BusinessMagazin

Category: Opinii

  • Dare diurne

    Mi-am risipit vreo doua-trei ore din viata incercand sa sistematizez, pentru forul meu interior, stirile saptamanii trecute. Incercam sa o aleg pe cea mai interesanta, pe marginea careia sa brodez un editorial de doamne-ajuta.


    Dar am constatat ca lucrurile nu prea se legau, chiar daca de fapt erau o sumedenie de stiri care puteau si meritau sa fie comentate. De fapt, faceam ce faceam si ma intorceam la o zicere a presedintelui Basescu, aceea cu dara pe care ar fi trebuit s-o lase in urma sa fostul presedinte Constantinescu.


    Initial, cand l-am auzit pe presedinte am zambit vag, din coltul gurii, era o exprimare tipic basesciana, care, continuand existentele resentimente populare la adresa guvernarii cederiste, parea a avea un cat de adevar.


    Dar am extrapolat un pic lucrurile, pentru ca dara este si ceea ce ramane in urma melcului, dar si boarea lasata de trecerea unei frumoase binemirositoare; si m-am gandit ca, vrand-nevrand, toti lasam ceea ce putem numi si dare in urma noastra, urme mai pronuntate sau mai vagi, intentii mai bune sau mai rele, reusite mai mari, mai mici sau ratari de-a dreptul.


    Si mai e si in firea omului sa-i judece pe ceilalti, iar jocul politic presupune permanenta unui astfel de sistem de judecati.


    Nu vreau sa ma leg strict de aprecierile presedintelui la adresa fostului presedinte, e un subiect care nu-mi place, nu mi se potriveste; cred ca in fapt joaca cu documente si acuzatii nu foloseste, nu aduce nici unuia din cei doi vreun serviciu si nu-i imbunatateste imaginea. M-as aventura, totusi, sa-i judec, la randul meu, pe cei ce ne conduc, pornind de la doua premise: prima, ca s-au angajat in aceasta actiune cu buna-credinta si cu bune intentii (nu va tavaliti pe jos de ras, va rog); a doua, ca tin cont de sfatul marelui intelept Murphy adresat politicienilor: „Aminteste-ti ca, cu cat o maimuta urca mai sus, cu atat mai bine i se vede dosul“. Nu-i asa ca nu-i asa? As spune ca darele pe care le lasa actuala guvernare tind sa semene destul de mult cu urmele fostei guvernari CDR.

    Din perioada 1996 – 2000 imi vin in minte, in primul rand, nesfarsitele certuri intre parteneri, palate si institutii, si abia pe urma, daca ma concentrez, imi mai aduc aminte de restructurari in minerit, poate ceva privatizari sau infiintari de companii nationale. Spre deosebire de politicieni, aflati intr-o lenta, permanenta, calificare la locul de munca, actiune din care nu par sa castige nimic, indiferent de timp, o modificare se face simtita, totusi, aparuta chiar in randurile spectatorilor jocului politic, adica chiar la poporul roman.


    Conform ultimului Barometru de opinie publica al Fundatiei pentru o Societate Deschisa, pentru jumatate dintre romani a trai intr-o tara democratica este de maxima importanta. Raspunsul si procentele sunt previzibile, dar ceea ce m-a facut sa ma minunez a fost faptul ca oamenii asociaza democratia cu o economie prospera in aceeasi proportie cu libertatea alegerilor.


    Si mai apare o modificare subtila: imi amintesc ca principala spaima a romanului a fost, ani de-a randul, cresterea preturilor. Acum oamenii cred ca principala problema a Romaniei este saracia, iar cresterea economica primeaza, in opinia a aproape trei sferturi din populatie, in fata infrumusetarii localitatilor, a participarii la luarea deciziilor si asigurarea unei forte de aparare puternice.


    Si un alt lucru care mi-a placut, faptul ca jumatate din romani cred ca protectia mediului este un domeniu prioritar, chiar daca incetineste cresterea economica sau duce la disparitia unor locuri de munca. Daca as fi politician si as citi asa ceva, as pune pe lista personala de prioritati, alaturi de darele lasate la talk-show-uri, in prime time sau nocturne, si ceva activitate diurna, care sa se muleze pe dorintele oamenilor.


    Ocolirea subiectelor grele, lipsite de sarmul unei inclestari full-contact din care sa rasara raspunsul la «oglinda-oglinjoara, cine e cel mai vanos din tara», a devenit un obicei permanent. Dar problemele actuale ale romanilor nu mai permit nici ocolisuri si cu atat mai putin scurtaturi; mai mult, as spune ca oamenii ar mai renunta la putin circ pentru a putea sa mai puna ceva pe paine.

  • Intrebati pacientul!

    Disputele din jurul legii farmaciei au continuat fara a se ajunge la vreo rezolvare, ceea ce face ca, probabil, urmatoarele saptamani sa fie la fel de pline de noi luari de pozitii si propuneri.


    De-abia saptamana trecuta un grup de oameni a pus „punctul pe i“: indiferent de ce vrea ministerul, nimeni nu a analizat impactul asupra pacientilor.


    Sa recapitulam: in octombrie, Ministerul Sanatatii face public un pachet de legi menite sa reformeze sistemul sanitar din Romania.


    O parte dintre propunerile de acte normative starnesc controverse, cum ar fi initiativa de a nu mai permite directorilor de spitale sa detina si alte functii, in sistemul universitar de exemplu.


    Insa cele mai acerbe dispute au fost cauzate de initiativa ministerului de a limita activitatea lanturilor de farmacii. Pentru a elimina posibilitatea de a se forma un monopol al retelelor, ministerul intentiona sa impuna o limita maximala a numarului de farmacii care pot face parte dintr-un lant in functie de numarul de locuitori.


    Reprezentantii retelelor au sarit ca arsi, spunand ca aceasta masura este anticonstitutionala, neconcurentiala si discriminatorie. De cealalta parte, farmacistii independenti se declara de acord cu prevederile proiectului de lege.


    Cert este ca, in urma diverselor consultari, proiectul a fost modificat, insa nici forma actuala nu multumeste pe toata lumea. De altfel, satisfacerea pretentiilor ambelor grupuri de interese este practic imposibila.


    Farmacistii independenti sustin adoptarea modelului de „farmacie a farmacistului“, unde proprietarul sa fie obligatoriu farmacist, dupa modelul cabinetelor medicale sau a caselor de avocatura. Observatorii remarca insa ca o astfel de decizie este tardiva, dat fiind ca inca din 1990 s-a stabilit ca firmele farmaceutice se infiinteaza ca societati comerciale fara restrictii legate de actionariat. Iar o fortare in timp a vanzarii farmaciilor existente ar avea ca efect posibil plata unor despagubiri insemnate de la bugetul de stat.


    Printre nenumaratele voci care s-au facut auzite in ultimele saptamani, cele trei asociatii care reprezinta interesele domeniului farmaceutic – Colegiul Farmacistilor din Romania, Patronatul Farmacistilor din Romania si Asociatia Retelelor de Farmacii din Romania (ARFR) – au organizat impreuna cu Academia de Advocacy o audiere publica cu tema „Farmacia incotro?“.


    Dupa prezentarea mai multor opinii, o comisie de experti – formata din personalitati ca Aurora Liiceanu, Ilie Serbanescu sau Cristian Parvulescu – a emis mai multe concluzii. In esenta, comisia evidentiaza faptul ca trebuie luata o decizie politica si ca aceasta decizie va dezavantaja cel putin o parte, din cauza pozitiilor total diferite ale farmacistilor implicati.


