BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Compromiterea compromisului

    Scurta incursiune lingivistica (si nu numai) in genealogia unui termen de care se agata deopotriva sperantele si dezamagirile noastre. In limba romana “compromisul” e neutru – cel putin ca substantiv. Si nu doar din punct de vedere gramatical.

     

    Poate avea conotatii pozitive sau negative in functie de context. Cand se transforma, insa, in verb, povestea se schimba. Atat in forma reflexiva (“m-am compromis”, “te-ai compromis”, “s-a compromis”), cat si in cea pasiva (“e compromis”) sau activa (“compromite afacerea”) conotatia e predominant negativa. De aceea, in politica romaneasca, atunci cand vine vorba de compromis, toata lumea alearga dupa substantiv, ferindu-se ca dracul de tamaie de verb.

     

    Nu as fi revenit la un subiect asupra caruia m-am mai oprit in treacat in urma cu doar cateva saptamani, daca nu m-as fi simtit “presat” din doua parti: pe de o parte de catre pacatoasa de realitate; pe de alta, de catre proprii pitici. Realitatea mi-a scos pe nas jalnicul compromis dintre putere si opozitie pe tema modificarii regulamentului celor doua Camere. Iar cu “piticii” am invatat ca e bine sa fii respectuos. Nu doar pentru ca un pitic nebagat in seama se poate transforma intr-un monstru, dar si pentru ca o obsesie aparuta, chipurile, din senin, ascunde de obicei un subiect deosebit de interesant.

     

    Am inceput, asadar, sa sap la radacina compromisului. Dupa prima lopata, am si dat peste prima “comoara”: vechii greci, inventatorii politicii in adevaratul sens al cuvantului, nu aveau un cuvant pentru compromis! In agora, unde tot cetateanul avea dreptul sa ia cuvantul si sa-si dea cu parerea (ba, in cazul in care era sarac, de multe ori era chiar platit pentru a se prezenta la vot – bogatii fiind, in schimb, penalizati in caz de absenteeism), compromisul nu isi gasea locul. Politica se facea fata catre fata si era o infruntare constanta intre cei mai buni (aristoi). Termenul de compromis apare pentru prima data in limba latina si semnifica, la inceput, ceea ce si sugereaza – com-promitere – o promisiune reciproca, un angajament intre parti.

     

    Cum s-a ajuns de aici la dublul sens modern, mi-e, cel putin deocamdata, imposibil sa vas spun. Cert este ca in engleza, la fel ca in limba romana, compromisul (“compromise”) ca substantiv are, in general, o conotatie pozitiva, iar ca verb in forma pasiva sau reflexiva, una negativa. In forma activa, insa, conotatia depinde de context. Mai rafinati, francezii, au inventat inca un cuvant pentru a surprinde mai usor distinctia dintre cele doua sensuri. “Compromis” are sensul comun de rezolvare pe cale amiabila a disputelor. “Compromission”, in  schimb, se foloseste frecvent in contextul dramelor de budoar si sugereaza sacrificarea propriei virtuti sau a propriilor principii.

     

    In fine, nemtii, mai incapatanati (sau mai aproape de vechii greci, dupa cum sugera Heidegger) au refuzat multa vreme sa accepte in limba un asemenea termen, ceea ce face dificila traducerea “compromisului” in limba lui Hegel. Cele mai apropiate cuvinte ar fi “Ubereinkuft” – cu doua puncte pe U – umlaut -, cu sensul de “intelegere” sau “acord”; “Vertrag”, cu sensul specific de contract; “Mithilfe”, folosit de obicei cu sensul de cooperare voluntara; “Mitbestimmung”, cu sensul de codeterminare; si “Vermittlung” – mediere. “Kompromiss” ramane in germana un cuvant de “imprumut”, folosit predominant negativ – ca “starea de fapt de a fi compromis”.

     

    Din pacate, nici spatiul tipografic si nici rabdarea dumneavoastra nu imi ingaduie sa ma avant intr-o discutie de substanta pe marginea semnificatiei diferitelor forme de compromis in aceste limbi. Ma grabesc doar sa mai precizez ca, in ciuda eforturilor mele, pana in prezent nu am reusit sa identific cine sau cand a folosit pentru prima oara mult uzitata definitie e politicii drept “o arta a compromisului”. Toata lumea intrebuinteaza definitia in contextul unui “se stie ca…”, “se zice ca…”, “e acceptat ca…” Ei bine, pana si acest “mister al compromisului” mi se pare in sine graitor. Profesoara Catherine Holland, de la University of Missouri, mi-a sugerat ca la mijloc ar putea fi un defect de traducere. Bismarck a definit politica drept “arta posibilului” si de aici, data fiind reticenta limbii germane fata de compromis, cineva ar fi putut echivala, fortat, “posibilul” cu “compromisul”.

     

    Este “posibil”, asadar ca – in ciuda parerii extrem de populare – politica sa NU fie, de fapt, arta compromisului. Si, oricum (dupa cum ma straduiam sa demonstrez in urma cu doua saptamani), in Europa de Est nu este. Nu la nivelul perceptiei publice, cel putin. De aici si graba cu care atat Tariceanu cat si Boc s-au grabit sa denunte “compromisul” negociatorilor Aliantei, in cazul regulamentelor celor doua Camere. Ceea ce ambii lideri de partide au trecut nonsalant cu vederea e faptul ca, in esenta, compromisul nu se referea la numarul de zile “acordat” Curtii Constitutionale pentru a se pronunta. 10, 15 sau 25 – putin conteaza. De compromis se compromit principiile, nu detaliile.

     

    Atat Alianta D.A. (ale carei initaile, va reamintesc in treacat, provin de la “Dreptate si Adevar”) au ajuns la putere datorita unui discurs intransigent, de refuz al compromisului. Compromitand compromisul (atat de drag fostei puteri) altfel spus. Treptat, insa, intransigenta – parlamentara, guvernamentala si prezidentiala – s-a restrans la sfera retoricii. Iar in prezent, nici in sfera retoricii nu se mai simte chiar bine. Nu stiu cat va castiga Alianta (daca va castiga) de pe urma acestui sir de compromisuri cu vechea putere. Stiu insa cu siguranta ca, lingvistic si filozofic vorbind, dreptatea si adevarul nu se simt bine in preajma compromisului.

     

  • De unde incepem?

    O idee logica si o propunere coerenta a fost lansata, spun autorii ei, dar si oficiali guvernamentali, in dezbatere publica. Este vorba de infiintarea Companiei de Dezvoltare a Infrastructurii. I-au fost avansate chiar si un termen pentru aparitie, pana la finele anului viitor, precum si un rost de a fi, aplicarea programului national de dezvoltare, elaborat de Guvern. Ca jurnalist, urmatoarea intrebare care trebuie pusa este tot una din cele fundamentale: de ce?

     

    Cei ce au conceput proiectul, printre care analistul economic Daniel Daianu si Grupul pentru Economie Aplicata, au raspunsuri. “Romania va obtine din privatizari, in anii urmatori, sume de ordinul miliardelor de euro si fonduri europene de 4% din Produsul Intern Brut, doar cu proiecte bine conturate si cofinantate. Romania are o mare problema in absorbtia fondurilor UE, ilustrata de un coeficient foarte scazut al platilor, de exemplu sub 13% in Programul ISPA”, a spus Daianu, prezent la dezbaterea publica in care a fost lansat proiectul. Compania ar urma sa gestioneze proiecte precum constructia de autostrazi, drumuri, poduri, telecomunicatii si IT, mediu si energie, urmand sa administreze in principal proiectele de peste 10 milioane de euro.

