BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Cinci pentru ICSID

    ICSID a dat dreptate statului roman in procesul intentat de Noble Ventures, societate care a detinut pentru doi ani proprietatea asupra combinatului siderurgic din Resita (CSR). Mai multe companii au avertizat deja ca analizeaza posibilitatea de a deschide actiuni la Curtea de Arbitraj de pe langa Banca Mondiala.

     

    EDF SERVICES: Fostul operator al spatiilor duty-free din incinta aeroportului international Henri Coanda Bucuresti (Otopeni), a atacat statul român, dupa ce partenerii români (Tarom si societatea care opera aeroportul) s-au retras din asociere in 2002, iar spatiile respective au fost scoase la licitatie.

     

    CROSS LANDER: Proprietarul Aro a anuntat AVAS ca va inchide uzina din Câmpulung si va actiona impotriva României la ICSID, daca institutia nu confirma ca firma americana si-a indeplinit angajamentele investitionale asumate la data privatizarii.

     

    ROMPETROL: The Rompetrol Group, firma inregistrata in Olanda care detine majoritatea companiilor din grup, a notificat in luna iulie Guvernul ca modul de desfasurare a anchetei asupra conducerii companiilor grupului din Romania i-a produs pierderi economice. Compania urma sa negocieze timp de 90 de zile cu Guvernul gasirea unei solutii amiabile, pentru a evita procedurile de arbitraj de la ICSID. Inca nu s-a anuntat vreo modalitate de rezolvare a acestei situatii.

     

    GAVAZZI STEEL: Grupul italian Gavazzi Steel a cumparat in 1999 combinatul siderurgic Otelu Rosu. Ulterior, societatea a intrat in reorganizare judiciara, iar APAPS a cerut rezolutiunea contractului. Italienii sustin ca statul roman i-a deposedat fara sa aibe dreptul.

     

    EUROPEAN DRINKS: Fratii Ioan si Viorel Micula, care au atât cetatenie româna, cât si suedeza, reclama anularea unor facilitati acordate pentru investitiile realizate de grupul European Drinks in zonele defavorizate, care le-ar fi provocat prejudicii prin neaplicarea prevederilor Acordului bilateral dintre Suedia si România privind protectia reciproca a investitiilor.

  • Sta(r)tul cu dreptul

    Statul roman a castigat saptamana trecuta procesul cu Noble Ventures, judecat la Washington, de Curtea Internationala de Arbitraj de pe langa Banca Mondiala (ICSID). Asadar, am scapat de plata unor daune de 353 de milioane de dolari. Alte dosare sunt acum in pregatire, iar problemele statului cu instanta de la Washington ar putea continua dupa un inceput fericit.

      

    Dupa aproape un an de la depunerea ultimelor acte, cei trei arbitri internationali desemnati pentru acest caz au dat un verdict, a carui argumentatie se intinde pe 147 de pagini. “Verdictul respinge punct cu punct toate alegatiile si plângerile reclamantei, confirmând corectitudinea masurilor luate de statul român”, considera Gheorghe Musat, managing partner al casei de avocatura Musat & Asociatii.

     

    Musat si Asociatii a reprezentat, alaturi de firma americana de avocatura White & Case, statul roman – in speta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului – in acest proces, in timp ce firma americana Noble Ventures a fost asistata de canadienii de la Appleton & Associates.

     

    Intre timp, echipa care s-a ocupat de dosar a plecat din cabinetul condus de Musat pentru a fonda o noua societate de avocatura – Tuca si Asociatii.

     

    Noble Ventures, care a fost pentru doi ani proprietara Combinatului Siderurgic Resita (CSR), a solicitat cele 353 de milioane de dolari ca daune pentru ceea ce a considerat a fi o nationalizare a combinatului.

     

    In 2000, Noble Ventures a cumparat de la statul roman pachetul majoritar al CSR. Americanii au sustinut ulterior ca statul nu si-a respectat obligatia contractuala de reesanonare a datoriilor bugetare pe care combiantul le avea la momentul privatizarii. De cealalta parte, AVAS a contraatacat, pretinzand ca Noble Ventures a incalcat contractul de privatizare, neachitand ratele aferente actiunilor cumparate si neefectuand investitiile asumate, in valoare de 100 de milioane de dolari.

     

    Firma americana a depus, in 2001, o cerere de arbitraj la ICSID, prin care acuza statul roman ca nu si-ar fi respectat obligatiile contractuale. Dupa doi ani de dispute, APAPS (integrat ulterior in AVAS) a redevenit actionar majoritar la CSR, in baza datoriilor bugetare pe care societatea nu reusise sa le achite. La inceputul lui 2004, combinatul a fost cedat – pe un pret simbolic de un euro – companiei germane Sinara, distribuitorul celui mai mare producator de tevi din Rusia, grupul TMK.

     

    Acum, dupa ce decizia arbitrilor ICSID – prin care sunt respinse toate pretentiile Noble Ventures – a fost comunicata, urmeaza o perioada de studiu a hotararii, a explicat pentru BUSINESS Magazin Cornel Popa, partener in cadrul Tuca si Asociatii, unul dintre avocatii care s-au ocupat de dosar inainte de desprinderea de Musat si Asociatii. Decizia este definitiva, insa mai poate fi contestata, “dar numai pentru chestiuni grave de incalcare a procedurilor”, a precizat Popa, adaugand ca acest lucru ar fi o premiera pentru ICSID.

     

    Dar dupa acest verdict favorabil, statul roman este amenintat cu nu mai putin de cinci procese la aceeasi curte de arbitraj. Deocamdata unul singur este cert: firma EDF Services – operator de magazine duty-free – si-a inregistrat la sfarsitul lunii iulie actiunea la ICSID.

     

    Insa intentii de a da statul roman in judecata au anuntat si grupul Rompetrol – dupa scandalul anchetarii lui Dinu Patriciu si a altor membri ai conducerii -, compania Gavazzi Steel – un alt vremelnic proprietar al unui combinat siderurgic, cel de la Otelu Rosu -, grupul European Drinks – condus de fratii Ioan si Viorel Micula – si Cross Lander – compania care detine fabrica de automobile Aro Campulung.

     

    Din aceste procese, statul ar putea pierde sume de ordinul sutelor de milioane de dolari. “Este de dorit ca, pe viitor, autoritatile statului sa depuna eforturi mai mari pentru a evita procese similare care se pot solda cu pierderi semnificative”, este de parere Florentin Tuca, managing partner al Tuca si Asociatii.

     

    Si chiar daca a castigat, statul roman tot are de platit. Potrivit procedurilor ICSID, indiferent de verdict, cheltuielile de judecata sunt suportate de fiecare parte. Potrivit unor surse apropiate AVAS, citate de Ziarul Financiar, numai onorariile avocatilor romani si americani care au reprezentat statul se ridica la sase milioane de dolari.

     

    Cat priveste posibilele viitoare procese, Ministerul de Finante – care a fost recent mandatat de Guvern sa se ocupe sa reprezinte Romania in procesele de la ICSID – urmeaza sa selecteze avocatii care vor pregati apararea statului.

