BusinessMagazin

Category: Arta si societate

  • Ghid de autoconducere

    „Cartile de management se ocupa de obicei de conducerea altor oameni“, spune Peter Drucker in deschiderea proaspat aparutului sau volum „Despre decizie si eficacitate“, traducere a titlului original „The Effective Executive“. „Cartea aceasta, in schimb, se ocupa de conducerea propriei persoane si de eficacitatea personala.“

     

    Desi nu s-a demonstrat ca alti oameni pot fi condusi cu adevarat, intotdeauna cineva este capabil sa se conduca pe sine. O premisa dezarmant de simpla, dar coplesitoare in implicatii, ca toate teoriile acestui filosof al managementului care a fost Peter Drucker. Un ganditor nedemodabil care, intr-o viata de 96 de ani si in 70 de cariera, a izbutit sa ramana actual si azi, in mileniul III, facand din fiecare dintre cele 36 de carti publicate un reper al domeniului sau. Acest „ghid complet al lucrurilor bine facute“ a fost publicat initial in 1965 si, apoi, in editii succesive, pana in 2006, cand i se prevazuse si continuarea – „The Effective Executive in Action“. Teza de baza e ca directorii sau sefii care nu se pot controla (conduce pe sine) intr-o maniera eficace nu au cum sa-si conduca asociatii si subordonatii. Drucker sustine ca nu este suficient sa fii inteligent sau sa muncesti din greu: ca sa fii eficace trebuie sa fii in stare sa faci anumite lucruri trecute in revista, explicate si exemplificate in paginile acestei carti. Ele nu sunt innascute, cum nici unul dintre oamenii cu functii de raspundere cu care Drucker s-a intalnit nu s-a dovedit nascut eficace. Toti au fost siliti sa invete, demonstrand ca eficacitatea poate si trebuie invatata. Invatandu-ne cum sa invatam, autorul ne arata pasii obligatorii spre eficacitate: 1. Inregistrarea modului in care se consuma timpul; 2. Concentrarea asupra contributiei proprii la activitatea organizatiei (in aceasta etapa, liderul isi impune sa analizeze fisa postului, activitatea sa in institutia care-l plateste si contributia pe care ar trebui s-o aiba); 3. Identificarea modului de valorificare a punctelor forte, pentru obtinerea unui efect maxim (integrarea scopului individual cu nevoile organizatiei); 4. Stabilirea prioritatilor; 5. Combinarea acestor elemente cu un proces decizional eficace. Sa incheiem cu o fraza a autorului, care spune mult despre gandirea sa si despre etica pe care aceasta o subintinde: „Nu este nimic nobil in a fi un factor de raspundere eficace. Aceasta nu inseamna decat a-ti face datoria asemenea altor mii de oameni cu functii similare“.

     

    Peter Drucker, „Despre decizie si eficacitate“,

    Editura Meteor Press, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Romania vazuta din Titan

     

    Pe adresele de mail ale mass-media a aparut, cu putin inainte de deschiderea Bookfest 2007, un anunt editorial: „Singurul scriitor strain invitat de Polirom la Bookfest locuieste in Titan“. Stirea acopera, de fapt, o cat se poate de consistenta realitate: la editura ieseana a fost publicat (si apoi lansat la targul de carte bucurestean) un volum de povestiri al unui scriitor irlandez, Philip Ó Ceallaigh. Acest volum de debut, cu care autorul sau a castigat Premiul Rooney pentru Literatura Irlandeza, descrie perioada tulbure a tranzitiei „de la nicaieri spre nicaieri, in care pare sa se fi impotmolit Romania postcomunista. Este o lume a cartierelor periferice cu blocuri cenusii, robinete care curg si acoperisuri desfundate, o lume de oameni singuri care se cauta si fug de ei insisi“. O lume pe care Philip Ó Ceallaigh o cunoaste prea bine, fiindca a ajuns sa faca parte din ea: el s-a mutat in Bucuresti, in cartierul Titan in 2000 si de acolo, de dupa blocuri, lucreaza ca scriitor independent, editor si translator.

     

    Philip Ó Ceallaigh, „Insemnari dintr-un bordel turcesc“,

    Editura Polirom, Iasi, 2007

     

     

    Cartea marturisirilor

     

    John Banville este considerat de critici un maestru al stilului, un creator comparat cu Joyce, Camus sau Nabokov. „Onorata instanta“ (in original „The Book of Evidence“), primul volum al unei trilogii intitulate „Frames Trilogy“, este confesiunea unui barbat inculpat si intemnitat pentru a fi comis o rapire si o crima oribila. In acest monolog justificativ, Frederick St. John Vanderveld Montgomery le explica judecatorilor crima care i-a distrus viata, le evoca anii de desfrau si de ratacire, precum si raul interior care l-a macinat constant. Urmarim astfel deriva interioara a ucigasului, in acelasi timp cu el: un gest care a chemat moartea intr-o lume moarta. Stralucit parodiata, enigma politista nu este aici decat un pretext pentru a explora zbaterile unei constiinte vinovate.