    Expertii recomanda insa ministerului ca, inainte de a lua decizia, „sa evalueze impactul propunerilor legislative asupra beneficiarilor directi (pacienti, operatori), asupra altor parti direct interesate (Casa Nationala de Asigurari de Sanatate, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului etc.) si asupra cuplarii cu legislatia europeana.


    Ministerul nu poate invoca exemplele din legislatia europeana, dat fiind ca nici in Uniunea Europeana nu exista o legislatie unitara. Iar situatia din Romania nu prea poate fi comparata cu istoricul unor piete cu traditie, unde nu au avut loc nationalizari si, ulterior, privatizari. In plus, chiar si pe unele piete extrem de conservatoare, exista unele tendinte de liberalizare.


    Ca urmare, situatia hibrida existenta – adica prezenta atat a farmaciilor independente, detinute de farmacisti, alaturi de farmacii de lant, detinute de investitori diversi – ar trebui acceptata ca atare, mai ales ca structura de proprietate nu influenteaza livrarea serviciilor farmaceutice, recomanda expertii.


    Dar cine i-a intrebat pe pacienti? ARFR a comandat un studiu firmei de cercetare IRSOP care arata ca, pentru pacienti, calitatea serviciilor din farmaciile independente este aceeasi cu cea din farmaciile care apartin lanturilor, iar farmacistii din ambele tipuri de unitati sunt perceputi ca fiind la fel de profesionisti. Insa ministerul nu a efectuat nici o evaluare a impactului avut de aceasta lege asupra pacientilor si nici asupra operatorilor din piata.


    Ce-i drept, cei din urma au reactionat imediat, declarandu-se de acord sau nu cu propunerile din proiectul de lege, dar venind cu evaluari proprii asupra efectelor. De exemplu, ARFR sustinea ca adoptarea legii in forma initiala ar duce la inchiderea a circa 1.000 de unitati in toata tara, pierderi de milioane de euro si concedierea a 15.000 de angajati. Inainte de a-si asuma raspunderea in fata Parlamentului pe acest pachet de legi, Guvernul si, in primul rand, ministrul sanatatii Eugen Nicolaescu ar trebui sa pregateasca o motivatie temeinica pentru a putea raspunde chiar interpelarilor venite din alianta de guvernare.


    Iar o evaluare a efectelor pe care le-ar suferi clientii farmaciilor ar pica exact ca o manusa. Ba chiar, daca intr-un final se va adopta legea in forma prezenta, ar putea urma o serie de procese cu proprietarii lanturilor de farmacii. Despagubirile ce ar trebui platite investitorilor deposedati de farmacii vor fi achitate de la bugetul de stat.


    Astfel ca, pe langa indemnul din titlu, putem adresa un alt sfat ministrului: „Intrebati contribuabilul!“.

  • Bank sau Banca?

    Dispar „numele romanesti“ – privatizarea BCR, a CEC, fuziunea dintre Banca Tiriac si HVB Bank sunt toate miscari ce vor aduce pe piata bancara nume noi, dar straine. Sa fie bine, sa fie rau?

    Discutie aprinsa la o recenta intalnire a bancherilor: „curand nu o sa mai avem, dom’le, nici o banca romaneasca“ – atragea atentia un analist acid, pe un ton apasat. Revolta in randul bancherilor prezenti (majoritatea, e adevarat, reprezentanti ai bancilor straine): „bancile sunt toate romanesti, stimate domn analist, chiar daca au capital strain!“.


    Discutia nu mi-ar fi atras atentia daca nu ar fi venit la scurta vreme dupa ce un bancher strain, parte a unui grup ce si-ar fi dorit sa cumpere BCR (dar a iesit repede din cursa), a intrebat jurnalistii invitati la o intalnire daca pe noi, romanii, nu ne deranjeaza ca strainii ne cumpara bancile. La vremea respectiva, intrebarea a iscat doar ceva zambete in randul jurnalistilor prezenti (discutia despre „ne vindem, nu ne vindem tara“ e atat de veche incat s-a cam golit de continut). Fara doar si poate, sistemul bancar romanesc este dominat de grupurile straine, in conditiile in care la jumatatea anului ponderea bancilor straine era de circa 66%.   La jumatatea anului, bancile cu capital privat romanesc mai adunau doar putin peste 4% din piata, conform datelor bancii centrale.


    Cea mai importanta pozitie era detinuta de BT, cu o cota de piata de 3,4%, in timp ce urmatoarea clasata, Romexterra, detinea 0,7% din piata. Capital „romanesc“ mai exista inca in cele doua banci de stat, BCR si CEC, care detineau la jumatatea anului 25% si respectiv 5% din piata. Curand insa, si ele vor trece in proprietatea unor noi stapani, o data cu incheierea proceselor de privatizare.


    Privatizarea BCR va aduce inca un grup international in Romania, direct in varful topului bancar romanesc. In cursa pentru preluarea celei mai mari banci romanesti au mai ramas acum sa lupte doua banci: Erste Bank din Austria si Millennium bcp din Portugalia. Conform informatiilor din piata, castigatorul va fi anuntat cel mai probabil in  decembrie.


    In cazul CEC, pana una alta, privatizarea s-a devansat deja de la termenele initiale. Teoretic, pe 28 noiembrie ar fi trebuit sa fie data limita pentru depunerea ofertelor angajante din partea bancilor interesate. Dar el a fost amanat la finele saptamanii, pana „cel mai probabil in ianuarie 2006“, potrivit unor surse guvernamentale citate de Mediafax. Oricum ar fi, vanzarea CEC va creste ponderea grupurilor straine in sistem.

    Pe de alta parte, Banca Tiriac, detinuta pana de curand de omul de afaceri Ion Tiriac, a fost recent „inghitita“ de austriecii de la Bank Austria Creditanstalt, fuzionand cu filiala locala a austriecilor, HVB Bank Romania. Fuziunea celor doua banci ar trebui sa se finalizeze in martie-aprilie anul viitor, rezultand astfel o noua banca, HVB Tiriac, ce urca in topul bancar direct pe locul patru, cu o cota de piata de peste 7,5%. Austriecii au calculat in septembrie pentru prima data pozitia consolidata a celor doua banci pe care le detin pe piata locala: profit net de 34,7 milioane de euro si active totale in valoare de 2,48 miliarde de euro.


    Noua banca, HVB – Tiriac, a intrat recent sub umbrela grupului Unicredit, ca urmare a preluarii grupului german HVB de catre italienii de la UniCredit. Cumulat, grupul detine active totale de aproximativ 3 miliarde de euro, conform datelor de la jumatatea anului.


    Noua entitate ii detroneaza astfel de pe locul trei pe austriecii de la Raiffeisen, care aveau in primele noua luni active de aproximativ 2,8 miliarde de euro. Pana una alta insa, cele trei banci isi vor desfasura operatiunile in paralel, integrarea urmand a fi realizata in cursul anului viitor. Asadar, schimbari de forta in sistemul bancar romanesc. Dupa finalizarea acestor miscari, in primele zece banci doar Banca Transilvania mai are capital integral romanesc. Luand in calcul doar cele trei miscari, ponderea capitalului strain in totalul activelor va creste cu peste 30% (cat detin cumulat BCR, CEC si Banca Tiriac).