     

    Primul caz a fost castigat. Cum se vor descurca avocatii in urmatoarele procese?

     

    ………………………..

     

    “Este de dorit ca, pe viitor, autoritatile statului sa depuna eforturi mai mari pentru a evita procese similare care se pot solda cu pierderi semnificative” – Florentin Tuca, Tuca si Asociatii.

  • Unghi de filmare

    Inainte de revolutie, cand televiziunea era numai una si, de voie, de nevoie, te uitai la toate emisiunile, am observat un artificiu de imagine menit sa intareasca eticheta “de bine” sau “de rau” aplicabila unui loc (deh, era epoca angajamentului pe fata in media). Eticheta aplicabila Romaniei in ultima perioada se vrea din ce in ce mai de bine. Intrebarea e daca o sa ne si descurcam cu atata bine pe cap de locuitor.

     

    Artificiul de imagine de care vorbeam mai sus este simplu; sa spunem ca trebuia facut un reportaj despre o ferma agricola. Daca materialul era de rau, operatorul filma de sus in jos, cu precadere drumurile pline de noroi, cizmele de cauciuc manjite si peretii stropiti ai cladirilor; cateva cadre erau de ajuns pentru a induce un sentiment dezolant. Daca era de bine, unghiul camerei se schimba, de jos in sus, astfel incat cerul albastru, un copacel inflorit si partea nestropita a zidurilor sa dea impresia de bine.

     

    Timp de nici nu mai stiu cati ani camerele video care au filmat Romania au luat imagini “de sus in jos”, prezentand in tonuri sumbre amalgamul economic si politic local.  De o bucata de vreme atat liderii locali cat si organizatiile internationale au inceput sa schimbe unghiul.

     

    Exemplu: Capacitatea Romaniei de a inregistra progrese in procesul de aderare la UE este tratata cu mult optimisim de catre oficialii europeni, existand insa riscul unor probleme in cazul in care Bulgaria nu va recupera intarzierile acumulate. Premierul Calin Popescu Tariceanu dixit. Si in continuare: statul vecin se confrunta cu probleme “care au atins un nivel extrem de ingrijorator” in ceea ce priveste crima organizata.          

     

    Alta: Petromidia si Banca Transilvania sunt printre cele zece companii est-europene cele mai vizate pentru a fi preluate de grupuri occidentale. Raiffeisen Zentralbank dixit.

     

    Si inca: Banca Comerciala Romana ar putea fi vanduta, intr-un scenariu considerat realist, cu 4,9 miliarde de euro, reprezentand de 3,8 ori valoarea contabila estimata pentru acest an. Valoarea tranzactiei privind pachetul de 62% scos la vanzarea de statul roman ar fi de circa trei miliarde de euro, putand fi cea mai scumpa tranzactie de acest tip realizata in Europa Centrala si de Est. Banca de investitii Goldman Sachs, cea mai influenta de pe Wall Street dixit.

     

    Si nu am terminat: Romania ocupa locul doi in regiunea Europei Centrale si de Est si a Comunitatii Statelor Independente din punct de vedere al nivelului investitiilor straine atrase anul trecut, devansata doar de Federatia Rusa, depasind astfel tari precum Ungaria si Cehia. Raportul Mondial al Investitiilor realizat de Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare (UNCTAD) dixit.

     

    In final inca doua, care nu sunt de bine-bine, ci mai degraba de binisor spre acceptabil:

    Prima – Romania este pe locul 19 intr-un top realizat de fundatia germana Bertelsmann, care analizeaza ritmul dezvoltarii economice si democratice din 119 state si pe pozitia 24 in functie de managementul politic. Romania se plasa, in 2003, pe pozitia 21 la prima categorie analizata si pe locul 25 in ceea ce priveste managementul politic. Pentru comparatie, Bulgaria ocupa locul 16 in ierarhia realizata in functie de avansul economic si democratic iar in cazul managementului politic coboara o pozitie, pana pe 21.

     

    A doua – Bucurestiul ocupa locul 83 intr-un top al primelor 127 de orase care ofera cele mai bune conditii de viata, realizat de Economist Intelligence Unit, divizia de informatii a grupului The Economist. la egalitate cu Bucurestiul se plaseaza si orasul chinez Guangzhou. Ratingul primit de capitala Romaniei a fost de 29%, nivel ce marcheaza pragul superior al intervalului care arata ca, desi traiul zilnic este destul de bun, exista totusi o serie de probleme. Dintre orasele din Europa de Est, cel mai bun rezultat a fost obtinut de Budapesta, cu 14%, care s-a plasat pe locul 57, urmata pe pozitia 59 de Praga, cu 16%, si pe 62 de Bratislava, cu 19%. Aici simt nevoia unei paranteze: chiar daca studiul celor de la EIU a fost realizat inainte de ploile recente care au dus la inundarea mai multor zone din Bucuresti, tot nu inteleg cum se impaca “pragul superior al intervalului….” cu ceea ce vedem si traim in fiecare zi in Bucuresti. De curiozitate, cautati pe Internet poze din Guangzhou si o sa vedeti ca, daca nu cumva chinezii s-au apucat sa infrumuseteze orasul in Photoshop, adaugandu-i, intr-o veselie, zgarie nori, World Trade Centre-uri si poduri maiastre, intre cele doua orase parca nu incap comparatii.

     

    Cam asta e, filmat de jos in sus: i-am luat pe bulgari, avem companii pe care trebuie sa le pazim ca pe butelii, am putea realiza o privatizare ce n-a vazut Estul, vin si ceva investitori iar in vremuri mai secetoase putem zice ca traim chiar acceptabil. Dar sa potrivim camera asa, pe la mijloc si sa spunem ca aderarea la UE este mai mult decat cursa dintre Romania si Bulgaria, ca privatizarea BCR ar trebui sa aduca si bani dar si o schimbare in mediul bancar romanesc, care trebuie sa devena mai prietenos cu mica afacere sau ca indiferent de evolutia in topuri, administratiile si politicenii trebuie inca sa invete sa faca administrare si politica, iar cetatenii sa fie cetateni. Iar binele relativ de acum sa-l privim cu prudenta, pentru ca, cel putin in zona Vrancea a economiei se acumuleaza de o bucata de vreme tensiuni care ne-ar putea asigura un loc si in topul seismelor economice. Dixit.

    …………………

     

    Timp de nici nu mai stiu cati ani camerele video care au filmat Romania au luat imagini “de sus in jos”, prezentand in tonuri sumbre amalgamul economic si politic local.

  • Cat de ieftin poate fi leul?

    Dobanzi pentru credite in lei de 8-10%, greu de imaginat in urma cu doar cateva luni, se regasesc de acum in oferta celor mai multe dintre bancile romanesti. Startul a fost dat de jucatorii mai mici, dar nu a durat prea mult pana cand aproape toata piata a preluat miscarea.

