BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Lista lui Cerber

    Pentru a avea cu adevarat succes, e musai ca un club sa fie o fortareata unde accesul e restrictionat de asa-numitele „guest lists“, iar intrarea este pazita de un Cerber care are putere suprema.

     

    Cea mai recenta inventie a marketingului sunt listele de asteptare. Doi ani pentru a avea propriul exemplar din geanta Spy de la Fendi, cel putin cateva luni pana cand masina aleasa este gata de drum sau chiar si trei ani pentru ca piesele care alcatuiesc mecanismul complicat al ceasului preferat sa fie puse cap la cap.

     

    Companiile au ajuns sa dezvolte intregi campanii de marketing in jurul ideii de asteptare. De exemplu, brandul de ceasuri de lux Girard-Perregaux a lansat recent campania „Wait.“, prin care explica faptul ca este nevoie de timp pentru a crea valoare (si la propriu, si la figurat). Tendinta s-a extins si dincolo de piata produselor de lux, in cazul carora asteptarea este justificata de procesele migaloase si complexe de productie. Astfel, pentru a obtine o masa intr-un restaurant de top sau pentru a petrece o seara intr-un club la moda este nevoie sa te inscrii pe o lista de asteptare. Ceea ce nici macar nu inseamna ca accesul este in cele din urma garantat.

     

    In ceea ce priveste piata timpului liber din Romania, cluburile de noapte raman la mare pret pentru mai multe segmente de consumatori, de la tinerii care vor sa se refaca dupa o saptamana de examene si pana la managerii care cred ca basii ii vor face sa uite de sedinte si agende incarcate.

     

    In urma cu cativa ani, caracterul exclusivist al locului era dat de bodyguardul de la intrare, care asemenea unui Cerber selecta clientii in functie de aspect si vestimentatie („face control“) si care, de multe ori, uita sa isi actualizeze cunostintele in materie de moda. Bogdan Jianu, specialist in domeniul IT, isi aminteste ca in urma cu un an si jumatate s-a hotarat sa isi petreaca o seara in clubul Office, in mare voga in acel moment, impreuna cu un grup de prieteni. „Tocmai ma intorsesem de la o bursa la Londra si sarbatoream revenirea. Dupa o masa la restaurant, ne-am gandit sa vedem cum se mai petrece in Office. Cred ca eram 10 persoane, iar bodyguardul de la intrare, dupa ce m-a studiat din cap pana in picioare, mi-a spus ca nu pot sa intru pentru ca sunt incaltat cu pantofi sport“, isi aminteste Jianu, care purta jeansi si Converse, un brand de incaltaminte foarte raspandit pe atunci in cluburile britanice, dar care a mai avut nevoie de ceva timp pentru a se incadra in vestimentatia de club din Romania. „Singurul lucru care l-a induplecat pe cel de la intrare sa ne lase sa intram a fost afirmatia prietenei mele, care pe un ton mieros i-a spus ca marca este in tendinte in cluburile din Londra, unde vestimentatia este foarte lejera. A ridicat o spranceana, s-a gandit vreo doua minute dupa care ne-a zis «poftiti»“, povesteste Jianu.

     

    Anul acesta se pare insa ca nu mai este suficient sa corespunzi din punctul de vedere al vestimentatiei, ci este necesar sa-ti inscrii numele pe o lista speciala. Unul dintre cele mai in voga cluburi din Bucuresti este Gaia Bar & Lounge, unde in timpul saptamanii se organizeaza evenimente mondene, ulterior mediatizate in periodicele de profil, iar in week-end este vanat de amatorii de locuri de distractie de bon-ton.

     

    In Gaia, cuvantul de ordine este „guest list“. „Exista cineva la intrare care face «face control» si care recunoaste clientii fideli. In plus, poate intra oricine este pe lista de oaspeti, unde daca vrei sa fii inclus, trebuie sa il suni pe managerul clubului“, spune Madalina Dorobantu, asociat la Gaia Bar & Lounge. Insa este imposibil sa gasesti un numar de telefon al clubului in mediile conventionale, de unde rezulta ca accesul este facilitat doar de o retea de relatii personale bine dezvoltata. „Exista saptamani in care poti sa gasesti si de miercuri sau de joi o masa libera pentru week-end, dar sunt perioade in care mesele se rezerva cu o saptamana inainte“, spune Dorobantu. In plus, sambata, in fata clubului cu o capacitate de aproape 400 de persoane se formeaza cozi, dupa modelul cluburilor din strainatate, iar reprezentantii Gaia spun ca sunt nevoiti sa refuze cel putin jumatate dintre amatorii de distractie.

     

    Si provincia are propriile liste de asteptare pentru locuri la moda. In Pitesti s-a deschis anul trecut clubul Pink, unde inca de la inceput s-au mutat toate tinerele purtatoare de genti Vuitton. Ana Dogaru, economist, isi aminteste ca a incercat intr-o zi de luni sa rezerve o masa pentru sambata urmatoare.

     

    „M-am gandit sa sun din timp pentru ca stiam ca au foarte multe solicitari si am vrut sa ma asigur ca am un loc. Mi-au spus ca ma trec pe lista, dar nu-mi pot da raspunsul decat sambata, pentru ca trebuie sa evalueze cererile. Iar in ziua cu pricina m-au sunat pe la ora sapte, cand deja era prea tarziu pentru a face o alta rezervare si mi-au precizat ca nu mai au locuri libere si ca tot ce imi pot oferi este un loc la bar“, spune Dogaru. In Pink nu intra nimeni daca nu are rezervare si fiecare client este condus de catre o hostess la locul dinainte stabilit. Ana Dogaru isi aminteste ca un reprezentant al clubului a condus-o la scaunul de bar pe care scria „rezervat“ si a fost privita de sus de toti acei „norocosi“ care fusesera selectati sa aiba propriul loc la masa. In plus, privilegiul de a avea o masa rezervata se plateste. In cazul Pink, pretul este o sticla de whisky la fiecare patru persoane.