    Nu sunt insa excluse nici alte „miscari“, prin care bancile romanesti de dimensiuni mai reduse sa fie preluate de grupuri straine. Pana la urma, doar din cursa pentru BCR si CEC, au ramas „pe dinafara“ cateva grupuri internationale ce nu sunt foarte dispuse sa renunte la o piata atat de atractiva ca cea romaneasca. Tentatii, mai mici e adevarat, mai exista inca destule. Banci romanesti mai mici (cu cote de piata sub 1%), dar care isi dezvolta acum puternic activitatea si retelele de unitati (vezi Romexterra sau Banca Carpatica).


    BT, ce detine o cota de piata de circa 3%, se afla, pe de alta parte, printre cele zece companii est-europene cele mai vizate pentru a fi preluate de grupuri occidentale. Statisticile sunt, asadar, mai mult decat elocvente: sistemul bancar romanesc este dominat de marile grupuri straine, iar viitorul va aduce si mai mult capital strain in bancile romanesti.


    Lucru care, privind si la statisticile tarilor din jurul nostru, nu ar trebui sa mire pe nimeni. In Polonia, spre exemplu, cota de piata a bancilor internationale in sistem se situa la jumatatea anului la aproximativ 70%, in Ungaria depasea 77%, in Cehia – 83%, iar in Slovacia se apropia de 97%. In Bulgaria, unde exista 35 de banci, cota de piata a grupurilor internationale depasea la aceeasi data 80 de procente.


    Indiferent de capital, toate aceste banci raman romanesti – au argumentat insa intr-un glas bancherii in fata supararii analistului nostru. Se supun legislatiei romanesti, sunt autorizate, supravegheate, controlate de mana ferma a bancii centrale romanesti, nu de altcineva. Poate, uneori, puterea pe care le-o da aparteneta la un grup international le permite sa faca „ce vor cu banca centrala“-  spune analistul, referindu-se la reactia avuta de bancheri in fata reglementarilor BNR de limitare a creditelor in valuta, cand multi au anuntat ca vor muta creditarea la banca mama.


    Foarte probabil, au mai multa putere din acest punct de vedere decat o banca mica, autohtona.


    Schimband unghiul insa, cat de tare il poate supara pe un roman obisnuit, care intra in banca asteptand servicii de calitate, concurenta dura pe care o aduc (si) grupurile internationale?

  • Al treilea mandat al lui George W. Bush

    Presedintele George W. Bush tocmai a intrat in cel de-al treilea mandat. Da, e adevarat. George W. Bush e un presedinte „de trei mandate“.


    Primul mandat al lui Bush s-a desfasurat intre 2001 si 2004 si a fost dominat de 11 septembrie; Bush a folosit cu abilitate acest mandat pentru a-si propulsa radicala agenda de dreapta privitoare la impozite si la razboiul din Irak – o agenda care n-avea nici o directie pe 10 septembrie, dar careia a reusit sa-i faca loc in epoca inceputa pe 12 septembrie. Al doilea sau mandat a fost foarte scurt. A durat de la realegerea sa in noiembrie 2004 si pana la aniversarea alegerilor, in 2005 – un mandat pe care l-a irosit intr-o maniera sublima. Scurtul mandat a fost dominat de o tentativa de privatizare a asigurarilor sociale, pe care natiunea a respins-o, de scandaluri politice in care au fost implicati I. Lewis Libby Jr., Tom DeLay si Bill Frist (membri ai administratiei Bush – n.r.), de o reactie de mamaliga la uraganul Katrina si de atatea erori in Irak, incat multi democrati si republicani au inceput sa dea un vot de neincredere performantei de razboi a echipei Bush-Cheney. Daca am fi avut o republica parlamentara, Bush ar fi trebuit sa fi demisionat pana acum.


    Asa ca acum incepe cel de-al treilea mandat al lui Bush. Ce va face cu el? Ultima data cand a fost la podea – pe atunci din cauza ca a baut prea mult – l-a regasit pe Dumnezeu si si-a schimbat radical viata. Acum e la podea din nou – de data aceasta pentru ca a baut prea mult Karl Rove (strategul administratiei Bush – n.r.) – si intrebarea e daca poate regasi America pentru a-si schimba radical presedintia.


    Dar cand ma uit, in aceste zile, la Bush, imi apare ca un om care si-ar fi dorit sa existe un al 28-lea amendament in Constitutie – unul intitulat „As putea sa ma retrag acum?“. Bush are aerul ca ar prefera acum sa-si faca bagajele si sa se intoarca acasa, la ferma din Texas. Nu numai ca nu pare sa-i mai placa ce face, dar pare ca nu i-a mai ramas nici o idee relevanta pentru viitorul natiunii. Si de vreme ce un astfel de amendament nu exista, Bush are doua variante. Una ar fi sa continue sa guverneze ca si cum inca ar candida impotriva lui John McCain* in Carolina de Sud. Asta inseamna sa impinga in fata o strategie de dreapta prin divizarea tarii, astfel incat sa obtina cele 50,1 procente de care are nevoie pentru noi reduceri de impozite, dar ignorand adevaratele noastre probleme: deficitul, sistemul de sanatate, energia, schimbarile de clima si Irakul.

    Continuarea unei asemenea politici de reduceri drastice ar fi un dezastru. Intr-adevar, intr-un moment in care un rezultat decent in Irak inca e posibil si traversam cel mai important moment politic in Bagdad – primele alegeri nationale bazate pe o Constitutie scrisa de irakieni – e scandalos sa-i vezi pe Bush si pe Dick Cheney folosindu-si platformele pentru a actiona ca doi caini de atac in numele lui Rove, acuzandu-i pe democrati ca s-au dovedit nepatrioti in Irak. Pentru doi oameni care au dus dezamagitor acest razboi, punand politica de partid deasupra politicilor de stat, fara nici un fel de planuri pentru „dimineata de dupa“ si fara sa traga la socoteala subordonatii care gresisera – Donald Rumsfeld trebuia demis cu mult timp in urma – a acuza pe altcineva ca nu priveste Irakul cu destula seriozitate e dezgustator. Da, trebuie sa ne pastram directia deocamdata in Irak, dar nu ne-o putem pastra nici singuri, nici dezbinati. Asta-i ideea.


    Suntem pe punctul de a produce cel mai legitim guvern produs vreodata in lumea araba, iar echipa Bush-Cheney ce face, in loc sa-si recunoasca greselile in privinta armelor de distrugere in masa, sa-si ceara iertare si sa cheme natiunea la unitate pentru a sustine efortul esential intru infrangerea nebuniei jihadiste din Irak? Incepe sa arunce cu noroi in democrati. Sigur, unii democrati i-au gratulat cu remarce brutale – dar nu ei sunt cei care au puterea. Unde ne sunt adultii? Nu ne putem permite un asemenea nonsens, ignorand in acelasi timp criza energetica, deficitul, sistemul de sanatate, schimbarile climaterice si asigurarile sociale.


    „Intram intr-o epoca de alegeri dificile pentru Statele Unite – o epoca in care nu ne putem baza intotdeauna ca macar trei tari asiatice ne vor scrie cecuri pentru a compensa incapacitatea de a ne pregati pentru uragan sau pentru a duce cum se cuvine un razboi“, spunea David Rothkopf, autorul volumului „A conduce lumea: din culisele Consiliului National de Securitate si ale arhitectilor puterii americane“.