     

    John Banville, „Onorata instanta“,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2007

  • In asteptarea Olimpiadei

    Chiar daca mai e destul pana la Jocurile Olimpice de Vara din 2008 de la Beijing, o calatorie acum in capitala Chinei inseamna o experienta culturala uimitoare. Cu conditia sa nu va descurajeze poluarea si agitatia unui oras in plina constructie si reconstructie inainte de Olimpiada.

     

    INNOIRE: Orasul se afla intr-un proces de innoire accelerata, cu cladiri si strazi intregi aflate in plina constructie sau renovare si care ar trebui sa fie gata pana la startul Olimpiadei din 2008. Fiecare artera aglomerata este flancata de ghivece de flori si se planteaza mii de copaci pentru a imbunatati calitatea aerului. Nu-i mai putin adevarat ca pregatirile pentru fiesta sportiva de la anul inseamna deocamdata si o teribila congestie a traficului.

     

    ISTORIE: Odata ajuns in China nu trebuie ratata ocazia de a vizita Orasul Interzis, fosta resedinta a imparatilor chinezi (se recomanda serviciile studentilor care lucreaza ca ghizi si cu care se poate negocia un pret bun), Marele Zid chinezesc (de preferat in timpul saptamanii, pentru a evita aglomeratia de weekend) sau armata de teracota, alcatuita din cateva mii de soldati de lut ars.

     

    CUMPARATURI: Cum preturile sunt mici, se pot gasi tot felul de obiecte interesante care sa merite luate fie ca suvenir, fie pe post de cadouri pentru familie si prieteni. E bine de ajuns la Beijing cu valizele cat mai goale, fiindca aveti cu ce sa le umpleti – inclusiv cu haine bune si ieftine, achizitionate de la fata locului. Dolarul american este aici extrem de puternic: de pilda, o cina cu sase feluri si bautura se poate lua cu circa 3 dolari de persoana.

     

    MANCARE: Cel mai bine e sa luati masa in oras, deoarece mancarea si bautura de hotel sunt destul de scumpe si oricum lipsite de culoare locala. Dintre restaurantele din Beijing, foarte bun este Peking Duck, care merita vizitat atat datorita meniurilor specifice, cat si datorita preturilor confortabile.

     

    RELAXARE: Dupa oboseala traficului si a cumparaturilor sau chiar imediat dupa calatoria cu avionul pana la Beijing, nu strica un masaj relaxant al intregului corp. Adresa unui maseur bun se poate afla intreband la hotelul ales pentru cazare. Si la 13 dolari pentru doua ore de masaj, chiar ca merita.

     

    SMOG: Un dezavantaj major al capitalei Chinei il reprezinta smogul, care le poate pricinui celor mai sensibili dureri de ochi, iritatia gatului si binecunoscuta „tuse chinezeasca“. Desi nu pare cel mai sanatos mediu pentru organizarea unor Jocuri Olimpice, umbla zvonul ca multe fabrici se vor inchide cu luni bune inainte de acest eveniment, pentru a permite cat de cat curatarea atmosferei.

     

    PRECAUTII: Aveti grija ca taxiul sa aiba aparat de masura a distantei, altminteri veti masura cu propriul portofel lungimea labirinturilor urbane ale Beijingului. Si nu aveti incredere sub nicio forma in altceva decat apa imbuteliata – chiar cand va spalati pe dinti (iar atunci cand faceti dus, e mai indicat sa nu cantati acolo, dupa obiceiul de acasa, ca sa nu riscati cumva sa inghititi apa complet nepotabila a locului).

  • Brandurile de lux in filme

    Brandurile de lux au devenit personaje importante in productiile cinematografice, insa in ultima perioada, cei ce strecoara genti sau pantofi de firma in garderoba personajelor de film au inteles ca o prezenta discreta a acestor obiecte este uneori mai eficienta decat scoaterea lor in prim-plan.

     

    James Bond se lauda de cate ori are ocazia cu ceasul de la Omega si masina Aston Martin, iar Carrie Bradshaw, personajul interpretat de Sarah Jessica Parker in „Totul despre sex“, l-a transformat pe creatorul de incaltaminte Manolo Blahnik in idolul femeilor ahtiate dupa pantofi.

     

    Brandurile de lux incearca sa ajunga mai eficient la consumatori, prin transformarea imaginii lor intr-o parte integranta a viselor pe care le inspira filmele. La inceput, marcile incercau sa atraga atentia prin tinutele si bijuteriile daruite vedetelor pentru aparitiile pe covorul rosu, dar in prezent miza nu mai e doar sa ajungi pe covorul rosu, ci sa imparti prim-planul pe ecran cu starurile. Tehnica nu este nici pe departe noua pentru productiile comerciale de la Hollywood, dar recent a patruns si in lumea filmelor de arta prezente la festivaluri.

     

    In plus s-a schimbat insa si expunerea – brandurile au acum o aparitie mai discreta. „Plasarea produselor este o problema sensibila si trebuie realizata cu atentie“, sustine Leeza-Maria el Khazen, fondatorul Reelbranding, o companie care consiliaza brandurile sa gaseasca cea mai buna solutie pentru aparitiile pe marele ecran. „Cel mai rau lucru care se poate intampla este ca publicul sa aiba senzatia ca urmareste un spot publicitar“, sustine Khazen. „Acest lucru ar putea avea un efect negativ asupra filmului si a brandului, pentru ca indeparteaza publicul“, spune Khazen. Asa ca, mai nou, marca este doar sugerata sau spectatorii sunt doar lasati sa ghiceasca despre ce creator sau companie este vorba.