     

    In ceea ce priveste restaurantele, in Romania, listele de asteptare functioneaza doar cand vine vorba de sarbatori sau de evenimente speciale, poate si din cauza faptului ca inca nu s-a detasat un bucatar-vedeta – un „chef“ care sa atraga amatorii de meniuri de elita. In schimb, peste hotare nu numai ca trebuie sa astepti uneori chiar si cateva luni pentru a gusta din bucatele restaurantelor in voga, dar trebuie sa te supui si vointei „chef“-ilor, care de multe ori decid ce mananci, in ce zi si la ce ora, cat trebuie sa stai la masa, dar si cat platesti. Exista o veritabila tiranie a unor astfel de bucatari-vedete, precum Gordon Ramsay sau Ferran Adria, care nu numai ca ii obliga pe clienti sa astepte cateva luni pentru a gusta operele lor de arta culinara, ci impun meniuri cu zeci de feluri la preturi exorbitante si pe deasupra isi flutura inca de la intrare propriile cartile de bucate, pe care clientii se simt obligati sa le cumpere.

     

    De exemplu, cand Gordon Ramsay, „chef“-ul britanic cotat cu trei stele Michelin, a sosit la New York anul trecut la restaurantul hotelului London NYC (cel mai inalt din New York), celor care au sunat sa rezerve o masa li s-a spus ca in niciun caz cina nu poate dura peste doua ore. Daca totusi isi doreau sa mai zaboveasca la o cafea sau un suc, urmau sa fie ridicati de la masa si condusi la bar. Si Thomas Keller, unul dintre cei mai cunoscuti bucatari americani, care a primit trei stele Michelin, a schimbat regulile jocului la res-taurantul Per Se din New York. In 2004, cand s-a deschis restaurantul, exista posibilitatea alegerii unui meniu de degustare cu cinci feluri de mancare pentru 125 de dolari (93 de euro). Mai nou insa, situatia s-a modificat, cel mai scurt meniu fiind de noua feluri, la pretul de 250 de dolari (190 de euro) si cu un timp de degustare de trei ore. De ce atat de mult? „Un meniu mai scurt ar echivala cu vizionarea unei piese pe Broadway pana la jumatate sau cu vizitarea unei singure camere din muzeul Metropolitan“, a zis Keller.

  • Pacino si fetitele

    Cum e sa fii psiholog criminalist si sa ai 88 de minute pentru a rezolva o crima? Cand psihologul este jucat de Al Pacino, probabil ca povestea filmului „88 Minutes“ e suficient de interesanta pentru a atrage pe oricine. Dar de aici la un film cu adevarat bun mai e cale lunga.

     

    Regizat de Jon Avnet, acest thriller psihologic cu o multime de elemente avocatesti (in maniera lui John Grisham) porneste de la o idee buna. Un celebru psiholog cri-minalist, Jack Gramm (Al Pacino), specializat in crime in serie, primeste un telefon: „Tic-tac, mai ai 88 de minute de trait“. Jack trebuie sa afle cine este la celalalt capat al firului, numai ca „firul“ se dovedeste a fi un adevarat ghem, cu o multime de noduri pe care Jack in cele din urma le incurca si mai rau.

     

    Jack este acuzat ca si-a schimbat marturia in cazul criminalului in serie Jon Forster (Neal McDonough), pentru a convinge juriul sa-l condamne pe acesta. Iar ziua in care Jack primeste telefonul este si cea in care Forster este programat pentru executie. Tot acum se descopera si cadavrul unei tinere ucise exact ca in cazul lui Forster. Este acesta nevinovat? A mintit Gramm si criminalul e de fapt liber? S-a facut dreptate sau e vorba numai de o vendeta personala? „Treaba mea este sa fiu convingator“, spune la un moment dat Jack Gramm, intrebat daca nu a manipulat juriul la procesul lui Forster. „Credeam ca treaba ta este sa ai dreptate“, i se raspunde, subliniindu-se astfel una dintre cele mai mari probleme ale justitiei: impresia, antipatiile si simpatiile pe care le simt juratii fata de un martor sau altul si de aici condamnarea sau achitarea unui acuzat.

     

    Raspunsurile la intrebari ar putea transforma „88 Minutes“ intr-un film cu efect mai durabil decat al unui simplu thriller in care, dupa cum stim, criminalul este persoana pe care o banuim cel mai putin. Dar regizorul Jon Avnet reuseste sa se strecoare printre raspunsuri si sa asigure succesul filmului numai din „joaca“ lui Pacino. Un Pacino care este extrem de corect si expresiv, dar tot te face sa te intrebi de ce oare se incapataneaza sa realizeze pe banda rulanta filme unde repeta la nesfarsit acelasi personaj gri, in acelasi timp carismatic si amoral, cu un eveniment ambiguu in trecut pe post de motor al actiunilor prezente.

     

    Personajul din „88 Minutes“ nu este prin nimic diferit de alte roluri, de exemplu cel din „Viata ca un pariu“ („Two for the Money“) sau „Insomnia“. Ah, ba da, este diferit. Acolo ii avea pe Matthew McConaughey si Robin Williams pe post de aghiotanti, pe cand aici Avnet il accesorizeaza cu o adevarata armata de actrite tinere si relativ cunoscute. De ce? Pentru ca Gramm, pe langa a fi un genial expert in psihiatrie criminalistica, este si un afemeiat, cu lipici la o multime de studente (omul e si profesor la facultate), destepte si frumoase de pica. Printre cele mai cunoscute sunt Alicia Witt (a devenit celebra in rolul trasnitei fiice a lui Cybill Shepherd din sitcomul „Cybill“), Leelee Sobiesky (Ioana d’Arc in filmul de televiziune cu acelasi nume), Leah Cairns, Michal Yannai etc. Pana si decanita Johnson (Deborah Kara Unger) are ceva de impartit din punct de vedere sentimental cu Gramm, ceea ce face si mai straveziu scenariul lui Gary Scott Thompson („Furios si iute“).