     

    “Vom merge pe o strategie agresiva si pentru finantarile in moneda nationala”, spunea intr-un interviu acordat Business Magazin in urma cu doua saptamani vicepresedintele Volksbank, Gerald Schreiner, admitand ca banca nu mai poate acorda pentru moment credite in valuta. Austriecii de la Volksbank, ca si alti bancheri “blocati” acum de masurile bancii centrale de limitare a creditelor in valuta, pregatesc o majorare a capitalul social, pentru a putea continua si finantarile in valuta. Pana atunci insa, lupta se duce pe alt front: al crediteler in lei, unde bancherii de la Volksbank au operat succesiv mai multe scaderi de dobanzi. Astfel ca acum, un credit in lei pe termene lungi costa pana la 8,5% pe an – fiind, practic, si una dintre cele mai mici dobanzi din piata.

     

    Ar putea totusi cobora dobanzile si sub acest nivel? Schreiner spune ca este greu de crezut, pentru ca “nivelul dobanzilor depinde si de cel al inflatiei, nu se stabileste dupa cum vrem noi”. Astfel ca, acum, la Volksbank dobanzile la creditele ipotecare si la cele pentru nevoi personale pe termene lungi, in lei, au coborat pana la 8,5% pe an. La creditele in lei pentru nevoi personale, pe perioade mai scurte, de maxim 5 ani, bancherii de la Volksbank au coborat pana la putin sub 10% pe an.

     

    Miscarea austriecilor de la Volksbank nu este insa nici pe departe singulara in piata.

    Mare parte dintre bancile romanesti au operat astfel de scaderi la dobanzile pentru creditele la lei, de la inceputul lunii octombrie, ajungand la minime greu de imaginat cu cateva luni in urma. Cand, la inceputul anului, Alpha Bank si ING au au coborat cu dobanzile pentru creditele ipotecare in lei la 13-14%, miscarea a echivalat cu un cutremur pe piata. Dupa primele doua saptamani din octombrie, o astfel de dobanda se situeaza deja in “palierul de sus” al pietei.

     

    Acum, grecii de la Alpha Bank Romania percep o dobanda fixa pe primii doi ani la creditul imobiliar Alpha Housing de 6,9% pentru imprumuturile in euro, 7,9% la finantarile in dolari si 8,9% in cazul creditelor in moneda nationala.

     

    La fel de incredibil, dar si de adevarat, in unele cazuri dobanzile la lei merg acum chiar si sub cel al devizelor. Banca }iriac, spre exemplu, a anuntat reducerea dobanzilor la creditele in moneda locala pana sub cele percepute la valuta, dupa ce anterior coborase dobanzile platite la depozitele in lei pana la 3,5%-5% pe an. Banca a lansat de asemenea un credit imobiliar in lei, cu dobanda de 9,3% pe an, fixa in primii trei ani, mai mica decat cea la euro.

     

    Si bancherii de la Bancpost – aflati si ei intr-o situatie “delicata” in privinta finantarilor in valuta – au apasat pe pedala creditarii in moneda nationala. De la inceputul lui octombrie in portofoliul bancii, care conform declaratiilor oficiale nu mai poate acorda credite in valuta decat persoanelor care obtin venituri in moneda straina respectiva, figureaza credite noi in lei. Mai precis, este vorba de imprumuturi pentru locuinte cu dobanzi de 8,9% pe an si 9,5% pe an in cazul ratelor fixe pe un an si, respectiv, cinci ani. Pentru dobanzile variabile, grecii de la Bancpost s-au oprit la 14% pe an. Banca a redus, de asemenea, dobanzile la creditele de consum in jurul nivelului de 13% pe an.

     

    Astfel de scaderi de mare amploare au venit, cel putin pana in acet moment, mai degraba din partea bancilor mici. La varful topului bancar, dobanzile la lei pentru un credit imobiliar sau ipotecar raman inca la niveluri mult peste ce e de gasit de acum in piata. Dintre primii trei jucatori – BCR, BRD si Raiffeisen – doar cel din urma a “umblat” la dobanzile pentru lei, anuntand scaderi de trei-patru puncte procentuale, d ela inceputul lui octombrie. Astfel ca, un imprumut in lei pentru locuinte costa, la Raiffeisen 13,5% pe an, fata de 15% pana acum. Tot cam atat costa un credit in lei si la BCR, unde dobanda variaza intre 13-14% la creditele cu dobanda fixa pe anumite perioade, si 16,5% la creditele cu dobanda variabila.

     

    Ramane insa de vazut cat de mult vor mai putea mentine “greii” topului bancar dobanzile atat de sus – pentru ca lupta se duce deja pe palierul de dobanzi sub 10%, cel putin in cazul creditelor de lunga durata.

    ING Bank, spre exemplu, a redus cu 0,5 puncte dobanda la creditul ipotecar Avantaj Plus, pana la 9,25% pe an, rata fixa pentru primii doi ani de rambursare. Dupa aceasta perioada, banca isi rezerva dreptul sa modifice rata annuala aplicata, in functie de conditiile pietei. Pentru varianta Optim a creditului ipotecar, cu dobanda fixa pentru primii cinci ani, banca aplica o dobanda ceva mai mare, de 13%.

     

    Si CEC, banca ce dispune de mari lichiditati in lei, se lupta acum cot la cot cu ceilalti concurenti, venind pe piata cu dobanda de 9,75% pe an pentru creditele ipotecare, fixa in primii trei ani. La creditele de consum, CEC practica acum dobanzi de pana la 14%-15% pe an.

     

    Exemplele pot continua, si cu siguranta miscarea nu se va opri aici: aproape zilnic alte banci anunta ca mai scad un punct-doua din dobanzile pentru creditele in lei. La fel de adevarat, odata cu diminuarea pretului unui imprumut, scade proportional (daca nu si mai puternic) randamentul pe care bancile il ofera pentru depozitele in moneda nationala. Nu rare sunt deja situatiile in care pentru leii depusi de omul de rand intr-un depozit la banca, dobanda nu mai depaseste nici 5% – cu mult sub inflatia previzionata pentru anul asta. Si pe undeva in apropierea celei anticipate pentru anul viitor.

     

    Cat mai pot insa scadea dobanzile la credite? Guvernatorul Bancii Nationale, Mugur Isarescu vorbea recent despre “dobanzi care vor intra pe palierul corespunzator unei inflatii de 5%”. Guvernatorul crede ca sunt indeplinite conditiile pentru a fundamenta calculele de dobanda pornind de la proiectiile de viitor, iar “BNR incurajeaza aceasta tendinta”. Bancherii spun insa altceva: sa scada intai inflatia pana aici, si apoi vor maicobori si ei dobanzile. Pana atunci, tot experienta ramane mama invataturii, iar ei isi fac calculele privind la prezent.

    ……………………..

    Ramane de vazut cat de mult vor putea mentine “greii” topului bancar dobanzile atat de sus, pentru ca lupta se duce deja pe palierul de dobanzi sub 10%

  • A douasprezecea porunca

    Liberalii au ajuns prizonierii propriului discurs electoral. A face acum compromisuri echivaleaza cu sinuciderea politica. Pentru ca nu toate definitiile si toate proverbele se aplica oriunde si oricum.