     

    Intr-o epoca in care publicul face orice sa scape de spoturile publicitare de la televizor, plasarea produselor in filme devine insa tot mai importanta, spune Khazen. „Si cele mai multe dintre filme sunt distribuite la nivel global, ceea ce confera brandului o expunere internationala, mult mai mare decat cea garantata de spoturile publicitare.“

     

    Unul dintre cele mai recente exemple de product placement discret este „My Blueberry Nights“, care a deschis cea de-a saizecea editie a festivalului de film de la Cannes. In prima productie de limba engleza a regizorului chinez Wong Kar-wai si-a facut debutul pe marele ecran brandul francez cu milioane de fani din Asia – Louis Vuitton. Rochia de culoarea afinelor (in ton cu titlul) purtata de actrita principala Norah Jones intr-una dintre scenele cele mai importante ale filmului a marcat inceputul unei noi ere pentru marketingul Vuitton – cinematografia. Asocierea e subtila: un set de chei care joaca un rol important in film au un port-chei Louis Vuittton, rochia mov din colectia de primavara-vara 2005 este purtata in scena de baza, gentile cu logo-ul LV apar frecvent in diferite scene. Iar brandul Louis Vuitton se strecoara in subconstientul spectatorilor pe tot parcursul filmului.

     

    „Un film si un spot publicitar nu sunt nici pe departe acelasi lucru“, a declarat Wong dupa premiera, intrebat despre numeroasele referiri care, desi s-au vrut cat se poate de discrete, nu au scapat specialistilor. Cat despre rochie, regizorul spune ca s-a potrivit foarte bine: „Am vrut exact nuanta aceea si cand am vazut rochia, am stiut ca este potrivita“.

     

    Chiar inainte de premiera, Yves Carcelle, presedintele Louis Vuitton, a explicat de ce l-a ales pe Wong pentru prima colaborare a brandului cu o productie cinematografica. „Cea mai mare calatorie in viata este cea de descoperire a propriei personalitati si noi ne-am dorit sa facem parte din asta. S-a potrivit foarte bine cu identitatea brandului nostru“, a proclamat Carcelle. Filmul spune povestea unei tinere (interpretata de Norah Jones) care face o calatorie prin Statele Unite pentru a gasi raspunsuri la problemele amoroase din viata ei si pe parcurs interactioneaza cu diverse personaje.

     

    Daca in „My Blueberry Nights“ marcile de lux sunt doar un accesoriu, exista productii in care acestea au atins statutul de simbol. In filmul „Le Divorce“ din 2003, personajul principal interpretat de Kate Hudson poarta o geanta Kelly de la Hermcs pe tot parcursul filmului. Iar producatorii filmului „Shall We Dance“ cu Jennifer Lopez in rolul principal au lasat publicul sa ghiceasca numele designerului care a creat haina visinie din casmir cu guler de blana purtata de actrita intr-o scena importanta (era vorba de casa Versace).

     

    Exista insa si exceptii de la pactul de neagresiune publicitara. Cine ar putea uita de crizele de furie ale lui Toni Collette din filmul „In her shoes“ („Eu si sora mea mai mica“), care exclama „She broke my Jimmy Choos!“ („Mi-a rupt pantofii Jimmy Choo“) cand descopera ca sora sa i-a rupt un toc de la perechea preferata de pantofi.

     

    Ambele abordari sunt cel mai bine prezentate in cel mai recent film James Bond, „Casino Royale“, unde actorul principal Daniel Craig spune despre ceasul sau ca este Omega, dar nu sufla nici un cuvant despre costumele realizate manual de casa Brioni.

     

    Legatura puternica dintre film si moda are o istorie indelungata, de cand Givenchy a lucrat cu Audrey Hepburn in „Sabrina“, iar Catherine Deneuve a purtat pantofi Roger Vivier pentru filmul „Belle de Jour“. Filmul a creat un adevarat cult pentru acest model, care acum este cunoscut sub numele de Belle Vivier. Iar in 1980 Giorgio Armani s-a impus in constiinta americanilor, dupa ce l-a imbracat pe Richard Gere in filmul „American Gigolo“. Armani este, de altfel, un expert in materie de „product placement“, designerul avand o relatie puternica cu Hollywoodul si cu starurile, dupa succesul enorm al filmului „American Gigolo“. Cel mai recent, Giorgio Armani a lucrat pentru filmul „Ocean’s Thirteen“, al treilea film din seria productiilor cu George Clooney, Brad Pitt si Matt Damon, care a avut premiera tot la Cannes. Filmul este mai presus de toate un podium de prezentare, unde apar unii dintre cei mai aratosi actori de la Hollywood, iar actiunea ajunge uneori mai putin importanta decat reliefarea prezentei lui George Clooney, impecabil in costumele lui Giorgio Armani.