     

    Si pentru ca tot avem acelasi scenarist ca la una dintre cele mai „lejere“ serii de actiune din ultimii ani, asteptati-va la Al Pacino sa alerge (mult, ca doar are numai 88 de minute sa rezolve o multime de mistere), sa se bata, sa traga cu arma, sa transpire, sa scape de explozii si masini-capcana. Si intr-adevar, „88 Minutes“ se bazeaza exclusiv pe jocul lui Al Pacino pentru a sta in picioare; in rest, nu are greutate, e plin de personaje schematice si se ineaca in intrigi secundare. Daca Pacino ar avea cu vreo 25 de ani mai putin, as baga mana in foc ca am vazut un film cu Vin Diesel. Pana si muzica e la fel. Si daca va intrebati de ce „88 Minutes“ dureaza 95 de minute, aici Avnet n-a gresit: de cand Gramm primeste telefonul sunt fix 88 de minute pana la finalul filmului.

     

    „88 MINUTES“. R: JON AVNET. CU: AL PACINO, ALICIA WITT, AMY BRENNERMAN, LEELEE SOBIESKI, DEBORAH KARA UNGER, NEAL MCDONOUGH, WILLIAM FORSYTHE. DIN 13 APRILIE

  • Speranta in vanzari

    La cata cerneala a curs pe tema tehnicilor de vanzare, e greu de crezut ca lumea se mai inghesuie sa cumpere vreo carte de specialitate. Rick Page, fondator al companiei The Complex Sale, de consultanta in vanzari, crede insa ca mai poate fi adus ceva nou in domeniu.

     

    Intai de toate, cateva vorbe despre titlul cartii lui, care suna, fara indoiala, bizar pentru o carte eminamente tehnica: „Speranta nu e o strategie“. Dar nu trebuie inteles din asta ca lipsa de speranta ar putea fi in ochii autorului o strategie valabila. Rick Page nu exclude prezenta sentimentelor din procesul vanzarilor, insa nuanteaza: „Consider ca speranta, impreuna cu credinta si dragostea sunt esentiale in viata. Speranta o folosesti atunci cand nu ai niciun control. Insa strategia este formata din actiuni si tactici care transforma viziunile in rezultate pentru cei care au capacitatea de a pune lucrurile in miscare“.

     

    Plina de exemple, de scheme si de sfaturi, cartea nu ofera o solutie in sine, ci samburele unei solutii. Adica o suma de sugestii care pot fi dezvoltate si inserate in practica personala din domeniul vanzarilor. In acest sens, materialul include experiente ale unor experti, analizeaza noile tendinte in materie de strategii de vanzare si prezinta concepte noi din aria vanzarilor, in capi-tolele care se refera la „strategia de vanzare in timp real pentru schimbarea aspectelor vanzarii“ sau la „structuri eficiente de aptitudini necesare vanzarii in echipa“.

     

    Cartea este structurata in sase pasi referitori la modurile esentiale de castigare a oportunitatilor de vanzare: sa vindeti tinand seama de nevoia strategica de afaceri a potentialului client, pentru a obtine o valoare ridicata; sa evaluati potentialul client pentru a intocmi o previziune corecta privind tranzactia; sa va diferentiati solutia astfel incat sa fiti preferati in locul concurentilor; sa creati o conexiune intre strategia voastra si procesul decizional din interiorul companiei; sa vindeti celor care detin puterea in cadrul organizatiei; in fine, sa comunicati eficient strategia in interiorul echipei dumneavoastra.

     

    Rick Page, „Speranta nu e o strategie“,

    Editura Amaltea, Bucuresti, 2006

  • Noutati

    Moartea vine prin radio

     

    Giorgio Faletti (n. 1950) este un actor italian care s-a apucat tarziu (2002) de scris romane. „Eu ucid“, debutul sau literar, a fost primit cu entuziasm in peninsula, facandu-l pe David Cronenberg, ilustrul regizor canadian („A History of Violence“, „Naked Lunch“), sa doreasca sa-l transforme in pelicula cinematografica. Thrillerul, coproductie americano-europeana, debuteaza cu o secventa dintr-o emisiune radiofonica in direct, cand moderatorul-vedeta al postului Radio Monte Carlo, Jean-Loup Verdier, primeste un apel telefonic ciudat. Cu o voce plata, un necunoscut ii marturiseste ca isi exorcizeaza nebunia prin crime. „Eu ucid…“ spune el, dupa care lasa sa se auda cateva note muzicale si apoi inchide. Totul ar fi putut ramane o farsa de prost gust, daca a doua zi, un celebru pilot de Formula I n-ar fi fost gasit asasinat, cu o cruzime greu de descris, pe iahtul personal, impreuna cu iubita lui. Acesta avea sa fie primul episod dintr-o serie de crime atroce, ritmate de sunetul aceleiasi propozitii simple: „Eu ucid“…

     

    Giorgio Faletti, „Eu ucid“,

    Editura RAO, Bucuresti, 2007

     

     

    Ziua cand dispar stelele

     

    De treizeci si trei de ani, omenirea traieste in carantina. Oamenii au fost izolati prin intermediul Bulei, o sfera perfecta care inconjoara sistemul solar. Ce legatura poate sa existe intre Bula si disparitia Laurei Andrews? Sa fie oare vorba despre varsta Laurei (33 de ani)? Sau despre faptul ca a fost conceputa chiar in ziua cand a aparut Bula? Sa fi fost rapita de Ansamblu, o stranie institutie multinationala ale carei scopuri in Univers sunt misterioase? Acestea sunt doar cateva dintre intrebarile la care trebuie sa raspunda Nick Stavrianos, un detectiv particular, insarcinat cu gasirea Laurei. Prin acest roman, un amestec de hard SF si de thriller, Greg Egan, scriitor de origine australiana, isi poarta cititorii intr-un viitor hiperrealist, ravasit de noi tehnologii si noi religii, care rivalizeaza cu cel din „Blade Runner“ (romanul lui Philip K. Dick).