     

    “Vehiculul institutional va impusca mai multi iepuri, precum elaborarea proiectelor de importanta majora, o analiza economica de fundamentare pentru obtinerea celor mai mici costuri, monitorizarea aplicarii proiectelor si atragerea de resurse private. Nu in ultima instanta, se va apela la parteneriate de tip public-privat, insa unele autentice, nu camuflate, asa cum s-a intamplat uneori, finantate din fonduri bugetare si cu un partener privat care nu si-a asumat nici un risc”, a spus Daianu. Potrivit acestuia, infiintarea companiei va asigura o transparenta mai mare si o responsabilitate crescuta in programarea si implementarea proiectelor, precum si simplificarea procesului de decizie si accelerarea aplicarii proiectelor. Intr-o prima etapa, statul va detine integral pachetul de actiuni al noii societati, fiind posibila ulterior privatizarea firmei.

     

    Infiintarea societatii, programata pentru ultimul trimestru al anului viitor, si structura companiei vor fi stabilite de un grup de experti romani si straini, urmand sa fie finantata de Guvern, Banca Mondiala, Comisia Europeana sau institutii financiare precum Banca Europeana de Investitii si Kreditanstalt fur Wiederaufbau – Banca de Dezvoltare a Germaniei. “Expertii FMI ne avertizeaza ca, daca nu vom fi chibzuiti cu cheltuielile, este posibil sa apara derapaje in anii urmatori, pe fondul cresterii deficitelor externe. Nu putem sa fim impasibili la o situatie posibila in care miliarde de euro nu vor fi utilizate intr-o perioada critica. Contextul si timpul au o valoare economica si s-ar putea sa nu ne mai intalnim cu ocazii precum acordarea unor fonduri europene de 4% din PIB”, a mai spus Daianu.

     

    Cum spuneam, o idee logica si reactii favorabile din partea potentialilor parteneri europeni. Dar problema fundamentala in cazul acestei noi companii este, in opinia mea, vanatorii care ar urma  sa impuste iepurii domnului Daianu, adica oamenii care sa lucreze intr-o astfel de societate, care sa gestioneze proiecte de investitii de o asemenea anvergura si care sa fie in stare sa previna orice tentativa de risipire a banilor.

     

    In Romania ultimilor 15 ani orice proiect mai mare de un milion de dolari a atras nu numai iepuri, dar si, ca sa ramanem in zona zoologiei, lupi sau hiene. Cam care va fi densitatea pradatorilor la usa CDI este greu de estimat, avand in vedere atat necesarul de bani pentru proiecte de dezvoltare a infrastructurii (in jur de 5 miliarde de euro in energie, peste 14 miliarde de euro in transport, aproape 30 de miliarde de euro in proiecte de mediu – valorile sunt aproximative) precum si sumele considerabile, din fonduri europene si bugetare, care vor intra in joc. Totul pe un fond specific romanesc: conform ultimului raport privind coruptia al Transparency International, facut public saptamana trecuta, Romania se plaseaza pe ultimul loc in randul tarilor europene, devansata de Bulgaria si Turcia. Si cine ar putea tine piept asaltului pradatorilor, functionari platiti la nivel de bugetar?

     

    In al doilea rand, dimensiunea CDI: ar urma sa administreze proiecte de autostrazi, drumuri, poduri, telecomunicatii si IT, mediu si energie, adica tot atatea categorii de specialisti, tehnicieni sau economisti, impartiti pe compartimente si domenii de activitate si inmultiti cu numarul proiectelor. Cum se vor stabili prioritatile si ce interese vor prima? Care ar mai fi rostul departamentelor de investitii de prin ministere sau din administratia locala, ca sa nu mai vorbim de multele agentii guvernamentale care gestioneaza intr-un fel sau altul dezvoltarea Romaniei? 

     

    Si mai exista un pericol: la noi in cazul multor institutii menirea initiala este uitata, sensul activitatii lor ulterioare fiind modelat de tot soiul de interese, fie ele politice sau economice. Primul caz care imi vine in minte este cel al Agentiei Nationale pentru Locuinte, gandita initial sa asigure case ieftine celor lipsiti de posibilitati materiale. Cu tot respectul pentru munca celor din agentie, cred ca in prezent, impinsa de jocurile pietei, oferta ANL se adreseaza altor categorii de cetateni. La fel se poate intampla si in cazul CDI, potentiala companie cu atributii de minister si cu putere de Guvern. Sau cazul Companiei Nationale de Investitii, gandita sa actioneze in zona proiectelor de interes national sau social, dar care este lipsita in prezent de finantarea atat de necesara.

     

    Initiatorii proiectului spun ca structuri de genul CDI au fiintat, cu succes, si in alte state. Traitul aici ma face sa cred ca proiectul, pentru a fi viabil, are nevoie de refacerea intregii infrastructuri sociale romanesti.

     

  • Ograda din spatele Curtii

    Proaspat dobandita incredere a presedintelui in Curtea Constitutionala poate avea o explicatie cat se poate de simpla: defectul judecatorilor de a fi santajabili se poate transforma, la o adica, intr-o calitate.

     

    Din trei, una. Fie a inebunit Basescu, fie presedintele s-a hotarat sa sacrifice Alianta, fie stie el ceva ce noua ne scapa. Altfel nu prea vad cum am putea interpreta declaratia prezidentiala de saptamana trecuta, conform careia ar fi “absolut firesc sa se astepte mai intai o decizie a Curtii Constitutionale si in privinta revocarii sefilor celor doua Camere – n.m. si abia apoi sa se treaca la aplicarea noului regulament.” Duse ca si cum n-ar fi fost vremurile in care presedintele dadea pinteni alegerilor anticipate, aratand cu degetul taman inspre Curtea Constitutionala! Lasand la o parte, ca neserioasa, suspiciunea unei labilitati psihice, mai raman asadar in picoare doar ultimele doua (posibile) explicatii. Tertium non datur.

     

    Inainte, insa, de a merge mai departe in descifrarea intentiilor prezidentiale, se cuvine sa recunoastem ca actuala situatie a Curtii Constitutionale este cat se poate de ingrata. Pentru tara, nu pentru Curte. Pe de o parte, institutia cu pricina a fost creata, sub presiuni occidentale, pentru asigurarea constitutionalitatii diferitelor decizii legale. La o scara mai mica, Curtea se vrea un echivalent al Curtii Supreme de Justitie din Statele Unite. Adica, pe scara ierarhica in jos, prima halta de la Dumnezeu intrupat pe pamant. De unde si prestigiul celor noua judecatori ce alcatuiesc Curtea Suprema. De unde si miza enorma pe care o contine fiecare nominalizare a unui nou judecator. De unde si atentia pe care atat mass-media cat si politicenii o acorda fiecarei nominalizari.

