul despre cauzele care au dus la pustiirea locului si incearca sa croiasca, pornind de la amintirile contemporanilor sai, un portret cat mai exact al lui Akhenaton. Condusa ca o ancheta politista, aceasta experienta de arheologie spirituala trezeste perplexitate, cata vreme marturiile solicitate sunt contradictorii, daca nu chiar diametral opuse. Autorul volumului, Naghib Mahfuz, acuzat el insusi de iconoclastie in Egiptul sau natal, este primul scriitor de limba araba care a primit Premiul Nobel (1988).

     

    Naghib Mahfuz, Akhenaton, cel ce salasluieste in adevar,

    Editura Humanitas, Col. Raftul Denisei, 2006

     

     

    Parfumurile Orientului

     

    Samarkand este o biografie romantata a unei figuri capitale a spiritualitatii persane a Evului Mediu, Omar Khayyam. Matematician si discipol al lui Avicenna, astronom de geniu, el a ramas in istorie mai ales in calitate de poet si de filozof. Pornind de la un manuscris socotit pierdut – cel al faimoaselor rubaiate ale poetului -, Amin Maalouf recompune chipul orasului-giuvaier al Persiei, Samarkandul, cu intortocheatele intrigi si sangeroasele lupte ale conducatorilor sai: vizirul Nizam al-Mulk sau Hassan Sabbah, capetenia fiorosului ordin al Asasinilor.

     

    Amin Maalouf, Samarkand,

    Editura Polirom, Iasi, 2006

  • Sam’s Town

    Considerati „cea mai mare trupa britanica a Americii“, The Killers revin cu un album in care se intorc la radacinile lor americane. Si se iau in serios – poate chiar prea in serios.

     

    Se zice ca imitatia e cea mai sincera modalitate de a flata pe cineva. Daca asa stau lucrurile, atunci The Killers ar trebui sa se simta foarte flatati. Dupa succesul primului lor album, care s-a vandut in aproximativ cinci milioane de exemplare, au inceput sa apara si epigonii precum ciupercile dupa ploaie. Dintre toti acestia, o trupa numita The Bravery pare sa fi fost infiintata de catre o casa de inregistrari special pentru a imita succesul celor de la The Killers, transformandu-i intr-un soi de „Take That“ indie.

     

    Nu e greu sa-ti dai seama de ce The Killers sunt atat de populari. Primul lor album, „Hot Fuss“, e plin de piese indie-disco ce te indeamna sa le canti in timp ce le asculti. Au fost descrisi la un moment dat drept „cea mai mare trupa britanica a Americii“: sound-ul lor si intregul lor univers de referinte muzicale iradiaza „britanicitate“, de la sound-ul synth pop al New Order la spiritele pop ale lui Morrissey. Cu „Sam’s Town“ insa, trupa si-a redescoperit radacinile americane. 

     

    Chiar si fotografiile de pe album surprind ceva din schimbarile petrecute. Fotografia de pe coperta spate a albumului arata o formatie destul de diferita de cea de la debut de acum doi ani. S-a dus tusul de ochi, s-au dus smochingurile si stilul new wave. Le-au inlocuit cu veste, barbi si aspectul hirsut de legenda rock din anii saptezeci. Si vocea solistului Brandon Flowers s-a schimbat. Suna mai profund, mai teatral, mai serios si suspect de asemanatoare (sa nu radeti) cu cea a lui Meatloaf. Daca primul LP era New Order si Duran Duran, al doilea vireaza inspre teritoriul Bruce Springsteen. Ceea ce nu e neaparat ceva rau.

     

    Au avut insa grija sa nu renunte la formula care le-a dus succesul. Intregul album reprezinta o constructie bazata pe sound-ul piesei „Mr Brightside“, unul dintre excelentele single-uri de pe primul lor LP. E sound-ul „indie rock-and-roll“ numai bun de dat la radio, pe care l-au avut pe „Hot Fuss“. Gasim si o cantitate mai mult decat suficienta de istorie a familiei Flowers pe album. Piesa intitulata „Bling (Confession of a King)“ este povestea tatalui lui Flowers, care, peste noapte, s-a convertit la religia mormona, renuntand la bautura, la alcoolism si intorcand spatele religiei catolice. Brandon este, ca sa aflati inainte sa ma intrebati, el insusi mormon, adept al unei religii care nu se numara printre cele mai rock-and-roll posibile (nu e permis sa bei, desi e permis sa ai mai mult de o nevasta…). Totusi, Flowers reuseste sa para un star rock-and-roll autentic atat pe scena, cat si in interviuri, in ciuda faptului ca este casatorit cu o invatatoare si e disperat sa se aseze la casa lui si sa aiba copii.

     

    Piesa „Uncle Jonny“, pe de alta parte, deapana povestea unui membru si mai ciudat al familiei, numit unchiul Jonny. Acesta le avea cu cocaina, dupa cate se pare, era obsedat de romanul „1984“ al lui George Orwell si credea ca extraterestrii incearca sa-l prinda ca sa-i fure sperma. Chestiuni destul de rationale. Ca urmare a acestor halucinatii, unchiul Jonny a incercat sa se impuste in testicule in cada. Este, presupun, un subiect destul de bun pentru un cantec.

     

    Vocalistul Flowers a sustinut, inainte de lansarea albumului, ca trupa crease „unul dintre cele mai bune albume ale ultimilor 20 de ani“. Trebuie spus ca „Sam’s Town“ nu este atat de bun. Are, ce-i drept, piese remarcabile care vor pluti, cu siguranta pana la varful topurilor – „When You Were Young“, primul single de pe „Sam’s Town“, a ajuns pe pozitia a doua in Marea Britanie. Totusi, problema celui de-al doilea album este ca The Killers par sa fi inceput sa se ia cam prea in serios. „When You Were Young“ e un bun exemplu in acest sens, cu un vers vag ridicol: „He doesn’t look a thing like Jesus“ (Nu seamana nici pe departe cu Iisus). Ca si in alte ocazii, acesta e un exemplu al incercarilor celor de la The Killers de a fi profunzi, mistici, ceea ce nu prea le reuseste. Riscul e sa inceapa sa sune un pic ridicol. 

     

    Si totusi, cu refrenele lor care te fac sa te agiti cu mainile ridicate si sa canti dupa ele si farmecul pop irezistibil, nu prea ai de ce bodogani. The Killers au dat peste o formula care functioneaza, umple salile de concerte si da nastere la hoarde de formatii care vor sa arate si sa sune exact ca ei.

     

    Traducerea de Loredana Fratila-Cristescu