     

    Greg Egan, „Carantina“,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2007

  • Cresteti si inverziti-va

    A inceput cursa pentru salvarea mediului: startul s-a dat la Forumul Economic Mondial de la Davos, iar cine ajunge primul castiga premiul cel mare, care in acest caz este o piata de miliarde de euro.

     

    Protectia mediului s-a impus treptat drept subiectul cel la moda in mai toa­te cercurile de afaceri, iar in vre­mea din urma a plouat cu evenimente care au atras atentia asupra chestiunii. La Foru­mul Economic Mondial de la Davos, de la sfar­situl lui ianuarie, discutiile despre sal­va­rea planetei au fost cap de afis; miliar­da­rul Richard Branson a alocat un buget de 3 miliarde de dolari (2,24 miliarde de euro) pentru dezvoltarea industriei de energie re­generabila; fiica mogulului media ame­ri­can Ted Turner a construit luna trecuta cea mai mare casa complet „verde“ (nepo­luan­ta) din Statele Unite. Iar in Silicon Valley, lupta pentru salvarea planetei a lansat o noua era, comparata de multi cu era dot.com. Chiar si in moda, care aparent nu are nicio legatura cu mediul, se spune ca verdele este „the new black“ si nu e lucru usor sa detronezi culoarea (sau non-cu­loarea) vedeta a tuturor timpurilor.

     

    Discutii despre mediu au aparut perio­dic in prim-plan, mai cu seama in ultimii ani, dar lucrurile s-au amplificat in ultimele luni, cand cercetatorii au atras atentia ca, in lipsa unor actiuni concrete, planeta ar putea fi afectata, mult mai repede si mai se­ver decat se credea, de incalzirea globala. Cer­cetarile arata ca nivelul marilor si oceanelor a crescut considerabil in ultimii 13 ani, in timp ce suprafata de gheata si de zapada care acopera cei doi poli ale Terrei s-a restrans alarmant, astfel incat, daca incal­zirea globala va continua, in 2100 va avea loc o noua glaciatiune. Cei mai efi­ci­enti (si mai fotogenici) mesageri pe care ii poate avea lupta impotriva incalzirii glo­ba­le sunt ursii polari. Dupa ce au devenit vedete in spoturi publicitare si carti, ursii albi au fost pentru prima data inclusi pe lista speciilor pe cale de disparitie publi­ca­ta recent de World Conservation Union. Iar predictia este destul de sumbra: ursii polari ar putea disparea in urmatorii 50 de ani. 

     

    Daca pentru un om obisnuit aceste pre­viziuni provoaca cel putin ingrijorare, me­diul de afaceri a intuit aparitia unei nise „ecologice“ care ar putea insemna veni­turi de miliarde de euro pentru primii care trec linia de sosire pe acest teren. Cur­sa inar­ma­rii cu metode de producere a ener­giei alter-native a inceput la cei doi poli eco­nomici ai lumii, Europa si Statele Unite, extin­zan­du-se treptat la toate domeniile, de la auto si moda la resurse umane si IT.

     

    Producatorii de autovehicule au fost printre primii care au incercat sa gaseasca solutii alternative la motoarele clasice, con­siderate surse de baza de poluare. Astfel au aparut motoarele hibrid, cu pro­pul­sie mixta, cu benzina, energie electrica, hidrogen sau biodiesel (ulei de rapita), avand ca scop reducerea poluarii si a con­su­mului de combustibili fosili. Cu toate ca la inceput oferta a acoperit doar segmentul celor care nu isi doreau neaparat sa calce acceleratia pana la podea si sa atinga 100 k/m in cinci secunde, mai nou au aparut si bolizi „ecologici“, precum BMW Hydrogen 7 sau Hydrogen Hummer H2, care pe langa faptul ca ar cruta mediul, se lauda si cu motoare mai puternice.

     

    Febra „verde“ a cuprins si industria edi­toriala, iar editura Scholastic a anuntat ca va publica pe hartie reciclabila editia americana a celui de-al saptelea volum al seriei „Harry Potter“ al autoarei britanice J.K. Rowling. Cele 12 milioane de exem­pla­re ale ultimului volum din seria „Harry Pot­ter“, care va fi lansat la nivel mondial pe 21 iulie, vor fi tiparite pe hartie ce con­tine 30% fibre reciclabile. Editura sustine ca „deci­zia de a investi in hartie ecologica“ pentru tiparirea volumului de 784 de pagini mar­cheaza „o etapa semnificativa in cadrul luptei pentru protectia mediului“.

     

    La randul sau, miliardarul englez Ri­chard Branson a anuntat anul trecut ca 100% din veniturile diviziilor feroviare si aero­­nautice ale Virgin Group vor fi alocate pentru cercetari in domeniul productiei de ener­­gie alternativa. Adica in jur de 3 mili­ar­de de dolari (2,24 de miliarde de euro) in ur­ma­­­torii zece ani. „Nu trebuie sa devenim ge­ne­ratia care este responsabila pentru dis­­tru­ge­rea ireversibila a mediului“, spu­nea Bran­son. Fondatorul Virgin Group a de­cla­rat ca va incerca sa dezvolte propriul com­bus­tibil Vir­gin – evident, unul „verde“, care va func­tio­na pentru masini, camioane si trenuri. „Nu are legatura numai cu faptul ca se in­cear­ca salvarea planetei si a miilor de spe­cii care o locuiesc, dar are sens si din punct de vedere economic, pentru ca este nece­sara rea­­li­zarea unei eco­­nomii de car­­bu­rant“.