    „Daca presedintele Bush nu face fata acestei provocari, copiii si nepotii nostri se vor uita la povara pe care el le-a pus-o pe umeri si vor privi acest moment ca pe punctul de trecere de la secolul american la secolul chinezesc“. Intr-adevar, sper ca Bush va face fata provocarii. Nu ne mai permitem trei ani pierduti. Pentru a face asta, deci, ar trebui ca Bush sa fie un presedinte diferit in acest al treilea mandat, cu o agenda mai centrista si cu mai mult stil. Daca va fi, inca mai are timp sa ridice un pod spre viitor. Daca nu, resursele pe care le-a irosit si amploarea problemelor pe care le va fi ignorat il vor face candidat la unul dintre cei mai slabi presedinti pe care i-am avut vreodata.

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator al trei premii Pulitzer; urmatorul sau articol va aparea in numarul din 14 decembrie al BUSINESS Magazin.

     

     
    *Senatorul John McCain a fost In 2000 unul dintre competitorii lui George W. Bush pentru nominalizarea drept candidat al Partidului Republican la alegerile prezidentiale din 2000.

     

  • Cati parlamentari au auzit de Excel?

    Saptamana trecuta au inceput dezbaterile in Parlament la legea bugetului. Dupa doua sedinte, cea mai importanta lege a statului a fost lasata balta din lipsa cvorumului.

     

    Legea bugetului, de care depind direct si indirect economia si soarta a 22 de milioane de oameni, nici nu a avut loc in agenda pentru mai mult de jumatate din parlamentari. Coalitia nu a fost in stare sa-si adune propriii oameni ca sa sustina aceasta lege.

     

    Degeaba tuna si fulgera liderii PNL impotriva pastrarii oamenilor PSD in fruntea serviciilor secrete, daca nu sunt in stare sa-si adune parlamentarii la vot nici cu arcanul.  Imediat, Bogdan Olteanu, ministrul pe relatia cu Parlamentul, a anuntat ca se vor lua masuri impotriva celor care au absentat de la lucrari. Poate ar trebui sa fie chemati si parintii, ca la scoala.

     

    Discutiile pe marginea legii bugetului arata cat de responsabili sunt cei care „ne reprezinta“. Absentii si multi din cei prezenti nu simt nici o apasare pentru ca au „pe mana“ viata financiara de zi cu zi a poporului. Nu cred ca realizeaza ce inseamna 17-19 miliarde de euro, cat e bugetul intr-un an. In schimb, sunt atenti la milioanele pe care trebuie sa le primeasca in plus la salariu, intrucat viata e scumpa in Capitala.

     

    E frustrant sa vezi la televizor imaginile din Parlament in care salile sunt goale, iar Nicolae Vacaroiu, presedintele Senatului, anunta ca se suspenda sedinta fiindca nu se gaseste cine sa ridice mana.

     

    Cum mai poti sa crezi ca Alianta are vreo sansa sa-i schimbe pe Nastase si Vacaroiu, daca ei nu sunt in stare sa-l sustina pe propriul ministru de finante? 

     

    E dureros cand vezi o asemenea lipsa de responsabilitate, gandindu-te cum se intampla lucrurile an de an intr-o companie privata si chiar in multe firme de stat. Bugetele pe 2006 au inceput sa se discute inca din septembrie, iar multi oameni stau sap-tamani in sir in fata unor cifre, pentru a intocmi si a prezenta in fata conducerii si ulterior a actionarilor un buget realist care sa fie indeplinit, dar in acelasi timp sa fie si performant. Sunt mii de calcule, privind salarii, oameni, venituri, cheltuieli, evolutia cursului, impozite, taxe, care stau in spatele tuturor bugetelor. Excel-ul chiar ar trebui introdus in dictionar, pentru ca se impune tot mai mult in limbajul cotidian.

     

    Si nu cred ca cineva isi bate joc de bugete, avand in vedere ca de justetea indicatorilor si de performanta reala depind veniturile si bonusurile uneori a sute si mii de oameni. Nu prea am auzit ca responsabilii din diferite departamente – marketing, vanzari, financiar, resurse umane etc. – sa lipseasca de la sedintele de buget ale companiilor unde lucreaza.

     

    Si fiecare se bate pentru propriile cifre, pe care trebuie sa le justifice pana la virgula. Orice plan de investitii trebuie justificat in amanunt, iar finalitatea lui trebuie sa indice intotdeauna profit.

     

    Credeti ca-i asa de usor sa angajezi oameni in timpul anului daca nu ai prevazut acest lucru in buget in toamna anului precedent? Sau sa cheltuiesti niste bani pe o campanie de marketing la care nu te-ai gandit, dar de care ai neaparat nevoie pentru a sustine vanzarile? Multi stiu acest lucru. Si tot multi raspund cu functia in fata tuturor cifrelor pe care le propun. 

     

    Dar exista o clasa – parlamentarii – pentru care toate aceste probleme, orele petrecute in plus la serviciu, stresul care se acumuleaza cand stiu ca s-ar putea sa o dea in bara cu un proiect nu inseamna nimic. Vin si ridica o mana, ca pe banda rulanta, ca sunt de acord cu prevederile din bugetul de stat, dar multi habar nu au ce scrie acolo. Asta in varianta in care trec pe la sedinta.

     

    Cum sa mai inteleaga ca de votul lor depinde soarta a zeci de mii de oameni dintr-un sector? Nu-i vor cunoaste niciodata pe acesti oameni si nici nu depind de votul lor, ca doar senatorii si deputatii au fost alesi pe o lunga lista de partid.

     

    Ati auzit vreodata ca un parlamentar sa spuna de la tribuna Parlamentului ca inflatia este prea mare in Romania si ca trebuie redusa, sa ceara Guvernului ca politica fiscala si bugetul sa sustina acest lucru? Nu-mi amintesc sa fi avut cineva o asemenea pozitie. In schimb, auziti tunete si fulgere pe tema dezastrului din sanatate si din invatamant, iar de aici pana la noi alocari de resurse nu e decat un pas. Nu ca nu ar fi justificate, asa in teorie, pentru ca in practica, chiar daca sunt alocati mai multi bani, tot nu se intampla nimic.

     

    Paradoxal, sistemul public e tot mai prost, chiar cu mai multi bani decat acum cinci ani. Dar salariile se majoreaza an de an, iar numarul celor din administratie e prevazut sa creasca, in conditiile in care tot mai multi romani sunt la munca in strainatate si nu consuma serviciile de stat.

     

    Cand vezi ce se intampla in Parlament cu legea bugetului, cand te uiti la multi senatori care nu-si merita functia batandu-si joc de cea mai importanta lege a statului dintr-un an, mai ca ai vrea ca referendumul pentru parlamentul unicameral sa fie facut cat mai repede. Chiar daca la inceput numai de referendum si de schimbarea sistemului parlamentar nu ti-ar fi ars.

  • Meditatii de toamna

    Avem, dupa cum ni s-a promis inca din timpul campaniei electorale, un presedinte-jucator. Din nefericire, in loc sa joace in echipa, Traian Basescu prefera sa joace mai mult „la perete“.