     

    In recentele cazuri din Statele Unite – John Roberts si Harriet Miers – intreaga viata si activitate a acestora a fost disecata si rasucita pe toate partile. S-au luat in calcul nu doar pozitiile din instanta, clientii alesi, s.a.m.d., dar pana si culoarea masinii conduse (un Mercedes rosu aprins, in cazul Miers). Totul in incercarea aproape disperata de a anticipa pozitia noului judecator in chestiunile cele mai fierbinti din punct de vedere constitutional.

     

    Pe aceasta parte, noi suntem linistiti. A anticipa deciziile Curtii Constitutionale pe baza profilului moral si profesional a membrilor componenti e floare la ureche. Ia ascultati aici: “Prostul moare de grija altuia!” Parlamentarii puterii au “obsesia micimii”, “sunt jalnici” si “analfabeti”. Epitetele sunt proaspat iesite din gura unuia dintre cei noua prestigiosi membri ai Curtii, pre numele sau Ion Predescu. Nu ma sochez cu una cu doua si nu am dat deocamdata nas in nas cu Sfantul Petru. Dar am fost socat de peroratiile lui Predescu, la fel cum as fi fost daca Sfantul Petru m-ar fi abordat pe tonul “ce mai faci, bai, manca-ti-as?”.

     

    “Daca mai eram in Parlament, ii trimiteam acasa, la arat! Dar ma felicit ca am plecat dintre ei. Doamne Dumnezeule, bine ca am plecat din Parlament! Astia au compromis institutia!” – dixit judecatorul Predescu. Tirada – sa recunoastem – ar fi fost cat se poate de potrivita, cu o conditie. Sa fi fost rostita in oglinda. Din pacate, a-i trimite la arat (“la arat/la semanat”) pe cei noua judecatori ai Curtii ar afecta taman principiul de baza al acestei institutii – inamovabilitatea. Cercul cu pricina este cat se poate de vicios. Intr-adevar, “Curtea este o institutie inatacabila”, dupa cum declara presedintele. Oamenii care o compun, insa, nu sunt.

    Aici, cred, trebuie cautata explicatia atitudinii impaciuitoriste manifestata mai nou de catre presedintele Basescu. In mod normal, a te lasa la mana unei Curti de calitatea domnului Predescu e sinucidere curata. Afara de cazul in care tu stii ceva ce ei stiu ca tu stii. Scheletele din dulap. Mai simplu spus, afara de cazul in care ii poti santaja. Iar, la modul general vorbind, oamenii de aceasta conditie sunt santajabili. Atunci, da. Atunci te poti astepta la un vot disciplinat, lipsit de surprize.

     

    In aceasta varianta devine explicabila si “ingadinta” prezidentiala fata de sefii serviciilor secrete numiti, dupa cum insusi Basescu recunostea, pe criterii politice de catre vechea administratie. Am mai spus-o, dar o mai repet: “sfiiciunea” de care da dovada Basescu in fata serviciilor secrete are o explicatie cat se poate de logica – atat de logica incat intra in categoria “Ana are mere, Xenia are pix.” Nu exista metoda de fidelizare mai eficienta decat gratierea. Cand ti-a fost comutata (fie doar si momentan) decapitarea, esti “fortat” sa-ti versi toate secretele in urechea binefacatorului, in speranta ca astfel te vei mentine in gratiile sale.

     

    Daca n-ar fi trist, ar fi, fara doar si poate, amuzant. Mort fiind autorul, ma indoiesc ca printre lecturile prezidentiale figureazaa si Nichita Stanescu. Si, totusi, Basescu urmeaza intru totul recomandarile poetului: “Intunecand intunericul/ Iata portile luminii.”

     

    …………….

     

    Am fost socat de peroratiile lui Predescu, la fel cum as fi fost daca Sfantul Petru m-ar fi abordat pe tonul “ce mai faci, bai, manca-ti-as?”

  • Ce-o fi fost in capul lor?

    Cand istoria definitiva a razboiului din Irak va fi fost scrisa, istoricii isi vor dori cu siguranta sa le puna cate o intrebare esentiala si lui Saddam Hussein, si lui George W. Bush.

     

    Intrebarea pe care istoricii i-ar pune-o lui Saddam ar fi: ce-o fi fost in capul tau? Daca tot nu aveai arme de distrugere in masa, de ce-ai continuat sa te porti asa cum te-ai purtat?

     

    Pentru Bush, intrebarea ar putea suna asa: ce-o fi fost in capul tau? Daca tot ti-ai pus mandatul de presedinte drept miza pentru o victorie in Irak, de ce l-ai lasat atunci pe Donald Rumsfeld sa duca razboiul cu soldati atat de putini incat sa-l poata pierde? De ce n-ai asigurat securitatea in interiorul Irakului si de-a lungul granitelor lui? Cum ti-a putut trece vreodata prin cap ca va fi usor?

     

    Raspunsul la aceste intrebari poate fi gasit in ceea ce este cel mai mare esec al serviciilor de informatii in Irak – unul care nu e insa legat de armele de distrugere in masa.

     

    Sa ma explic. In vizita pe care am facut-o saptamana trecuta in portul irakian Umm Quasr mi-am petrecut o dimineata urmarind comandantii marinei irakiene la o sedinta la care erau prezenti si consilieri britanici si americani. Pe de o parte, aveai impresia ca imita binisor un briefing al britanicilor. Pe de cealalta, calitatea usor rudimentara a discutiei te lasa cu sentimentul ca daca maine consilierii britanici si americani ar fi rechemati, intreaga marina irakiana s-ar prabusi. Pur si simplu nu exista, inca, un fundament uman si institutional. “Cum or fi luptat baietii astia cu iranienii vreme de opt ani, n-o sa inteleg niciodata”, mi-a spus un instructor britanic.

     

    Dupa sedinta staff-ului, un ofiter al Marinei Regale Britanice care ma insotea mi-a sugerat sa merg la Basra, sa vad talciocul de acolo. Mi-a spus ca gasesti acolo orice, pentru ca irakienii au fost nevoiti sa-si amaneteze tot felul de lucruri din casa – casetofoane, frigidere, aparate de aer conditionat, masini – pentru a putea supravietui.

     

    Mesaj: faptul ca in Irak nu au fost gasite arme de distrugere in masa e un mare esec al serviciilor de informatii. Dar un esec si mai mare, care e una dintre sursele belelelor noastre de azi, e ca n-am inteles cat de devastate ajunsesera societatea, economia si institutiile irakiene dupa opt ani de razboi cu Iranul, o infrangere mutilanta in primul razboi din Golf si un deceniu de sanctiuni ONU.

     

    Dar cred ca Saddam stia cat de falite erau tara si armata sa. N-a vrut niciodata sa infirme complet, cu toate acestea, impresia ca ar fi detinut arme de distrugere in masa.

     

    Saddam traia intr-o vizuina de lup. Impresia ca ar fi avut arme de distrugere in masa era singurul lui scut impotriva tarilor vecine, a dusmanilor din interior si a Occidentului. (Exista o aluzie la asta in raportul Duelfer privind armele de distrugere in masa). Asa ca a incercat sa permita destul acces inspectorilor ONU pentru a-l absolvi de acuzatia ca ar detine arme, jucandu-se in acelasi timp suficient de-a soarecele si pisica cu Natiunile Unite pentru a lasa impresia ca tot i-a mai ramas ceva periculos in dulap.