     

    Partea lu­­­cra­tiva a pro­­­­blemei a fost se­si­­zata si de antre­pre­­no­rii din Si­li­­con Val­ley. In pa­­ra­di­sul IT a in­­ce­put deja sa se vor­bea­s­ca des­pre era „wat­­t.com“, o pe­­ri­­oa­da care se a­nun­­­ta mai spec­­­ta­cu­loa­sa si mai pro­fi­­ta­bila chiar de­cat boo­m­ul „dot.com“. Multi dintre ve­­teranii teh­­no­logiei si-au gasit acum o noua mi­siu­ne pe tere­nul e­ne­r­giei al­ter­na­tive, fie ca e vorba de dez­­­voltarea e­­nergiei eo­lie­­­ne, a pa­no­u­r­ilor solare sau a ma­si­ni­lor pe baza de hi­dro­­gen. Mai mult, s-a in­ven­­tat chiar si un termen spe­cial pen­tru acest gen de afaceri, „cle­­an tech“ – efi­­ci­ente din punc­­tul de ve­dere al eco­no­mi­sirii ener­giei si de na­tura sa pro­tejeze si me­diul. Acest nou termen vine sa in­lo­cu­iasca clasicul „ve­rde“, des­pre care se spune ca sugereaza mai degraba interesul pentru mediu si atat.

     

    Antreprenori din toate domeniile, in special fostii manageri de „dot.com“-uri, pun la cale solutii de a transforma piata ener­getica de 1.000 de miliarde de dolari (748 de miliarde de euro) din Statele Uni­te. De exemplu, Andrew Beebe, care in tim­pul boom-ului informatic al deceniului tre­cut con­ducea bigstep.com, un site de con­­si­lie­re pentru companiile de comert on­li­ne, este in prezent managerul Energy Inno­­va­tions, firma producatoare de pa­nou­ri solare low-cost. Beebe crede ca poten-tialul de schimbare pe care il poate aduce nu­cleul de capete luminate din Silicon Valley pe piata energiei este enorm. Pentru ca aproa­pe orice poate fi pus la indoiala si supus schimbarii. De pilda, materiile prime din care se fabricau odinioara calculatoare au primit o noua intrebuintare: siliconul fo­lo­sit pentru realizarea cipurilor de com­pu­ter transforma acum lumina solara in electricitate produsa prin panouri solare.

     

    Si fiica mogulului media Ted Turner, Lau­ra Turner Seydel, vrea sa se implice in sal­varea profitabila a planetei: a construit la Atlanta cea mai mare casa „eco-fri­en­dly“ din Statele Unite. 27 de panouri solare pe aco­pe­ris, pompe de caldura geotermale si cisterne care colecteaza apa de ploaie – cam asa arata prima casa de peste 460 de metri patrati a Laurei, care urmeaza sa fie certificata drept cons­tructie „verde“. Laura im­preu­na cu sotul sau, care este avocat de mediu, au chel­tuit 1,5 milioane de dolari (1,12 milioane de euro) pentru a construi re­se­dinta EcoMa­nor, suma din care 10% au fost chel­tuiti pen­tru ame­na­jari ecologice, estimeaza arhi­tec­tul care s-a ocupat de proiectare. In buca­tarie exista un panou de control de unde este su­pra­vegheat costul cu energia in fie­care secunda, iar tapetul de pe pereti este realizat din ziare reciclate. Oare a folosit aici si vreunul dintre pro-du­sele media din porto­foliul tatalui ei?

  • Extraterestrii

    Membrii unei foste trupe care i-a inspirat, printre altii, si pe Radiohead s-au regrupat sub o titulatura noua si incearca sa inoate impotriva curentului.

     

    In 1998, a spune ca-ti plac Beta Band re­pre­­zenta modalitatea suprema de a im­pre­­siona lumea. Imi aduc aminte ce in­can­­tat am fost cand un pusti indie super tare, vecin de palier cu mine la uni­ver­si­ta­te, mi-a cerut cu imprumut primul lor al­bum, in­ti­­tulat „The Three EPs“. Ah, ce vre­muri, sfar­si­tul perioadei britpop, cand daca prin­tre in­fluentele tale se numara altci­neva de­cat The Kinks, The Who sau The Beatles, in­sem­­na ca erai „experi­men­tal“ sau „eclectic“.  Acest lucru i-a facut pe Beta Band atat de in­ci­tanti: britpop-ul – cand­va un val de aer proas­pat intr-o lume statuta dominata de rock-ul din SUA – se prabusise si el in sfera sabloanelor si a con­servatorismului. Pe atun­ci, Beta Band sunau ca veniti de pe alta planeta. Folo­­seau ritmuri hip-hop, sunau ca un grup englez de folk, iar cand cantau live, um­pleau scena cu tot felul de instrumente de per­cutie improvizate. Mai mult, intr-un moment cand unii ca Oasis se transfor­ma­sera irevocabil intr-o trupa rock de stadion prea serioasa, acestia pareau sa se dis­tre­ze la nebunie.

     

    „Three EPs“ (deloc surprinzator, o com­­pi­latie a celor trei EP-uri anterioare) le-a adus fani bine plasati. Culmea ironiei, Oasis le-au devenit fani si chiar Radiohead ii men­tio­­nau printre sursele care le in­flu­en­ta­­sera sound-ul. Dar daca Thom Yorke si fra­tii Gal­la­gher au ajuns sa castige o gra­ma­da de bani, Beta Band nu numai ca nu au reu­sit din punct de vedere comercial, dar au cunoscut si o scadere serioasa a ca­li­­tatii materialelor pro­­duse. Primul lor LP ade­varat a deza­ma­git, intr-o oarecare ma­su­ra. Al doilea a fost de calitate indo­iel­nica, iar al treilea, „Zeroes to Heroes“, a sunat ca o mu­zi­ca facuta cu cine s-o gasi, de parca n-ar fi avut incotro. Mai mult chiar, vocalistul lor, Gordon An­der­son, a fost nevoit sa para­seas­ca trupa din cauza unor probleme psi­hice destul de gra­ve, ajungand sa faca un tratament cu socuri elec­­trice. Un final nefericit, din cate se parea.

     

    Tocmai de aceea, vestea despre reu­ni­rea fostilor membri ai Beta Band intr-o trupa numita The Aliens m-a facut sa ciu­­lesc urechile. Noul lor album, „Astro­no­my For Dogs“, s-a lansat pe 19 martie si deja pre­sa, de la NME (New Musical Express – n.tr.) pana la Loaded, scrie critici entuziaste.