     

    Armani a colaborat cu creatoarea hollywoodiana de costume Louise Frogley pentru look-ul de pe marele ecran al lui Danny Ocean, personajul interpretat de George Clooney. Designerul italian il imbraca pe Clooney in costume realizate la comanda. Decizia de a lucra impreuna a pornit de la prietenia veche dintre cei doi. De fapt, ideea le-a venit in timp ce luau pranzul impreuna la casa actorului de pe malul Lacului Como, in Italia, vara trecuta.

     

    „Sa-l imbraci pe George Clooney este visul oricarui designer“, spune Armani, care l-a asemanat pe actor cu Cary Grant, una dintre legendele Hollywoodului, care pe langa talentul de actor a ramas in istorie pentru stilul vestimentar. Iar Clooney este supranumit noul Cary Grant din Cetatea Filmului, datorita aparitiilor care amintesc de vechea stralucire de la Hollywood. La premiera de la Cannes, actorul a defilat pe covorul rosu intr-un costum de la Armani perfect croit si cu parul pieptanat cu o carare intr-o parte, exact in stilul Cary Grant.

  • Brandurile de lux in filme

    Brandurile de lux au devenit personaje importante in productiile cinematografice, insa in ultima perioada, cei ce strecoara genti sau pantofi de firma in garderoba personajelor de film au inteles ca o prezenta discreta a acestor obiecte este uneori mai eficienta decat scoaterea lor in prim-plan.

     

    James Bond se lauda de cate ori are ocazia cu ceasul de la Omega si masina Aston Martin, iar Carrie Bradshaw, personajul interpretat de Sarah Jessica Parker in „Totul despre sex“, l-a transformat pe creatorul de incaltaminte Manolo Blahnik in idolul femeilor ahtiate dupa pantofi.

     

    Brandurile de lux incearca sa ajunga mai eficient la consumatori, prin transformarea imaginii lor intr-o parte integranta a viselor pe care le inspira filmele. La inceput, marcile incercau sa atraga atentia prin tinutele si bijuteriile daruite vedetelor pentru aparitiile pe covorul rosu, dar in prezent miza nu mai e doar sa ajungi pe covorul rosu, ci sa imparti prim-planul pe ecran cu starurile. Tehnica nu este nici pe departe noua pentru productiile comerciale de la Hollywood, dar recent a patruns si in lumea filmelor de arta prezente la festivaluri.

     

    In plus s-a schimbat insa si expunerea – brandurile au acum o aparitie mai discreta. „Plasarea produselor este o problema sensibila si trebuie realizata cu atentie“, sustine Leeza-Maria el Khazen, fondatorul Reelbranding, o companie care consiliaza brandurile sa gaseasca cea mai buna solutie pentru aparitiile pe marele ecran. „Cel mai rau lucru care se poate intampla este ca publicul sa aiba senzatia ca urmareste un spot publicitar“, sustine Khazen. „Acest lucru ar putea avea un efect negativ asupra filmului si a brandului, pentru ca indeparteaza publicul“, spune Khazen. Asa ca, mai nou, marca este doar sugerata sau spectatorii sunt doar lasati sa ghiceasca despre ce creator sau companie este vorba.

     

    Intr-o epoca in care publicul face orice sa scape de spoturile publicitare de la televizor, plasarea produselor in filme devine insa tot mai importanta, spune Khazen. „Si cele mai multe dintre filme sunt distribuite la nivel global, ceea ce confera brandului o expunere internationala, mult mai mare decat cea garantata de spoturile publicitare.“

     

    Unul dintre cele mai recente exemple de product placement discret este „My Blueberry Nights“, care a deschis cea de-a saizecea editie a festivalului de film de la Cannes. In prima productie de limba engleza a regizorului chinez Wong Kar-wai si-a facut debutul pe marele ecran brandul francez cu milioane de fani din Asia – Louis Vuitton. Rochia de culoarea afinelor (in ton cu titlul) purtata de actrita principala Norah Jones intr-una dintre scenele cele mai importante ale filmului a marcat inceputul unei noi ere pentru marketingul Vuitton – cinematografia. Asocierea e subtila: un set de chei care joaca un rol important in film au un port-chei Louis Vuittton, rochia mov din colectia de primavara-vara 2005 este purtata in scena de baza, gentile cu logo-ul LV apar frecvent in diferite scene. Iar brandul Louis Vuitton se strecoara in subconstientul spectatorilor pe tot parcursul filmului.

     

    „Un film si un spot publicitar nu sunt nici pe departe acelasi lucru“, a declarat Wong dupa premiera, intrebat despre numeroasele referiri care, desi s-au vrut cat se poate de discrete, nu au scapat specialistilor. Cat despre rochie, regizorul spune ca s-a potrivit foarte bine: „Am vrut exact nuanta aceea si cand am vazut rochia, am stiut ca este potrivita“.