     

    Exista, bunaoara, ulcioare care merg in nestire la apa fara a se sparge, carute care nu se impiedica de buturugile mici si oameni care alearga dupa doi iepuri, izbutind sa-i prinda pe toti. Asa si cu politica. Va fi fiind ea, in general, arta compromisului, dar nu in Europa de Est. Nu in Romania. In fostele tari comuniste, demonizarea compromisului este un fapt de viata – cel putin la nivelul discursului public. Din acest punct de vedere, Santayana merita o statuie. “Compromisul”, spunea el, “este odios firilor pasionale, pentru ca le apare drept o predare; iar firilor intelectuale, pentru ca seamana confuzie.”

     

    Explicatia se cuvine a fi cautata in istorie. Falsitatea discursurilor si atitudinilor oficiale fiind atat de evidenta, in spatiul privat a aparut o contra-reactie la fel de puternica. Astfel, pentru un important segment al unei nascande societati civile, “Sa nu te minti!”si “Sa nu faci compromisuri!” au devenit porunci la fel de puternice precum cele din Decalog. Atitudinea nu a disparut odata cu prabusirea comunismului. Dimpotriva. Pe masura ce noul regim promova o atitudine tot mai impaciuitorista, de “reconciliere cu trecutul”, refuzul compromisului de orice fel, la nivelul societatii civile, a cunoscut o exacerbare. Arta compromisului a devenit arta intransigentei morale. Asa a ajuns Corneliu Coposu personaj de legenda si asa au reusit taranistii sa traga dupa ei, in 1996, Conventia Democrata la guvernare.

     

    Intransigenta morala este, insa, o sabie cu doua taisuri. Odata creat un orizont ideal de asteptare, orice pacatoasa de realitate nu poate decat sa dezamageasca. Ceea ce s-a si intamplat, cu rezultatele electorale cunoscute din 2000. PNTCD a cazut victima propriului refuz de a accepta, cel putin la nivel declarativ, compromisul. Pentru moment, se parea ca romanii se lecuisera definitiv de orice aspiratie la intransigenta morala. Mai mult, segmente tot mai importante ale societatii civile din porta-vocea mass media incepusera sa semnalizeze ca “dracul nu mai e chiar atat de negru”. Din (ne)fericire, regimul PSD din perioada 2000-2004 a dovedit ca este. Ca urmare, orizontul de asteptare al intransigentei morale a fost reactivat.

     

    Alianta “Dreptate si Adevar” nu a facut altceva decat sa raspunda acestei asteptari. Cel putin in teorie. Si, din nou, discrepanta dintre teorie si practica incepe sa-si faca simtite efectele. Daca in prezent liberalii continua sa scada in preferintele electoratului, in vreme ce presedintele continua sa se bucure de un nivel ridicat de popularitate, e pentru ca, la nivelul imaginarului public, Basescu a reusit performanta de a monopoliza intransigenta morala. Situatia nu poate continua la nesfarsit in aceeasi parametri. Ceva, undeva, trebuie sa crape. Stransi cu usa, liberalii au inceput deja sa caute alternative.

     

    Aici intra in scena deja faimoasele “grupuri de interese” care incearca fiecare, dupa puteri, sa-si promoveze propria-i agenda. Unul dintre acestea militeaza, cu o asiduitate demna de o cauza mai buna, pentru un guvern “de larga sustinere populara”, PNL-PSD, singurul – ni se spune – capabil de stabilitatea necesara pentru a promova pachetul de reforme premergator intrarii Romaniei in UE. Nu intamplator ni se reaminteste, scolareste, rolul pozitiv al compromisului in politica si ni se ofera exemple dintre cele mai diverse, de la cazul Germaniei pana la cel al Bulgariei. Alternativa face cu ochiul multor liberali, daca nu din alte motive, macar pentru ca reduce din capacitatea de santaj a presedintelui si, implicit, a PD-ului. Din nefericie pentru liberali, iarna nu-i ca vara, si nici Romania nu-i Germania (sau Bulgaria). Oricat de frumos ar “suna” pe hartie un asemenea scenariu, in realitate transpunerea lui in practica ar echivala, pentru PNL, cu o sinucidere politica.

     

    Iar asta multumita, in buna masura, chiar discursului electoral promovat in 2004 de catre PNL. Dupa ce ai intretinut si hranit un orizont de asteptare din care compromisul este exclus, nu te poti schimba peste noapte, ridicandu-l la rang de politica. Reactia electoratului la sugestia unei posibile fuziuni PC-PNL reprezinta din acest punct de vedere, un bun indicator a ceea ce s-ar putea intampla in cazul unei aliante PNL-PSD. Situatia devine si mai ingrata pentru liberali, din cauza existentei PD – un partid care de abia asteapta sa functioneze pe post de supapa a excesului de intransigenta morala. Dezamagirea, inevitabila intr-un asemenea scenariu, ar avea, prin urmare, unde sa se defuleze.

     

    Si asta tocmai din cauza celei de-a douasprezecea porunci – “Sa nu faci compromisuri!” – inca proaspata in mintile alegatorilor. La fel ca in vremea comunismului, cand realitatea devine sufocanta, ultimul bastion al supravietuirii il reprezinta apelul la principii. Cand ti se limiteaza pana la neputinta posibilitatea de a circula peste granita, cand pretul benzinei, al energiei termice sau electrice creste intr-un ritm alarmant si se reintroduce taxa pe “fumarit”, nu-ti mai ramane decat sa te refugiezi in ideal. Iar intr-o lume ideala, compromisurile sunt inacceptabile. Intr-o lume ideala, nu te poti face frate cu dracul doar pana treci puntea.

     

    ………….

     

    La fel ca in vremea comunismului, cand realitatea devine sufocanta, ultimul bastion al supravietuirii il reprezinta apelul la principii

  • Telefonul mobil, privit cu alti ochi

    La inceputul anilor ”90, pe cand telefoane mobile aveau doar cativa, totusi destui ca sa poata transforma o calatorie cu trenul intr-un chin sonor, am scris un articol oarecum iritat pe aceasta tema. In esenta, ceea ce am spus atunci era ca ar trebui sa fie dotati cu telefoane mobile numai instalatorii, echipele de medici care fac transplant de organe (ambele categorii sunt din cele care, pentru binele societatii, trebuie sa poata fi urmarite tot timpul) si cei ce comit adulter.

     

    In rest, cu deosebire in cazurile unde niste domni altfel discreti se apuca sa racneasca in trenuri si in aeroporturi pe teme de burse, preturi la otel si credite bancare, a avea un telefon mobil a fost la inceput in primul rand un semn de inferioritate sociala. Caci oamenii cu adevarat puternici au 20 de secretare care le triaza mesajele, pe cand cei ce au nevoie de celulare sunt manageri de nivel mediu, nevoiti sa fie disponibili in orice moment daca ii suna seful, sau speculatori marunti ai caror banci vor sa-i anunte ca nu mai au bani in cont.

     

    De atunci, situatia in cazul celor ce comit adulter a cunoscut doua schimbari: intr-o prima faza, au fost constransi sa renunte la noul instrument, fiindca imediat ce si-au cumparat unul, jumatatile lor au capatat imediat temei pentru legitime banuieli. Intr-o faza ulterioara, situatia s-a intors pe dos inca o data, fiindca, din moment ce toata lumea isi procurase intre timp telefon mobil, a avea unul incetase sa mai fie o dovada irefutabila ca posesorii isi inseala jumatatile.