     

    La fel ca muzica facuta de Beta Band, „Astro­nomy for Dogs“ e plin de sound-ul  Brian Wilson, ale carui armonii marca Beach Boys apar peste tot pe album. Surf-rock, mad­­chester, country & western si elec­tro, toate acestea se regasesc in  ca­drul acestui al­bum de debut cat se poate de eclectic, desi, daca e sa cautam o tema do­minanta, ace­ea ar fi psihedelia, sound-ul rockului dro­gat cautator la stele al anilor ‘70. Piese ca „She Don’t Love Me No More“ sunt balade de moda veche, pe cand „Set­ting Sun“ suna a surf-rock care a luat-o razna. Exista si o pie­sa marturie a luptei cu de­presia clinica prin care au trecut mem­brii trupei, intitulata „The Happy Song“ (n-am sa mentionez ca, de fapt, e cea mai mare dezamagire de pe album).

     

    Ma simt, partial, de parca am fi din nou in 1998. NME este iar plin de baieti in tru­pe care poarta blugi imposibil de stram­ti, care canta o muzica din ce in ce mai neinspirata si conservatoare, prinsa in cama­sa de forta a termenului ingust de „sound-ul prezen­tu­lui“.  Singura diferenta e ca pe atunci artistii voiau sa sune ca Beatles, iar acum ii imita pe The Clash sau vreo trupa pop-funk din 1979. The Aliens, cu referintele lor muzicale ciudate si simtul apar­te al umorului, pur si simplu nu cores­pund tiparului. Incearca sa promoveze un sound mult mai interesant decat al ma­jo­ri­ta­tii trupelor carora li se face publicitate exagerata in ziua de azi. La fel ca Beta Band in 1998, vor face valva.

     

    Traducere de Loredana FrATilA-Cristescu

  • Fitness cu Amadeus

    Medicul neuropsihiatru Richard Restak, profesor la Facultatea de Medicina a Universitatii din Washington, este o autoritate de prim rang in domeniul stiintelor creierului.  A publicat zece carti pe aceasta tema, gratie carora a adunat multe premii si recorduri de vanzari.

    Carte dupa carte, autorul incearca sa inteleaga activitatea cerebrala, intrebandu-se retoric: „Cum sa-ti poti oare face o idee, cat de marunta, despre functionarea unui organ care are circa 50 mld. neuroni si un milion de sinapse si care, probabil, inregistreaza aproximativ 10 milioane de miliarde de impulsuri pe secunda?“. Randamentul celor mai puternice computere neuronale, constata Restak, reprezinta doar a zecea mia parte din capa­ci­tatea mentala a unei muste, iar „creierul uman este cel mai complex obiect din intreg universul“.

    Cartea de fata isi propune sa demonstreze ca ne putem pastra o excelenta sanatate mentala, ba chiar ne si putem ame­lio­ra inte­li­genta si memoria pe masura ce inaintam in vars­ta, daca practicam exercitii regulate. Datorita acestora si altor retete imaginate sau doar actualizate de Restak, expuse cu mult umor si cu spirit de prozator in toata puterea cuvantului, ne vom putea controla starea sanatatii mintii cu aceeasi precizie cu care o facem atunci cand e vorba de nivelul de colesterol din organism. Iata cateva tipuri de fitness men­tal, daca se poate spune asa: dezvoltarea memoriei folosind un sistem mnemotehnic, igiena mentala (inactivitatea inte­lec­tuala duce la an­xie­tate, plicti­seala sau depresie), dezvol­tarea memoriei emotionale, intarirea capaci­ta­tii de concentrare (de aici modelul pilotului pe avionul de vanatoare), antrenarea puterii de a gandi logic, dezvoltarea acui­tatii mentale prin lecturi bogate si variate. Pornind de la teoria ca muzica sporeste capacitatea creativa a creierului, Restak ne recomanda nu sa invatam sa cantam la un instrument, ci, mult mai sim­plu, sa ascultam muzica. Si cu precadere muzica lui Mozart, despre care nu e prima data cand se spune ca favorizeaza functionarea optima a creierului celor care o asculta. Este ceea ce a facut si autorul, care spune ca a ajuns sa scrie aceasta carte de-abia dupa indelungi auditii din creatia geniului din Salzburg.

     

    Richard Restak, „Creierul lui Mozart si pilotul avionului de vanatoare“,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Nostalgiile Nordului

    Un specialist in istoria artei (naratorul evenimentelor) ajunge la un moment de cotitura al existentei sale atunci cand Astrid, sotia sa, paraseste brusc si aproa­pe fara explicatie domiciliul conjugal dupa optsprezece ani de existenta comuna. Acest eveniment traumatizant declan­seaza in narator un flux de amintiri si de reflectii, care iau forma unei istorisiri „in care timpurile si locurile se misca urmand niste meandre rebele“. O dragoste de tinerete lipsita de orice speranta, intalnirea cu Astrid, casatoria si copiii, viata mondena in mijlocul burgheziei intelectuale din Copenhaga, calatoriile la Paris, Lisabona sau New York – asa s-a desenat, putin cate putin, o viata cu aparenta de tihna. „Acum insa – spune povestitorul – trebuie sa reinventez totul. Brodandu-mi istoria, imi dau seama cat de mult ramane viata incarcata cu umbre si taceri. Cum de a luat forma asta? De ce s-a indreptat oare in aceasta directie?“

     

    Jens Christian Grondahl, „Liniste in octombrie“,

    Editura Niculescu, Bucuresti, 2007

     

     

    Intoarcerea la Camelot

    Marion Zimmer Bradley (1930-1999) a fost o autoare prolifica in spatiul fantasy si science fiction, operele sale situandu-se adesea la frontiera celor doua genuri. Feminista declarata, scriitoarea a patronat aparitia multor nume feminine noi in arena literaturii. Celebrul sau ciclu „Avalon“, nascut odata cu aparitia prezentului roman („Negurile“ – „The Mists of Avalon“, adaptat pentru televiziune intr-un miniserial de catre postul TNT), este de fapt o res­crie­re a mitului regelui Arthur, cu precadere, din punctul de vedere al zanei Morgaine (Morgan le Fay). Imensul succes de care s-a bucurat primul volum a facut-o pe autoare sa continue cu reinterpretarea miturilor legate de Masa Rotunda, de Merlin, Uther, Igraine sau Guinevere si sa reconstruiasca, la sfarsitul secolului al XX-lea, acel Camelot in care oamenii traiau laolalta cu magii, zanele si spiridusii.

