A douasprezecea porunca

Liberalii au ajuns prizonierii propriului discurs electoral. A face acum compromisuri echivaleaza cu sinuciderea politica. Pentru ca nu toate definitiile si toate proverbele se aplica oriunde si oricum.

Exista, bunaoara, ulcioare care merg in nestire la apa fara a se sparge, carute care nu se impiedica de buturugile mici si oameni care alearga dupa doi iepuri, izbutind sa-i prinda pe toti. Asa si cu politica. Va fi fiind ea, in general, arta compromisului, dar nu in Europa de Est. Nu in Romania. In fostele tari comuniste, demonizarea compromisului este un fapt de viata – cel putin la nivelul discursului public. Din acest punct de vedere, Santayana merita o statuie. “Compromisul”, spunea el, “este odios firilor pasionale, pentru ca le apare drept o predare; iar firilor intelectuale, pentru ca seamana confuzie.”

Explicatia se cuvine a fi cautata in istorie. Falsitatea discursurilor si atitudinilor oficiale fiind atat de evidenta, in spatiul privat a aparut o contra-reactie la fel de puternica. Astfel, pentru un important segment al unei nascande societati civile, “Sa nu te minti!”si “Sa nu faci compromisuri!” au devenit porunci la fel de puternice precum cele din Decalog. Atitudinea nu a disparut odata cu prabusirea comunismului. Dimpotriva. Pe masura ce noul regim promova o atitudine tot mai impaciuitorista, de “reconciliere cu trecutul”, refuzul compromisului de orice fel, la nivelul societatii civile, a cunoscut o exacerbare. Arta compromisului a devenit arta intransigentei morale. Asa a ajuns Corneliu Coposu personaj de legenda si asa au reusit taranistii sa traga dupa ei, in 1996, Conventia Democrata la guvernare.

Intransigenta morala este, insa, o sabie cu doua taisuri. Odata creat un orizont ideal de asteptare, orice pacatoasa de realitate nu poate decat sa dezamageasca. Ceea ce s-a si intamplat, cu rezultatele electorale cunoscute din 2000. PNTCD a cazut victima propriului refuz de a accepta, cel putin la nivel declarativ, compromisul. Pentru moment, se parea ca romanii se lecuisera definitiv de orice aspiratie la intransigenta morala. Mai mult, segmente tot mai importante ale societatii civile din porta-vocea mass media incepusera sa semnalizeze ca “dracul nu mai e chiar atat de negru”. Din (ne)fericire, regimul PSD din perioada 2000-2004 a dovedit ca este. Ca urmare, orizontul de asteptare al intransigentei morale a fost reactivat.

Alianta “Dreptate si Adevar” nu a facut altceva decat sa raspunda acestei asteptari. Cel putin in teorie. Si, din nou, discrepanta dintre teorie si practica incepe sa-si faca simtite efectele. Daca in prezent liberalii continua sa scada in preferintele electoratului, in vreme ce presedintele continua sa se bucure de un nivel ridicat de popularitate, e pentru ca, la nivelul imaginarului public, Basescu a reusit performanta de a monopoliza intransigenta morala. Situatia nu poate continua la nesfarsit in aceeasi parametri. Ceva, undeva, trebuie sa crape. Stransi cu usa, liberalii au inceput deja sa caute alternative.

Aici intra in scena deja faimoasele “grupuri de interese” care incearca fiecare, dupa puteri, sa-si promoveze propria-i agenda. Unul dintre acestea militeaza, cu o asiduitate demna de o cauza mai buna, pentru un guvern “de larga sustinere populara”, PNL-PSD, singurul – ni se spune – capabil de stabilitatea necesara pentru a promova pachetul de reforme premergator intrarii Romaniei in UE. Nu intamplator ni se reaminteste, scolareste, rolul pozitiv al compromisului in politica si ni se ofera exemple dintre cele mai diverse, de la cazul Germaniei pana la cel al Bulgariei. Alternativa face cu ochiul multor liberali, daca nu din alte motive, macar pentru ca reduce din capacitatea de santaj a presedintelui si, implicit, a PD-ului. Din nefericie pentru liberali, iarna nu-i ca vara, si nici Romania nu-i Germania (sau Bulgaria). Oricat de frumos ar “suna” pe hartie un asemenea scenariu, in realitate transpunerea lui in practica ar echivala, pentru PNL, cu o sinucidere politica.

Iar asta multumita, in buna masura, chiar discursului electoral promovat in 2004 de catre PNL. Dupa ce ai intretinut si hranit un orizont de asteptare din care compromisul este exclus, nu te poti schimba peste noapte, ridicandu-l la rang de politica. Reactia electoratului la sugestia unei posibile fuziuni PC-PNL reprezinta din acest punct de vedere, un bun indicator a ceea ce s-ar putea intampla in cazul unei aliante PNL-PSD. Situatia devine si mai ingrata pentru liberali, din cauza existentei PD – un partid care de abia asteapta sa functioneze pe post de supapa a excesului de intransigenta morala. Dezamagirea, inevitabila intr-un asemenea scenariu, ar avea, prin urmare, unde sa se defuleze.

Si asta tocmai din cauza celei de-a douasprezecea porunci – “Sa nu faci compromisuri!” – inca proaspata in mintile alegatorilor. La fel ca in vremea comunismului, cand realitatea devine sufocanta, ultimul bastion al supravietuirii il reprezinta apelul la principii. Cand ti se limiteaza pana la neputinta posibilitatea de a circula peste granita, cand pretul benzinei, al energiei termice sau electrice creste intr-un ritm alarmant si se reintroduce taxa pe “fumarit”, nu-ti mai ramane decat sa te refugiezi in ideal. Iar intr-o lume ideala, compromisurile sunt inacceptabile. Intr-o lume ideala, nu te poti face frate cu dracul doar pana treci puntea.

………….

La fel ca in vremea comunismului, cand realitatea devine sufocanta, ultimul bastion al supravietuirii il reprezinta apelul la principii