     

    Chiar inainte de premiera, Yves Carcelle, presedintele Louis Vuitton, a explicat de ce l-a ales pe Wong pentru prima colaborare a brandului cu o productie cinematografica. „Cea mai mare calatorie in viata este cea de descoperire a propriei personalitati si noi ne-am dorit sa facem parte din asta. S-a potrivit foarte bine cu identitatea brandului nostru“, a proclamat Carcelle. Filmul spune povestea unei tinere (interpretata de Norah Jones) care face o calatorie prin Statele Unite pentru a gasi raspunsuri la problemele amoroase din viata ei si pe parcurs interactioneaza cu diverse personaje.

     

    Daca in „My Blueberry Nights“ marcile de lux sunt doar un accesoriu, exista productii in care acestea au atins statutul de simbol. In filmul „Le Divorce“ din 2003, personajul principal interpretat de Kate Hudson poarta o geanta Kelly de la Hermcs pe tot parcursul filmului. Iar producatorii filmului „Shall We Dance“ cu Jennifer Lopez in rolul principal au lasat publicul sa ghiceasca numele designerului care a creat haina visinie din casmir cu guler de blana purtata de actrita intr-o scena importanta (era vorba de casa Versace).

     

    Exista insa si exceptii de la pactul de neagresiune publicitara. Cine ar putea uita de crizele de furie ale lui Toni Collette din filmul „In her shoes“ („Eu si sora mea mai mica“), care exclama „She broke my Jimmy Choos!“ („Mi-a rupt pantofii Jimmy Choo“) cand descopera ca sora sa i-a rupt un toc de la perechea preferata de pantofi.

     

    Ambele abordari sunt cel mai bine prezentate in cel mai recent film James Bond, „Casino Royale“, unde actorul principal Daniel Craig spune despre ceasul sau ca este Omega, dar nu sufla nici un cuvant despre costumele realizate manual de casa Brioni.

     

    Legatura puternica dintre film si moda are o istorie indelungata, de cand Givenchy a lucrat cu Audrey Hepburn in „Sabrina“, iar Catherine Deneuve a purtat pantofi Roger Vivier pentru filmul „Belle de Jour“. Filmul a creat un adevarat cult pentru acest model, care acum este cunoscut sub numele de Belle Vivier. Iar in 1980 Giorgio Armani s-a impus in constiinta americanilor, dupa ce l-a imbracat pe Richard Gere in filmul „American Gigolo“. Armani este, de altfel, un expert in materie de „product placement“, designerul avand o relatie puternica cu Hollywoodul si cu starurile, dupa succesul enorm al filmului „American Gigolo“. Cel mai recent, Giorgio Armani a lucrat pentru filmul „Ocean’s Thirteen“, al treilea film din seria productiilor cu George Clooney, Brad Pitt si Matt Damon, care a avut premiera tot la Cannes. Filmul este mai presus de toate un podium de prezentare, unde apar unii dintre cei mai aratosi actori de la Hollywood, iar actiunea ajunge uneori mai putin importanta decat reliefarea prezentei lui George Clooney, impecabil in costumele lui Giorgio Armani.

     

    Armani a colaborat cu creatoarea hollywoodiana de costume Louise Frogley pentru look-ul de pe marele ecran al lui Danny Ocean, personajul interpretat de George Clooney. Designerul italian il imbraca pe Clooney in costume realizate la comanda. Decizia de a lucra impreuna a pornit de la prietenia veche dintre cei doi. De fapt, ideea le-a venit in timp ce luau pranzul impreuna la casa actorului de pe malul Lacului Como, in Italia, vara trecuta.

     

    „Sa-l imbraci pe George Clooney este visul oricarui designer“, spune Armani, care l-a asemanat pe actor cu Cary Grant, una dintre legendele Hollywoodului, care pe langa talentul de actor a ramas in istorie pentru stilul vestimentar. Iar Clooney este supranumit noul Cary Grant din Cetatea Filmului, datorita aparitiilor care amintesc de vechea stralucire de la Hollywood. La premiera de la Cannes, actorul a defilat pe covorul rosu intr-un costum de la Armani perfect croit si cu parul pieptanat cu o carare intr-o parte, exact in stilul Cary Grant.

  • Si a fost TIFF

    Ora 9, micul dejun. Ora 10, primul film, la 12 al doilea film, ora 15 – interviu, ora 16 – al treilea film, ora 18 – masterclass, ora 19 – al patrulea film, ora 22 – al cincilea film, ora 1 – petrecere pana dimineata. O zi obisnuita la TIFF.

     

    Inmultiti cu zece, adaugati discutii cu regizori, actori si jurnalisti din lumea intreaga si atunci cel mai mare festival de film din Romania va capata un contur mai precis. Eu unul de-abia astept sa vina iunie viitor si ca mine cred ca gandesc absolut toti cei pe care i-am cunoscut la Cluj.

     

    Cum a fost la TIFF? Nu pot sa spun „wonderful“, ca Lucian Pintilie, din simplul motiv ca nu am dormit mai deloc in cele zece zile ale festivalului. Pot sa zic in schimb „minunat“, pentru ca aceste zece zile mi-au dovedit cat de necesar este TIFF si cat de important este ca el sa continue an de an. Iar filmul castigator anul acesta este emblematic pentru festival: buget minuscul, idei destepte, talent cu carul, eficienta maxima.