     

    Marion Zimmer Bradley, „Negurile“,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2007

  • Podoabele noilor dandy

    Nobilii Micului Paris nu concepeau sa iasa in lume fara ceas de buzunar sau bastoane placate cu aur. Epoca s-a schimbat, bijuteriile masculine au cazut in dizgratie, insa acum gloria lor pare sa se fi reintors.

     

    Daca pana acum cinci ani o geanta sau o crema pentru barbati erau la fel de rare precum masinile la inceputul veacului trecut, pe masura ce piata a evoluat, aria accesoriilor considerate exclusiv feminine s-a restrans.

     

    Producatorul Beiersdorf a lansat in 2004 crema Nivea cu coenzima Q10 pentru barbatii de peste 30 de ani, Body Shop are o linie de produse exclusiv barbatesti, iar in 2005 a fost lansata si in Romania gama Germaine de Cappucini, de produse cosmetice de lux pentru barbati. Cat despre genti, tot mai multe companii de moda au inclus in colectiile lor accesorii masculine, iar Musette, unul din brandurile autohtone de incaltaminte si accesorii, pregateste lansarea unei linii noi de genti fashion pentru barbati. Mai nou, titlul cantecului „Diamonds are a girl’s best friends“, interpretat de Marilyn Monroe, a inceput sa fie pus la indoiala, pentru ca barbatii au prins gustul bijuteriilor. „Am descoperit bijuteriile pentru barbati intr-un boutique din Paris, cand am mers cu logodnica mea sa alegem inelul de logodna. Am remarcat o bratara care se potrivea la vestimentatia mea de vacanta, jeansi si tricou. De atunci urmaresc frecvent pe Internet noile aparitii“, recunoaste un client al magazinului de bijuterii Cellini din Plaza Romania, in timp ce studiaza o bratara de la Baraka, brand italian de bijuterii masculine.

     

    Tendinta e prezenta deja de ceva vreme pe piata internationala, unde presa de business anunta vanzari record la bijuteriile pentru barbati. De exemplu, Financial Times scria la finalul anului trecut ca, la magazinele de bijuterii din Londra, colectiile pentru barbati au ajuns sa se vanda la fel de repede ca si cele pentru femei, adica in patru luni de la lansare. Recenta colectie de brose pentru barbati de la Dolce & Gabbana s-a vandut intr-o luna de la lansare, iar actori ca Orlando Bloom sau Nicholas Cage (foto) au fost vazuti cumparand bijuterii de la boutique-urile londoneze.

     

    In Romania, desi magazinele care vand bijuterii au in vitrina de ani buni accesorii pentru barbati, de abia in ultimii doi ani numarul celor care le cauta a crescut. Unii distribuitori anunta majorari spectaculoase ale vanzarilor, altii raporteaza procente timide de crestere. Reprezentantii Micri Gold, cei care aduc in Romania linia pentru barbati a casei italiene Chimento, spun ca in 2006, fata de 2005, vanzarile pe acest segment au crescut cu 50%, cei de la Cellini anunta ca vanzarile s-au mentinut relativ constante, iar reprezentantii Helvetansa declara ca aceasta categorie are contributii de mai putin de un procent la cifra de afaceri a companiei. Cert este ca toti distribuitorii de bijuterii masculine vorbesc despre o crestere a acestei nise de piata, motivata de schimbarea mentalitatilor, mai ales la nivelul segmentului tanar al clientelei. De altfel, o mare parte a ofertei este destinata celor pana in 30 de ani, desi exista si exceptii. „Tinta sunt  barbatii tineri cu venituri de la mediu spre mare, foarte implicati in viata sociala, care calatoresc mult, au grija de aspectul lor si care inteleg ca a accesoriza o tinuta o poate scoate din anonimat“, spune Magda Popescu, marketing manager al Chronotime International, proprietarii magazinelor Cellini.

     

    Chronotime International a adus in Romania bijuterii pentru barbati de la trei branduri: Swatch, Calvin Klein si Baraka, precum si diverse accesorii de la Faberge sau Mont Blanc. „Materialele folosite in cazul bijuteriilor pentru barbati sunt aur, otel, lemn sau pietre pretioase, iar designul este simplu si urmeaza moda internationala“, spune Popescu. Preturile incep de la 30 de euro si pot ajunge la 3.000 de euro in functie de marca si de materialele folosite.

     

    In magazinele Helvetansa, doritorii de bijuterii au de ales intre produsele colectiei Dandy de la Chaumet. Linia de la Chaumet nu frapeaza neaparat prin varietate: inele cu forme cubice si aplicatii din email, bratari cu piele si butoni. „In general, bijuteriile sunt create sa se asorteze cu produsele de baza ale colectiei“, spune Adrian Stoican, managing director al Helvetansa.

     

    O alta casa de bijuterii care are o linie masculina, prezenta in Romania prin intermediul Micri Gold Bijuterii, este Chimento. „Linia contine bijuterii din titan, otel, materiale compozite, toate realizate dupa o linie moderna“, spune Bogdan Aanicai, reprezentantul Micri Gold. „Clientii nostri sunt tineri creativi sau oameni de afaceri care isi pot permite o tinuta mai relaxata“, spune Aanicai. Colectia Chimento pentru barbati are doua linii, una pentru tineri, cu preturi intre 500 de lei si 2.000 de lei, si una mai sofisticata, ce cuprinde produse cu preturi care pot ajunge si la 8.000 de lei.