     

    Acum, iubitii si amantele pot folosi telefonul mobil, dar numai atata vreme cat nu au o relatie ascunsa cu cineva care intr-un fel sau altul e o persoana publica, pentru ca in acest caz telefoanele lor vor fi sigur ascultate. Nu s-a schimbat insa nimic in privinta chestiunii de inferioritate sociala (inca n-am vazut nici o poza cu George Bush cu mobilul lipit de ureche).

     

    S-a intamplat ca astfel de telefoane au ajuns acum instrumentul (excesivei) comunicari intre mame si fiice, al liceenilor care copiaza la examene si al unei fotomanii compulsive. Generatia tanara nu mai poarta ceas de mana, fiindca poate sa vada pe telefonul mobil cat e ora. Daca adaugam aparitia mesajelor text, actualizarea stirilor in timp real, conexiunile fara fir la Internet si la e-mail, vedem ca, in cele mai sofisticate forme ale sale, telefonul celular functioneaza nu numai ca un jurnal, dar si ca un computer de buzunar. Iar cu aceasta avem de-a face cu un fenomen de importanta fundamentala in termeni sociologici si tehnologici.

     

    Se mai poate trai oare fara celular? Dat fiind ca “a trai pentru telefonul mobil” implica participarea totala la prezent si o dorinta frenetica de contact care ne lipseste de sansa de a gusta un moment de reflectie solitara, cei carora le pasa cu adevarat de libertatea lor (atat interioara, cat si exterioara) ar putea totusi sa profite de multimea de servicii oferite de aparat, fara a-l folosi ca telefon. Cel mult, ar putea sa-l deschida numai atunci cand trebuie sa cheme un taxi sau sa sune acasa ca sa anunte ca trenul cu care vin are intarziere de trei ore – dar nu ca sa fie sunati (iar asta inseamna sa tina telefonul inchis tot restul timpului).

     

    Cand sunt criticat pentru ca eu chiar obisnuiesc sa procedez asa, le raspund cu un argument foarte trist. Atunci cand tatal meu a murit, cu mai mult de 40 de ani in urma (deci inainte sa se fi inventat telefonul mobil), eram intr-o calatorie si nu am fost anuntat decat cu multe ore intarziere. Ei bine, acele ore de intarziere n-au schimbat nimic. Situatia n-ar fi fost alta daca as fi fost anuntat in zece minute. Cu asta vreau sa spun ca posibilitatea comunicarii instantanee, permisa de telefonul mobil, are prea putina legatura cu marile teme ale vietii si mortii, e inutila pentru cineva care il studiaza pe Aristotel si nu-i ajuta nici celui care se preocupa de existenta lui Dumnezeu.

     

    Ar insemna, prin urmare, ca telefonul mobil nu prezinta nici un interes pentru un filozof (cu exceptia cazului in care i-ar permite sa poarte cu el o bibliografie de 3.000 de carti despre Malebranche)? Dimpotriva. Anumite inovatii tehnologice au schimbat viata omeneasca pana la un asemenea punct incat au devenit subiectul investigatiei filozofice. Ganditi-va doar la inventia scrisului (de la Platon la Derrida), sau la aparitia razboaielor de tesut (vezi Marx).

     

    Dar, in mod curios, au fost cercetate prea putin din unghi filozofic alte mutatii tehnologice cu insemnatate vadita: automobilul, de pilda, sau avionul (chiar daca unii au reflectat la schimbarea ideilor noastre despre viteza). Explicatia este ca, daca nu suntem soferi de taxi, de camion sau piloti de avion, folosim aceste vehicule doar din cand in cand, pe cand scrisul sau mecanizarea celor mai multe din activitatile cotidiene au schimbat radical fiecare moment al vietii noastre.

     

    In Italia, profesorul Maurizio Ferraris a publicat luna trecuta o carte despre filozofia telefonului mobil. Desi titlul (“Unde esti? Ontologia telefonului celular”) ne-ar putea face sa credem ca este doar un amuzament usurel, Ferraris extrage din subiect o serie de reflectii extrem de serioase, implicandu-ne astfel intr-un joc filozofic in buna masura fascinant.

     

    C.2005 UMBERTO ECO/L”ESPRESSO (DISTRIBUIT DE THE NEW YORK TIMES SYNDICATE)

     

    Umberto Eco este autorul romanului “Baudolino”, precum si al cartilor “Numele trandafirului” si “Pendulul lui Foucault”. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in numarul BUSINESS Magazin care apare la 26 octombrie.

  • Sfarsit de capitol in Irak

    Chiar si o vizita pe fuga in portul Umm Qasr, din sudul Irakului, ma convinge ca suntem aproape de un sfarsit de capitol. Apropiatele scrutinuri din Irak – cel din octombrie asupra noii constitutii si cel din decembrie asupra noului parlament – vor lamuri America daca merita sau nu sa mai ramana pe aici.

     

    In ciuda tuturor gafelor rusinoase ale lui Donald Rumsfeld, Irakul va fi intotdeauna, pana la urma, ceea ce irakienii doresc sa faca din el. Iar majoritatea din Irak – siitii si kurzii care alcatuiesc cam 80% din populatia tarii – si-au spus cuvantul. Ei vor un Irak descentralizat si care sa permita fiecareia dintre comunitati sa-si administreze singura treburile si cultura – fara teama de a fi din nou dominata si brutalizata de un regim minoritar sunit de la Bagdad, a carui putere se intemeiaza pe posesiunea asupra petrolului.

     

    La fel de important, atat kurzii, cat si siitii au aratat ca nu au nici un interes in a le comanda sunitilor cum sa traiasca; au aratat doar ca vor sa imparta cu ei veniturile din petrol si ca vor sa pastreze identitatea esential araba a Irakului.

     

    Prin urmare, stim ce gen de majoritate doresc sa reprezinte kurzii si siitii; intrebarea e ce gen de minoritate vor dori sa fie sunitii irakieni. Intentioneaza cumva sa devina palestinieni si sa-si petreaca urmatoarea suta de ani incercand sa mobilizeze lumea arabo-musulmana sa intoarca mersul istoriei si sa reconstituie dreptul “lor” de a conduce Irakul in calitate de minoritate – ceea ce i-ar distruge si pe ei, si Irakul? Sau vor sa accepte viitorul?

     

    Stiu ca sunitii sunt ingroziti de influenta Iranului in regiunile din sud, numai ca, dupa cum o pot confirma britanicii care controleaza zona Basra (unde se gaseste acest oras-port, Umm Qasr), arabii siiti din Irak sunt ferm decisi sa nu se lase dominati de Iran. Cu toate legaturile culturale si comerciale in crestere cu Iranul, ei sunt in primul rand irakieni. Aceasta atitudine nu se poate decat accentua daca sunitii irakieni, in loc sa permita sau sa puna umarul la uciderea siitilor, ar accepta noua constitutie si ar lasa SUA sa le imparta sunitilor o parte echitabila din felia puterii.