     

    „La Sagrada Familia“ („Sfanta Familie“) a fost filmat in trei zile. Sebastian Campos, regizor chilian aflat la primul sau lungmetraj, a fost si scenarist, cameraman si monteur al filmului, pentru care a cheltuit o suma mica inclusiv pentru standardele din cinematografia romaneasca: 200.000 de dolari. Si iata ca drama sa conversationala, despre relatiile in cadrul unei familii date peste cap de sosirea dezinhibatei prietene a unicului fiu, a castigat mai bine de 20 de premii in lumea intreaga. „Trofeul Transilvania este cel mai important dintre toate“, a declarat cu amabilitate regizorul in varsta de 34 de ani. „Si am castigat numai pentru ca juriul a ales sa nu acorde premii filmului lui Mungiu“, mi-a spus in timpul interviului pe care i l-am luat la nici zece minute de la sfarsitul galei.

     

    Am vazut „La Sagrada Familia“ exact in seara galei de decernare a premiilor. Chiar a trebuit sa alerg din cochetul cinematograf „Victoria“, ticsit de cinefili, pentru a ajunge la timp pe covorul rosu din fata Teatrului National din Cluj, unde flash-urile aparatelor de fotografiat ale jurnalistilor tocmai il orbeau pe premierul Calin Popescu-Tariceanu. Inainte de a vedea filmul, eram sigur ca premiul cel mare va pleca spre filmul sarbesc „Klopka“ („Capcana“) sau spre norvegianul „Reprise“, dar dupa ce a inceput sa se deruleze genericul, a fost clar: juriul nu avea cum sa treaca cu vederea economia de mijloace cu care Campos reuseste sa spuna aceasta poveste sensibila si socanta.

     

    Din nefericire, „La Sagrada Familia“ nu cred ca va ajunge vreodata pe marile ecrane din Romania, desi unul dintre cele mai importante aspecte ale festivalului este cel reprezentat de piata de filme foarte activa. A fost cumparat deja „La Antena“, care a primit premiul pentru imagine, si cu siguranta nu va trece mult pana cand filmul spaniol „Azul oscuro casi negro“ („Albastru inchis aproape negru“) va ajunge in cinematografele din Romania, pentru ca premiul publicului este o carte de vizita mult prea buna.

     

    Dar printre filmele prezentate in premiera la TIFF, doua sunt cele care vor pune publicul din Romania pe jar. Sunt filmele pentru care salile cinematografelor au fost neincapatoare, care au fost urmarite din picioare si de pe jos, aplaudate interminabil atat la inceput, cat si la sfarsit. Este vorba de „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“ al lui Cristian Mungiu si „Restul e tacere“ al lui Nae Caranfil. Al doilea a fost probabil cel mai asteptat film din festival, poate si din cauza faptului ca a fost cat pe ce sa nu mai ajunga la Cluj. Din fericire, Nae Caranfil a reusit sa termine filmul la timp, si acest „copil a carui sarcina a durat 19 ani si care s-a nascut azi-dimineata, in greutate de 40 de kilograme“, dupa cum a declarat Nae Caranfil cu umoru-i caracteristic, a fost proiectat pentru prima oara vineri seara, in cel mai mare cinematograf din Cluj, „Republica“. Povestea primului lungmetraj romanesc, „Independenta Romaniei“ (filmat in perioada 1911-1912 si regizat de Aristide Demetriade), a starnit deseori aplauzele publicului, spre multumirea lui Caranfil, care tremura de emotie din toate incheieturile, desi declara ca este cat se poate de calm.

     

    A fost o emotie pe care au resimtit-o multi la TIFF – si nu ma refer doar la regizorii, scenaristii si actorii care reprezentau filmele din competitie. Este emotia celui care stie ca nu trebuie sa rateze evenimentele importante din festival, pentru ca timp de un an acestea nu se vor mai petrece. Este emotia celui care asteapta sa fie uimit de talentul cineastilor din toate tarile lumii, a celui care prefera sa vada un film pe marele ecran si nu pe neinduratorul monitor al calculatorului.

     

    A fost TIFF. Sa mai fie!

  • Simtiti-va funky!

    “Mijlocul critic de productie este mic, cenusiu si cantareste in jur de 1,3 kg. E creierul uman.” Iata doar unul dintre aforismele lui Jonas Ridderstrale si Kjell Nordström, doi universitari suedezi, doctori in stiinte economice, care, pe coperta lucrarii lor “Funky business”, apar tunsi zero si imbracati in haine de piele.

     

    Cei doi specialisti vorbesc mult (unii ar spune ca prea mult), vor sa socheze si sunt violent neconventionali in exprimare. „Funky business“ este o carte care a creat o veritabila tendinta internationala in mediul de afaceri, a devenit un bestseller tradus in circa 30 de limbi. „De fapt, in vremurile funky pe care le traim, suntem cu totii lideri“, ne spun cei doi autori. Fiindca detinem controlul celei mai importante resurse a momentului: propriile creiere, iar batalia dintre creiere este noul razboi rece. Ca sa ne diferentiem de ceilalti, avem nevoie de strategii noi. Ca sa nu iesim din joc, trebuie sa iesim in evidenta. Ce solutii avem pentru a fi competitivi? „Sa refuzam competitia“ – iata raspunsul soc pe care ni-l ofera Nordström si Ridderstrale. Intr-o lume globalizata, violent concurentiala, regula jocului trebuie prin urmare schimbata. De aceea, avem nevoie sa asimilam cateva idei de forta:

     

    Funky. Astazi, intreprinderile trebuie sa-si rasfete si sa-si seduca atat angajatii, cat si clientii. Modelul funky este, inainte de orice, o arta a „atractiei globale“. Concluzia: ceea ce este modest (mediocru) nu are nicio sansa sa castige.