     

    Reprezentantul Micri Gold spune ca in ziua interviului, un tanar a cumparat o bratara simpla, semirigida, jumatate otel, jumatate compozit negru, fara rafinamente, care a costat 900 de de lei. „Era un tanar care stia ce vrea, pentru ca tatonase terenul cateva zile. A venit – punct ochit, punct lovit“, zice Aanicai, care adauga insa ca pe aceasta nisa  nu se poate vorbi de clienti fideli. In schimb, cei de la Cellini spun ca au clienti care vin frecvent, care sunt la curent cu noutatile aparute si de fiecare data cauta sa isi completeze colectiile. „Avem clienti fideli, care ne suna ca sa fie tinuti la curent cu noutatile. Exista chiar clienti care merg direct la importator, pentru ca au vazut pe Internet o anumita bijuterie“, sustine Popescu.

     

    Una dintre tendintele care se regasesc in colectiile tuturor caselor include motivele ecleziastice, inspirate de crucile purtate de calugarii sau razboinicii medievali si identificate ca simboluri ale puterii. De exemplu, colectiile pot cuprinde cruci din aur si platina placate cu diamante sau pandantive in forma de inima inconjurata de spini.

     

    Pe de alta parte, un model considerat la fel de masculin sunt colierele cu pandantive asemanatoare placutelor de identificare specifice militarilor. Exista insa colectii care pot fi considerate unisex si despre care comerciantii spun ca pot fi purtate si de femei, cum este cazul liniei Dandy de la Chaumet. „Cred ca inelul cu email ar fi potrivit si pentru o doamna“, spune Adrian Stoican.

  • Starleta lunii

    Un film cu acest nume s-a mai facut si acum doi ani. Care dintre cele doua „Employee of the Month“ este mai bun? Pai, probabil al doilea, fie si pentru unicul motiv ca o are pe Jessica Simpson pe afis.

     

    Dar cum este extrem de probabil sa nu stiti cine este Jessica Simpson, urmatoarele informatii ar trebui sa va ajute: face parte din generatia Spears-Aguilera, e o diva pop si se chinuie de mama foului sa devina si actrita.

     

    Revenind la „Angajatul lunii“, ambele filme pornesc de la aceeasi premisa: un astfel de titlu, pierderea/obtinerea lui si rezultatele nefericite/fericite produse de eveniment. Angajatul lunii este Vince (Dax Shepard), casier la un mare supermarket si castigator a 17 asemenea titluri in ultimii doi ani. El are cele mai rapide maini de pe Coasta de Vest si, impreuna cu un cititor de coduri performant, formeaza un tandem acrobatic care lasa pe toata lumea cu gura cascata. Din aceasta cauza, micul univers al supermarketului este la picioarele rautaciosului Vince, iar acesta nu sta deloc pe ganduri cand vine vorba sa-i trateze de sus pe ceilalti angajati. Dintre acestia, lenesul Zack (Dane Cook), care timp de zece ani si-a dat toata osteneala sa nu faca absolut nimic la lucru, este singurul suficient de tupeist sa-i dea replica arogantului casier-sef.

     

    Dar situatia se schimba in momentul in care in supermarket se angajeaza Amy, o frumoasa casierita despre care circula zvonul ca nu iese cu colegii de serviciu decat daca acestia sunt posesorii unui titlu de „angajatul lunii“. Cum Zack o place foarte mult si cum Vince considera ca farmecele lui Amy vin la pachet cu urmatorul titlu, intre cei doi incepe o competitie acerba, in care ajung sa se implice rand pe rand toti angajatii supermarketului.

     

    Pentru noi, „Employee of the Month“ vine perfect dupa o saptamana grea de lucru, cand nu vrei decat sa faci haz de colegii mai apreciati decat tine sau de sefii care te uita cand vine vorba de mariri de leafa. Pentru ca filmul incepatorului Greg Coolidge asta si face: demitizeaza fantastica ambitie americana, aruncand in aer pe parcurs si regulile „politically correct“, cu atata atentie urmarite in SUA. Managerul supermarketului este cam gay, seful cel mare are un metru inaltime, paznicul este de culoare (iar IQ-ul lui ar putea fi foarte bine marimea la pantofi a unui om care poarta incaltaminte normala), un coleg (pe vremuri celebrul Andy Dick) al lui Zack este aproape orb, iar altul este musulman si are vreo 20 de progenituri in ograda. Coolidge a transformat, asadar, supermagazinul Super Club (de fapt Costco, pentru cei care privesc atent carucioarele) intr-o colectie cu exemplare din cam tot ce inseamna minoritate.

     

    Probabil ca „Employee of the Month“ a fost privit cu extrema incrancenare de catre feministe, pentru ca Greg Coolidge ii pune Jessicai Simpson eticheta de obiect sexual si nu o lasa nici macar o clipa sa depaseasca acest statut. Si daca infatisarea starletei nu va este familiara, sa nu va mirati daca veti vedea aparand pe marele ecran o faptura cu buze siliconate si ochisori rotunzi, numai buni de dat peste cap (cam la asta se rezuma talentul ei actoricesc), plus alte atribute retusate pe masa de operatie a chirurgilor plasticieni, care ii cam submineaza tentativa de a face actorie „serioasa“.

     

    In orice caz, Simpson isi indeplineste perfect rolul, fara sa se razvrateasca, fara sa se opuna, dandu-ti impresia ca se joaca pe ea insasi. Dar toate deciziile „politically incorrect“ ale regizorului, plus mostrele de „toilet humor“, s-au dovedit a fi un succes: „Angajatul lunii“ si-a recuperat bugetul chiar in primul week-end de la lansare. Fara a fi minunat, fara a-si imagina ca va ramane in memoria spectatorului macar zece minute dupa derularea genericului, filmul isi merita banii. La reduceri.

     

    EMPLOYEE OF THE MONTH/ANGAJATUL LUNII. R: GREG COOLIDGE. CU: JESSICA SIMPSON, DANE COOK, DAX SHEPARD, EFREN RAMIREZ, ANDY DICK, BRIAN GEORGE, DANNY WOODBURN. DIN 6 APRILIE