     

    “Avem o multime de interese care se suprapun cu cele ale sunitilor din Irak”, a declarat un oficial american din Bagdad. Intr-adevar, in ultimele faze ale negocierilor constitutionale din Irak, talentatul ambasador american la Bagdad, Zalmay Khalilzad, a actionat de fapt ca un avocat al sunitilor in discutiile cu siitii si kurzii. Problema a fost ca sunitii n-au stiut niciodata cand sa spuna “gata, e de-ajuns”, iar SUA s-au saturat de cererile lor exagerate.

     

    Inteleg oare sunitii din Irak care sunt interesele lor? Are oare lumea sunita vreun centru moral? Pana acum, lumea araba sunita a ramas tacuta, in timp ce fostii adepti suniti ai Partidului Baas si jihadistii din Irak au trecut la ceea ce nu poate fi numit decat purificare etnica: uciderea in masa a civililor siiti numai pentru ca acestia sunt siiti, cu speranta de a reintrona o structura a puterii dominata de suniti, care insa nu mai poate fi reintronata. De curand a fost emisa o fatwa impotriva unei jucatoare indiene de tenis, de religie musulmana, condamnand-o ca poarta fusta scurta, dar pana acum n-am vazut din partea clericilor suniti nici o fatwa de condamnare a lui Al-Zarqawi fiindca macelareste copii si profesori siiti din Irak.

     

    Exista si suniti curajosi care au inceput sa ridice glasul. “Unul din cele mai bizare fenomene ale ultimei perioade a fost refuzul din partea guvernelor arabe de a condamna actiunile teroriste din Irak sau de a se solidariza cu victimele”, a scris Abdul Rahman Al-Rashed in ziarul saudit Asharq Al-Awsat. Si tot el a adaugat: “Uitati-va la cele mai recente atrocitati, in care si-au pierdut viata peste 200 de irakieni, in doua zile de macel. Nici un stat arab nu s-a ridicat impotriva a ceea ce s-a intamplat, desi cele mai multe s-au impotrivit cu stridenta cand noua constitutie irakiana nu a mentionat ca tara face parte din natiunea araba. Pozitia oficiala a lumii arabe fata de Irak a fost intotdeauna lipsita de coloana vertebrala”.

     

    Asa incat, oameni buni, noi nu reusim sa ducem inainte lucrurile in Irak – in parte din cauza incompetentei dovedite de echipa lui Bush, dar si din cauza vidului moral din lumea araba sunita, unde cei mai rai sunt prinsi in actiuni de purificare etnica – si incearca sa naruie aici orice sansa de democratie – iar restul sunt prea tematori, prea slabi, prea pierduti sau prea anti-siiti ca sa faca ceva in privinta asta.

    Poate ca europenii cei cinici au avut dreptate. Poate ca zona asta pur si simplu nu se poate schimba. E un lucru care se va lamuri in urmatoarele cateva luni, cand vom vedea ce fel de minoritate intentioneaza sa devina sunitii din Irak. Daca ei isi schimba modul de gandire, inca mai este posibil un deznodamant decent, iar noi trebuie sa ramanem acolo, ca sa-i ajutam sa ajunga la el. Daca nu, atunci ne pierdem timpul. N-avem decat sa-i inarmam pe siiti si pe kurzi si sa-i lasam pe sunitii din Irak sa culeaga furtuna. Nu trebuie sa mai pierdem vieti americane una dupa alta pentru niste oameni care se urasc mai mult unii pe ceilalti decat isi iubesc propriii copii.

     

    C.2005 NEW YORK TIMES NEWS SERVICE

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer, doua pentru “international reporting” si unul pentru comentariu. Friedman, care a fost ales anul acesta in Pulitzer Prize Board, este si autor al volumelor “From Beirut To Jerusalem” (1989), “The Lexus and the Olive Tree” (2000) si “The World Is Flat: A Brief History of the Twenty-first Century” (2005).

     

    Puteti citi urmatorul comentariu al lui Thomas Friedman in numarul BUSINESS Magazin care apare la 12 octombrie.

  • Lobby pentru BCR

     Mai putin de doua saptamani, atat a mai ramas pana la termenul de depunere a ofertelor angajante pentru privatizarea BCR. 17 octombrie este momentul adevarului, cand cei noua jucatori ramasi in cursa vor pune cartile pe masa in lupta pentru preluarea celei mai mari banci romanesi. Pana atunci, in vorbe mari, fiecare isi anunta planurile.

     

    Pe ultima suta de metri, motoarele sunt turate la maximum. Aproape fara exceptie, toti candidatii care au ramas in cursa pentru preluarea BCR au relocat in Romania echipe impresionante de specialisti. Ei incearca acum sa evalueze cat mai bine “in ce ape se scalda” cea mai mare banca romaneasca, pentru a pune pe masa comisiei de privatizare “oferta corecta”. Ce inseamna, mai precis, corect, nu se aventureaza insa nimeni sa spuna, pentru ca lupta este apriga, iar surprizele nu sunt excluse.

     

    Pretendentii se impart, cel putin la nivel declarativ, in doua categorii. Nu putini sunt cei care spun ca vor include in oferta lor o suma ce nu va putea fi refuzata, “peste orice concurenta”. A doua categorie, mai moderata, vorbeste despre un “pret care sa ii multumeasca si pe actionari”. Guvernul roman stie insa foarte bine ce vrea: in grila de evaluare, 90% din punctaj se va baza pe oferta financiara. Doar 10% din punctaj se va baza pe criteriile tehnice, potrivit comisiei de privatizare a BCR.

     

    Pana vom ajunge sa cunoastem noul proprietar al bancii ce detine in prezent mai bine de un sfert din piata bancara romaneasca, va mai trece insa ceva timp. Calendarul initial a fost deja devansat cu o luna, la cererea jucatorilor ramasi in cursa pentru procesul de due-dilligence. Initial, comisia de privatizare estima ca desemnarea câstigatorului si semnarea contractului va avea loc pâna la 21 noiembrie. Acum un termen realist pentru finalizarea procesului ar fi mai degraba inceputul anului viitor, spun cei implicati.

     

    Pana la deschiderea ofertelor, un adevarat “moment al adevarului”, lupta se duce la fel de aprig pe un alt ring. La comunicare, armele s-au incins, pentru ca si imaginea conteaza, nu?

     

    Rand pe rand, la rampa au iesit aproape fiecare dintre cele noua grupuri ramase in cursa, incercand care mai de care sa convinga ca el este cel mai potrivit pentru BCR. Sau ca BCR se potriveste “perfect” profilului lor. Oricare dintre variante, la fel de bune. Astfel ca, in ultimele doua-trei luni, au curs declaratii oficiale peste declaratii oficiale, dineuri de afaceri, vizite la sediile centrale ale bancilor – fiecare a aratat presei ce a avut de aratat. Presa, la randul ei, a preluat si a anuntat mai departe. Cat va conta in decizia finala a comisiei de privatizare acest lobby, ramane de vazut. Cert este ca, oricine va cumpara pana la urma mult-ravnita banca romaneasca, nu va mai fi un necunoscut total nici publicului larg si nici presei de specialitate.