     

    Stiinta. Uitati ordinea de pana acum. Intr-o lume a excedentelor si a pietelor saturate, diferenta este facuta de idei. Viitorul depinde, deci, de cele 1.300 de grame de materie cenusie.

     

    Libertate. Tehnologia, institutiile si valorile sunt in prezent complet rasturnate. Ele alcatuiesc triada de energii aflate la originea schimbarii, care se influenteaza reciproc si creeaza un sat mondial haotic. Suntem condamnati sa fim liberi. Liberi sa alegem.

     

    Heterarhie. Ce-ar fi daca organizarea ideala ar semana cu o farfurie de spaghete? Ierarhia fiind depasita, heterarhia este compusa din diferite linii ierarhice in constelatie, in cadrul carora fiecare individ este legat de un proiect, de o profesie determinata, de un grup de  persoane.

     

    Emotiile. La urma, dar avand o pondere de prim rang, stau emotiile sau businessul cu motor emotional. Astazi, competitivitatea nu poate sa se mai bazeze doar pe tehnologie si pe organizare, ci si pe emotie si pe imaginatie.

     

    Jonas Ridderstrale, Kjell Nordström, „Funky Business“,

    Editura Publica, BucureSti, 2007

  • Noutati

    Crima in Islanda

     

    „Tryggvi intelese ca acel cadavru – nu putea fi vorba decat despre un cadavru, un om viu nu ar fi aratat in asemenea hal – cazuse peste Gunnar cand acesta deschisese usa cabinetului. Doamne, Dumnezeule! Carpele negre din dreptul ochilor nu erau carpe.“ Pe cadavrul lui Harald Guntlieb a fost gravata, de fapt, o runa magica. Mama defunctului, Amelia, apeleaza la serviciile unei avocate islandeze si ale unui politist german, spre a descifra misterul acestei morti ritualice, incarcata de semnificatii ce depasesc intelegerea curenta. Calatoria investigatorilor devine un drum in spatiu si timp, printre gheturile unei Islande inspaimantatoare, ramasa tributara altor vremuri si mentalitati. Un roman al brumelor Nordului, plin de situatii fantastice de culoarea sangelui, despre atmosfera caruia o editoare britanica spunea: „Aici, Hannibal Lecter se intalneste cu Blair Witch, in timp ce Bjork canta in fundal“.

     

    Yrsa Sigurdardottir, „Ultimul ritual“,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2007

     

     

    Roa Bastos, supremul

     

    Romanul „Eu, supremul“ a facut din Augusto Roa Bastos cel mai cunoscut scriitor paraguayan al tuturor timpurilor, i-a inscris candidatura pentru Nobel si i-a adus premiul Cervantes, in 1990. Din nefericire pentru el, toate celelalte productii literare ale sale au fost umbrite de aceasta capodopera si au ramas, chiar si acum, dupa moartea autorului (survenita in 2005, la varsta de 88 de ani), aproape necunoscute. „Eu, supremul“ este un roman dedicat, la modul general, monoteismului puterii, paranoiei dictatoriale din America de Sud, si, in mod concret, este ilustrat cu povestea lungii domnii a lui José Gaspar Rodríguez de Francia (1814-1840), tiran absolut in Paraguay vreme de 26 de ani. Asemanat in  multe privinte cu Marquez, maestru, ca si acesta, al realismului magic, dar si inamic fatis al despotismului, Roa Bastos s-a autoexilat in Argentina, a fost privat de cetatenia tarii sale de bastina, dar, a primit, ca recompensa, cetatenia spaniola si pe cea franceza.

     

    Augusto Roa Bastos, „Eu, supremul“,

    Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2007

  • Marea Decantare

    Nu cred ca vor veni anii in care sa nu conteze daca tii elegant un pahar de vin (de piciorul acestuia) sau daca degetele vor fi risipite pe cupa „decorand-o“ cu amprente mai mult sau mai putin unsuroase. Nu cred ca nu va conta nici ce vin bem, singura rigoare ramanand sa nu punem cola cu zahar. Nu este posibil ca aceste lucruri (si multe altele care se intampla si azi la periferie) sa ajunga dominante in tiparele de consum. In conditii normale vinul isi va recapata valoarea reala. Mediul de afaceri va fi unul in care vinul isi va pune in lumina valenta culturala, pe aceea de semn social si, abia in cele din urma, folosinta culinara. Vorbim de granite subtiri intre gastronomie, arta, stiinta…

     