     

    Echipa Bush si CIA-ul nu numai ca n-au reusit sa afle ca Saddam nu avea nici un fel de arme de distrugere in masa, dar n-au reusit nici sa estimeze cat de devastata era cu adevarat societatea irakiana. Echipa Bush, care a plecat urechea in principal la irakieni din exil care nu mai traiau de ani buni in tara, a crezut ca in Irak existau o clasa mijlocie mai consistenta si institutii mai functionale decat in realitate. Asa ca Bush a crezut ca va fi simplu sa preia controlul. Acesta e singura explicatie pe care o pot gasi pentru comportamentul lui.

     

    Esecul serviciilor secrete in privinta societatii irakiene e cel care azi ne ucide. Pentru ca dupa invazia americana s-a intamplat urmatorul lucru: putinul care mai ramasese din statul irakian s-a desfacut in bucati in mainile noastre ca o vaza sparta. Apoi, Rummy (Donald Rumsfeld – n.r.) a permis ca ramasitele sa fie jefuite.

     

    Asa ca intr-adevar, cand echipa Bush spune ca reconstructia Irakului e ca reconstructia Germaniei, are dreptate pe jumatate. E, intr-adevar, ca reconstructia Germaniei – dar nu a Germaniei de dupa cel de-al doilea razboi mondial. E ca reconstructia Germaniei medievale, pre-moderne, o Germanie a clanurilor si fiefurilor feudale – cea de dinainte ca un stat national sa existe.

     

    Asa cum am spus de multe ori in acest comentariu, noi in Irak nu facem “nation-building”. Facem “nation-creating”. E covarsitor de important, dar si covarsitor de dificil. Pot doar sa presupun ca CIA n-a stiut cat de falit era Irakul, pentru ca daca presedintele stia si, cu toate astea, a trimis atat de putini soldati, atunci ceea ce a facut e criminal.

     

    Din nefericire, Irakul are nevoie cu disperare azi de la Statele Unite de oameni din domeniul umanitar, de consilieri de la Departamentul de Stat si de tehnicieni din fiecare agentie guvernamentala, care l-ar putea ajuta sa-si reconstruiasca capitalul uman. Dar oamenilor le e frica sa mearga acolo. Si cine i-ar putea invinui pentru asta? N-am fost in stare pana acum sa restabilim ordinea acolo, pentru ca n-am avut niciodata destui soldati.

     

    Discursul presedintelui despre terorism de acum doua saptamani a fost excelent. Bush a explicat clar, mai bine ca niciodata, de ce o victorie in Irak e atat de importanta in lunga batalie impotriva Islamo-fascismului. Dar asta ma infurie si mai mult, pentru ca vad ca Bush si-a dus razboiul ca si cum acesta ar fi fost usor – fara sa ceara niciodata nici un sacrificiu, nici un proiect militar, nici o crestere de taxe si nici un impozit pe benzina – si ca a tolerat, pe tot acest drum, atat de multa incompetenta.

     

    DECLARATIE

    Reconstructia Irakului e ca reconstructia Germaniei. Dar nu a celei post-belice, ci a celei medievale, pre-moderne, o Germanie a clanurilor si fiefurilor feudale

     

    —-Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer, doua pentru “international reporting” si unul pentru comentariu. Friedman, care a fost ales anul acesta in Pulitzer Prize Board, este si autor al volumelor “From Beirut To Jerusalem” (1989), “The Lexus and the Olive Tree” (2000) si “The World Is Flat ” (2005).

     

    —-Urmatorul comentariu semnat de Thomas Friedman va aparea in numarul din 2 noiembrie al BUSINESS Magazin.

  • Cinci pentru ICSID

    ICSID a dat dreptate statului roman in procesul intentat de Noble Ventures, societate care a detinut pentru doi ani proprietatea asupra combinatului siderurgic din Resita (CSR). Mai multe companii au avertizat deja ca analizeaza posibilitatea de a deschide actiuni la Curtea de Arbitraj de pe langa Banca Mondiala.

     

    EDF SERVICES: Fostul operator al spatiilor duty-free din incinta aeroportului international Henri Coanda Bucuresti (Otopeni), a atacat statul român, dupa ce partenerii români (Tarom si societatea care opera aeroportul) s-au retras din asociere in 2002, iar spatiile respective au fost scoase la licitatie.

     

    CROSS LANDER: Proprietarul Aro a anuntat AVAS ca va inchide uzina din Câmpulung si va actiona impotriva României la ICSID, daca institutia nu confirma ca firma americana si-a indeplinit angajamentele investitionale asumate la data privatizarii.

     

    ROMPETROL: The Rompetrol Group, firma inregistrata in Olanda care detine majoritatea companiilor din grup, a notificat in luna iulie Guvernul ca modul de desfasurare a anchetei asupra conducerii companiilor grupului din Romania i-a produs pierderi economice. Compania urma sa negocieze timp de 90 de zile cu Guvernul gasirea unei solutii amiabile, pentru a evita procedurile de arbitraj de la ICSID. Inca nu s-a anuntat vreo modalitate de rezolvare a acestei situatii.

     

    GAVAZZI STEEL: Grupul italian Gavazzi Steel a cumparat in 1999 combinatul siderurgic Otelu Rosu. Ulterior, societatea a intrat in reorganizare judiciara, iar APAPS a cerut rezolutiunea contractului. Italienii sustin ca statul roman i-a deposedat fara sa aibe dreptul.

     

    EUROPEAN DRINKS: Fratii Ioan si Viorel Micula, care au atât cetatenie româna, cât si suedeza, reclama anularea unor facilitati acordate pentru investitiile realizate de grupul European Drinks in zonele defavorizate, care le-ar fi provocat prejudicii prin neaplicarea prevederilor Acordului bilateral dintre Suedia si România privind protectia reciproca a investitiilor.

  • Sta(r)tul cu dreptul

    Statul roman a castigat saptamana trecuta procesul cu Noble Ventures, judecat la Washington, de Curtea Internationala de Arbitraj de pe langa Banca Mondiala (ICSID). Asadar, am scapat de plata unor daune de 353 de milioane de dolari. Alte dosare sunt acum in pregatire, iar problemele statului cu instanta de la Washington ar putea continua dupa un inceput fericit.

      

    Dupa aproape un an de la depunerea ultimelor acte, cei trei arbitri internationali desemnati pentru acest caz au dat un verdict, a carui argumentatie se intinde pe 147 de pagini. “Verdictul respinge punct cu punct toate alegatiile si plângerile reclamantei, confirmând corectitudinea masurilor luate de statul român”, considera Gheorghe Musat, managing partner al casei de avocatura Musat & Asociatii.

     

    Musat si Asociatii a reprezentat, alaturi de firma americana de avocatura White & Case, statul roman – in speta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – in acest proces, in timp ce firma americana Noble Ventures a fost asistata de canadienii de la Appleton & Associates.

     

    Intre timp, echipa care s-a ocupat de dosar a plecat din cabinetul condus de Musat pentru a fonda o noua societate de avocatura – Tuca si Asociatii.

     

    Noble Ventures, care a fost pentru doi ani proprietara Combinatului Siderurgic Resita (CSR), a solicitat cele 353 de milioane de dolari ca daune pentru ceea ce a considerat a fi o nationalizare a combinatului.