    In prezent, doar unul dintre candidatii aflati in cursa este prezent in Romania – Banca Nationala a Greciei, care a cumparat in urma cu doi ani Banca Romaneasca.

     

    Alaturi de el, pentru BCR se lupta belgienii de la Fortis, Dexia si KBC, portughezii de la Millennium Banco Comercial Portugues (bcp), italienii de la Banca Intesa, Deutsche Bank AG din Germania, austriecii de la Erste Bank AG si francezii de la BNP Paribas.

     

    Nume mai mari sau mai putin rasunatoare pe piata bancara central si est europeana, au preferat sa nu se implice prea mult in Romania.

     

    Astfel ca, in urma cu trei ani, cand statul roman a incercat sa privatizeze pentru prima data BCR, nici unul dintre cei prezenti acum in cursa nu s-a aratat interesat. In 2002, doar doua oferte, respinse in final de comisia de privatizare, au stat pe masa guvernantilor. In lipsa unor oferte convingatoare, guvernul roman a “privatizat” partial BCR, vanzand catre IFC si BERD un pachet de 25% din BCR. Pentru actiunile respective statul roman a incasat 222 milioane de euro, ceea ce ducea valoarea bancii romanesti la aproximativ 888 milioane de euro sau 1 miliard de dolari, la acea vreme). Intre timp insa, banca a crescut subtantial, doar in ultimul an activele majorandu-se cu peste 40%, exprimate in euro. Implicit, si valoarea, ca si pretul bancii au crescut.

     

    De ce s-au tinut insa departe de Romania pana acum aceste grupuri financiare? Si ce s-a schimbat atat de mult, incat nici unul dintre actorii inscrisi in cursa nu vrea sa admita o posibila infrangere? Ba mai mult, pentru unii dintre ei, intrarea pe piata romaneasca este acum atat de importanta incat s-au inscris, concomitent, si in cursa pentru BCR si in cea pentru CEC. Dexia, Erste Bank si Banca Nationala a Greciei se regasesc pe ambele liste. Pentru cei care vor ramane “pe dinafara” dupa incheierea privatizarilor de la BCR si CEC, mai exista doar optiunea de a cumpara o banca privata, mult mai mica. Mai direct sau mai voalat, cativa dintre pretendentii la BCR sau CEC au inclus si aceasta posibilitate in discursul lor.

     

    Cand vine vorba de interesul pentru piata romaneasca toti cei noua vorbesc practic aceeasi limba. Romania este oportunitatea perfecta de a-si consolida pozitia in aceasta regiune, sau chiar de a patrunde pe piata est europeana. Economia locala creste, climatul (cel putin cel economic) este cu mult mai stabil si previzibil decat in urma cu trei ani, iar apropierea de Uniunea Europeana reprezinta si ea un plus important. Decizia de a investi in România tine insa si de ritmul spectaculos de dezvoltare a pietei bancare din ultimul an, care a adus profituri consistente in visteriile bancilor prezente deja aici. Ritmuri de crestere la care occidentalii mai pot, acum, doar sa viseze “la ei acasa”.

     

  • Puterea detaliilor

    Intalnirea cu Arun Sarin, directorul general al celui mai mare operator de telefonie mobila din lume, grupul britanic Vodafone, iti starneste acelasi seniment ca vederea celebrului Big Ben, atunci cand ajungi pentru prima data in Londra. In fotografii pare mult mai mare, iti vine sa spui ajuns in capitala fostului imperiu, chiar daca bunul simt te trage de maneca. Ceva cladit cu secole in urma nu are cum sa fie mai mare decat Palatul Parlamentului din Bucuresti!

     

    Diferenta dintre Arun Sarin si Chief Executiv Officer-ii nostri e exact aceeasi ca dintre respectul impus de detaliile arhitecturale fine ale Big Ben-ului, de unde se da ora exacta in telecomunicatiile mobile si aroganta magaoaiei, neterminata de 20 de ani, in care ploua peste fumurile parlamentarilor nostri.

     

    Cand il auzi vorbind pe CEO-ul lui Vodafone nu ramai doar cu impresia ca iti spune ceva. Chiar daca esti tentat sa fii furat de simplitatea cuvintelor, de gesturile largi si de zambetul prietenos. Daca o spune el, iti vine sa il crezi pe cuvant ca romanii vor cumpara, cu unul sau doi euro, melodii direct din reteaua Vodafone, intr-o tara in care pana nu demult pirateria cu CD-uri, casete si mp3-uri, batea pe umar suta de procente. Sau, macar poti fi aproape convins ca daca isi pune in cap asta, o sa reuseasca. Iar daca spune ca rosul lui Vodafone va impanzi si Romania “curand”, asta inseamna mai putin de un an. Iar daca spune “vom deveni din nou numarul unu in Romania“, atunci intelegi ca omul asta a venit aici ca sa se bata.

     

    Privind dinspre Est spre Vest, probabil ca e normal ca lucrurile sa para mai mari decat sunt in realitate, din cauza ca noi confundam inca forma cu fondul. Pe cartile de vizita ale unui director general de-al nostru scrie tot “CEO”, ca si pe cele ale lui Arun Sarin, iar costumul e tot Armani.

     

    Dar, parafrazand, puterea sta in detalii. Poate ca dungile costumului sunt mai finute, aproape imperceptibile, la indiano-britanicul din fruntea colosului telecom. Dar nu e vorba despre asta. In vocea sa nu percepi nici apasarea, nici importanta faptului ca e in fruntea unei companii care are o capitalizare de peste 170 de miliarde de dolari sau ca raspunde de mai mult de 70.000 de oameni din 27 de tari. Fiindca o face firesc, de asta e acolo si nu in alta parte.

     

    Agasat, sau poate doar nedumerit de insistenta cu care Arun Sarin vorbeste tot timpul despre 3G si viitoarele servicii pe care noua generatie de telefonie mobila le va aduce, adica minute mai ieftine de convorbire, videocall, Internet si TV pe mobil si asa mai departe, un jurnalist l-a intrebat ce va aduce Vodafone pentru utilizatorii obisnuiti ai retelei GSM Connex, pe care britanicii au cumparat-o. De parca nu ar fi inteles intrebarea, boss-ul lui Vodafone a raspuns, in trei fraze, care sunt avantajele 3G: minute mai ieftine de convorbire, videocall, Internet si TV pe mobil si asa mai departe. Iar daca il intrebi ce parere are despre faptul ca un alt operator de telefonie mobila de la noi vrea sa ajunga in scurt timp, de pe ultima pozitie, liderul pietei, Sarin raspunde simplu, “Good luck!”

     

    La 50 de ani, in fruntea uneia dintre cele mai mari companii din lume,  Arun Sarin a ramas ceea ce a fost dintotdeauna. Inginerul absolvent din 1970 al Indian Institute of Thechnology si posesorul diplomelor de masterat si MBA al Universitatii Berckley din California. Adica un bun profesionist. Restul, sunt detaliile unei cariere de exceptie, care i-au adus puterea de acum fara a stirbi naturaletea si simplitatea profesionistului.