     

    Dubla cetatenie e o arma cu doua taisuri. Pentru un impatimit al procesului electoral ofera oportunitatea unica de a vota de doua ori, uneori chiar in acelasi an, in sisteme politice diferite. E ca si cum unui microbist i s-ar oferi doua campionate mondiale de fotbal in acelasi an: emotii duble, senzatii tari ridicate la patrat, de doua ori mai multe pariuri s.a.m.d. Reversul medaliei nu e, insa, nici el de neglijat. La o adica, si frustrarea poate fi dubla. Sa presupunem, bunaoara, ca esti deopotriva cetatean american si cetatean roman si astepti cu nerabdare alegerile din 2008, cand vei putea vota, deopotriva, viitorul presedinte al Americii si noua formula parlamentara a Romaniei. Ce te faci in cazul in care – sa bat in lemn – candidatii americani pentru presedintie, rezultati in urma alegerilor preliminare, se dovedesc a fi Hillary Rodham Clinton si Jeb Bush? (Scenariul e mai mult decat o pura speculatie, chiar daca fratele presedintelui a declarat recent ca nu e interesat pentru o candidatura pentru 2008. Poate 2012…). Tu, vorba cetateanului turmentat, cu cine votezi?

     

    Nu sunt microbist, dar imi imaginez ca satisfactia acestuia deriva din faptul ca, la fiecare partida, este capabil de identificare cu una dintre echipe. Sa „tina“ cu unii, sa sufere si sa se bucure alaturi de ei. Daca ambele echipe i-ar fi perfect indiferente, i-ar mai ramane, ce-i drept, placerea unei faze reusite, dar o asemenea emotie estetica n-ar reusi niciodata sa-l smulga din fotoliu, chiuind de bucurie sau, dimpotriva, trantind, cu ciuda, caciula de pamant.

     

    La fel, orice proces electoral devine searbad cata vreme nu poti investi in el un minim de simpatie pentru unul sau altul dintre candidati. De buna seama, un observator cinic ar declara din capul locului ca politicieni ideali nu exista, asa ca trebuie sa te multumesti cu alegerea raului „cel mai mic“. Chiar si in aceste conditii, ce te faci cand nici macar nu esti in stare sa decizi care candidat – in scenariul de mai sus – e cel mai rau: Clinton the Second sau Bush the Third? Cum faci sa scapi de gustul coclit al frustrarii tipice cetateanului turmentat prins intr-o republica monarhica?

     

    Frustarile, insa, ca si nenorocirile, nu vin niciodata singure. Pentru cetateanul nostru romano-american –  lipsit, sa zicem, din varii motive, de simpatii pesediste – frustrarea se dubleaza in intensitate. Pentru ca, privind la orizontul electoral 2008, realizezi ca, din nou, nu prea ai cu cine vota. Cel putin cata vreme tendinta actuala de pe scena politica se mentine neschimbata, alegatorul onest se poate trezi in cabina de vot romaneasca intr-o dilema asemanatoare traita in cea americana. Eu cu cine (sa) votez?

     

    Responsabil in buna masura pentru jumatatea romaneasca a frustrarii este, zica cine ce-o zice, presedintele Traian Basescu. M-am numarat printre cei care au salutat, la vremea respectiva, ideea unui presedinte -jucator. Cand am facut-o, insa, aveam in minte imaginea unui presedinte indeplinind, dupa modelul lui Havel, o functie aproape socratica – aceea de a mentine in stare de trezie o clasa politica prea lesne tentata de somnolenta. Nu mi-a trecut prin creanga mintii ca vom avea parte, din ce in ce mai mult, de un presedinte care joaca „la perete“, indiferent la soarta partidelor ce l-au „intovarasit“ in cursa electorala.

     

    Care deschide politicienilor ochii doar pentru a vedea unde sa-si izbeasca mai abitir capul de zid. Nu, nu sunt naiv. Nu mi-am imaginat nici o clipa ca Basescu ar putea fi Havel. Nici n-as fi avut cum. Chiar daca ambii au pledat pentru o reintoarcere a moralitatii in politica, Basescu n-a initiat inainte de caderea comunismului nici o Charta, n-a facut puscarie politica, precum fostul presedinte al Cehoslovaciei, si n-a argumentat teoretic ceea ce, ulterior, avea sa puna in practica aproape pana la virgula. Nu ma astept nicidecum ca acum, dupa aproape un an de mandat, fostul comandant de nava sa-si publice „Meditatiile de toamna“, dupa modelul „Meditatiilor de vara“ ale dizidentului ceh – o carte in care sa imbine stralucit viziunea teoretica si consideratiile practice.

     

    Mi-am imaginat, totusi, ca presedintele va stii cand sa puna mai presus de imagine personala interesele natiunii, oricat de romantic ar suna asta. M-am inselat. Saptamana trecuta s-au implinit 16 ani de la victoria Revolutiei de Catifea – un exemplu elocvent a faptului ca romantismul bine inteles mai poate inca schimba lumea. „Oricat de ridicol sau de donquijotesc ar suna in zilele noastre, un lucru imi pare mai presus de indoiala: si anume ca este responsabilitatea mea sa subliniez, de cate ori e nevoie, originea morala a oricarei politici autentice“, spune Havel. De aici pana la licuricii felationisti – haideti sa recunoastem – e o distanta. A fost (si este) Havel un romantic? Fara doar si poate.

     

    A ajuns datorita acestui idealist Cehia un soi de rai pe pamant? Nicidecum. Dupa cum insusi Havel recunostea, cu amaraciune, saptamana trecuta, politica Cehiei este si ea, in buna masura, subjugata de catre mafia economica. Havel, insa, n-avea iluzii.

     

    Inca din 1992 recunostea ca raiul pe pamant nu exista si ca intotdeauna raul va gasi modalitati de exprimare. Distanta dintre Cehia si Romania ramane, totusi, enorma. Cinismul romanesc se dovedeste, in final, mai putin profitabil decat romantismul cehesc.

     

    Procedand in continuare asa, Basescu impinge, cu buna stiinta, PNL-ul spre marginea prapastiei. Dupa cum sublinia Valeriu Stoica, atacurile prezidentiale nu fac decat sa indeparteze orice posibilitate de fronda in partidul liberal. Pas cu pas, liberalii sunt fortati sa greseasca in ochii opiniei publice. Cum ar da-o, cum ar suci-o, tot prost ies. Singura solutie pentru evitarea dezastrului ar fi iesirea de la guvernare si declansarea anticipatelor inainte ca pasul acesta sa fie facut de PD. Pentru aceasta, insa, PNL-ul ar avea nevoie de o alta conducere – ceea ce, in conjunctura actuala e imposibil. Si uite-asa, riscam sa ne trezim in 2008 cu posibilitatea de a alege intre un PNL simpatizant PSD sau un PD opozant unic al PSD – ambele situatii (iertata-mi fie terminologia medicala) reprezentand un soi de „anus contra naturii“. Cand s-o-mpartit norocu’, noi n-am fost plecati la lucru’. Noi am fost plecati la birt. Sau, in cel mai bun caz, la GoldenBlitz.

  • Podul de electricitate

    Cateva stiri, pierdute intr-un noian de informatii despre greve, criza politica, servicii secrete si tot ce mai anima viata romaneasca, vorbesc despre reluarea unei povesti acum aproape uitate.

     

    Este vorba despre demersurile autoritatilor din Republica Moldova pentru importul de electricitate din Romania si despre stingerea unei datorii de circa 30 de milioane de dolari. Tot pentru electricitate importata din Romania.

     

    Am citit in presa interpretari destul de entuziaste legate de vizita de saptamana trecuta a premierului Vasile Tarlev la Bucuresti, privita drept o incercare de apropiere a autoritatilor moldovene de Bucuresti si o distantare fata de Moscova. Pe scurt istoria este asa: Republica Moldova este in situatia de a face fata unei crize energetice, in conditiile in care Centrala Electrica de la Cuciurgan, situata in Transnistria, a sistat livrarile de energie catre republica. Centrala se afla in proprietatea gigantului energetic rus RAO EAS Rossii si asigura mai mult de jumatate din necesitatile de energie electrica ale Republicii Moldova.