     

    In 2000, Noble Ventures a cumparat de la statul roman pachetul majoritar al CSR. Americanii au sustinut ulterior ca statul nu si-a respectat obligatia contractuala de reesanonare a datoriilor bugetare pe care combiantul le avea la momentul privatizarii. De cealalta parte, AVAS a contraatacat, pretinzand ca Noble Ventures a incalcat contractul de privatizare, neachitand ratele aferente actiunilor cumparate si neefectuand investitiile asumate, in valoare de 100 de milioane de dolari.

     

    Firma americana a depus, in 2001, o cerere de arbitraj la ICSID, prin care acuza statul roman ca nu si-ar fi respectat obligatiile contractuale. Dupa doi ani de dispute, APAPS (integrat ulterior in AVAS) a redevenit actionar majoritar la CSR, in baza datoriilor bugetare pe care societatea nu reusise sa le achite. La inceputul lui 2004, combinatul a fost cedat – pe un pret simbolic de un euro – companiei germane Sinara, distribuitorul celui mai mare producator de tevi din Rusia, grupul TMK.

     

    Acum, dupa ce decizia arbitrilor ICSID – prin care sunt respinse toate pretentiile Noble Ventures – a fost comunicata, urmeaza o perioada de studiu a hotararii, a explicat pentru BUSINESS Magazin Cornel Popa, partener in cadrul Tuca si Asociatii, unul dintre avocatii care s-au ocupat de dosar inainte de desprinderea de Musat si Asociatii. Decizia este definitiva, insa mai poate fi contestata, “dar numai pentru chestiuni grave de incalcare a procedurilor”, a precizat Popa, adaugand ca acest lucru ar fi o premiera pentru ICSID.

     

    Dar dupa acest verdict favorabil, statul roman este amenintat cu nu mai putin de cinci procese la aceeasi curte de arbitraj. Deocamdata unul singur este cert: firma EDF Services – operator de magazine duty-free – si-a inregistrat la sfarsitul lunii iulie actiunea la ICSID.

     

    Insa intentii de a da statul roman in judecata au anuntat si grupul Rompetrol – dupa scandalul anchetarii lui Dinu Patriciu si a altor membri ai conducerii -, compania Gavazzi Steel – un alt vremelnic proprietar al unui combinat siderurgic, cel de la Otelu Rosu -, grupul European Drinks – condus de fratii Ioan si Viorel Micula – si Cross Lander – compania care detine fabrica de automobile Aro Campulung.

     

    Din aceste procese, statul ar putea pierde sume de ordinul sutelor de milioane de dolari. “Este de dorit ca, pe viitor, autoritatile statului sa depuna eforturi mai mari pentru a evita procese similare care se pot solda cu pierderi semnificative”, este de parere Florentin Tuca, managing partner al Tuca si Asociatii.

     

    Si chiar daca a castigat, statul roman tot are de platit. Potrivit procedurilor ICSID, indiferent de verdict, cheltuielile de judecata sunt suportate de fiecare parte. Potrivit unor surse apropiate AVAS, citate de Ziarul Financiar, numai onorariile avocatilor romani si americani care au reprezentat statul se ridica la sase milioane de dolari.

     

    Cat priveste posibilele viitoare procese, Ministerul de Finante – care a fost recent mandatat de Guvern sa se ocupe sa reprezinte Romania in procesele de la ICSID – urmeaza sa selecteze avocatii care vor pregati apararea statului.

     

    Primul caz a fost castigat. Cum se vor descurca avocatii in urmatoarele procese?

     

    ………………………..

     

    “Este de dorit ca, pe viitor, autoritatile statului sa depuna eforturi mai mari pentru a evita procese similare care se pot solda cu pierderi semnificative” – Florentin Tuca, Tuca si Asociatii.

  • Unghi de filmare

    Inainte de revolutie, cand televiziunea era numai una si, de voie, de nevoie, te uitai la toate emisiunile, am observat un artificiu de imagine menit sa intareasca eticheta “de bine” sau “de rau” aplicabila unui loc (deh, era epoca angajamentului pe fata in media). Eticheta aplicabila Romaniei in ultima perioada se vrea din ce in ce mai de bine. Intrebarea e daca o sa ne si descurcam cu atata bine pe cap de locuitor.

     

    Artificiul de imagine de care vorbeam mai sus este simplu; sa spunem ca trebuia facut un reportaj despre o ferma agricola. Daca materialul era de rau, operatorul filma de sus in jos, cu precadere drumurile pline de noroi, cizmele de cauciuc manjite si peretii stropiti ai cladirilor; cateva cadre erau de ajuns pentru a induce un sentiment dezolant. Daca era de bine, unghiul camerei se schimba, de jos in sus, astfel incat cerul albastru, un copacel inflorit si partea nestropita a zidurilor sa dea impresia de bine.

     

    Timp de nici nu mai stiu cati ani camerele video care au filmat Romania au luat imagini “de sus in jos”, prezentand in tonuri sumbre amalgamul economic si politic local.  De o bucata de vreme atat liderii locali cat si organizatiile internationale au inceput sa schimbe unghiul.

     

    Exemplu: Capacitatea Romaniei de a inregistra progrese in procesul de aderare la UE este tratata cu mult optimisim de catre oficialii europeni, existand insa riscul unor probleme in cazul in care Bulgaria nu va recupera intarzierile acumulate. Premierul Calin Popescu Tariceanu dixit. Si in continuare: statul vecin se confrunta cu probleme “care au atins un nivel extrem de ingrijorator” in ceea ce priveste crima organizata.          

     

    Alta: Petromidia si Banca Transilvania sunt printre cele zece companii est-europene cele mai vizate pentru a fi preluate de grupuri occidentale. Raiffeisen Zentralbank dixit.

     

    Si inca: Banca Comerciala Romana ar putea fi vanduta, intr-un scenariu considerat realist, cu 4,9 miliarde de euro, reprezentand de 3,8 ori valoarea contabila estimata pentru acest an. Valoarea tranzactiei privind pachetul de 62% scos la vanzarea de statul roman ar fi de circa trei miliarde de euro, putand fi cea mai scumpa tranzactie de acest tip realizata in Europa Centrala si de Est. Banca de investitii Goldman Sachs, cea mai influenta de pe Wall Street dixit.

     

    Si nu am terminat: Romania ocupa locul doi in regiunea Europei Centrale si de Est si a Comunitatii Statelor Independente din punct de vedere al nivelului investitiilor straine atrase anul trecut, devansata doar de Federatia Rusa, depasind astfel tari precum Ungaria si Cehia. Raportul Mondial al Investitiilor realizat de Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare (UNCTAD) dixit.

     

    In final inca doua, care nu sunt de bine-bine, ci mai degraba de binisor spre acceptabil:

    Prima – Romania este pe locul 19 intr-un top realizat de fundatia germana Bertelsmann, care analizeaza ritmul dezvoltarii economice si democratice din 119 state si pe pozitia 24 in functie de managementul politic. Romania se plasa, in 2003, pe pozitia 21 la prima categorie analizata si pe locul 25 in ceea ce priveste managementul politic. Pentru comparatie, Bulgaria ocupa locul 16 in ierarhia realizata in functie de avansul economic si democratic iar in cazul managementului politic coboara o pozitie, pana pe 21.