    Discutam despre vin nu pentru ca analizele clinice ale societatii romanesti ar arata bine. Dimpotriva. Tocmai in tiparele deformate de consum, Romania isi arata slabiciunea invatamantului, proasta pastrare a traditiilor si excesele consumiste. Din nefericire, destui oameni cu un confort financiar sporit descalifica valorile universale, impunand reguli primitive. Nu are rost sa negam ca uneori stridenta e pusa la loc de cinste, devenind mod de viata pentru cei in cauza si model pentru cei care – deocamdata, zic ei – nu au ajuns sa aiba acest gen de „libertate“ a banului. Succesul financiar este argumentul suprem ca orice lectie de bun-gust este una fara rost, de vreme ce ei – invingatorii, nu-i asa – n-au avut nevoie de lectii ca sa ajunga in varful piramidei. Riscam ca prin condescendenta noastra sa lasam sa se aplice o eticheta gresita comunitatii oamenilor de afaceri.

     

    Asadar, daca personajele de mai sus sunt in minoritate, inseamna ca putem sa ne ocupam de bunul-gust al vinului nelasand nicio sansa imposturii. Vom putea fi siguri ca avem intotdeauna o asortare perfecta intre statutul nostru social/profesional si hainele purtate, parfumul folosit, ceasul si pantofii etalati, dar si vinurile alese.

     

    Numarul titlurilor de vin din ce in ce mai mare poate crea uneori confuzii. Cu toate acestea, cateva reguli de baza au darul de a ne asigura macar o alegere potrivita, chiar daca nu atingem, prin uzul lor, culmile rafinamentului. Dupa o perioada de acumulare, de crestere – la fel ca si in afaceri – se simte nevoia de consolidare, de decantare, de stilare. Aici apare setea de informatie specializata, actualizata si obiectiva.

    E pacat sa ai puterea de a avea acces la ceva bun si sa nu te bucuri de acel ceva doar pentru ca n-ai stiut ca exista. De pilda, vinurile celebre de pe plan international, vinurile premiate aici, la noi, colectiile bune, editiile limitate si multe altele care nu sunt simple exercitii de marketing. Informatii care (pentru pretentiosi) nu vin pe cablul TV.

     

    Se stie ca anumiti compusi ai vinurilor distrug celulele canceroase, altii intarzie imbatranirea, bolile degenerative sunt incetinite de consumul de vin rosu; se vorbeste de paradoxul francez – mancare grasa plus vin rosu egal cea mai mica rata a afectiunilor cardiovasculare. Enunturi generoase, si culmea, majoritatea sustinute realmente de vinuri. Dar care? Putem crede ca in spatele milioanelor (nu e figura de stil) de butelii apartinand brandurilor super mediatizate vom gasi prezervate astfel de insusiri naturale? Ocolesc retorica si spun nu.

     

    Nu se poate sa cautam telefonul cu cat mai multe functii (pana la urma un element exterior noua, un accesoriu) dar vinul sa fie cel mai ieftin si cu cele mai putine atribute. Pe langa problema de imagine intervine si un aspect simplu: vinul ajunge in corpul nostru! Cu putina rabdare (de vreo 17 ani) am ajuns sa vedem si piata romaneasca asaltata de vinuri bune. Romanesti si de import. Acum, aceste vinuri sunt pe acelasi raft cu vinuri proaste sau contrafacute.  Recomand celor care sunt atasati de valoare sa aleaga vinuri verificabile. Exista anuare internationale, selectii intocmite profesionist, experti si sfaturile lor!

     

    In epoca post – tranzitie sa limpezim apele si sa decantam vinurile! Ne vom simti mult mai confortabil.

     

    Catalin Paduraru este specialist oenolog si fondator al retelei Vinexpert

  • Un gentleman la Londra

    Chiar daca vremurile de glorie ale Imperiului Britanic au apus, unul dintre simbolurile a supravietuit totusi intact: gentlemanul englez, care stie de unde sa se imbrace, unde sa manance si unde sa gaseasca tot ce are orasul mai bun. Celor ce vor sa-i calce pe urme si sa fuga astfel de valurile de turisti li se recomanda urmatoarea reteta:

     

    CAZARE. Dorset Square Hotel in Marylebone Village. Construit pe locul unui fost teren de cricket in secolul al XVIII-lea, hotelul ofera camere decorate cu antichitati, opere de arta, obiecte ce amintesc de cricket. Este preferabil etajul al patrulea, pentru a putea admira in voie Dorset Square si casele stil Regency.

     

    LECTURA. Daunt Books. Descrisa drept cea mai frumoasa librarie din Londra, are o vechime de aproape 100 de ani. Impresioneaza prin uriasul sau luminator, care permite razelor de soare sa scalde spatiul deschis de dedesubt.

     

    CEAI. Fortnum & Mason, Picadilly. Sarbatoreste anul acesta trei secole de cand cei doi proprietari au fondat afacerea, in acelasi an cu unirea Angliei si Scotiei. Portari in livrea intampina clientii care pot alege dintre cele mai fine sortimente de ceai de Darjeeling, Kenya sau Ceylon, minunate gemuri si marmelade englezesti sau biscuiti si fursecuri frantuzesti.