     

    Centrala de la Cuciurgan a oprit livrarea curentului pe motiv ca distributia de electricitate din republica, detinuta de grupul Union Fenosa, refuza majorarea tarifului de la 3,05 la 4,08 centi pentru un kWh. La sfarsitul anului trecut, intr-o situatie similara, sute de localitati din Republica Moldova au fost deconectate timp de cateva zile. Decizia furnizorului poate fi interpretata drept una de natura economica, dat fiind refuzul Chisinaului de a accepta majorarea pretului.

     

    Dar multi ar spune ca decizia are si o pronuntata incarcatura politica, in contextul relatiilor actuale dintre Republica Moldova si Rusia.

     

    Intamplator sau nu, stoparea livrarilor de curent electric s-a produs la scurt timp dupa ce presedintele Vladimir Voronin si-a reluat criticile la adresa politicii Federatiei Ruse fata de Republica Moldova, politica ce afecteaza si relatiile comerciale dintre cele doua tari.

     

    La numai doua zile dupa sistarea livrarilor de electricitate de catre cei de la Cuciurgan, seful departamentului probleme CSI din ministerul rus al afacerilor externe,  Veaceslav Kovalenko, critica nationalismul din Republica Moldova si minimaliza intr-o oarecare masura importanta conflictului transnistrean.

     

    La mijloc, Romania. Datoria de 30 de milioane de dolari de care vorbea saptamana trecuta ministrul industriei Codrut Seres dateaza din perioada 1998 – 1999, cand republica s-a contruntat cu o situatie asemanatoare, oprirea livrarilor de la Cuciurgan. In mai 1999 Moldova datora pentru electricitate romanilor de la CONEL aproape 9 milioane de dolari.

     

    Demersul autoritatilor romane a fost corect: datoria urma sa se compenseze prin participarea unui consortiu romanesc alcatuit din SNP Petrom si un grup de firme private la privatizarea distribuitorului moldovean de produse petroliere Tirex Petrol.

     

    Un sir lung de negocieri fara finalitate si viziunile diferite ale celor doua parti asupra pretului tranzactiei au facut ca afacerea sa cada. In paranteza fie spus, Tirex a fost preluata de o companie germana, care a oferit 500.000 de dolari pentru 82% din actiunile Tirex si s-a angajat sa investeasca cinci milioane de dolari in infrastructura distribuitorului.

     

    La inceputul anului 2000, datoria moldovenilor pentru electricitate crescuse la 22 de milioane de dolari, la acea vreme echivalentul facturii pentru gazele naturale necesare Romaniei pentru o luna de zile. Situatia este discutata la o intalnire a premierilor de atunci, Mugur Isarescu si Dumitru Braghis, in ianuarie 2000, dar fara nici o finalitate.

     

    In martie, CONEL avertiza Moldtranselectro ca va opri livrarile, daca nu isi primeste banii, iar la inceputul lui aprilie vine propunerea Guvernului Republicii Moldova: plata in bani si produse agricole, pentru inceput seminte de porumb in valoare de 2 milioane de dolari (datoria era deja de 28 de milioane de dolari). Porumbul provenea din confiscari de la diversi agenti economici si a fost refuzat de CONEL.

     

    Alegerile si schimbarea politica din anul 2000 au facut ca problema datoriei sa treaca in planuri secunde, in Romania. Abia in august 2001 Adrian Nastase, in calitate de premier, mai facea referire, nemultumit, la problema datoriei, dar in alt context: datoriile Republicii Moldova fata de Ucraina au fost transformate, prin intermediul unei societati private, in actiuni la retelele de electricitate, ceea a determinat anularea licitatiei lansate pentru aceste retele, la care participau si societati romanesti. Si apoi nimic, timp de patru ani.

     

    In 2005, in ianuarie, problema furnizarii de energie electrica de catre Romania apare din nou, la solicitarea autoritatilor moldovene. O trecere in revista, din cand in cand, limpezeste faptele si ajuta la luarea de decizii. Ministrul Seres vorbeste de recuperarea datoriei in 2006 si Romania va relua furnizarea de electricitate catre Republica Moldova.

     

    Rolul de frate mai mare pe care si-l asuma Romania este binevenit, iar 30 de milioane de dolari nu sunt un capat de tara pentru economia Romaniei.

     

    Dar mai ramane un aspect: bunavointa Romaniei sa se regaseasca si in actiunile mai-marilor moldoveni. Pentru ca mi se pare ca, pana acum, am avut tot timpul cartile castigatoare in mana si am pierdut mereu.

  • Ne declaram sot si sotie

    Preotii casatoriei sunt sotii insisi. Iar la ora actuala nici un preot nu ar da afara din biserica doi oameni casatoriti civil, urland ca sunt concubini.

    Sa ne amintim de splendidul capitol al optulea din „I promessi sposi“ („Logodnicii“, de Alessandro Manzoni), in care Tonio si Gervaso, intrati in casa parohiala, ii descopera pe Renzo si pe Lucia privirii inspaimantate a lui don Abbondio. Parohul nu-i da lui Renzo timp sa-i spuna „domnule preot, in prezenta acestor martori, v-o prezint pe soata mea“, ci inhata candela, trage fata de masa si o infasoara pe capul Luciei, inainte ca aceasta sa apuce sa spuna ceva, imbrobodind-o de aproape o sufoca. Timp in care racneste din toti rarunchii: „Perpetua! Perpetua! Tradare! Ajutor!“.

     

    Prin aceasta reactie nebuneasca (dar de fapt foarte calculata) Abbondio ii impiedica pe Renzo si pe Lucia sa se casatoreasca. Dar de ce au acceptat pana la urma cei doi tineri sa puna la cale toata aceasta inselatorie? Trebuie sa ne intoarcem la capitolul al saselea, cand lui Agnes ii vine ideea salvatoare. „Ascultati si veti pricepe. Este nevoie de doi martori foarte vicleni si bine pusi de acord. Se merge la paroh si ceea ce conteaza este ca acesta sa fie prins fara veste, sa nu aiba timp sa fuga. Omul zice: domnule paroh, aceasta este soata mea; femeia spune: domnule paroh, acesta este sotul meu. Trebuie ca parohul sa auda, sa auda si martorii; si astfel casatoria este ca si facuta, sfanta ca si cum ar fi fost savarsita de Papa. Dupa ce cuvintele au fost spuse, preotul poate sa tipe, sa faca galagie, sa faca pe dracu’; totul este inutil; sunteti sot si sotie“.

     

    Manzoni mentioneaza imediat dupa aceea ca Agnes adevar graia si ca respectiva solutie fusese deja adoptata de multe cupluri carora, dintr-un motiv sau altul, le fusese refuzata cununia. Nu mai adauga insa (pentru ca gandea ca toti stiu pe de rost catehismul) si ratiunea doctrinara pentru care toate acestea sunt posibile. Cel ce oficiaza sacramentul confirmarii este fie episcop, fie nimic, cel ce acorda sfantul maslu trebuie sa fie un prelat, iar cel ce boteaza poate fi oricine in afara celui botezat; dar preotii casatoriei sunt sotii insisi. In momentul in care, de buna-credinta, se declara uniti pentru totdeauna, ei sunt casatoriti. Parohul, capitanul navei, primarul, nu sunt decat notarii intregii afaceri.