     

    A doua – Bucurestiul ocupa locul 83 intr-un top al primelor 127 de orase care ofera cele mai bune conditii de viata, realizat de Economist Intelligence Unit, divizia de informatii a grupului The Economist. la egalitate cu Bucurestiul se plaseaza si orasul chinez Guangzhou. Ratingul primit de capitala Romaniei a fost de 29%, nivel ce marcheaza pragul superior al intervalului care arata ca, desi traiul zilnic este destul de bun, exista totusi o serie de probleme. Dintre orasele din Europa de Est, cel mai bun rezultat a fost obtinut de Budapesta, cu 14%, care s-a plasat pe locul 57, urmata pe pozitia 59 de Praga, cu 16%, si pe 62 de Bratislava, cu 19%. Aici simt nevoia unei paranteze: chiar daca studiul celor de la EIU a fost realizat inainte de ploile recente care au dus la inundarea mai multor zone din Bucuresti, tot nu inteleg cum se impaca “pragul superior al intervalului….” cu ceea ce vedem si traim in fiecare zi in Bucuresti. De curiozitate, cautati pe Internet poze din Guangzhou si o sa vedeti ca, daca nu cumva chinezii s-au apucat sa infrumuseteze orasul in Photoshop, adaugandu-i, intr-o veselie, zgarie nori, World Trade Centre-uri si poduri maiastre, intre cele doua orase parca nu incap comparatii.

     

    Cam asta e, filmat de jos in sus: i-am luat pe bulgari, avem companii pe care trebuie sa le pazim ca pe butelii, am putea realiza o privatizare ce n-a vazut Estul, vin si ceva investitori iar in vremuri mai secetoase putem zice ca traim chiar acceptabil. Dar sa potrivim camera asa, pe la mijloc si sa spunem ca aderarea la UE este mai mult decat cursa dintre Romania si Bulgaria, ca privatizarea BCR ar trebui sa aduca si bani dar si o schimbare in mediul bancar romanesc, care trebuie sa devena mai prietenos cu mica afacere sau ca indiferent de evolutia in topuri, administratiile si politicenii trebuie inca sa invete sa faca administrare si politica, iar cetatenii sa fie cetateni. Iar binele relativ de acum sa-l privim cu prudenta, pentru ca, cel putin in zona Vrancea a economiei se acumuleaza de o bucata de vreme tensiuni care ne-ar putea asigura un loc si in topul seismelor economice. Dixit.

    …………………

     

    Timp de nici nu mai stiu cati ani camerele video care au filmat Romania au luat imagini “de sus in jos”, prezentand in tonuri sumbre amalgamul economic si politic local.

  • Cat de ieftin poate fi leul?

    Dobanzi pentru credite in lei de 8-10%, greu de imaginat in urma cu doar cateva luni, se regasesc de acum in oferta celor mai multe dintre bancile romanesti. Startul a fost dat de jucatorii mai mici, dar nu a durat prea mult pana cand aproape toata piata a preluat miscarea.

     

    “Vom merge pe o strategie agresiva si pentru finantarile in moneda nationala”, spunea intr-un interviu acordat Business Magazin in urma cu doua saptamani vicepresedintele Volksbank, Gerald Schreiner, admitand ca banca nu mai poate acorda pentru moment credite in valuta. Austriecii de la Volksbank, ca si alti bancheri “blocati” acum de masurile bancii centrale de limitare a creditelor in valuta, pregatesc o majorare a capitalul social, pentru a putea continua si finantarile in valuta. Pana atunci insa, lupta se duce pe alt front: al crediteler in lei, unde bancherii de la Volksbank au operat succesiv mai multe scaderi de dobanzi. Astfel ca acum, un credit in lei pe termene lungi costa pana la 8,5% pe an – fiind, practic, si una dintre cele mai mici dobanzi din piata.

     

    Ar putea totusi cobora dobanzile si sub acest nivel? Schreiner spune ca este greu de crezut, pentru ca “nivelul dobanzilor depinde si de cel al inflatiei, nu se stabileste dupa cum vrem noi”. Astfel ca, acum, la Volksbank dobanzile la creditele ipotecare si la cele pentru nevoi personale pe termene lungi, in lei, au coborat pana la 8,5% pe an. La creditele in lei pentru nevoi personale, pe perioade mai scurte, de maxim 5 ani, bancherii de la Volksbank au coborat pana la putin sub 10% pe an.

     

    Miscarea austriecilor de la Volksbank nu este insa nici pe departe singulara in piata.

    Mare parte dintre bancile romanesti au operat astfel de scaderi la dobanzile pentru creditele la lei, de la inceputul lunii octombrie, ajungand la minime greu de imaginat cu cateva luni in urma. Cand, la inceputul anului, Alpha Bank si ING au au coborat cu dobanzile pentru creditele ipotecare in lei la 13-14%, miscarea a echivalat cu un cutremur pe piata. Dupa primele doua saptamani din octombrie, o astfel de dobanda se situeaza deja in “palierul de sus” al pietei.

     

    Acum, grecii de la Alpha Bank Romania percep o dobanda fixa pe primii doi ani la creditul imobiliar Alpha Housing de 6,9% pentru imprumuturile in euro, 7,9% la finantarile in dolari si 8,9% in cazul creditelor in moneda nationala.

     

    La fel de incredibil, dar si de adevarat, in unele cazuri dobanzile la lei merg acum chiar si sub cel al devizelor. Banca }iriac, spre exemplu, a anuntat reducerea dobanzilor la creditele in moneda locala pana sub cele percepute la valuta, dupa ce anterior coborase dobanzile platite la depozitele in lei pana la 3,5%-5% pe an. Banca a lansat de asemenea un credit imobiliar in lei, cu dobanda de 9,3% pe an, fixa in primii trei ani, mai mica decat cea la euro.

     

    Si bancherii de la Bancpost – aflati si ei intr-o situatie “delicata” in privinta finantarilor in valuta – au apasat pe pedala creditarii in moneda nationala. De la inceputul lui octombrie in portofoliul bancii, care conform declaratiilor oficiale nu mai poate acorda credite in valuta decat persoanelor care obtin venituri in moneda straina respectiva, figureaza credite noi in lei. Mai precis, este vorba de imprumuturi pentru locuinte cu dobanzi de 8,9% pe an si 9,5% pe an in cazul ratelor fixe pe un an si, respectiv, cinci ani. Pentru dobanzile variabile, grecii de la Bancpost s-au oprit la 14% pe an. Banca a redus, de asemenea, dobanzile la creditele de consum in jurul nivelului de 13% pe an.

     

    Astfel de scaderi de mare amploare au venit, cel putin pana in acet moment, mai degraba din partea bancilor mici. La varful topului bancar, dobanzile la lei pentru un credit imobiliar sau ipotecar raman inca la niveluri mult peste ce e de gasit de acum in piata. Dintre primii trei jucatori – BCR, BRD si Raiffeisen – doar cel din urma a “umblat” la dobanzile pentru lei, anuntand scaderi de trei-patru puncte procentuale, d ela inceputul lui octombrie. Astfel ca, un imprumut in lei pentru locuinte costa, la Raiffeisen 13,5% pe an, fata de 15% pana acum. Tot cam atat costa un credit in lei si la BCR, unde dobanda variaza intre 13-14% la creditele cu dobanda fixa pe anumite perioade, si 16,5% la creditele cu dobanda variabila.