     

    Comparand discursul sau cu cel al unui CEO de-al nostru, care iti repeta ca o placa stricata acelasi refren, despre compania dinamica, in crestere, cu grija fata de clienti, in fruntea careia se afla, nu iti poti scoate din minte comparatia dintre Big Ben si Palataul Parlamentului. Intre miez si coaja. Intre ei si noi. Intre inginerul Arun Sarin si domnul Cutare. Sau, mai bine zis, intre ce avem impresia ca suntem si ceea ce suntem.

     

    In dimineata in care trebuia sa ne intalnim cu Arun Sarin, un patron si-a expimat la telefon indignarea ca l-am citat drept Cutarescu si nu Cutare Cutarescu. Pe cuvant, e mult mai usor sa ii spui Arun, asa cum ii spun angajatii sefului de la Vodafone, decat Sarin.

     

    Puterea sta in detaliile cu care vii de acasa, ca om. Respectul si autoritatea stau tot acolo.

     

  • Tridentul descentralizarii

    Toata lumea vorbeste despre regionalizare, dar nimeni nu se inghesuie s-o faca. Iar cand se va face, exista mari sanse sa se faca prost.

     

    “I want my money back!” – iata o exclamatie pe care o pot intelege atat Margaret Thatcher cat si Sabin Gherman. Atat englezul nemultumit de cat de mult cotizeaza la fondurile Uniunii Europene, raportat la cat primeste inapoi de la acelasi buget, cat si ardeleanul aflat fata de Capitala intr-un raport fiscal oarecum asemanator. Nu-i de mirare asadar ca prima miscare de “regionalizare” a Romaniei a inceput – hat, de multisor, pe cand Sabin Gherman se satura de Romania si se puneau bazele grupului “Provincia” – predominant sub auspiciile unei “autonomii financiare”. O vizune care, din pacate, a supravietuit pana-n ziua de astazi. Ca de n-ar fi, nu s-ar povesti.

     

    Daca acum problema regionalizarii/decentralizarii se pune mai acut decat niciodata e tot din cauza banilor. Leonard Oprea, negociatorul-sef al Romaniei, a declarat, alarmat, saptamana trecuta ca “tara nu e pregatita sa absoarba fondurile de dezvoltare regionala” puse la dispozitia noastra de catre UE. Iar aici nu vorbim de mizilicuri, ci de sute de milioane de euro. Ne putem astepta asadar ca, in buna traditie romaneasca, problema regionalizarii Romaniei sa fie fuserita pe ultima suta de metri, in speranta ca astfel vom reusi sa ne capatuim cu fondurile UE. Procedand asa, riscam sa ne trezim, pe termen lung, cu o problema mult mai serioasa. O regionalizare de mantuiala se poate transforma, peste noapte, intr-o noua centralizare, de toata frumusetea.

     

    Pe cand miscarea regionalista abia incepea sa inmugureasca in Transilvania, fiind  intampinata cu tipete isterice si acuzatii de separatism, imi instrainam o sumedenie de prieteni ardeleni, sustinand public, in repetate randuri, pozitia “reactionara”, conform careia “acum nu e momentul”. Motivul, spuneam, e accentul pus pe motivatia economica a regionalizarii – o motivatie gresita din start. Abia in preajma acceptarii Romaniei in Uniunea Europeana, sustineam, centrul de greutate al intregului demers s-ar putea muta acolo unde ii e, de fapt, locul – in sfera politicului. Istoria a fost de-asta data blanda cu mine, dandu-mi, macar partial, dreptate. Ce-i drept, apropierea integrarii nu a reusit sa mute accentul dinspre economic spre politic. Dar, pe de alta parte, ultimele studii de specialitate nu fac decat sa imi confirme ipoteza. Si, cu acelasi drum, si temerile.

     

    In numarul din august 2005 (Vol. 99, nr. 3) al American Political Science Review – revista de capatai a Asociatiei Americane de Stiinte Politice – Tullia G. Falleti publica un foarte convingator articol despre posibilele efecte perverse ale descentralizarii. Pe scurt, studiul cu pricina (realizat pentru perioada 1978-1999, in Argentina, Brazilia, Columbia si Mexic, in functie de o sumedenie de indicatori si de statistici atat de dragi cercetarii empirice) ajunge la concluzia ca procesul de descentralizare, prost orchestrat, poate avea ca efect de fapt scaderea puterii de decizie a autoritatilor locale – prefecti, primari, presedinti de consilii judetene, etc.

     

    Fenomenul in sine e lesne de inteles cata vreme descompunem procesul in trei tipuri distincte: descentralizarea administrativa (transferul administratiei si a serviciilor publice – educatie, sanatate, etc); cea fiscala (cresterea transferurilor de fonduri spre regiuni, dar si crearea unor noi taxe locale/regionale); in fine, cea politica (modificari constitutionale si reforme electorale desemnate sa creeze noi spatii de reprezentare la nivel subnational/regional). Concluzia la care ajunge Falleti e cat se poate de logica: ordinea in care sunt introduse aceste trei descentralizari, conteaza.

     

    O descentralizare “de la centru” va incepe cu aspectele administrative si fiscale, sporind, in fapt, dependenta factorilor de decizie locali de conducerea centrala. In momentul in care decizia descentralizarii politice este, in sfarsit, luata, ea va avea chipul si asemanarea guvernului national. Obisnuiti sa depinda, intr-un fel sau altul, de centru, decidentii locali nu vor avea nici un interes in taierea “cordonului ombilical”. Centralizarea de facto nu se va perpetua doar, dar chiar va spori in intensitate. Daca, in schimb, descentralizarea politica reprezinta primul pas, e foarte probabil ca descentralizarea administrativa si fiscala sa intareasca aceasta tendinta. Dupa cum remarca Katherine O””””””””Neill, intr-un articol publicat in 2003 in Comparative Political Studies, descentralizarea politica reprezinta un punct critic care, odata trecut, face dificila, chiar daca nu imposibila, recentralizarea – cel putin intr-un sistem democratic.

     

    Din pacate, daca stam prost cu economia, cu politica descentralizarii stam catastrofal. Dinspre partea lui Ludovic Orban, participant activ, in 2004, la elaborarea “Legii privind dezvoltarea regionala”, nu ne putem astepta la minuni. In Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala, cu 32 de membri, guvernul are 15 reprezentanti plus presedintele care este ministrul Integrarii. Restul, sunt reprezentanti ai judetelor. Regiunile au ramas fictiuni pe hartie. Mai mult. Recentele propuneri de modificare a legii electorale nu pomenesc nimic despre reprezentarea politica a regiunilor. Pedistii vor (daca mai vor) parlament unicameral, asa ca reprezentarea regionala e exclusa din start. Liberalii ar vrea mentinerea sistemului bicameral, dar in conditiile in care reprezentantii Senatului ar fi alesi la nivelul judetelor. Cum am da-o, cum am suci-o, reprezentarea politica a regiunilor, cheia descentralizarii, e mirifica, sublima, dar lipseste cu desavarsire din peisaj.

     

    A pomenit cineva de vot uninominal la Senat, pe baza reprezentarii regionale? Aud?