     

    E interesant de reflectat cu privire la aceasta problema doctrinara, pentru ca ea arunca o lumina diferita asupra afacerii Pacs*). Stiu foarte bine ca atunci cand se discuta despre Pacs, sunt luate in calcul atat cuplurile heterosexuale, cat si cele homosexuale. Legat de acestea din urma, Biserica are ideile cunoscute si nu ar recunoaste o casatorie intre persoane de acelasi sex nici chiar daca aceasta ar fi oficiata (oroare!) in biserica. Insa in cazul uniunii dintre doi heterosexuali, daca acestia se inregistreaza intr-un mod oarecare, declarandu-si intentia de a convietui pana cand moartea (sau divortul) ii va desparti, din punctul de vedere al catehismului ei sunt sot si sotie.

     

    Se va spune: casatoria recunoscuta de Biserica este aceea oficiata in biserica, in timp ce reglementarea unei uniuni de facto poate reprezenta un fel de cununie civila. Dar nu mai traim pe vremea episcopului de Prato si nici un preot nu ar goni din biserica doi oameni casatoriti civil, urland ca sunt concubini. Numai ca, prin formula acestor pacturi civile, cele doua probleme (hetero si homo) sunt prezentate impreuna, iar ingrijorarea homofobica depaseste luciditatea dogmei religioase. Legat de acest lucru, avand in vedere ca de-acum a trecut ceva timp si tam-tam-ul s-a calmat, as vrea sa recapitulez termenii cazului Ruini**).

    Unu. Oricine are dreptul sa critice opiniile unui om al Bisericii.

     

    Doi. Un om al Bisericii are tot dreptul sa-si exprime opiniile in domeniul teologic si moral, chiar daca din intamplare acestea nu coincid cu legile statului.

     

    Trei. Daca apelurile omului Bisericii nu intra in conflict cu legile statului sau cu procesele politice in derulare (aprobarea unei legi, referendum, alegeri), ci privesc, stiu eu, interzicerea relatiilor sexuale premaritale sau obligatia de a merge la slujba de duminica, cei ce nu impartasesc aceste apeluri ar face bine sa taca din gura, pentru ca povestea nu-i priveste.

     

    Patru. In momentul in care, in apelul sau, omul Bisericii critica o lege a statului sau intervine intr-un proces politic in desfasurare, atunci, ca vrea sau ca nu vrea, omul Bisericii devine si un om politic si ar trebui sa accepte riscul confruntarii cu contestari de ordin politic.

     

    Cinci. Nu mai traim in anii ‘68 si ramane oricum o dovada de proasta crestere si de impolitete sa impiedici desfasurarea unei manifestari libere intr-un spatiu privat. Mult mai bine ar fi sa se procedeze la fel ca in tarile anglo-saxone, unde contestatarii se strang in fata locului unde urmeaza a vorbi cel contestat, cu pancarte si panouri, exprimandu-si dezacordul – dar permitandu-le celor interesati sa intre in locul respectiv.

    Pana la urma, contestand din interior, unde se afla de obicei tocmai cei care gandesc asemeni celui contestat, nu obtii mare lucru, pe cand daca manifesti in mod pasnic, afara, ii implici si pe cei de fata, si pe trecatori. Iar rezultatul obtinut e cu siguranta mai bun. 

     

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in numarul BUSINESS Magazin care apare la 7 decembrie.

  • Patriotismul incepe la 10% la lei pe an, nu la 20%

    Nu stiu daca in decurs de 15 ani, de cand se afla la conducerea BNR, Mugur Isarescu a iesit personal atat de des in presa cum a facut in ultimele doua saptamani.

      

    Avertizarile lui ca sistemul financiar se afla la limita stabilitatii din cauza cresterii exponentiale a creditului in valuta, care a ajuns sa depaseasca 70% din totalitatea imprumuturilor acordate, tin capul de afis aproape in fiecare zi.

     

    Guvernatorul spune ca BNR isi va folosi toata puterea ca sa impiedice o reducere in continuare a euro – scadere care provoaca pagube tot mai mari exportatorilor romani, nevoiti sa-si reduca vanzarile peste hotare, care au devenit nerentabile – si o majorare a creditarii in valuta.

     

    Pentru a stopa aprecierea leului, banca centrala incearca sa-i descurajeze pe investitorii straini, hulitii speculatori care intra pe piata peste noapte, aduc sute de milioane de euro, preseaza pe o scadere a cursului si ies apoi mai bogati.

     

    „Observam ca pe piete sunt foarte multi bani, care nu au nici in clin, nici in maneca cu economia reala. Sunt fonduri care vin sa speculeze si pleaca imediat“, spune Isarescu. El ii avertizeaza pe speculatori ca prin operatiunile pe care le face si pe care le va face nu le va valida castigurile si va incerca sa-i tina la granita.               

     

    Declaratiile si avertizarile reprezinta un instrument de politica monetara. Cateodata poate fi la fel de puternic ca rata dobanzii sau operatiunile valutare ori monetare. Este si cel mai ieftin, avand in vedere ca nu implica nici o cheltuiala.  

     

    Problema se pune daca investitorii straini, dealerii si bancherii il cred pe guvernator sau, mai bine spus, cred ca Banca Nationala va avea forta sa se opuna intrarilor de capital si sa tina euro la peste 3,4-3,5 lei mult timp.

     

    Ca sa tii moneda europeana la acest nivel, in conditiile in care intrarile de euro se numara cu sutele de milioane, este foarte costisitor pentru banca centrala, care este nevoita sa absoarba ulterior leii din piata, platind o dobanda de 8,5% pe an.

     

    La ultima licitatie, de vineri, BNR a atras 4 miliarde de lei, adica echivalentul a 1,14 miliarde de euro, in conditiile in care oferta bancilor a fost de 12 miliarde de lei. La licitatia anterioara a mai atras echivalentul in lei al unui miliard de euro.

     

    Dealerii mizeaza pe faptul ca BNR le va lua, in final, toti leii, nu ii va lasa sa se descurce cu ei la dobanzi de 2-4% pe an, ca sa nu se duca in inflatie, obiectiv pentru care Isarescu raspunde acum cu capul. 

     

    Va fi o lupta dura, care va tine cu siguranta ceva timp. Daca de o parte a baricadei ar fi numai cei care sunt la Bucuresti ar fi bine. Dar in lupta au intrat si dealerii si investitorii de afara, mult mai experimentati in aceste lupte pe ecranele calculatoarelor. Iar acestia sunt obisnuiti sa puna pe masa, la deschidere, milioane de euro, daca nu chiar zeci de milioane.

     

    Problema e cum de s-a ajuns aici, in situatia in care Isarescu iese personal in fata, sa se lupte cu pietele. Bancile au fost invatate sa fie unicii castigatori din aceste operatiuni, iar BNR si Ministerul Finantelor au fost cei care luna de luna au platit factura. Ba nu, au mai fost si populatia si companiile.

     

    Dar cel care le-a pus pe tava dealerilor profiturile de milioane de dolari si de euro a fost guvernatorul. Cum sa se duca bancherii in economie, cum sa investeasca milioane de euro in retea si in vanzarea de credite cu risc mare, cand era de ajuns sa tasteze numai cateva cifre in calculator si isi plasau banii la BNR si la Finante cu risc zero?