     

    Ramane insa de vazut cat de mult vor mai putea mentine “greii” topului bancar dobanzile atat de sus – pentru ca lupta se duce deja pe palierul de dobanzi sub 10%, cel putin in cazul creditelor de lunga durata.

    ING Bank, spre exemplu, a redus cu 0,5 puncte dobanda la creditul ipotecar Avantaj Plus, pana la 9,25% pe an, rata fixa pentru primii doi ani de rambursare. Dupa aceasta perioada, banca isi rezerva dreptul sa modifice rata annuala aplicata, in functie de conditiile pietei. Pentru varianta Optim a creditului ipotecar, cu dobanda fixa pentru primii cinci ani, banca aplica o dobanda ceva mai mare, de 13%.

     

    Si CEC, banca ce dispune de mari lichiditati in lei, se lupta acum cot la cot cu ceilalti concurenti, venind pe piata cu dobanda de 9,75% pe an pentru creditele ipotecare, fixa in primii trei ani. La creditele de consum, CEC practica acum dobanzi de pana la 14%-15% pe an.

     

    Exemplele pot continua, si cu siguranta miscarea nu se va opri aici: aproape zilnic alte banci anunta ca mai scad un punct-doua din dobanzile pentru creditele in lei. La fel de adevarat, odata cu diminuarea pretului unui imprumut, scade proportional (daca nu si mai puternic) randamentul pe care bancile il ofera pentru depozitele in moneda nationala. Nu rare sunt deja situatiile in care pentru leii depusi de omul de rand intr-un depozit la banca, dobanda nu mai depaseste nici 5% – cu mult sub inflatia previzionata pentru anul asta. Si pe undeva in apropierea celei anticipate pentru anul viitor.

     

    Cat mai pot insa scadea dobanzile la credite? Guvernatorul Bancii Nationale, Mugur Isarescu vorbea recent despre “dobanzi care vor intra pe palierul corespunzator unei inflatii de 5%”. Guvernatorul crede ca sunt indeplinite conditiile pentru a fundamenta calculele de dobanda pornind de la proiectiile de viitor, iar “BNR incurajeaza aceasta tendinta”. Bancherii spun insa altceva: sa scada intai inflatia pana aici, si apoi vor maicobori si ei dobanzile. Pana atunci, tot experienta ramane mama invataturii, iar ei isi fac calculele privind la prezent.

    ……………………..

    Ramane de vazut cat de mult vor putea mentine “greii” topului bancar dobanzile atat de sus, pentru ca lupta se duce deja pe palierul de dobanzi sub 10%

  • A douasprezecea porunca

    Liberalii au ajuns prizonierii propriului discurs electoral. A face acum compromisuri echivaleaza cu sinuciderea politica. Pentru ca nu toate definitiile si toate proverbele se aplica oriunde si oricum.

     

    Exista, bunaoara, ulcioare care merg in nestire la apa fara a se sparge, carute care nu se impiedica de buturugile mici si oameni care alearga dupa doi iepuri, izbutind sa-i prinda pe toti. Asa si cu politica. Va fi fiind ea, in general, arta compromisului, dar nu in Europa de Est. Nu in Romania. In fostele tari comuniste, demonizarea compromisului este un fapt de viata – cel putin la nivelul discursului public. Din acest punct de vedere, Santayana merita o statuie. “Compromisul”, spunea el, “este odios firilor pasionale, pentru ca le apare drept o predare; iar firilor intelectuale, pentru ca seamana confuzie.”

     

    Explicatia se cuvine a fi cautata in istorie. Falsitatea discursurilor si atitudinilor oficiale fiind atat de evidenta, in spatiul privat a aparut o contra-reactie la fel de puternica. Astfel, pentru un important segment al unei nascande societati civile, “Sa nu te minti!”si “Sa nu faci compromisuri!” au devenit porunci la fel de puternice precum cele din Decalog. Atitudinea nu a disparut odata cu prabusirea comunismului. Dimpotriva. Pe masura ce noul regim promova o atitudine tot mai impaciuitorista, de “reconciliere cu trecutul”, refuzul compromisului de orice fel, la nivelul societatii civile, a cunoscut o exacerbare. Arta compromisului a devenit arta intransigentei morale. Asa a ajuns Corneliu Coposu personaj de legenda si asa au reusit taranistii sa traga dupa ei, in 1996, Conventia Democrata la guvernare.

     

    Intransigenta morala este, insa, o sabie cu doua taisuri. Odata creat un orizont ideal de asteptare, orice pacatoasa de realitate nu poate decat sa dezamageasca. Ceea ce s-a si intamplat, cu rezultatele electorale cunoscute din 2000. PNTCD a cazut victima propriului refuz de a accepta, cel putin la nivel declarativ, compromisul. Pentru moment, se parea ca romanii se lecuisera definitiv de orice aspiratie la intransigenta morala. Mai mult, segmente tot mai importante ale societatii civile din porta-vocea mass media incepusera sa semnalizeze ca “dracul nu mai e chiar atat de negru”. Din (ne)fericire, regimul PSD din perioada 2000-2004 a dovedit ca este. Ca urmare, orizontul de asteptare al intransigentei morale a fost reactivat.

     

    Alianta “Dreptate si Adevar” nu a facut altceva decat sa raspunda acestei asteptari. Cel putin in teorie. Si, din nou, discrepanta dintre teorie si practica incepe sa-si faca simtite efectele. Daca in prezent liberalii continua sa scada in preferintele electoratului, in vreme ce presedintele continua sa se bucure de un nivel ridicat de popularitate, e pentru ca, la nivelul imaginarului public, Basescu a reusit performanta de a monopoliza intransigenta morala. Situatia nu poate continua la nesfarsit in aceeasi parametri. Ceva, undeva, trebuie sa crape. Stransi cu usa, liberalii au inceput deja sa caute alternative.

     

    Aici intra in scena deja faimoasele “grupuri de interese” care incearca fiecare, dupa puteri, sa-si promoveze propria-i agenda. Unul dintre acestea militeaza, cu o asiduitate demna de o cauza mai buna, pentru un guvern “de larga sustinere populara”, PNL-PSD, singurul – ni se spune – capabil de stabilitatea necesara pentru a promova pachetul de reforme premergator intrarii Romaniei in UE. Nu intamplator ni se reaminteste, scolareste, rolul pozitiv al compromisului in politica si ni se ofera exemple dintre cele mai diverse, de la cazul Germaniei pana la cel al Bulgariei. Alternativa face cu ochiul multor liberali, daca nu din alte motive, macar pentru ca reduce din capacitatea de santaj a presedintelui si, implicit, a PD-ului. Din nefericie pentru liberali, iarna nu-i ca vara, si nici Romania nu-i Germania (sau Bulgaria). Oricat de frumos ar “suna” pe hartie un asemenea scenariu, in realitate transpunerea lui in practica ar echivala, pentru PNL, cu o sinucidere politica.

     

    Iar asta multumita, in buna masura, chiar discursului electoral promovat in 2004 de catre PNL. Dupa ce ai intretinut si hranit un orizont de asteptare din care compromisul este exclus, nu te poti schimba peste noapte, ridicandu-l la rang de politica. Reactia electoratului la sugestia unei posibile fuziuni PC-PNL reprezinta din acest punct de vedere, un bun indicator a ceea ce s-ar putea intampla in cazul unei aliante PNL-PSD. Situatia devine si mai ingrata pentru liberali, din cauza existentei PD – un partid care de abia asteapta sa functioneze pe post de supapa a excesului de intransigenta morala. Dezamagirea, inevitabila intr-un asemenea scenariu, ar avea, prin urmare, unde sa se defuleze.