     

    Este adevarat ca an de an BNR a platit un pret pentru inflatie si stabilitate, cost care se scrie cu zece cifre in euro. Dar este si adevarat ca nici banca centrala nu i-a fortat pe bancheri sa reduca dobanzile la lei sau sa se duca in strada ca sa-si atraga clienti, asa cum o face acum. Acest lucru trebuia facut acum un deceniu.

     

    Nu cred ca populatia este de vina ca se inghesuie sa ia credite. Cum sa-ti cumperi o masina, cum sa renovezi casa sau sa-ti schimbi televizorul, frigiderul si masina de spalat, atunci cand nu ai toti banii, daca nu prin imprumut? Sa mai stai un deceniu pana reusesti sa aduni toti banii? Daca dobanzile la valuta sunt mai ieftine, trebuie sa te duci sa te imprumuti in lei, unde costul este dublu, ca sa nu pui in pericol „stabilitatea sistemului financiar“?

     

    Este adevarat ca imprumuturile in valuta sunt mai riscante, dar nu cred ca moneda europeana ar putea sa creasca atat de mult incat sa compenseze dobanzile mari la lei, care se ridica intre 17 si 30% pe an, dublu fata de euro si dolar.

     

    Daca guvernatorul bancii centrale ii va convinge pe bancheri sa scada dobanzile la lei la 8-12% pe an, nu prin declaratii, ci prin masuri indirecte efective, atunci oamenii vor deveni patrioti.

    Pana atunci, cand intr-adevar romanii se vor napusti sa ia credite in lei, nu in euro, vom asista la una din cele mai interesante lupte pe piata valutara si monetara. Isarescu versus dealerii.

  • Mai mult de cinci procente

    La varsta de 14 ani am fost victima unui experiment, fara efecte daunatoare, ba din contra: o bibliotecara dintr-un mic orasel de provincie, careia nu i-am multumit atunci (dar o fac acum, destul de des), mi-a dat sa citesc „Socul Viitorului“, al lui Toffler.

     

    Eram un soarece de biblioteca ce inghitea fara discernamant de la romane politiste la volume de popularizare a stiintei, dar marturisesc ca n-am inteles atunci mare lucru din scrierea americanului, nici nu aveam cum. Am priceput, in schimb, esenta: ca lumea incepe sa iasa din tipare, ca se schimba. Mult mai tarziu, adica saptamana trecuta, m-am uitat la „Blonda de la drept II“ (snobilor care vor zambi subtire „…uite ce filme vede asta…“ le spun ca, mai mult, citesc si romane de Stephen King, despre care unii spun ca sunt de groaza; asta asa, ca sa fie lucrurile clare). Trecand peste amanunte, in film este pomenita o fraza a lui Lincoln: „government of the people, by the people and for the people“.

     

    In aceeasi seara in care m-am delectat cu aventurile blondei avocat, am calatorit in maxitaxi alaturi de doi tineri aflati in preajma bacalaureatului; el vorbea ingrijit, peste medie, iar ea era… ea, si ii ajungea atat, se pare. Si lui, cred. La un moment dat, dupa ceva alintaturi de indragostiti, tanara si-a marturisit ingrijorarea in legatura cu o potentiala ascultare la chimie.

     

    Junele a replicat ca nici el nu agreeaza chimia, din care nu intelege mai nimic, dar a avut si o explicatie pentru starea respectiva – era vina profesoarei, care nu a stiut sa il atraga, sa ii capteze atentia. Ba chiar a generalizat, punand esecurile elevilor pe seama modului de predare din scoli.

     

    O fractiune de secunda, cam intre doua hopuri la inceputul Soselei Oltenitei i-am dat dreptate; urmatorul hop m-a zdruncinat destul ca sa imi dau seama ca nu are dreptate si ca eu gresesc aprobandu-l. Adica nu este vorba numai de modul de predare din scoli, ci si de modul in care tanarul interactioneaza cu scoala. Tot la TV, bine spunea un ziarist ca profesorul seamana cu un chirurg ce face operatii pe creier; as continua si as spune ca nu este suficient (desi este esential) ca medicul sau profesorul sa fie priceputi si cu dragoste de meserie.

     

    La fel de importanta este vointa pacientului sau a elevului de a participa la act, de a trai sau de a invata.

    Bolnavii nu se vindeca daca abandoneaza lupta. Daca elevul vine la scoala numai pentru a-si trece o diploma in palmares, diploma pe care de cele mai multe ori o obtine destul de facil, operatia nu reuseste.

     

    Dar daca gandeste ca studiul chimiei l-ar feri, in timp, de ridicolul situatiei in care, demnitar sau parlamentar ajungand, s-ar declara ingrijorat de continutul mare de hidrogen din apa si se pregateste pentru o atare situatie, transferul de cunostinte are toate sansele sa reuseasca.

     

    Ultimul element in puzzle este situatia din Franta; analistii pun violentele de acolo pe seama unui soi de nihilism al tinerilor din ghetouri, a lipsei de vointa si speranta si pe seama inadaptibilitatii copiilor de emigranti. De esecul scolii si de esecul autoritatilor (nici alte autoritati nu sunt mai breze; un important oficial german explica doct, in presa din 8 noiembrie, ca la ei nu se poate intampla asa ceva, pentru ca nu au uriase blocuri de apartamente, cum sunt cele care se vad la marginea oraselor frantuzesti – pe data de 9 noiembrie era contrazis).

     

    Recapituland: cu mai mult de trei decenii in urma un ganditor avertiza ca lumea se schimba; mult mai inainte, un alt ganditor vorbea despre cum ar trebui sa fie guvernarile; mai alaltaieri, un alt ganditor descoperea hibe in sistemul educational; pe strazile din Franta o suma de mai putin ganditori se revolta impotriva sistemului.

     

    Fara a-mi atribui veleitati de ganditor, nu ma pot impiedica sa nu pun faptele cap la cap si sa nu vorbesc de un inceput de esec pe care nici macar cele cinci procente din PIB pe care le cer profesorii romani, aflati in greva, nu il rezolva.

     

    Pentru ca adevarata zona de actiune si ceea ce trebuie schimbat este sistemul, modul in care tinerii sunt pregatiti pentru viata, modul in care profesorii se pregatesc pentru viata si cum autoritatile pregatesc viata elevilor si pe cea a profesorilor. Violente de genul celor din Franta si, ceva mai demult, din Los Angeles sunt inevitabile, este in firea omului sa se revolte cand nu intelege; dar ce fac cei ce ar trebui sa inteleaga?

     

    Daca guvernarea este „for the people“, iar schimbarea se dovedeste a fi, iata, necesara, pentru ca o intreaga mare categorie sociala sa isi redobandeasca speranta, poate ar trebui alocat mai mult de cinci procente din produsul intern brut, pe mai multe planuri: poate ar trebui rescrise manualele, poate s-ar putea preda prin SMS, poate componenta pragmatica a procesului de instruire si libertatea junilor de a-si selecta ariile de interes ar trebui dezvoltate.

     

    Daca a existat un Toffler care sa atraga atentia asupra schimbarii lumii, vor fi existand si alti ganditori care sa conceapa, chiar cu ajutorul revoltatilor de acum, un nou model de instruire.

     

    Asta pentru ca din lumea pe care o cunoastem sa ramana mai mult de cinci procente peste o bucata de timp.

     

    Nu ma pot impiedica sa nu pun faptele cap la cap si sa nu vorbesc de un inceput de esec pe care nici macar cele cinci procente din PIB pe care le cer profesorii romani, aflati in greva, nu il rezolva