     

    Si asta tocmai din cauza celei de-a douasprezecea porunci – “Sa nu faci compromisuri!” – inca proaspata in mintile alegatorilor. La fel ca in vremea comunismului, cand realitatea devine sufocanta, ultimul bastion al supravietuirii il reprezinta apelul la principii. Cand ti se limiteaza pana la neputinta posibilitatea de a circula peste granita, cand pretul benzinei, al energiei termice sau electrice creste intr-un ritm alarmant si se reintroduce taxa pe “fumarit”, nu-ti mai ramane decat sa te refugiezi in ideal. Iar intr-o lume ideala, compromisurile sunt inacceptabile. Intr-o lume ideala, nu te poti face frate cu dracul doar pana treci puntea.

     

    ………….

     

    La fel ca in vremea comunismului, cand realitatea devine sufocanta, ultimul bastion al supravietuirii il reprezinta apelul la principii

  • Telefonul mobil, privit cu alti ochi

    La inceputul anilor ”90, pe cand telefoane mobile aveau doar cativa, totusi destui ca sa poata transforma o calatorie cu trenul intr-un chin sonor, am scris un articol oarecum iritat pe aceasta tema. In esenta, ceea ce am spus atunci era ca ar trebui sa fie dotati cu telefoane mobile numai instalatorii, echipele de medici care fac transplant de organe (ambele categorii sunt din cele care, pentru binele societatii, trebuie sa poata fi urmarite tot timpul) si cei ce comit adulter.

     

    In rest, cu deosebire in cazurile unde niste domni altfel discreti se apuca sa racneasca in trenuri si in aeroporturi pe teme de burse, preturi la otel si credite bancare, a avea un telefon mobil a fost la inceput in primul rand un semn de inferioritate sociala. Caci oamenii cu adevarat puternici au 20 de secretare care le triaza mesajele, pe cand cei ce au nevoie de celulare sunt manageri de nivel mediu, nevoiti sa fie disponibili in orice moment daca ii suna seful, sau speculatori marunti ai caror banci vor sa-i anunte ca nu mai au bani in cont.

     

    De atunci, situatia in cazul celor ce comit adulter a cunoscut doua schimbari: intr-o prima faza, au fost constransi sa renunte la noul instrument, fiindca imediat ce si-au cumparat unul, jumatatile lor au capatat imediat temei pentru legitime banuieli. Intr-o faza ulterioara, situatia s-a intors pe dos inca o data, fiindca, din moment ce toata lumea isi procurase intre timp telefon mobil, a avea unul incetase sa mai fie o dovada irefutabila ca posesorii isi inseala jumatatile.

     

    Acum, iubitii si amantele pot folosi telefonul mobil, dar numai atata vreme cat nu au o relatie ascunsa cu cineva care intr-un fel sau altul e o persoana publica, pentru ca in acest caz telefoanele lor vor fi sigur ascultate. Nu s-a schimbat insa nimic in privinta chestiunii de inferioritate sociala (inca n-am vazut nici o poza cu George Bush cu mobilul lipit de ureche).

     

    S-a intamplat ca astfel de telefoane au ajuns acum instrumentul (excesivei) comunicari intre mame si fiice, al liceenilor care copiaza la examene si al unei fotomanii compulsive. Generatia tanara nu mai poarta ceas de mana, fiindca poate sa vada pe telefonul mobil cat e ora. Daca adaugam aparitia mesajelor text, actualizarea stirilor in timp real, conexiunile fara fir la Internet si la e-mail, vedem ca, in cele mai sofisticate forme ale sale, telefonul celular functioneaza nu numai ca un jurnal, dar si ca un computer de buzunar. Iar cu aceasta avem de-a face cu un fenomen de importanta fundamentala in termeni sociologici si tehnologici.

     

    Se mai poate trai oare fara celular? Dat fiind ca “a trai pentru telefonul mobil” implica participarea totala la prezent si o dorinta frenetica de contact care ne lipseste de sansa de a gusta un moment de reflectie solitara, cei carora le pasa cu adevarat de libertatea lor (atat interioara, cat si exterioara) ar putea totusi sa profite de multimea de servicii oferite de aparat, fara a-l folosi ca telefon. Cel mult, ar putea sa-l deschida numai atunci cand trebuie sa cheme un taxi sau sa sune acasa ca sa anunte ca trenul cu care vin are intarziere de trei ore – dar nu ca sa fie sunati (iar asta inseamna sa tina telefonul inchis tot restul timpului).

     

    Cand sunt criticat pentru ca eu chiar obisnuiesc sa procedez asa, le raspund cu un argument foarte trist. Atunci cand tatal meu a murit, cu mai mult de 40 de ani in urma (deci inainte sa se fi inventat telefonul mobil), eram intr-o calatorie si nu am fost anuntat decat cu multe ore intarziere. Ei bine, acele ore de intarziere n-au schimbat nimic. Situatia n-ar fi fost alta daca as fi fost anuntat in zece minute. Cu asta vreau sa spun ca posibilitatea comunicarii instantanee, permisa de telefonul mobil, are prea putina legatura cu marile teme ale vietii si mortii, e inutila pentru cineva care il studiaza pe Aristotel si nu-i ajuta nici celui care se preocupa de existenta lui Dumnezeu.

     

    Ar insemna, prin urmare, ca telefonul mobil nu prezinta nici un interes pentru un filozof (cu exceptia cazului in care i-ar permite sa poarte cu el o bibliografie de 3.000 de carti despre Malebranche)? Dimpotriva. Anumite inovatii tehnologice au schimbat viata omeneasca pana la un asemenea punct incat au devenit subiectul investigatiei filozofice. Ganditi-va doar la inventia scrisului (de la Platon la Derrida), sau la aparitia razboaielor de tesut (vezi Marx).

     

    Dar, in mod curios, au fost cercetate prea putin din unghi filozofic alte mutatii tehnologice cu insemnatate vadita: automobilul, de pilda, sau avionul (chiar daca unii au reflectat la schimbarea ideilor noastre despre viteza). Explicatia este ca, daca nu suntem soferi de taxi, de camion sau piloti de avion, folosim aceste vehicule doar din cand in cand, pe cand scrisul sau mecanizarea celor mai multe din activitatile cotidiene au schimbat radical fiecare moment al vietii noastre.

     

    In Italia, profesorul Maurizio Ferraris a publicat luna trecuta o carte despre filozofia telefonului mobil. Desi titlul (“Unde esti? Ontologia telefonului celular”) ne-ar putea face sa credem ca este doar un amuzament usurel, Ferraris extrage din subiect o serie de reflectii extrem de serioase, implicandu-ne astfel intr-un joc filozofic in buna masura fascinant.

     

    C.2005 UMBERTO ECO/L”ESPRESSO (DISTRIBUIT DE THE NEW YORK TIMES SYNDICATE)

     

    Umberto Eco este autorul romanului “Baudolino”, precum si al cartilor “Numele trandafirului” si “Pendulul lui Foucault”. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in numarul BUSINESS Magazin care apare la 26 octombrie.